La Apostolul din Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. Vă fac cunoscută, fraților, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o, în care ați rămas,
2. și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba ați crezut.
3. V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi;
4. că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi;
5. și că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.
6. După aceea, S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care cei mai mulți sunt încă în viață, iar unii au adormit.
7. În urmă, s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.
8. După ei toți, ca unei stârpituri, Mi s-a arătat și mie.
9. Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli, nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu.
10. Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Și harul Lui față de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toți; totuși, nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.
11. Astfel dar, ori eu, ori ei, noi așa propovăduim, și voi așa ați crezut.
1 - Evanghelia pe care v-am propovăduit-o
Semnul lui Dumnezeu este statornicia.
Tot ce este din Dumnezeu este statornic, neschimbat, trainic...
Vezi munții pe care i-a făcut El, ce măreți sunt în statornicia lor! Câtă siguranță au ei pe temeliile lor neclătinate și cu câtă maiestate sunt înconjurați. Cine ar fi în stare să-i miște, să-i schimbe, să-i clatine, să-i mute de acolo, unde i-a așezat de la început Făcătorul lor?
Vezi marea, ale cărei ape le-a adunat El între niște hotare de nisip slab și mișcător.
Ce măreață e totuși marea și câtă putere de valuri e grămădită în adâncurile ei! Și totuși cât de nemișcată din locul ei este și marea... Nici furtunile puternice, nici cutremurele și nici vreo altă putere nu-s în stare s-o mute din locul ei, să-i schimbe locul în care a așezat-o Dumnezeu, Făcătorul ei!
Ce măreț este cerul înstelat, presărat cu miile lui de stele, de la o margine la cealaltă... Câte stele mici și mari, așezate nu știi după ce rânduieli! Și totuși nici una nu se mută din locul ei. Unde a fost acum un an, sau zece, sau o mie de ani, tot acolo răsare, tot acolo strălucește, tot acolo apune...
Vezi râurile care au același curs...
Vezi vremile, anotimpurile, vânturile - toate - cu câtă statornicie își urmează drumul și își păstrează locul în tot mersul lor văzut, rânduit lor de Dumnezeu care le-a făcut!...
Vezi Planetele, Sistemele, Galaxiile, totul!...
Într-adevăr câtă statornicie, câtă măreție, câtă frumusețe există în tot ce este făcut de Dumnezeu, Necuprinsul Făcător a toate!
Și dacă în orânduirea lucrurilor văzute și trecătoare este atâta măreață și frumoasă statornicie, cum poate fi altfel în orânduirea lucrurilor Sale nevăzute și veșnice?
Și dacă legile pământești ale materiei sunt atât de puternice și de neschimbate, cu cât mai mult trebuie să poarte pecetea statorniciei cele duhovnicești și eterne?
Evanghelia lui Hristos este cea mai mare dintre toate lucrările lui Dumnezeu.
Mai mare decât munții.
Mai adâncă decât marea.
Mai strălucită decât cerul.
Mai puternică decât cutremurele...
Mai însemnată decât cerurile întregi și decât pământul întreg.
Despre ceruri și despre pământ este scris că vor trece, dar despre Cuvântul lui Dumnezeu, care este Evanghelia, este scris că va rămâne în veac (Matei 24, 35).
Va rămâne nu numai ca durată. Va rămâne și ca statornicie. Despre munți este scris că pot să se mute, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dar despre Acest Cuvânt se spune că nu. În El nu-i umbră de mutare.
Despre apele mărilor este scris că pot fi despărțite și schimbate. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu.
Stelele cerului sau nisipul mărilor poate că se pot număra, dar gândurile lui Dumnezeu și planurile Lui pentru noi, arătate sau ascunse în Evanghelia Lui, nu se vor putea număra niciodată (Psalm 40, 5; 139, 17-18).
Cine își poate aduce mereu aminte de trecut, acela nu-și va pierde niciodată speranța de viitor.
Cine se poate uita cu înțelepciune înapoi, acela poate privi cu încredere și înainte.
Și cine ține seama de poruncile înaintașilor săi, acela va avea și urmași care vor ține seama de îndemnurile sale.
Sfântul Pavel le spune corintenilor: Vă aduc aminte de Evanghelia pe care v-am propovăduit-o. Spre a-i face să înțeleagă, odată și pe totdeauna, că aceasta este singura lor Evanghelie. Că pentru ei nu mai poate fi alta, niciodată.
Ei Evanghelia aceasta au primit-o. În ea au rămas. Și prin ea vor fi mântuiți, dacă o vor ține întocmai așa cum le-a fost propovăduită. Altfel, degeaba au crezut.
Acum oricine ar veni să le aducă o altă evanghelie, deosebită de cea care le fusese propovăduită lor de către el era anatema, blestemat (Galateni 1, 8-9).
Oricine le aducea un alt isus și un alt duh nu puteau fi decât niște apostoli mincinoși, niște lucrători înșelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos... și nu-i de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru că și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii.
Sfârșitul lor va fi după faptele lor. Nu după cântările lor. Sau după meditațiile lor. Sau după cuvântările lor (2 Cor. 11, 13-15).
Frații mei, surorile mele, - iarăși și iarăși, nu pot să nu vă zic: Veniți să ne aducem și noi aminte de părintele nostru sufletesc și de Evanghelia pe care ne-a propovăduit-o el! De acea Evanghelie pe care am primit-o noi și în care am crezut...
Că numai dacă o vom ține pe aceea, vom fi mântuiți. Altfel, degeaba am crezut.
Evanghelia aceea este învățătura noastră bună și străbună, mărturisită viu și lucrător.
Evanghelia aceasta este cea prin care noi ne-am născut din nou, ne-am predat Domnului și am avut puterea să începem o viață nouă, apoi să ducem această viață potrivit legământului pe care l-am făcut în prima zi când am început-o, că o vom duce așa până la moarte.
Aminte de ea trebuie să ne aducem totdeauna și cu toții.
Cei care o știm, pentru a n-o uita niciodată și pentru a-i învăța în ea și pe copiii noștri.
Dar cei care nu o știu, să o știe, pentru a nu merge pe marea vieții fără busolă. Pentru a nu zidi fără dreptar. Și pentru a nu umbla noaptea fără lumină.
Cei care n-ați avut de unde s-o aflați, mergeți la cei care o știu și întrebați-i. Nu întrebați pe cei care nu cunosc. Fiindcă e mai bine să nu știi nimic, decât să știi rău. Nu întrebați pe lăudăroși, pentru că e vai de orbul călăuzit de alt orb!...
Ci căutați până o veți găsi! Și nu vă lăsați până ce duhul vostru va simți că a găsit-o.
Când afli adevărul, atunci afli și liniștirea cugetului pe care ți-o dă el.
Un semn neîndoios al vremilor din urmă va fi mai ales lupta cumplită ce se va da împotriva Evangheliei lui Dumnezeu, nu numai dinafară, ci mai ales dinăuntru.
Acum uitați-vă câte imitații ale Evangheliei deja au și apărut în lume!
Câte partide a reușit Satana să facă între urmașii lui Hristos, atâtea evanghelii le-a fabricat. Atâția hristoși mincinoși le-a trimis. Atâtea duhuri înșelătoare le-a insuflat. Atâtea încredințări false le dă.
Fiecare dintre acestea lăudându-se pe sine și disprețuind pe ceilalți. Fiecare căutându-și folosul său și furându-l pe al celorlalți. Fiecare promițând mântuirea sa și tăgăduind-o pe a celorlalți. E o supralicitație asupra lui Dumnezeu, ca la cel mai urât dintre bâlciurile lumești.
Dar chiar și în cuprinsul aceleiași zise evanghelii, Satana și-a strecurat și alte felurite duhuri, pentru ca zăpăceala să fie cât mai deplină, cât mai necruțătoare, vânzările cât mai numeroase și dezbinarea, totală. Spre a nu mai fi nici măcar doi sau trei de o părere. Ci fiecare să fie singur... Astfel Hristos să fie scos nu numai din viața celor de afară, ci și din viața celor din Biserica Sa. Și chiar din ea însăși.
Dar starea aceasta poate fi numai acolo unde credincioșii lui Hristos trăiesc în păcate personale. Acolo biruie și păcatele colective. Acolo dezbinarea este deplină.
În această zăpăceală generală, singurul mijloc de a afla și a recunoaște adevărata Evanghelie este cugetul curat și inima smerită a celor care o caută.
Nici o altă cale nu există. Nimeni și nimic nu-l poate îndruma pe un suflet în aflarea mântuirii sale, decât dacă dintr-o inimă curată și dintr-un cuget sincer, strigă către Dumnezeu cu lacrimi să-i dea mântuirea Lui, să-i descopere Evanghelia Lui, să-i arate calea Lui.
Unui astfel de strigăt Domnul totdeauna îi răspunde.
Iar voi, frații și surorile mele care ați aflat Evanghelia mântuirii voastre (Efeseni 1, 13), rămâneți neclintiți în ea, urmând-o întocmai cum ați auzit-o de la început (1 Ioan 2, 24).
Înțelegeți odată adevărul acesta! Ascultați odată porunca aceasta! Urmați odată îndrumarea aceasta! Apărați Adevărul!
Căci dacă veți tot îngădui pe feluriți stricători ai acestei Evanghelii să vină printre voi cu alte învățături, să vă tulbure cu vorbirile lor, și nu-i veți da afară când vin, s-ar putea ca duhurile lor obraznice să vă dărâme și pe voi și să vă orbească. Atunci într-adevăr, degeaba ați crezut!...
3 - Așa cum am primit și eu
Știți că este scris: Fiecare învățător este dator să învețe pe elevii săi exact cu cuvântul cu care l-a învățat pe el învățătorul său. Și fiecare părinte să-și învețe copiii săi în legea Domnului, întocmai cum l-a învățat și pe el părintele lui.
Aceasta, pentru că Adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă de la o generație la alta. Și pentru că toate sufletele oamenilor au aceeași nevoie de mântuire. Iar mântuirea are aceleași condiții pentru oricine o dorește, în orice vreme, în orice stare și în orice loc.
Cât de cinstiți față de Dumnezeu au fost în sufletele lor, bunii și evlavioșii noștri părinți duhovnicești!
Iată că de veacuri ei ne-au păstrat nestricat adevărul învățăturii sănătoase. Și neschimbat Cuvântul Sfintei Evanghelii.
Prin câte prigoniri au trecut ei! Prin câte lupte și prin câte încercări!...
Dar Cuvântul Sfânt nu L-au lăsat și adevărul învățăturii curate nu l-au pierdut.
Prigonitorii păgâni, de multe ori aflându-le Evanghelia scrisă, au aprins-o și le-au băgat-o unora, arzând pe gât.
Pe alții i-au aruncat în flăcări cu Evangheliile lor cu tot.
Altora le-au tăvălit-o în murdărie și așa i-au silit s-o înghită.
Toți însă au murit fericiți, fiindcă ei știau că Evanghelia aceasta este puterea lui Dumnezeu care mântuiește pe oricine o crede și o urmează așa cum a primit-o, chiar cu prețul vieții sale.
Și, o ce biruințe minunate a avut oricine a luptat și a suferit cu Evanghelia lui Hristos și pentru ea!
Unul dintre bătrânii preoți credincioși povestea:
În anii mei tineri, am avut neuitate și cerești bucurii și biruințe ale Evangheliei vii și lucrătoare.
În toate zilele săptămânii aveam program duhovnicesc în parohia mea:
Duminica, după Sfânta Liturghie, aveam în biserică adunarea de evanghelizare cu biserica neîncăpătoare.
Luni seara, adunări de alfabetizare din Biblie.
Marți seara, citirea împreună a Bibliei.
Miercuri seara, școală biblică cu tineretul.
Joi seara, învățarea cântărilor. Seară de cor.
Vineri seara, seară de rugăciune.
Sâmbătă seara, cercetare frățească și mulțumire.
La toate aceste adunări participau atât de mulți, încât trebuia să stăm cu ușile și ferestrele deschise, fiindcă unii nu aveau loc în sală sau în biserică!
Bucuriile noastre erau atât de mari și viața duhovnicească era atât de puternică, încât în parohie nu mai era nici o cârciumă, iar petrecerile lumești încetaseră de tot.
Toate prilejurile și ceremoniile familiale ca: botezuri, nunți, înmormântări și altele, se desfășurau fără alcool, ca pe vremea primilor creștini.
În parohia mea organizam desfacerea de Biblii și cărți religioase... Echipe de tineri făceau munca aceasta a răspândirii de Evanghelii până departe, în toate împrejurimile.
Din procentul câștigat la desfacerea cărților am făcut zestre de căsătorie la mai multe tinere surori din familii mai sărace... Ajutoare la alții pentru întreținerea familiei, pentru spitalizări, pentru atâtea alte nevoi celor lipsiți.
Într-o zi a venit la mine o soră plângând îndurerată.
- Ce s-a întâmplat? - am întrebat-o.
- Părinte, sunt zdrobită de durere...
Și cu un plâns care îi scutura pieptul, scoase de sub haină Biblia ei cumpărată de câteva zile, toată ruptă și călcată în picioare:
- Când am plecat acasă de la școala noastră biblică, soțul mă aștepta acasă beat. Avea într-o mână cuțitul, iar în cealaltă un ciomag cu măciucă. Mi-a zis: Cu ce vrei să te omor: cu cuțitul sau cu măciuca asta? Dă Biblia încoace! Omoară-mă cu ce vrei, i-am răspuns, dar Biblia n-o dau! M-a trântit la pământ... m-a călcat în picioare, m-a izbit cu pumnii și cu ciomagul pe unde a nimerit, dar asta nu m-a durut. Ci plâng părinte, că mi-a smuls Biblia mea, pe care o strângeam la inimă. Mi-a rupt-o în bucăți și mi-a călcat-o în picioare... Eu strigam plângând de moarte: Biblia mea, Biblia mea, lasă-mi Biblia! Omoară-mă, dar lasă-mi Biblia mea!
M-a lăsat călcată în picioare și frântă, împreună cu Biblia mea ruptă, așa cum o vedeți... Când m-am ridicat de jos, nu mă durea trupul zdrobit, ci mă durea inima pentru Biblia mea zdrobită... Ce fac, părinte, fără Biblia mea? Că nu-mi pot cumpăra alta...
Și se prăpădea plângând.
I-am zis:
- Nu mai plânge, Maria. Dă Biblia asta la mine; aceasta este un martir al lui Hristos, soră Mărie - și El te va răsplăti pentru asta.
Am luat cu evlavie Biblia ruptă și am sărutat-o cu lacrimi, strângând-o la inima mea!...
Surorii Măria i-am dat o altă Biblie nouă, iar pe aceasta când m-am dus la Societatea Biblică, le-am arătat-o, zicând: Iată ce slujbă minunată face cartea asta pentru care vă jertfiți tipărind-o și răspândind-o!
Și le-am spus cum după câteva zile de la martiriul acestei Biblii, omul care o rupsese se predase și el Domnului, cerându-și cu strigăte mari și cu lacrimi iertare pentru tot ce făcuse.
Suferința celor două martire chinuite de el îl adusese și pe el la mântuire.
După aceea nu-mi mai ajungeau Bibliile, atâția veneau să-mi ceară, așa o sete după Cuvântul lui Dumnezeu se stârnise pretutindeni.
Hoțiile încetaseră de tot; bătăile, procesele, certurile la fel. Observai o pace și o armonie pretutindeni - și îți era mai mare dragul să vezi câtă înțelegere și iubire, câtă într-ajutorare și prietenie era între toți.
Într-o zi veni la mine o tânără fată și îmi zise:
- Părinte, vreau să cumpăr și eu o Biblie.
- Bine Sofia, dar voi în familia voastră mai aveți trei Biblii. Au și părinții tăi, are și fratele tău. Ai de unde să citești din ale lor.
- Părinte, - răspunse ea cu ochii în jos și cu un suspin adânc - noi la masă avem fiecare lingura noastră. Nu așteptăm să mâncăm unul cu lingura celuilalt.
- Bine Sofia, am zis eu înțelegând fericit și luând o Biblie nouă și întinzându-i-o i-am zis:
- Dumnezeu să te binecuvânteze! Ai dreptate, cu lingura ta mănânci când vrei. Dar cine își ține pâinea în traista altuia, acela rabdă multă foame. Ia-o și hrănește-te din cea mai gustoasă mâncare. Nu-i altă hrană ca ea!
O, frații mei și surorile mele, luați-vă și voi Evanghelia aceasta - și hrăniți-vă din ea!
Prețuiți-o ca pe o mană din cer, apropiindu-vă de ea întotdeauna cu frica lui Dumnezeu, cu dragoste și cu evlavie, citind-o și trăind cu toată inima în tot ce cuprinde și vă îndeamnă ea.
Nu scoateți și nici nu adăugați nimic nici la litera, nici la duhul ei. Și feriți-vă de oricine vorbește fără evlavie, umblă fără teamă și trăiește fără smerenie cele scrise în Evanghelia Domnului.
Căci Evanghelia asta este mântuire veșnică pentru cine o ascultă,
și osândă veșnică pentru cine o nesocotește.
V-o spun și eu tot așa cum am primit-o de la părintele și învățătorul care m-a născut și m-a crescut în ea.
3 - Hristos a murit pentru păcatele noastre
Hristos a murit pentru păcatele noastre...
Cred că niciodată și niciodată nu va fi prea mult spus acest cutremurător adevăr.
Dacă am vorbi despre această nebănuită dragoste a lui Dumnezeu, arătată în moartea Fiului Său Preaslăvit, Isus Hristos, pentru păcatele noastre, în limbă desăvârșită, cu cuvintele cele mai înalte sau cele mai adânci, în felul cel mai mișcător sau mai frumos - nu vom putea niciodată arăta toată mărimea și profunzimea acestei Jertfe, tot Dumnezeiescul ei Preț și toată nemărginita ei Cuprindere!...
Hristos a murit pentru păcatele noastre...
Hristos nu numai Și-a lăsat Tronul Slavei Sale eterne, locul Măririi Sale Atotputernice... Starea demnității și a strălucirii Sale, înconjurate de adorația făpturilor strălucitoare, de corurile miliardelor de îngeri și duhuri fericite, de slujirea și închinarea nemărginirilor create și îndrumate de El,
dar Și-a restrâns și Infinitatea Sa, până la a încăpea în cel mai mic trup omenesc. În cea mai săracă stare omenească. În cel mai din urmă loc omenesc. În cea mai grea vreme omenească...
Nu găseai o stare mai joasă, un loc mai din urmă, o vreme mai grea.
Fiindcă El care venea să ne mântuiască pe toți oamenii, trebuia să vină din urma celui mai din urmă dintre noi.
Cum păstorul care își mână turma în staul trebuie să fie dinapoia și a oii celei mai dinapoia tuturora.
Hristos a murit pentru păcatele noastre.
El nu numai că a suferit neștiința și slăbiciunile vârstei de copilaș omenesc,
nu numai că a răbdat foame și sărăcie și frig, în casa unor părinți săraci care trebuiau să muncească din greu, luptând cu mizeria, cu lipsa și cu necazurile,
și nu numai că a trebuit să sufere nedreptățile celor nedrepți, hulele celor hulitori, bătăile celor bătăuși, josniciile celor josnici, de-a lungul vieții Sale,
și nu numai că a trebuit să rabde prostia celor proști, slăbiciunile celor slabi, neputințele celor neputincioși,
și nu numai că a trebuit să ia asupra Lui bolile celor bolnavi, vina celor vinovați și osânda celor osândiți,
- dar a trebuit să moară în locul nostru al tuturora, pentru a ispăși El Singur vina de moarte la care eram condamnați noi, fiecare și toți, din pricină că toți săvârșeam vina aceasta.
Hristos a murit pentru păcatele noastre...
Ce cutremurător cuvânt... Ce cutremurătoare dragoste! Ce cutremurătoare vină!
Ce cutremurătoare răspundere! Ce cutremurătoare datorie! Ce cutremurătoare mântuire!
Ce cutremurător Preț! Ce cutremurătoare Slavă!...
Cine poate măsura întinderea nemărginită a acestei Jertfe... Prețul etern al acestei Morți... Urmările veșnice ale acestei Răscumpărări, pe care Însuși Dumnezeul tuturor acestora a adus-o pentru dezrobirea, pentru înfierea, pentru slava noastră?
Hristos a murit pentru păcatele noastre.
Da, Hristos a murit cu adevărat, cu cea mai grea, cu cea mai usturătoare, cu cea mai chinuită și mai cumplită moarte a murit El pentru noi.
A murit de bătaie, sfârtecat de plesnele biciului de curea, cu noduri și cu greutăți.
A murit zdrobit de lovituri cu pumnii, cu picioarele, cu bâtele, cu parii, cu răngile...
A murit de foame, nemâncat de zile și nopți.
A murit de sete - nu I s-a dat nici apă tot timpul acestor chinuitoare pătimiri.
A murit de istovire, de oboseală, de neodihnă.
A murit sfârtecat de spini, zdrobit de Cruce, străpuns de cuie, strâns de funii, spânzurat în piroane...
A murit batjocorit, a murit de durere, a murit de întristare...
Hristos a murit pentru păcatele noastre.
Nu pentru ale Lui. El n-a avut nici un păcat, nici unul singur, nici unul, nici unul...
Numai pentru ale noastre a murit. Numai pentru ale noastre. Pentru ale fiecăruia dintre noi - și pentru ale tuturor împreună.
Începând de la cel dintâi păcătos dintre noi, de la mine - și până la cel din urmă.
Începând de la cel mai mare dintre păcătoși, care eram eu, și până la cel mai mic.
Începând cu cel mai mizerabil dintre noi, care sunt eu - și până la cel mai bun.
Începând cu cel mai greu dintre păcate care era al meu - și până la cel mai ușor...
Pentru noi toți păcătoșii - și pentru ale noastre păcate, toate - a murit Hristos, a trebuit să moară El Însuși.
Numai El putea să le acopere cu Jertfa Lui.
Numai El putea să le răscumpere cu Moartea Lui.
Numai El putea să le spele cu Sângele Lui.
Nimeni altcineva. Nimeni, nimeni, nimeni - numai El!
Numai El Singur, numai El, numai El, numai Singur El...
Hristos a murit pentru păcatele noastre.
Să ne cutremure, să ne înfioare, să ne prăbușească acest înspăimântător Cuvânt și Adevăr și Preț!
Cât de mari erau păcatele noastre că n-au putut fi ispășite și iertate altfel!
Cât de osândiți eram noi, că n-am putut fi răscumpărați și izbăviți fără un astfel de Preț!
Cât de nenorociți și pierduți eram noi, că nu era pentru noi o altă mântuire, o altă salvare, o altă izbăvire decât asta, a Lui!...
O, Hristos a murit pentru păcatele noastre.
Slavă veșnică Morții Sale din dragoste, din milă și din bunătate pentru noi!...
Datorită acestei slăvite Morți, noi suntem izbăviți, de drept, din osânda în care eram;
datorită acestui Preț, noi suntem răscumpărați, de drept, din toată robia unde ne vândusem singuri, păcătuind;
datorită acestei Jertfe noi avem, de drept, făgăduința mântuirii, prin Sângele, prin Jertfa și Răscumpărarea Lui.
Hristos a murit pentru păcatele noastre...
Acum să intrăm și de fapt în această izbăvire...
să primim și de fapt această răscumpărare...
să devenim și de fapt părtași la această mântuire prin nașterea din nou, singura care ne dă acest har;
și apoi prin umblarea și trăirea întregii vieți, până la moarte, în frică și dragoste de Dumnezeu, să putem primi ca sfârșit al credinței noastre, adevărata și veșnica mântuire care ne-a fost cucerită de Hristos.
Primește-o astfel și tu, suflete drag! Și ți-o du apoi până la moarte statornic.
Numai așa vei avea un folos adevărat de moartea lui Hristos.
4 - Hristos a Înviat... și S-a arătat Viu
Dar moartea lui Hristos este încă numai o parte a mântuirii noastre.
Este numai prima parte a acestei Strălucite Mântuiri.
Este partea omenească, Prețul pe care îl plătea Omul Dumnezeu Isus Hristos. Aceasta încă n-ar fi fost deajuns.
Numai Învierea lui Hristos a întregit acest Preț. Numai Învierea Lui putea aduce și garanta mântuirea câștigată prin moartea Lui.
Prin moartea Sa Hristos a dovedit că este un Om Dumnezeu. Dar numai prin Învierea Lui El a dovedit că era un Dumnezeu Om.
Astfel, Învierea Domnului a întregit totul.
Că Învierea Domnului nostru Isus Hristos n-a fost numai o părere, o nălucire, o amăgire a unora dintre ai Săi, Sfântul Pavel arată cu dovezi de netăgăduit. El a murit cu adevărat - și a Înviat cu adevărat.
Astfel, Apostolul înșiră aci cu numele, cu datele, cu locurile și cu numărul lor pe unii dintre cei care L-au văzut Viu pe Mântuitorul, după ce S-a sculat din morți.
La început arătarea Mântuitorului apărea ca ceva de necrezut ucenicilor Săi și celor mai apropiați dintre credincioșii Lui.
Dar după ce timp de patruzeci de zile El li S-a arătat multora în felurite locuri și împrejurări, aparițiile Lui deveniseră o realitate obișnuită și fericită pentru cei care-L iubeau, în așa măsură că deși ei trăiau în prezența Mântuitorului momente supranaturale, cerești, totuși nu erau uimiți într-atâta ca să nu le mai poată crede, ca la început.
Ce divine stări aveau ucenicii care Îl vedeau pe Domnul, în tot timpul prezenței Lui cu ei!
Astfel de trăiri erau mai mult cerești, decât pământești. Ele trebuie să le fi creat totdeauna niște clipe ca acele de pe Tabor, când se făcuse Schimbarea Lui la Față înaintea celor trei ucenici. Priveliștea aceea, Cuvintele acelea, Simțirile acelea îi făcuseră ca pe niște beți care nu știu ce vorbesc și ce văd...
Ci numai după plecarea Lui de la ei, după trecerea acestor clipe când ei își reveneau în fire ca dintr-un vis Dumnezeiesc, abia atunci începeau ei să-și pună în rânduială gândurile și simțirile amețite de bucurie, îmbătate de dragoste, orbite de strălucirea minunii din care se deșteptau...
Hristos Dumnezeul și Mântuitorul nostru nu S-a înălțat la Cer îndată după Învierea Lui, fiindcă atunci ușor s-ar fi putut preface în inimile celor care L-au văzut doar o dată și doar o clipă, minunea, în vis. Și visul în amăgire.
Ci a stat în preajma alor Săi patruzeci de zile, arătându-li-Se în atâtea locuri și feluri - vorbind cu ei, umblând cu ei, mâncând cu ei - spre a le ajuta să se obișnuiască cu Minunea, să o poată cuprinde, să se poată încredința de adevărul ei fericit și etern. Și spre a putea apoi adeveri și cu viața și cu moartea lor, pentru toți urmașii și pentru toate veacurile, că Hristos a Înviat. Că adevărat a Înviat!...
Și numai după ce această încredințare a ajuns de neclintit în inimile urmașilor Săi, atunci Domnul S-a înălțat la Cer, după cum a promis El încă înainte de Patimile și Moartea Sa, pentru a împlini și Acolo ceea ce le-a promis El celor care-L vor crede și urma în curăție și ascultare până la moarte, când le-a zis: Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi (Ioan 14, 2-3).
Mă duc să vă trimet un al Mângâietor, pe Duhul Adevărului, pe care vi-L voi trimete de la Tatăl. El va fi cu voi, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. Dacă nu Mă duc, El - Mângâietorul - nu va veni la voi. Dar dacă Mă duc, vi-L voi trimete (Ioan 16, 7).
Și acum, după ce El a ajuns la Dreapta Măririi lui Dumnezeu, S-a făcut pentru toți cei care-L ascultă urzitorul unei mântuiri veșnice (Evrei 5, 5-10).
Ferice în veci și în veci de oricine crede și trăiește și mărturisește acest Adevăr al lui Dumnezeu! În dragostea lui Hristos și în călăuzirea Sfântului Duh.
Slavă veșnică Ție Domnul și Dumnezeul dragostei, care ne-ai mântuit printr-un atât de minunat Preț și ne-ai făcut să înțelegem acest atât de fericit Adevăr.
Te rugăm primește toată recunoștința și dragostea sufletelor noastre pentru această minunată Evanghelie pe care ne-ai descoperit-o de la începutul chemării noastre,
pe care ne-au propovăduit-o părinții noștri,
în care ne-au învățat trimeșii Tăi binecuvântați
și în care am rămas prin îndrumarea și creșterea Duhului Tău Sfânt, prin sfătuirea și părtășia fraților noștri în Cuvântul Tău și în Lucrarea Ta.
Te rugăm ajută-ne ca printr-o credință statornică a inimii noastre și printr-o mărturisire frumoasă a faptelor și a gurii noastre, să ne dovedim niște credincioși și adevărați fii ai acestei Evanghelii, vrednici de mântuirea Ta.
Îți mulțumim din tot sufletul nostru pentru părinții și frații noștri duhovnicești, care ne învață întocmai cum au fost și ei învățați. Pentru ca și noi să zidim pe aceeași temelie și să primim aceeași răsplată, ca și ei.
Întărește puternic în noi credința în Moartea și în Învierea Ta, Mântuitorul și Dumnezeul nostru, Isus Hristos. Pentru ca și noi să ne putem bucura de toată mântuirea pe care ne-ai adus-o Tu prin ele.
Acum și în veșnicie. Amin.