La Apostolul din Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
2. Dacă nu sunt apostol pentru alţii, sunt măcar pentru voi, căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul.
3. Iată răspunsul meu de apărare împotriva celor ce mă cercetează:
4. N-avem dreptul să mâncăm şi să bem?
5. N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră, cum fac ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului, şi Chifa?
6. Ori numai eu şi Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm?
7. Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădeşte o vie, şi nu mănâncă din rodul ei? Cine paşte turma, şi nu mănâncă din laptele turmei?
8. Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune şi Legea?
9. În adevăr, în Legea lui Moise este scris: “Să nu legi gura boului care treieră grâul!”
Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici?
10. Sau vorbeşte El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară, trebuie să are cu nădejde, şi cine treieră grâul, trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el.
11. Dacă am semănat printre voi bunurile duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice?
12. Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.
2 - Pecetea apostoliei mele
Fiecare avem în lumea asta şi din lupta asta sfântă a vestirii Evangheliei o adunare scumpă de care suntem mai legaţi decât oricare alta. Şi nişte suflete scumpe de care suntem legaţi mai mult decât oricare altele.
Acestea sunt, de obicei:
adunarea dragostei noastre dintâi,
locul din care avem primele amintiri frumoase cu Domnul,
primele mărturisiri ale Cuvântului,
primele bucurii frăţeşti,
primele suflete aduse de noi la Dumnezeu.
Şi fiinţele deosebit de dragi, de care inima noastră este legată cu toată puterea vieţii şi căldurii ei. Acestea sunt acele suflete care au primit prin noi prima veste dulce a mântuirii. Primele raze ale iubirii din Hristos.
De aceste valori scumpe ale inimii noastre rămânem legaţi pentru totdeauna şi cu o putere de nebiruit.
Adeseori Sfântul Apostol îşi amintea despre aceste frumoase şi grele zile ale începutului mărturisirii sale, la Corint... Când am venit în mijlocul vostru - le spune el - eram slab, fricos şi plin de cutremur (cum este orice începător). Dar învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să nu fie întemeiată pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 3-5).
Pe puterea lui Dumnezeu... Da, toată pecetea apostoliei Sfântului Pavel este şi rămâne aceasta: credinţa fraţilor să nu fie întemeiată pe înţelepciunea oamenilor, nici pe organizarea oamenilor, nici pe râvna oamenilor, nici pe talentul şi numele oamenilor, nici pe ostenelile sau priceperea sau autorizaţia oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.
Toată taina unităţii, a biruinţei şi a roadelor Lucrării lui Hristos stă în faptul că ea s-a întemeiat numai pe El.
Ea nu s-a întemeiat şi nu trebuie să se întemeieze niciodată pe puterea oamenilor şi nici pe înţelepciunea lor. Nici pe numele unora dintre oameni, oricât de însemnaţi ar fi sau ar fi fost ei. Ci numai pe Numele şi pe Puterea lui Hristos.
Şi toată cauza slăbiciunilor Lucrării lui Dumnezeu, a dezbinărilor şi a nimicirii, stă şi va sta totdeauna în bizuirea şi întemeierea ei pe priceperea, pe numele sau pe autorizaţia unor oameni.
Sfântul Pavel ştia că atâta vreme cât mersul Lucrării lui Hristos va fi încredinţat puternic de către fraţi şi surori cu rugăciune, cu post, cu curăţie de inimă, cu smerenie şi cu ascultare necurmată în mâinile lui Hristos, tot atâta vreme Lucrarea Sa va propăşi şi în număr şi în roade şi în putere.
Dar - îndată ce îngâmfarea unor oameni se va ridica peste această credinţă şi vor începe să-şi ia ei locuri de conducători în această Lucrare, să îndrume ei, să organizeze ei, să dirijeze ei - atunci toată puterea şi toate roadele se pierd, fiindcă începe lupta de partide, dorinţa de întâietate, foamea după laude şi câştiguri omeneşti, spre paguba şi durerea lui Hristos.
Fraţii mei lucrători ai Domnului, băgaţi de seamă la această ispită! Nu luaţi Lucrarea Domnului din mâinile Lui! Şi nu lăsaţi pe oamenii lăudăroşi şi încrezuţi, ambiţioşi şi neascultători ca s-o ia şi s-o ducă după ei, după rătăcirile lor, după interesele şi scopurile omeneşti.
Nici chiar voi, buni lucrători ai Domnului, nu căutaţi să vă luaţi roluri prea alese şi prea îndrăzneţe, amestecându-vă cu gândurile voastre de organizare pentru a lua voi în mâinile voastre conducerea Lucrării vii a Duhului Sfânt, din mâinile Lui.
Lăsaţi-o, căci El o va conduce mai fericit decât oricare dintre noi, căci e a Lui! Şi El Şi-a dat Sângele Său pentru ea.
Luaţi aminte şi uitaţi-vă cum a condus-o Domnul fără nici un om, până astăzi.
Aduceţi-vă aminte de vremea când rămăsesem atât de puţini şi de dispreţuiţi, că nimeni nu ne mai numea pe noi Oastea Domnului, ci numai o schismă, o rătăcire, o fracţiune şi o rămăşiţă!...
Eram prigoniţi, ocărâţi, dispreţuiţi şi alungaţi din loc în loc iar de numele nostru toţi se lepădau ca de ceva lepros şi respingător...
Aduceţi-vă aminte cine se mai gândea atunci că Lucrarea aceasta va mai supravieţui acestor batjocuri şi prigoniri!
Apoi aduceţi-vă aminte de cealaltă încercare de foc care a venit după aceea peste ea!
Şi despre pârjolul rămas în urma acestei încercări.
Cine s-a mai gândit şi atunci că va mai rămâne în picioare măcar cineva dintre noi?
Şi ceva din ea? Atât de sălbatic loveau vrăjmaşii dinafară.
Cine a condus-o atunci? Cine a apărat-o? Cine a îngrijit-o, ca să nu piară nimicită
şi zdrobită de ei?
Aduceţi-vă aminte apoi cum lucraseră duhurile rătăcirilor şi ale dezbinărilor în toate sufletele şi adunările noastre!... Când mulţi nu-şi mai făceau nici cruce, nu mai mergeau nici la biserică, nici nu se mai împărtăşeau cu Sfintele Taine... Parcă toate erau numai de lepădat...
Cine a avut grijă să vină iarăşi duhul curatei înţelepciuni care să trezească minţile amăgite de viclenia celor care semănaseră învăţăturile rătăcite printre fraţi?...
Cine a trezit atunci puternic conştiinţa celor care dormiseră la datorie, sau se ascunseseră în vremea furtunii, când vrăjmaşul profitase de nenorocirea care dăduse peste noi şi reuşise să-şi strecoare uneltele şi rătăcirile lui, pentru a ne îndepărta de ţinta noastră şi a atrage prin acestea toată Lucrarea Domnului în apele acestea tulburi, spre a o îneca?
Cine a salvat-o atunci de vrăjmaşii dinăuntru? Cine a trecut-o cu bine prin aceste primejdii şi a scăpat-o din această cursă pierzătoare? Cine a făcut ca aceste unelte ale dezbinării, care erau atât de lăudate şi ascultate cândva printre fraţi, acum să fie scoase afară din adunări, oprite de către toţi să mai vorbească şi date ca pildă nimicitoare?
Cine altul, dacă nu Însuşi Domnul nostru, care are grijă de Lucrarea Lui?
Da, Însuşi Domnul Isus veghează asupra Lucrării Lui! Şi Duhul Sfânt prin puterea Sa şi prin uneltele Sale smerite şi nelăudate în faţa oamenilor.
Da, El a făcut ca astăzi, Lucrarea Oastei Sale Sfinte nu numai să ajungă bine orientată pe învăţătura cea dreaptă şi adevărul a bisericii de la început;
nu numai să ajungă strâns unită şi bine zidită înăuntru, prin aceeaşi dreaptă, bună şi străbună credinţă;
nu numai să se întindă ca un uriaş copac verde şi puternic peste toată ţara şi până departe peste hotare, cu adunări de sute de suflete,
cu nunţi de mii de suflete,
cu număr de sute şi sute de mii de suflete,
cu un tineret puternic şi frumos,
cu nişte lucrări şi roade de la care se înfruptă neamuri şi neamuri, până la marginile pământului, -
dar şi cu o faimă ce s-a dus în toată lumea... Şi Numele Domnului e vestit şi cântat prin ea mai mult ca oricând şi ca prin oricine!
Încă odată: cine a făcut asta?
Cine altul decât El, Domnul şi Mântuitorul nostru, al cărui Nume este chemat peste această Lucrare? Şi a cărui putere o păzeşte? Cine altul ar mai fi putut face aşa ceva?
Atunci, dacă este aşa, să ne pătrundem cu toţii de toată credinţa şi smerenia, de toată evlavia şi teama sfântă în umblarea cu Domnul pe calea acestei Lucrări, ţinând-o cu statornicie.
Aceasta să fie pecetea apostoliei noastre, după cum aceasta a fost şi pecetea apostoliei Sfântului Pavel, a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Părinte Iosif - marii şi credincioşii noştri înaintaşi.
3 - Împotriva celor care mă cercetează
Să mă apere nevinovăţia şi să mă păzească neprihănirea - se ruga omul cel după inima lui Dumnezeu. Şi chiar dacă mi-ai trece prin cuptorul de foc rărunchii şi inima, numai nevinovăţie vei afla în mine (Psalm 26).
Dacă m-ar încerca - zice omul răbdării - aş ieşi curat ca aurul, căci piciorul meu s-a ţinut de paşii Lui, am ţinut calea Lui şi nu m-am abătut (Iov 23, 10-12).
Cât despre mine - mărturiseşte Apostolul curat - puţin îmi pasă dacă sunt judecat de oricine; eu împotriva mea nu mai am nimic (1 Cor. 4, 5).
Iată apărarea celor credincioşi. Nevinovăţia este singura lor apărare.
Nevinovăţia este singura armă de apărare a unui credincios adevărat.
Această armă a folosit-o pentru apărarea Sa şi Mântuitorul nostru Isus Hristos şi această armă sfântă au folosit-o toţi prigoniţii şi năpăstuiţii lui Dumnezeu, de la începutul lumii - şi o vor folosi până la sfârşitul ei.
Oricine foloseşte o altfel de armă când este înjosit, nedreptăţit, prigonit, jefuit, - nu urmează pilda lui Hristos.
În zadar au fost scrise cuvintele acestea în Evanghelie, oare: Aţi auzit că s-a zis:
Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere, dă-i, şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc (Matei 5, 38-44).
Acesta este singurul fel de apărare creştină. Singura armă de apărare a unui credincios adevărat în Hristos.
Acesta a fost felul de apărare al Sfântului Pavel faţă de fraţii nedrepţi care îl cercetau acum. Apărarea lui era: nevinovăţia sa, credincioşia sa şi renunţarea sa.
Lucrase cu mâini nevinovate, nu luase salariu pentru munca sfântă. Nu primise mită pentru adevăr. Nu-şi ceruse drepturi pentru osteneală. Nu-şi luase plată pentru rugăciune. Nici despăgubire pentru suferinţă...
Lucrase cu cugetul curat, fără să pretindă răsplătiri pentru nedreptate, ori laude pentru cântări, ori plată pentru lacrimi.
Lucrase renunţând la drepturile sale, renunţând la mulţumirile lor, renunţând chiar şi la respectul ce i s-ar fi cuvenit pentru tot ce a făcut printre ei şi pentru ei.
Cerea şi dorea numai un singur lucru: ca ei să vadă aceasta. Să vadă nevinovăţia cu care a umblat el în orice privinţă, spre a se încredinţa de frumuseţea Evangheliei care li s-a vestit lor, cum nu mai era o altă evanghelie nicăieri.
Cerea şi dorea ca ei să-i vadă credincioşia lui faţă de curăţia învăţăturii pe care le-o propovăduia, pentru ca şi ei să înveţe mai presus de toate, câtă valoare are statornicia în credinţă. Întemeierea neclintită pe adevăr şi rămânerea pe totdeauna în dragostea înflăcărată şi frumoasă dintâi.
Cerea şi dorea ca ei să-i vadă renunţarea lui până şi la cele mai mici drepturi ale sale, în folosul Evangheliei. Renunţase până şi la lucrurile obişnuite şi strict necesare de care ceilalţi apostoli se foloseau fără nici un gând de îndoială.
Renunţase, renunţase - pentru ca oricând să poată sta în faţa oricui cu fruntea sus, fiindcă n-a căutat bunurile oamenilor, ci pe ei înşişi, sufletele lor, spre a-i mântui.
O, ce frumoasă apărare a avut acest frumos şi sfânt acuzat! Apărarea sa era frumoasă ca apărarea Domnului Isus în faţa acuzatorilor Săi: liniştită, măreaţă, plină de demnitate şi de curăţie.
Dar pe când acuzatorii Domnului erau străinii, vrăjmaşii, necredincioşii, cei dinafara Lucrării lui Dumnezeu, iată, învinuitorii Sfântului Său Apostol erau fraţii. Erau ucenicii lui. Erau cei care mâncaseră din pâinea lui de sânge, de sudoare, de lacrimi. Erau cei dinăuntru, nu dinafara Lucrării lui Dumnezeu.
Cât de dureroase sunt plângerile celui despre care este scris: Dacă îl va întreba cineva:
De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini? - el va răspunde: În casa celor care mă iubeau le-am primit (Zaharia 13, 6).
Dar cum vor răspunde oare ei, cei care i-au făcut lui aceste răni?
Nu erau destule cele ce i le făcuseră străinii?
Nu-l usturau destul loviturile iudeilor potrivnici, ale păgânilor sălbatici, ale călăilor lui Hristos?
Nu-l judecaseră destul potrivnicii Evangheliei?
Nu-l învinuiseră deajuns cei care nu-l cunoşteau, cei care n-aveau de unde să-l cunoască, cei cărora nu le făcuse nimic?
Acum mai trebuia să-l judece şi fraţii săi? Să-l învinuiască şi acei pe care el îi născuse prin Evanghelie, pe care atâţia ani de zile şi nopţi nu încetase să-i sfătuiască cu lacrimi, să-i caute cu dragoste, să-i iubească întocmai ca pe sufletul lui?...
O, ce cumplit de dureroasă este starea asta!
... Dar nu suspina, sfânt învinuit al lui Hristos! Şi nu-ţi pierde nici nădejdea iubirii tale, nici răbdarea bunătăţii tale, nici încrederea scumpă în fraţii lacrimilor tale. Aceasta este o ispită care a trecut peste ei. A fost o furtună rea care i-a îndoit pentru o clipă, dar ei iarăşi îşi vor reveni; fiindcă ei tot fraţii tăi au rămas, tot copiii Domnului sunt, tot lucrătorii şi luptătorii Lui vor fi.
Va trece iarăşi acest nor greu, şi soarele iubirii va lumina iarăşi peste voi şi printre voi. Dar începe tu să le vorbeşti frumos! Nu le mai aduce aminte de ceasul acela amar, niciodată!
De la cine să aştepţi tu mângâiere, dacă nu tot de la cei pe care i-ai întristat?
Tot ce le-ai scris cu multă mâhnire şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi şi care i-a întristat peste măsură de mult, acum fă-i să uite... Şi vorbeşte-le iarăşi cu bucurie, ca să vadă ei dragostea cea nespus de mare pe care o ai faţă de ei. Şi ca Satana să n-aibă nici un câştig de la voi, căci nu suntem în necunoştinţă despre planurile lui.
Adu-ţi aminte de ceea ce le scriai când ai zis: Şi dacă aveţi vreo pricină să vă plângeţi unul de altul, iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat pe voi Dumnezeu în Hristos (Coloseni 3, 13).
Acum fă tu aşa!
Dumnezeu, iubirea şi timpul o să vă vindece toate ranele.
10 - Cine ară trebuie să are cu nădejde
Sfântul Cuvânt Dumnezeiesc spune: Orice faceţi să faceţi din toată inima, ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni (Coloseni 3, 23).
Aceasta înseamnă că totdeauna trebuie să faci totul în cel mai frumos, în cel mai conştiincios şi în cel mai fericit fel.
Indiferent că ne vede cineva sau că nu ne vede nimeni, noi trebuie să lucrăm totul atât de cinstit, atât de bine, atât de îngrijit, cum însuşi împăratul s-ar uita la noi. Cum Însuşi Dumnezeu ne-ar privi, cum ne şi priveşte într-adevăr.
Tot ce vorbim trebuie să fie la fel. Tot ce gândim, tot ce simţim, tot ce plănuim, tot ce dorim...
Un preot credincios fusese numit nou într-o biserică în care slujise mai înainte un preot slab.
Din cauza slăbiciunii preotului dinaintea lui, acum biserica rămăsese chiar goală de închinători... Preotul credincios trebuia să facă rugăciunile rânduite numai el singur în toată biserica lui, fără nici un închinător.
Dar el nu descurajă din pricina asta. Ştia că tot ce face trebuie să facă din toată inima lui pentru Domnul. Chiar dacă nimeni nu-i în biserică să-l audă, este totuşi Domnul acolo şi El îl aude.
Va face totul deci ca pentru Domnul.
Într-o duminică, foarte întristat că deşi chemase pe toţi parohienii lui să vină la biserică, n-a venit nimeni, iar el a început slujba singur...
La vremea predicii a ieşit în faţa altarului şi privind de jur împrejurul bisericii scaunele goale aliniate frumos, stând liniştite şi nemişcate, ca nişte ascultători buni, a început să predice scaunelor goale din biserică:
O, frumoase şi drept credincioase scaune goale ale bisericii mele - începu preotul cu lacrimi - astăzi vreau să vă vorbesc vouă şi să vă predic Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.
N-am cuvinte îndeajuns să vă laud pentru dragostea voastră faţă de Casa Tatălui nostru Ceresc.
Voi sunteţi nelipsite de la toate slujbele sfinte.
Voi sunteţi aici de la începutul şi până la sfârşitul timpului de rugăciune.
Voi nu veniţi după începutul rugăciunilor şi nu plecaţi niciodată înainte de sfârşitul lor.
Voi staţi tot timpul liniştite, fiecare la locul său şi nu umblaţi dincoace încolo prin biserică, trântind uşile, tulburând slujbele, deranjând pe alţi ascultători.
Voi nu şoptiţi, nu râdeţi, nu vă întoarceţi într-o parte sau alta neascultătoare şi neatente, ci tot timpul ascultaţi totul, stând în chip evlavios.
Voi nu vă îmbrăcaţi necuviincios, nici nu vă purtaţi lumeşte în sfânta biserică a Domnului, ci toată înfăţişarea voastră este smerită, tot chipul vostru cuviincios şi toată starea voastră evlavioasă.
Aici preotul suspină adânc, îşi şterse lacrimile şi începu iarăşi:
Şi totuşi vouă, scumpe scaune goale din biserică, Cuvântul Domnului nostru Isus Hristos are să vă spună o dureroasă mustrare şi o cutremurătoare înştiinţare cerească: Deşi de ani de zile voi staţi în biserică şi ascultaţi de atâta vreme Viul Cuvânt al lui Dumnezeu, voi totuşi aţi rămas mereu nemişcate şi nesimţitoare...
Vi s-a predicat Cuvântul lui Dumnezeu cu lacrimi, cu foc sfânt, cu chemări zguduitoare... şi totuşi nici unul dintre voi nu v-aţi mişcat, nu v-aţi cutremurat, nu v-aţi prăbuşit în pocăinţă, să vă naşteţi din nou.
Aţi auzit îndemnul la milostenie, dar nici unul n-aţi rupt ceva din al vostru să daţi nimănui.
Aţi auzit chemări la cercetarea bolnavilor, a săracilor, a orfanilor - şi totuşi nici unul dintre voi nu v-aţi dus să faceţi ceva pentru atâţia nenorociţi din jurul vostru.
Aţi auzit atâtea înştiinţări despre venirea din nou a Domnului nostru Isus Hristos, despre sfârşitul care vine odată peste fiecare dintre noi şi despre felul cum trebuie să-L aşteptăm şi noi pe Domnul, dar toate acestea au răsunat pentru voi în zadar.
Voi staţi aici, dar staţi nemişcate, goale, uscate, fără să vă pese de nimeni, fără să vă intereseze nimic, fără să auziţi, fără să vedeţi, fără să simţiţi nimic din tot ce este în jurul vostru, pentru Dumnezeu.
O, ce veţi face voi oare în Ziua cea Înfricoşată a Judecăţii? Unde veţi fugi de focul pedepsei? Unde veţi scăpa de mânia lui Dumnezeu care va veni peste toţi cei care n-au făcut voia Lui?...
Preotul avea sufletul zdrobit de durere şi ochii scăldaţi în lacrimi. Vorbea înflăcărat şi plin de un adânc cutremur, gândindu-se la toţi cei care erau în starea scaunelor goale, cărora le vorbea el acum.
Şi n-a băgat de seamă cum, pe nesimţite, se strecuraseră în biserică, unul câte unul, cei care trecând, auziseră cuvântul său puternic şi intrând, se ţinuseră pe după stâlpii şi colţurile zidurilor din biserică, pentru a nu-l tulbura pe vorbitor...
La încheierea vorbirii sale, preotul într-un duh înflăcărat, strigă chemarea la hotărâre pentru Domnul:
O, voi scaune care aţi ascultat acest Cuvânt al lui Dumnezeu şi v-aţi cutremurat de frica Venirii Sale şi de focul din Ziua de Judecată, nu staţi aşa!
Mişcaţi-vă, veniţi aici şi predaţi-vă Domnului şi începeţi de azi înainte să fiţi nu numai ascultători ai lui Dumnezeu, ci şi împlinitori ai voii Lui!
O mişcare înfiorată se făcu deodată în toată biserica.
Şi preotul văzu uimit cum de după stâlpi şi din colţuri veneau unul câte unul, bărbaţi şi femei, cu lacrimi în ochi şi cu suspine de pocăinţă în suflete. Şi aşezându-se la rând în genunchi înaintea altarului, răspunseră:
- Vrem să ne predăm pentru totdeauna în slujba Domnului!
Cu ce faţă strălucită şi cu ce glas zguduit de lacrimi rosti preotul rugăciunea pocăinţei, a naşterii din nou, a predării pe totdeauna Domnului... Pentru toţi, ca şi pentru el. Apoi fiecare pe rând, în parte, s-a rugat pentru sine...
Aşa a început acolo lucrarea vie a bisericii vii a lui Hristos Cel Viu.
De atunci biserica aceea este din ce în ce mai neîncăpătoare. Şi Lucrarea lui Dumnezeu din ea naşte mereu noi şi noi fii ai mântuirii care răspândesc până departe lumina şi viaţa sfântă.
Iată ce poate face acela care ară cu nădejde. Care seamănă cu lacrimi. Care lucrează ca pentru Dumnezeu...
O, ce mare parte va avea în cer un astfel de lucrător!
12 - Dar noi nu ne-am folosit
Adevărata mulţumire este aceea pe care ţi-o dă renunţarea la orice mulţumire.
Adevărata fericire o are numai acela care poate să renunţe la a sa, pentru a altora.
Căci nu ceea ce ţi-ar putea da cineva din afară te face mulţumit, ci tocmai ceea ce ai tu însuţi în inima ta.
Şi nu bogăţia ce ţi-ar da-o altul este cea care te poate face fericit, ci bogăţia ta lăuntrică.
Desigur, în lumea asta orice om dacă are datorii şi dacă şi le împlineşte în chip cinstit şi vrednic, are şi drepturi în urma împlinirii datoriilor sale.
Dumnezeu Însuşi a înscris atât în poruncile Sale dinafara omului, cât şi cele dinăuntrul lui acest drept sfânt.
Şi totuşi Hristos, Acela care Singurul a făcut pe pământ cea mai mare lucrare şi care Şi-a împlinit cel mai înalt toată datoria pentru care a venit, El nu numai că nu Şi-a cerut niciodată vreun drept, dar nici n-a primit nici o răsplătire pentru tot ce a făcut tuturora.
A avut drept de moştenitor, dar a fost scos afară din moştenirea Lui şi omorât, fără să protesteze (Matei 21, 38).
Toate aceste drepturi El le-a avut, dar de nici unul dintre ele El n-a vrut să Se folosească.
A ales mai bine să n-aibă pe pământul acesta nimic, pentru ca astfel să le poată stăpâni pe toate.
Să nu primească de la nimeni nimic, pentru a putea fi liber faţă de toţi.
Să n-aibă un loc numit, ca să poată fi pretutindeni.
Să nu fie al nimănui, ca să poată fi al tuturor.
Dacă n-ar fi făcut aşa, n-ar fi putut fi aşa.
Orice slujitor devotat al lui Dumnezeu care este încredinţat cu o slujbă de apostolie în Numele lui Hristos pe pământ, trebuie şi el să urmeze pilda Mântuitorului şi Învăţătorului nostru, dacă vrea şi el ca să-i semene Lui...
Fericit este acela care, având dreptate, renunţă la dreptatea lui, pentru a altora;
având drepturi, renunţă la drepturile lui;
având merite, renunţă la meritele lui;
având slavă, renunţă la slava lui, pentru a o da altora...
Un astfel de om le va primi pe toate acestea odată, strălucite şi eterne din mâna bogată şi slăvită a Marelui său Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos, de dragul căruia a făcut aceasta.
Dar cine este acela care poate face într-adevăr aşa?
Nu ştim cine este, dar ştim că numai acela este cu adevărat fericit.
12 - Să nu punem vreo piedică Evangheliei
Dintre toate grijile noastre cele mai apăsătoare, cred că nici una n-ar trebui să fie pentru noi o mai grea şi o mai însemnată sarcină ca asta: să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos!
Să nu oprim sau să deviem cumva de la drumul rânduit de El, Lucrarea Duhului Sfânt...
Să nu împuţinăm, să nu slăbim, să nu dezbinăm cumva vreunul din sufletele sau vreuna din bisericile lui Hristos...
Să nu facem cumva vreun rău de vreun fel sau în vreun loc celor care lucrează pentru Dumnezeu...
Cine face un rău unui semen este vinovat faţă de semenul său. Însă cine pune o piedică Evangheliei lui Hristos şi zădărniceşte planul mântuitor al lui Dumnezeu pentru o lucrare, pentru o vreme sau pentru o întindere, acela se împotriveşte răufăcător, în contra Dumnezeului Cel Veşnic. Şi va fi vinovat faţă de El.
Binefacerea şi răsplătirea lui Dumnezeu încep de la un pahar cu apă dat în Numele Lui (Marcu 9, 41).
Pe scara asta a faptelor - de la cea mai mică, a unui pahar cu apă şi până la cea mai mare, jertfa vieţii date pentru de aproapele - se întinde felurita şi binecuvântata lucrare a celor care ajută mersul înainte al Evangheliei lui Hristos cât mai frumos şi mai rodnic.
Şi tot aşa, de la neprimirea şi neascultarea de fraţi, începe scara cea blestemată a piedicilor tot mai mari şi mai felurite puse Evangheliei lui Hristos. Până ce sfârşeşte cu crima cea veşnică a vânzării de fraţi, a dezbinării de fraţi, a nimicirii învăţăturii, a sufletelor şi a adunărilor Evangheliei lui Hristos.
Dacă unuia care îl face să păcătuiască doar pe unul dintre cei mai micuţi ai lui Hristos - şi pune o piedică celor mai micuţe ale Lui - se spune că ar fi mai bine pentru el să i se lege o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare,
- ce piatră ar trebui să i se lege aceluia care face un rău nespus mai mare şi la nespus mai mulţi, punând piedică Evangheliei lui Hristos?
O, Marele nostru Dumnezeu, Făcătorul, Mântuitorul şi Călăuzitorul nostru, Slavă veşnică Ţie!
Îţi mulţumim din tot sufletul nostru pentru Apostolul Tău pe care l-ai trimes pentru noi... Şi pentru pecetea apostoliei sale, care este pentru noi puterea Ta şi iubirea Ta, viaţa şi prezenţa Ta în noi şi peste noi.
Îţi mulţumim pentru această pecete binecuvântată, pentru această amprentă a Mâinilor Tale peste Lucrarea Oastei Tale, pentru acest specific ceresc şi deosebit, prin care ai făcut ca această Lucrare să fie deosebită de toate celelalte lucrări evanghelice.
Te rugăm ţine-Ţi peste ea mereu această pecete sfântă care să arate tuturor că este aleasă şi scumpă pentru Tine, atât prin frumuseţea şi unitatea ei dinăuntru, cât şi prin roadele ei dinafară.
Te rugăm dăruieşte-i mereu acestei Lucrări trimeşi ai Tăi, plini de har şi de putere, plini de dovezile Duhului Sfânt, care lucrând şi ostenindu-se neîncetat după pilda Ta în Evanghelie, să umble în toată sfinţenia, umilinţa şi curăţia, necăutându-şi nici un folos personal şi gata să renunţe la orice drept al lor, nu numai spre a nu pune nici o piedică Evangheliei Tale, ci pentru a ajuta cu toată puterea lor la înaintarea ei cât mai frumoasă şi mai fericită, până la marginile lumii.
Binecuvântează Doamne Isuse cu o răsplată şi strălucire veşnică pe orice lucrător al Tău care va umbla şi lucra după dreptarul şi pilda Ta!
Dar scoate din Lucrarea Ta Doamne, grabnic şi veşnic, pe oricine a ajuns un răufăcător care nu se mai poate îndrepta! Amin.