La Apostolul din Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. Vă fac cunoscută, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas,
2. şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.
3. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi;
4. că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi;
5. şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.
6. După aceea, S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit.
7. În urmă, s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.
8. După ei toţi, ca unei stârpituri, Mi s-a arătat şi mie.
9. Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli, nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu.
10. Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi; totuşi, nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.
11. Astfel dar, ori eu, ori ei, noi aşa propovăduim, şi voi aşa aţi crezut.
1 - Evanghelia pe care v-am propovăduit-o
Semnul lui Dumnezeu este statornicia.
Tot ce este din Dumnezeu este statornic, neschimbat, trainic...
Vezi munţii pe care i-a făcut El, ce măreţi sunt în statornicia lor! Câtă siguranţă au ei pe temeliile lor neclătinate şi cu câtă maiestate sunt înconjuraţi. Cine ar fi în stare să-i mişte, să-i schimbe, să-i clatine, să-i mute de acolo, unde i-a aşezat de la început Făcătorul lor?
Vezi marea, ale cărei ape le-a adunat El între nişte hotare de nisip slab şi mişcător.
Ce măreaţă e totuşi marea şi câtă putere de valuri e grămădită în adâncurile ei! Şi totuşi cât de nemişcată din locul ei este şi marea... Nici furtunile puternice, nici cutremurele şi nici vreo altă putere nu-s în stare s-o mute din locul ei, să-i schimbe locul în care a aşezat-o Dumnezeu, Făcătorul ei!
Ce măreţ este cerul înstelat, presărat cu miile lui de stele, de la o margine la cealaltă... Câte stele mici şi mari, aşezate nu ştii după ce rânduieli! Şi totuşi nici una nu se mută din locul ei. Unde a fost acum un an, sau zece, sau o mie de ani, tot acolo răsare, tot acolo străluceşte, tot acolo apune...
Vezi râurile care au acelaşi curs...
Vezi vremile, anotimpurile, vânturile - toate - cu câtă statornicie îşi urmează drumul şi îşi păstrează locul în tot mersul lor văzut, rânduit lor de Dumnezeu care le-a făcut!...
Vezi Planetele, Sistemele, Galaxiile, totul!...
Într-adevăr câtă statornicie, câtă măreţie, câtă frumuseţe există în tot ce este făcut de Dumnezeu, Necuprinsul Făcător a toate!
Şi dacă în orânduirea lucrurilor văzute şi trecătoare este atâta măreaţă şi frumoasă statornicie, cum poate fi altfel în orânduirea lucrurilor Sale nevăzute şi veşnice?
Şi dacă legile pământeşti ale materiei sunt atât de puternice şi de neschimbate, cu cât mai mult trebuie să poarte pecetea statorniciei cele duhovniceşti şi eterne?
Evanghelia lui Hristos este cea mai mare dintre toate lucrările lui Dumnezeu.
Mai mare decât munţii.
Mai adâncă decât marea.
Mai strălucită decât cerul.
Mai puternică decât cutremurele...
Mai însemnată decât cerurile întregi şi decât pământul întreg.
Despre ceruri şi despre pământ este scris că vor trece, dar despre Cuvântul lui Dumnezeu, care este Evanghelia, este scris că va rămâne în veac (Matei 24, 35).
Va rămâne nu numai ca durată. Va rămâne şi ca statornicie. Despre munţi este scris că pot să se mute, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dar despre Acest Cuvânt se spune că nu. În El nu-i umbră de mutare.
Despre apele mărilor este scris că pot fi despărţite şi schimbate. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu.
Stelele cerului sau nisipul mărilor poate că se pot număra, dar gândurile lui Dumnezeu şi planurile Lui pentru noi, arătate sau ascunse în Evanghelia Lui, nu se vor putea număra niciodată (Psalm 40, 5; 139, 17-18).
Cine îşi poate aduce mereu aminte de trecut, acela nu-şi va pierde niciodată speranţa de viitor.
Cine se poate uita cu înţelepciune înapoi, acela poate privi cu încredere şi înainte.
Şi cine ţine seama de poruncile înaintaşilor săi, acela va avea şi urmaşi care vor ţine seama de îndemnurile sale.
Sfântul Pavel le spune corintenilor: Vă aduc aminte de Evanghelia pe care v-am propovăduit-o. Spre a-i face să înţeleagă, odată şi pe totdeauna, că aceasta este singura lor Evanghelie. Că pentru ei nu mai poate fi alta, niciodată.
Ei Evanghelia aceasta au primit-o. În ea au rămas. Şi prin ea vor fi mântuiţi, dacă o vor ţine întocmai aşa cum le-a fost propovăduită. Altfel, degeaba au crezut.
Acum oricine ar veni să le aducă o altă evanghelie, deosebită de cea care le fusese propovăduită lor de către el era anatema, blestemat (Galateni 1, 8-9).
Oricine le aducea un alt isus şi un alt duh nu puteau fi decât nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos... şi nu-i de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru că şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii.
Sfârşitul lor va fi după faptele lor. Nu după cântările lor. Sau după meditaţiile lor. Sau după cuvântările lor (2 Cor. 11, 13-15).
Fraţii mei, surorile mele, - iarăşi şi iarăşi, nu pot să nu vă zic: Veniţi să ne aducem şi noi aminte de părintele nostru sufletesc şi de Evanghelia pe care ne-a propovăduit-o el! De acea Evanghelie pe care am primit-o noi şi în care am crezut...
Că numai dacă o vom ţine pe aceea, vom fi mântuiţi. Altfel, degeaba am crezut.
Evanghelia aceea este învăţătura noastră bună şi străbună, mărturisită viu şi lucrător.
Evanghelia aceasta este cea prin care noi ne-am născut din nou, ne-am predat Domnului şi am avut puterea să începem o viaţă nouă, apoi să ducem această viaţă potrivit legământului pe care l-am făcut în prima zi când am început-o, că o vom duce aşa până la moarte.
Aminte de ea trebuie să ne aducem totdeauna şi cu toţii.
Cei care o ştim, pentru a n-o uita niciodată şi pentru a-i învăţa în ea şi pe copiii noştri.
Dar cei care nu o ştiu, să o ştie, pentru a nu merge pe marea vieţii fără busolă. Pentru a nu zidi fără dreptar. Şi pentru a nu umbla noaptea fără lumină.
Cei care n-aţi avut de unde s-o aflaţi, mergeţi la cei care o ştiu şi întrebaţi-i. Nu întrebaţi pe cei care nu cunosc. Fiindcă e mai bine să nu ştii nimic, decât să ştii rău. Nu întrebaţi pe lăudăroşi, pentru că e vai de orbul călăuzit de alt orb!...
Ci căutaţi până o veţi găsi! Şi nu vă lăsaţi până ce duhul vostru va simţi că a găsit-o.
Când afli adevărul, atunci afli şi liniştirea cugetului pe care ţi-o dă el.
Un semn neîndoios al vremilor din urmă va fi mai ales lupta cumplită ce se va da împotriva Evangheliei lui Dumnezeu, nu numai dinafară, ci mai ales dinăuntru.
Acum uitaţi-vă câte imitaţii ale Evangheliei deja au şi apărut în lume!
Câte partide a reuşit Satana să facă între urmaşii lui Hristos, atâtea evanghelii le-a fabricat. Atâţia hristoşi mincinoşi le-a trimis. Atâtea duhuri înşelătoare le-a insuflat. Atâtea încredinţări false le dă.
Fiecare dintre acestea lăudându-se pe sine şi dispreţuind pe ceilalţi. Fiecare căutându-şi folosul său şi furându-l pe al celorlalţi. Fiecare promiţând mântuirea sa şi tăgăduind-o pe a celorlalţi. E o supralicitaţie asupra lui Dumnezeu, ca la cel mai urât dintre bâlciurile lumeşti.
Dar chiar şi în cuprinsul aceleiaşi zise evanghelii, Satana şi-a strecurat şi alte felurite duhuri, pentru ca zăpăceala să fie cât mai deplină, cât mai necruţătoare, vânzările cât mai numeroase şi dezbinarea, totală. Spre a nu mai fi nici măcar doi sau trei de o părere. Ci fiecare să fie singur... Astfel Hristos să fie scos nu numai din viaţa celor de afară, ci şi din viaţa celor din Biserica Sa. Şi chiar din ea însăşi.
Dar starea aceasta poate fi numai acolo unde credincioşii lui Hristos trăiesc în păcate personale. Acolo biruie şi păcatele colective. Acolo dezbinarea este deplină.
În această zăpăceală generală, singurul mijloc de a afla şi a recunoaşte adevărata Evanghelie este cugetul curat şi inima smerită a celor care o caută.
Nici o altă cale nu există. Nimeni şi nimic nu-l poate îndruma pe un suflet în aflarea mântuirii sale, decât dacă dintr-o inimă curată şi dintr-un cuget sincer, strigă către Dumnezeu cu lacrimi să-i dea mântuirea Lui, să-i descopere Evanghelia Lui, să-i arate calea Lui.
Unui astfel de strigăt Domnul totdeauna îi răspunde.
Iar voi, fraţii şi surorile mele care aţi aflat Evanghelia mântuirii voastre (Efeseni 1, 13), rămâneţi neclintiţi în ea, urmând-o întocmai cum aţi auzit-o de la început (1 Ioan 2, 24).
Înţelegeţi odată adevărul acesta! Ascultaţi odată porunca aceasta! Urmaţi odată îndrumarea aceasta! Apăraţi Adevărul!
Căci dacă veţi tot îngădui pe feluriţi stricători ai acestei Evanghelii să vină printre voi cu alte învăţături, să vă tulbure cu vorbirile lor, şi nu-i veţi da afară când vin, s-ar putea ca duhurile lor obraznice să vă dărâme şi pe voi şi să vă orbească. Atunci într-adevăr, degeaba aţi crezut!...
3 - Aşa cum am primit şi eu
Ştiţi că este scris: Fiecare învăţător este dator să înveţe pe elevii săi exact cu cuvântul cu care l-a învăţat pe el învăţătorul său. Şi fiecare părinte să-şi înveţe copiii săi în legea Domnului, întocmai cum l-a învăţat şi pe el părintele lui.
Aceasta, pentru că Adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă de la o generaţie la alta. Şi pentru că toate sufletele oamenilor au aceeaşi nevoie de mântuire. Iar mântuirea are aceleaşi condiţii pentru oricine o doreşte, în orice vreme, în orice stare şi în orice loc.
Cât de cinstiţi faţă de Dumnezeu au fost în sufletele lor, bunii şi evlavioşii noştri părinţi duhovniceşti!
Iată că de veacuri ei ne-au păstrat nestricat adevărul învăţăturii sănătoase. Şi neschimbat Cuvântul Sfintei Evanghelii.
Prin câte prigoniri au trecut ei! Prin câte lupte şi prin câte încercări!...
Dar Cuvântul Sfânt nu L-au lăsat şi adevărul învăţăturii curate nu l-au pierdut.
Prigonitorii păgâni, de multe ori aflându-le Evanghelia scrisă, au aprins-o şi le-au băgat-o unora, arzând pe gât.
Pe alţii i-au aruncat în flăcări cu Evangheliile lor cu tot.
Altora le-au tăvălit-o în murdărie şi aşa i-au silit s-o înghită.
Toţi însă au murit fericiţi, fiindcă ei ştiau că Evanghelia aceasta este puterea lui Dumnezeu care mântuieşte pe oricine o crede şi o urmează aşa cum a primit-o, chiar cu preţul vieţii sale.
Şi, o ce biruinţe minunate a avut oricine a luptat şi a suferit cu Evanghelia lui Hristos şi pentru ea!
Unul dintre bătrânii preoţi credincioşi povestea:
În anii mei tineri, am avut neuitate şi cereşti bucurii şi biruinţe ale Evangheliei vii şi lucrătoare.
În toate zilele săptămânii aveam program duhovnicesc în parohia mea:
Duminica, după Sfânta Liturghie, aveam în biserică adunarea de evanghelizare cu biserica neîncăpătoare.
Luni seara, adunări de alfabetizare din Biblie.
Marţi seara, citirea împreună a Bibliei.
Miercuri seara, şcoală biblică cu tineretul.
Joi seara, învăţarea cântărilor. Seară de cor.
Vineri seara, seară de rugăciune.
Sâmbătă seara, cercetare frăţească şi mulţumire.
La toate aceste adunări participau atât de mulţi, încât trebuia să stăm cu uşile şi ferestrele deschise, fiindcă unii nu aveau loc în sală sau în biserică!
Bucuriile noastre erau atât de mari şi viaţa duhovnicească era atât de puternică, încât în parohie nu mai era nici o cârciumă, iar petrecerile lumeşti încetaseră de tot.
Toate prilejurile şi ceremoniile familiale ca: botezuri, nunţi, înmormântări şi altele, se desfăşurau fără alcool, ca pe vremea primilor creştini.
În parohia mea organizam desfacerea de Biblii şi cărţi religioase... Echipe de tineri făceau munca aceasta a răspândirii de Evanghelii până departe, în toate împrejurimile.
Din procentul câştigat la desfacerea cărţilor am făcut zestre de căsătorie la mai multe tinere surori din familii mai sărace... Ajutoare la alţii pentru întreţinerea familiei, pentru spitalizări, pentru atâtea alte nevoi celor lipsiţi.
Într-o zi a venit la mine o soră plângând îndurerată.
- Ce s-a întâmplat? - am întrebat-o.
- Părinte, sunt zdrobită de durere...
Şi cu un plâns care îi scutura pieptul, scoase de sub haină Biblia ei cumpărată de câteva zile, toată ruptă şi călcată în picioare:
- Când am plecat acasă de la şcoala noastră biblică, soţul mă aştepta acasă beat. Avea într-o mână cuţitul, iar în cealaltă un ciomag cu măciucă. Mi-a zis: Cu ce vrei să te omor: cu cuţitul sau cu măciuca asta? Dă Biblia încoace! Omoară-mă cu ce vrei, i-am răspuns, dar Biblia n-o dau! M-a trântit la pământ... m-a călcat în picioare, m-a izbit cu pumnii şi cu ciomagul pe unde a nimerit, dar asta nu m-a durut. Ci plâng părinte, că mi-a smuls Biblia mea, pe care o strângeam la inimă. Mi-a rupt-o în bucăţi şi mi-a călcat-o în picioare... Eu strigam plângând de moarte: Biblia mea, Biblia mea, lasă-mi Biblia! Omoară-mă, dar lasă-mi Biblia mea!
M-a lăsat călcată în picioare şi frântă, împreună cu Biblia mea ruptă, aşa cum o vedeţi... Când m-am ridicat de jos, nu mă durea trupul zdrobit, ci mă durea inima pentru Biblia mea zdrobită... Ce fac, părinte, fără Biblia mea? Că nu-mi pot cumpăra alta...
Şi se prăpădea plângând.
I-am zis:
- Nu mai plânge, Maria. Dă Biblia asta la mine; aceasta este un martir al lui Hristos, soră Mărie - şi El te va răsplăti pentru asta.
Am luat cu evlavie Biblia ruptă şi am sărutat-o cu lacrimi, strângând-o la inima mea!...
Surorii Măria i-am dat o altă Biblie nouă, iar pe aceasta când m-am dus la Societatea Biblică, le-am arătat-o, zicând: Iată ce slujbă minunată face cartea asta pentru care vă jertfiţi tipărind-o şi răspândind-o!
Şi le-am spus cum după câteva zile de la martiriul acestei Biblii, omul care o rupsese se predase şi el Domnului, cerându-şi cu strigăte mari şi cu lacrimi iertare pentru tot ce făcuse.
Suferinţa celor două martire chinuite de el îl adusese şi pe el la mântuire.
După aceea nu-mi mai ajungeau Bibliile, atâţia veneau să-mi ceară, aşa o sete după Cuvântul lui Dumnezeu se stârnise pretutindeni.
Hoţiile încetaseră de tot; bătăile, procesele, certurile la fel. Observai o pace şi o armonie pretutindeni - şi îţi era mai mare dragul să vezi câtă înţelegere şi iubire, câtă într-ajutorare şi prietenie era între toţi.
Într-o zi veni la mine o tânără fată şi îmi zise:
- Părinte, vreau să cumpăr şi eu o Biblie.
- Bine Sofia, dar voi în familia voastră mai aveţi trei Biblii. Au şi părinţii tăi, are şi fratele tău. Ai de unde să citeşti din ale lor.
- Părinte, - răspunse ea cu ochii în jos şi cu un suspin adânc - noi la masă avem fiecare lingura noastră. Nu aşteptăm să mâncăm unul cu lingura celuilalt.
- Bine Sofia, am zis eu înţelegând fericit şi luând o Biblie nouă şi întinzându-i-o i-am zis:
- Dumnezeu să te binecuvânteze! Ai dreptate, cu lingura ta mănânci când vrei. Dar cine îşi ţine pâinea în traista altuia, acela rabdă multă foame. Ia-o şi hrăneşte-te din cea mai gustoasă mâncare. Nu-i altă hrană ca ea!
O, fraţii mei şi surorile mele, luaţi-vă şi voi Evanghelia aceasta - şi hrăniţi-vă din ea!
Preţuiţi-o ca pe o mană din cer, apropiindu-vă de ea întotdeauna cu frica lui Dumnezeu, cu dragoste şi cu evlavie, citind-o şi trăind cu toată inima în tot ce cuprinde şi vă îndeamnă ea.
Nu scoateţi şi nici nu adăugaţi nimic nici la litera, nici la duhul ei. Şi feriţi-vă de oricine vorbeşte fără evlavie, umblă fără teamă şi trăieşte fără smerenie cele scrise în Evanghelia Domnului.
Căci Evanghelia asta este mântuire veşnică pentru cine o ascultă,
şi osândă veşnică pentru cine o nesocoteşte.
V-o spun şi eu tot aşa cum am primit-o de la părintele şi învăţătorul care m-a născut şi m-a crescut în ea.
3 - Hristos a murit pentru păcatele noastre
Hristos a murit pentru păcatele noastre...
Cred că niciodată şi niciodată nu va fi prea mult spus acest cutremurător adevăr.
Dacă am vorbi despre această nebănuită dragoste a lui Dumnezeu, arătată în moartea Fiului Său Preaslăvit, Isus Hristos, pentru păcatele noastre, în limbă desăvârşită, cu cuvintele cele mai înalte sau cele mai adânci, în felul cel mai mişcător sau mai frumos - nu vom putea niciodată arăta toată mărimea şi profunzimea acestei Jertfe, tot Dumnezeiescul ei Preţ şi toată nemărginita ei Cuprindere!...
Hristos a murit pentru păcatele noastre...
Hristos nu numai Şi-a lăsat Tronul Slavei Sale eterne, locul Măririi Sale Atotputernice... Starea demnităţii şi a strălucirii Sale, înconjurate de adoraţia făpturilor strălucitoare, de corurile miliardelor de îngeri şi duhuri fericite, de slujirea şi închinarea nemărginirilor create şi îndrumate de El,
dar Şi-a restrâns şi Infinitatea Sa, până la a încăpea în cel mai mic trup omenesc. În cea mai săracă stare omenească. În cel mai din urmă loc omenesc. În cea mai grea vreme omenească...
Nu găseai o stare mai joasă, un loc mai din urmă, o vreme mai grea.
Fiindcă El care venea să ne mântuiască pe toţi oamenii, trebuia să vină din urma celui mai din urmă dintre noi.
Cum păstorul care îşi mână turma în staul trebuie să fie dinapoia şi a oii celei mai dinapoia tuturora.
Hristos a murit pentru păcatele noastre.
El nu numai că a suferit neştiinţa şi slăbiciunile vârstei de copilaş omenesc,
nu numai că a răbdat foame şi sărăcie şi frig, în casa unor părinţi săraci care trebuiau să muncească din greu, luptând cu mizeria, cu lipsa şi cu necazurile,
şi nu numai că a trebuit să sufere nedreptăţile celor nedrepţi, hulele celor hulitori, bătăile celor bătăuşi, josniciile celor josnici, de-a lungul vieţii Sale,
şi nu numai că a trebuit să rabde prostia celor proşti, slăbiciunile celor slabi, neputinţele celor neputincioşi,
şi nu numai că a trebuit să ia asupra Lui bolile celor bolnavi, vina celor vinovaţi şi osânda celor osândiţi,
- dar a trebuit să moară în locul nostru al tuturora, pentru a ispăşi El Singur vina de moarte la care eram condamnaţi noi, fiecare şi toţi, din pricină că toţi săvârşeam vina aceasta.
Hristos a murit pentru păcatele noastre...
Ce cutremurător cuvânt... Ce cutremurătoare dragoste! Ce cutremurătoare vină!
Ce cutremurătoare răspundere! Ce cutremurătoare datorie! Ce cutremurătoare mântuire!
Ce cutremurător Preţ! Ce cutremurătoare Slavă!...
Cine poate măsura întinderea nemărginită a acestei Jertfe... Preţul etern al acestei Morţi... Urmările veşnice ale acestei Răscumpărări, pe care Însuşi Dumnezeul tuturor acestora a adus-o pentru dezrobirea, pentru înfierea, pentru slava noastră?
Hristos a murit pentru păcatele noastre.
Da, Hristos a murit cu adevărat, cu cea mai grea, cu cea mai usturătoare, cu cea mai chinuită şi mai cumplită moarte a murit El pentru noi.
A murit de bătaie, sfârtecat de plesnele biciului de curea, cu noduri şi cu greutăţi.
A murit zdrobit de lovituri cu pumnii, cu picioarele, cu bâtele, cu parii, cu răngile...
A murit de foame, nemâncat de zile şi nopţi.
A murit de sete - nu I s-a dat nici apă tot timpul acestor chinuitoare pătimiri.
A murit de istovire, de oboseală, de neodihnă.
A murit sfârtecat de spini, zdrobit de Cruce, străpuns de cuie, strâns de funii, spânzurat în piroane...
A murit batjocorit, a murit de durere, a murit de întristare...
Hristos a murit pentru păcatele noastre.
Nu pentru ale Lui. El n-a avut nici un păcat, nici unul singur, nici unul, nici unul...
Numai pentru ale noastre a murit. Numai pentru ale noastre. Pentru ale fiecăruia dintre noi - şi pentru ale tuturor împreună.
Începând de la cel dintâi păcătos dintre noi, de la mine - şi până la cel din urmă.
Începând de la cel mai mare dintre păcătoşi, care eram eu, şi până la cel mai mic.
Începând cu cel mai mizerabil dintre noi, care sunt eu - şi până la cel mai bun.
Începând cu cel mai greu dintre păcate care era al meu - şi până la cel mai uşor...
Pentru noi toţi păcătoşii - şi pentru ale noastre păcate, toate - a murit Hristos, a trebuit să moară El Însuşi.
Numai El putea să le acopere cu Jertfa Lui.
Numai El putea să le răscumpere cu Moartea Lui.
Numai El putea să le spele cu Sângele Lui.
Nimeni altcineva. Nimeni, nimeni, nimeni - numai El!
Numai El Singur, numai El, numai El, numai Singur El...
Hristos a murit pentru păcatele noastre.
Să ne cutremure, să ne înfioare, să ne prăbuşească acest înspăimântător Cuvânt şi Adevăr şi Preţ!
Cât de mari erau păcatele noastre că n-au putut fi ispăşite şi iertate altfel!
Cât de osândiţi eram noi, că n-am putut fi răscumpăraţi şi izbăviţi fără un astfel de Preţ!
Cât de nenorociţi şi pierduţi eram noi, că nu era pentru noi o altă mântuire, o altă salvare, o altă izbăvire decât asta, a Lui!...
O, Hristos a murit pentru păcatele noastre.
Slavă veşnică Morţii Sale din dragoste, din milă şi din bunătate pentru noi!...
Datorită acestei slăvite Morţi, noi suntem izbăviţi, de drept, din osânda în care eram;
datorită acestui Preţ, noi suntem răscumpăraţi, de drept, din toată robia unde ne vândusem singuri, păcătuind;
datorită acestei Jertfe noi avem, de drept, făgăduinţa mântuirii, prin Sângele, prin Jertfa şi Răscumpărarea Lui.
Hristos a murit pentru păcatele noastre...
Acum să intrăm şi de fapt în această izbăvire...
să primim şi de fapt această răscumpărare...
să devenim şi de fapt părtaşi la această mântuire prin naşterea din nou, singura care ne dă acest har;
şi apoi prin umblarea şi trăirea întregii vieţi, până la moarte, în frică şi dragoste de Dumnezeu, să putem primi ca sfârşit al credinţei noastre, adevărata şi veşnica mântuire care ne-a fost cucerită de Hristos.
Primeşte-o astfel şi tu, suflete drag! Şi ţi-o du apoi până la moarte statornic.
Numai aşa vei avea un folos adevărat de moartea lui Hristos.
4 - Hristos a Înviat... şi S-a arătat Viu
Dar moartea lui Hristos este încă numai o parte a mântuirii noastre.
Este numai prima parte a acestei Strălucite Mântuiri.
Este partea omenească, Preţul pe care îl plătea Omul Dumnezeu Isus Hristos. Aceasta încă n-ar fi fost deajuns.
Numai Învierea lui Hristos a întregit acest Preţ. Numai Învierea Lui putea aduce şi garanta mântuirea câştigată prin moartea Lui.
Prin moartea Sa Hristos a dovedit că este un Om Dumnezeu. Dar numai prin Învierea Lui El a dovedit că era un Dumnezeu Om.
Astfel, Învierea Domnului a întregit totul.
Că Învierea Domnului nostru Isus Hristos n-a fost numai o părere, o nălucire, o amăgire a unora dintre ai Săi, Sfântul Pavel arată cu dovezi de netăgăduit. El a murit cu adevărat - şi a Înviat cu adevărat.
Astfel, Apostolul înşiră aci cu numele, cu datele, cu locurile şi cu numărul lor pe unii dintre cei care L-au văzut Viu pe Mântuitorul, după ce S-a sculat din morţi.
La început arătarea Mântuitorului apărea ca ceva de necrezut ucenicilor Săi şi celor mai apropiaţi dintre credincioşii Lui.
Dar după ce timp de patruzeci de zile El li S-a arătat multora în felurite locuri şi împrejurări, apariţiile Lui deveniseră o realitate obişnuită şi fericită pentru cei care-L iubeau, în aşa măsură că deşi ei trăiau în prezenţa Mântuitorului momente supranaturale, cereşti, totuşi nu erau uimiţi într-atâta ca să nu le mai poată crede, ca la început.
Ce divine stări aveau ucenicii care Îl vedeau pe Domnul, în tot timpul prezenţei Lui cu ei!
Astfel de trăiri erau mai mult cereşti, decât pământeşti. Ele trebuie să le fi creat totdeauna nişte clipe ca acele de pe Tabor, când se făcuse Schimbarea Lui la Faţă înaintea celor trei ucenici. Priveliştea aceea, Cuvintele acelea, Simţirile acelea îi făcuseră ca pe nişte beţi care nu ştiu ce vorbesc şi ce văd...
Ci numai după plecarea Lui de la ei, după trecerea acestor clipe când ei îşi reveneau în fire ca dintr-un vis Dumnezeiesc, abia atunci începeau ei să-şi pună în rânduială gândurile şi simţirile ameţite de bucurie, îmbătate de dragoste, orbite de strălucirea minunii din care se deşteptau...
Hristos Dumnezeul şi Mântuitorul nostru nu S-a înălţat la Cer îndată după Învierea Lui, fiindcă atunci uşor s-ar fi putut preface în inimile celor care L-au văzut doar o dată şi doar o clipă, minunea, în vis. Şi visul în amăgire.
Ci a stat în preajma alor Săi patruzeci de zile, arătându-li-Se în atâtea locuri şi feluri - vorbind cu ei, umblând cu ei, mâncând cu ei - spre a le ajuta să se obişnuiască cu Minunea, să o poată cuprinde, să se poată încredinţa de adevărul ei fericit şi etern. Şi spre a putea apoi adeveri şi cu viaţa şi cu moartea lor, pentru toţi urmaşii şi pentru toate veacurile, că Hristos a Înviat. Că adevărat a Înviat!...
Şi numai după ce această încredinţare a ajuns de neclintit în inimile urmaşilor Săi, atunci Domnul S-a înălţat la Cer, după cum a promis El încă înainte de Patimile şi Moartea Sa, pentru a împlini şi Acolo ceea ce le-a promis El celor care-L vor crede şi urma în curăţie şi ascultare până la moarte, când le-a zis: Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi (Ioan 14, 2-3).
Mă duc să vă trimet un al Mângâietor, pe Duhul Adevărului, pe care vi-L voi trimete de la Tatăl. El va fi cu voi, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. Dacă nu Mă duc, El - Mângâietorul - nu va veni la voi. Dar dacă Mă duc, vi-L voi trimete (Ioan 16, 7).
Şi acum, după ce El a ajuns la Dreapta Măririi lui Dumnezeu, S-a făcut pentru toţi cei care-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice (Evrei 5, 5-10).
Ferice în veci şi în veci de oricine crede şi trăieşte şi mărturiseşte acest Adevăr al lui Dumnezeu! În dragostea lui Hristos şi în călăuzirea Sfântului Duh.
Slavă veşnică Ţie Domnul şi Dumnezeul dragostei, care ne-ai mântuit printr-un atât de minunat Preţ şi ne-ai făcut să înţelegem acest atât de fericit Adevăr.
Te rugăm primeşte toată recunoştinţa şi dragostea sufletelor noastre pentru această minunată Evanghelie pe care ne-ai descoperit-o de la începutul chemării noastre,
pe care ne-au propovăduit-o părinţii noştri,
în care ne-au învăţat trimeşii Tăi binecuvântaţi
şi în care am rămas prin îndrumarea şi creşterea Duhului Tău Sfânt, prin sfătuirea şi părtăşia fraţilor noştri în Cuvântul Tău şi în Lucrarea Ta.
Te rugăm ajută-ne ca printr-o credinţă statornică a inimii noastre şi printr-o mărturisire frumoasă a faptelor şi a gurii noastre, să ne dovedim nişte credincioşi şi adevăraţi fii ai acestei Evanghelii, vrednici de mântuirea Ta.
Îţi mulţumim din tot sufletul nostru pentru părinţii şi fraţii noştri duhovniceşti, care ne învaţă întocmai cum au fost şi ei învăţaţi. Pentru ca şi noi să zidim pe aceeaşi temelie şi să primim aceeaşi răsplată, ca şi ei.
Întăreşte puternic în noi credinţa în Moartea şi în Învierea Ta, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, Isus Hristos. Pentru ca şi noi să ne putem bucura de toată mântuirea pe care ne-ai adus-o Tu prin ele.
Acum şi în veşnicie. Amin.