La Apostolul din Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
2. Dacă nu sunt apostol pentru alții, sunt măcar pentru voi, căci voi sunteți pecetea apostoliei mele în Domnul.
3. Iată răspunsul meu de apărare împotriva celor ce mă cercetează:
4. N-avem dreptul să mâncăm și să bem?
5. N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră, cum fac ceilalți apostoli, și frații Domnului, și Chifa?
6. Ori numai eu și Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm?
7. Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădește o vie, și nu mănâncă din rodul ei? Cine paște turma, și nu mănâncă din laptele turmei?
8. Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune și Legea?
9. În adevăr, în Legea lui Moise este scris: “Să nu legi gura boului care treieră grâul!”
Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici?
10. Sau vorbește El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară, trebuie să are cu nădejde, și cine treieră grâul, trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el.
11. Dacă am semănat printre voi bunurile duhovnicești, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice?
12. Dacă se bucură alții de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.
2 - Pecetea apostoliei mele
Fiecare avem în lumea asta și din lupta asta sfântă a vestirii Evangheliei o adunare scumpă de care suntem mai legați decât oricare alta. Și niște suflete scumpe de care suntem legați mai mult decât oricare altele.
Acestea sunt, de obicei:
adunarea dragostei noastre dintâi,
locul din care avem primele amintiri frumoase cu Domnul,
primele mărturisiri ale Cuvântului,
primele bucurii frățești,
primele suflete aduse de noi la Dumnezeu.
Și ființele deosebit de dragi, de care inima noastră este legată cu toată puterea vieții și căldurii ei. Acestea sunt acele suflete care au primit prin noi prima veste dulce a mântuirii. Primele raze ale iubirii din Hristos.
De aceste valori scumpe ale inimii noastre rămânem legați pentru totdeauna și cu o putere de nebiruit.
Adeseori Sfântul Apostol își amintea despre aceste frumoase și grele zile ale începutului mărturisirii sale, la Corint... Când am venit în mijlocul vostru - le spune el - eram slab, fricos și plin de cutremur (cum este orice începător). Dar învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să nu fie întemeiată pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 3-5).
Pe puterea lui Dumnezeu... Da, toată pecetea apostoliei Sfântului Pavel este și rămâne aceasta: credința fraților să nu fie întemeiată pe înțelepciunea oamenilor, nici pe organizarea oamenilor, nici pe râvna oamenilor, nici pe talentul și numele oamenilor, nici pe ostenelile sau priceperea sau autorizația oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.
Toată taina unității, a biruinței și a roadelor Lucrării lui Hristos stă în faptul că ea s-a întemeiat numai pe El.
Ea nu s-a întemeiat și nu trebuie să se întemeieze niciodată pe puterea oamenilor și nici pe înțelepciunea lor. Nici pe numele unora dintre oameni, oricât de însemnați ar fi sau ar fi fost ei. Ci numai pe Numele și pe Puterea lui Hristos.
Și toată cauza slăbiciunilor Lucrării lui Dumnezeu, a dezbinărilor și a nimicirii, stă și va sta totdeauna în bizuirea și întemeierea ei pe priceperea, pe numele sau pe autorizația unor oameni.
Sfântul Pavel știa că atâta vreme cât mersul Lucrării lui Hristos va fi încredințat puternic de către frați și surori cu rugăciune, cu post, cu curăție de inimă, cu smerenie și cu ascultare necurmată în mâinile lui Hristos, tot atâta vreme Lucrarea Sa va propăși și în număr și în roade și în putere.
Dar - îndată ce îngâmfarea unor oameni se va ridica peste această credință și vor începe să-și ia ei locuri de conducători în această Lucrare, să îndrume ei, să organizeze ei, să dirijeze ei - atunci toată puterea și toate roadele se pierd, fiindcă începe lupta de partide, dorința de întâietate, foamea după laude și câștiguri omenești, spre paguba și durerea lui Hristos.
Frații mei lucrători ai Domnului, băgați de seamă la această ispită! Nu luați Lucrarea Domnului din mâinile Lui! Și nu lăsați pe oamenii lăudăroși și încrezuți, ambițioși și neascultători ca s-o ia și s-o ducă după ei, după rătăcirile lor, după interesele și scopurile omenești.
Nici chiar voi, buni lucrători ai Domnului, nu căutați să vă luați roluri prea alese și prea îndrăznețe, amestecându-vă cu gândurile voastre de organizare pentru a lua voi în mâinile voastre conducerea Lucrării vii a Duhului Sfânt, din mâinile Lui.
Lăsați-o, căci El o va conduce mai fericit decât oricare dintre noi, căci e a Lui! Și El Și-a dat Sângele Său pentru ea.
Luați aminte și uitați-vă cum a condus-o Domnul fără nici un om, până astăzi.
Aduceți-vă aminte de vremea când rămăsesem atât de puțini și de disprețuiți, că nimeni nu ne mai numea pe noi Oastea Domnului, ci numai o schismă, o rătăcire, o fracțiune și o rămășiță!...
Eram prigoniți, ocărâți, disprețuiți și alungați din loc în loc iar de numele nostru toți se lepădau ca de ceva lepros și respingător...
Aduceți-vă aminte cine se mai gândea atunci că Lucrarea aceasta va mai supraviețui acestor batjocuri și prigoniri!
Apoi aduceți-vă aminte de cealaltă încercare de foc care a venit după aceea peste ea!
Și despre pârjolul rămas în urma acestei încercări.
Cine s-a mai gândit și atunci că va mai rămâne în picioare măcar cineva dintre noi?
Și ceva din ea? Atât de sălbatic loveau vrăjmașii dinafară.
Cine a condus-o atunci? Cine a apărat-o? Cine a îngrijit-o, ca să nu piară nimicită
și zdrobită de ei?
Aduceți-vă aminte apoi cum lucraseră duhurile rătăcirilor și ale dezbinărilor în toate sufletele și adunările noastre!... Când mulți nu-și mai făceau nici cruce, nu mai mergeau nici la biserică, nici nu se mai împărtășeau cu Sfintele Taine... Parcă toate erau numai de lepădat...
Cine a avut grijă să vină iarăși duhul curatei înțelepciuni care să trezească mințile amăgite de viclenia celor care semănaseră învățăturile rătăcite printre frați?...
Cine a trezit atunci puternic conștiința celor care dormiseră la datorie, sau se ascunseseră în vremea furtunii, când vrăjmașul profitase de nenorocirea care dăduse peste noi și reușise să-și strecoare uneltele și rătăcirile lui, pentru a ne îndepărta de ținta noastră și a atrage prin acestea toată Lucrarea Domnului în apele acestea tulburi, spre a o îneca?
Cine a salvat-o atunci de vrăjmașii dinăuntru? Cine a trecut-o cu bine prin aceste primejdii și a scăpat-o din această cursă pierzătoare? Cine a făcut ca aceste unelte ale dezbinării, care erau atât de lăudate și ascultate cândva printre frați, acum să fie scoase afară din adunări, oprite de către toți să mai vorbească și date ca pildă nimicitoare?
Cine altul, dacă nu Însuși Domnul nostru, care are grijă de Lucrarea Lui?
Da, Însuși Domnul Isus veghează asupra Lucrării Lui! Și Duhul Sfânt prin puterea Sa și prin uneltele Sale smerite și nelăudate în fața oamenilor.
Da, El a făcut ca astăzi, Lucrarea Oastei Sale Sfinte nu numai să ajungă bine orientată pe învățătura cea dreaptă și adevărul a bisericii de la început;
nu numai să ajungă strâns unită și bine zidită înăuntru, prin aceeași dreaptă, bună și străbună credință;
nu numai să se întindă ca un uriaș copac verde și puternic peste toată țara și până departe peste hotare, cu adunări de sute de suflete,
cu nunți de mii de suflete,
cu număr de sute și sute de mii de suflete,
cu un tineret puternic și frumos,
cu niște lucrări și roade de la care se înfruptă neamuri și neamuri, până la marginile pământului, -
dar și cu o faimă ce s-a dus în toată lumea... Și Numele Domnului e vestit și cântat prin ea mai mult ca oricând și ca prin oricine!
Încă odată: cine a făcut asta?
Cine altul decât El, Domnul și Mântuitorul nostru, al cărui Nume este chemat peste această Lucrare? Și a cărui putere o păzește? Cine altul ar mai fi putut face așa ceva?
Atunci, dacă este așa, să ne pătrundem cu toții de toată credința și smerenia, de toată evlavia și teama sfântă în umblarea cu Domnul pe calea acestei Lucrări, ținând-o cu statornicie.
Aceasta să fie pecetea apostoliei noastre, după cum aceasta a fost și pecetea apostoliei Sfântului Pavel, a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Părinte Iosif - marii și credincioșii noștri înaintași.
3 - Împotriva celor care mă cercetează
Să mă apere nevinovăția și să mă păzească neprihănirea - se ruga omul cel după inima lui Dumnezeu. Și chiar dacă mi-ai trece prin cuptorul de foc rărunchii și inima, numai nevinovăție vei afla în mine (Psalm 26).
Dacă m-ar încerca - zice omul răbdării - aș ieși curat ca aurul, căci piciorul meu s-a ținut de pașii Lui, am ținut calea Lui și nu m-am abătut (Iov 23, 10-12).
Cât despre mine - mărturisește Apostolul curat - puțin îmi pasă dacă sunt judecat de oricine; eu împotriva mea nu mai am nimic (1 Cor. 4, 5).
Iată apărarea celor credincioși. Nevinovăția este singura lor apărare.
Nevinovăția este singura armă de apărare a unui credincios adevărat.
Această armă a folosit-o pentru apărarea Sa și Mântuitorul nostru Isus Hristos și această armă sfântă au folosit-o toți prigoniții și năpăstuiții lui Dumnezeu, de la începutul lumii - și o vor folosi până la sfârșitul ei.
Oricine folosește o altfel de armă când este înjosit, nedreptățit, prigonit, jefuit, - nu urmează pilda lui Hristos.
În zadar au fost scrise cuvintele acestea în Evanghelie, oare: Ați auzit că s-a zis:
Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Orișicui vrea să se judece cu tine, și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ți cere, dă-i, și nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău, și să urăști pe vrăjmașul tău. Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc (Matei 5, 38-44).
Acesta este singurul fel de apărare creștină. Singura armă de apărare a unui credincios adevărat în Hristos.
Acesta a fost felul de apărare al Sfântului Pavel față de frații nedrepți care îl cercetau acum. Apărarea lui era: nevinovăția sa, credincioșia sa și renunțarea sa.
Lucrase cu mâini nevinovate, nu luase salariu pentru munca sfântă. Nu primise mită pentru adevăr. Nu-și ceruse drepturi pentru osteneală. Nu-și luase plată pentru rugăciune. Nici despăgubire pentru suferință...
Lucrase cu cugetul curat, fără să pretindă răsplătiri pentru nedreptate, ori laude pentru cântări, ori plată pentru lacrimi.
Lucrase renunțând la drepturile sale, renunțând la mulțumirile lor, renunțând chiar și la respectul ce i s-ar fi cuvenit pentru tot ce a făcut printre ei și pentru ei.
Cerea și dorea numai un singur lucru: ca ei să vadă aceasta. Să vadă nevinovăția cu care a umblat el în orice privință, spre a se încredința de frumusețea Evangheliei care li s-a vestit lor, cum nu mai era o altă evanghelie nicăieri.
Cerea și dorea ca ei să-i vadă credincioșia lui față de curăția învățăturii pe care le-o propovăduia, pentru ca și ei să învețe mai presus de toate, câtă valoare are statornicia în credință. Întemeierea neclintită pe adevăr și rămânerea pe totdeauna în dragostea înflăcărată și frumoasă dintâi.
Cerea și dorea ca ei să-i vadă renunțarea lui până și la cele mai mici drepturi ale sale, în folosul Evangheliei. Renunțase până și la lucrurile obișnuite și strict necesare de care ceilalți apostoli se foloseau fără nici un gând de îndoială.
Renunțase, renunțase - pentru ca oricând să poată sta în fața oricui cu fruntea sus, fiindcă n-a căutat bunurile oamenilor, ci pe ei înșiși, sufletele lor, spre a-i mântui.
O, ce frumoasă apărare a avut acest frumos și sfânt acuzat! Apărarea sa era frumoasă ca apărarea Domnului Isus în fața acuzatorilor Săi: liniștită, măreață, plină de demnitate și de curăție.
Dar pe când acuzatorii Domnului erau străinii, vrăjmașii, necredincioșii, cei dinafara Lucrării lui Dumnezeu, iată, învinuitorii Sfântului Său Apostol erau frații. Erau ucenicii lui. Erau cei care mâncaseră din pâinea lui de sânge, de sudoare, de lacrimi. Erau cei dinăuntru, nu dinafara Lucrării lui Dumnezeu.
Cât de dureroase sunt plângerile celui despre care este scris: Dacă îl va întreba cineva:
De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini? - el va răspunde: În casa celor care mă iubeau le-am primit (Zaharia 13, 6).
Dar cum vor răspunde oare ei, cei care i-au făcut lui aceste răni?
Nu erau destule cele ce i le făcuseră străinii?
Nu-l usturau destul loviturile iudeilor potrivnici, ale păgânilor sălbatici, ale călăilor lui Hristos?
Nu-l judecaseră destul potrivnicii Evangheliei?
Nu-l învinuiseră deajuns cei care nu-l cunoșteau, cei care n-aveau de unde să-l cunoască, cei cărora nu le făcuse nimic?
Acum mai trebuia să-l judece și frații săi? Să-l învinuiască și acei pe care el îi născuse prin Evanghelie, pe care atâția ani de zile și nopți nu încetase să-i sfătuiască cu lacrimi, să-i caute cu dragoste, să-i iubească întocmai ca pe sufletul lui?...
O, ce cumplit de dureroasă este starea asta!
... Dar nu suspina, sfânt învinuit al lui Hristos! Și nu-ți pierde nici nădejdea iubirii tale, nici răbdarea bunătății tale, nici încrederea scumpă în frații lacrimilor tale. Aceasta este o ispită care a trecut peste ei. A fost o furtună rea care i-a îndoit pentru o clipă, dar ei iarăși își vor reveni; fiindcă ei tot frații tăi au rămas, tot copiii Domnului sunt, tot lucrătorii și luptătorii Lui vor fi.
Va trece iarăși acest nor greu, și soarele iubirii va lumina iarăși peste voi și printre voi. Dar începe tu să le vorbești frumos! Nu le mai aduce aminte de ceasul acela amar, niciodată!
De la cine să aștepți tu mângâiere, dacă nu tot de la cei pe care i-ai întristat?
Tot ce le-ai scris cu multă mâhnire și strângere de inimă, cu ochii scăldați în lacrimi și care i-a întristat peste măsură de mult, acum fă-i să uite... Și vorbește-le iarăși cu bucurie, ca să vadă ei dragostea cea nespus de mare pe care o ai față de ei. Și ca Satana să n-aibă nici un câștig de la voi, căci nu suntem în necunoștință despre planurile lui.
Adu-ți aminte de ceea ce le scriai când ai zis: Și dacă aveți vreo pricină să vă plângeți unul de altul, iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat pe voi Dumnezeu în Hristos (Coloseni 3, 13).
Acum fă tu așa!
Dumnezeu, iubirea și timpul o să vă vindece toate ranele.
10 - Cine ară trebuie să are cu nădejde
Sfântul Cuvânt Dumnezeiesc spune: Orice faceți să faceți din toată inima, ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni (Coloseni 3, 23).
Aceasta înseamnă că totdeauna trebuie să faci totul în cel mai frumos, în cel mai conștiincios și în cel mai fericit fel.
Indiferent că ne vede cineva sau că nu ne vede nimeni, noi trebuie să lucrăm totul atât de cinstit, atât de bine, atât de îngrijit, cum însuși împăratul s-ar uita la noi. Cum Însuși Dumnezeu ne-ar privi, cum ne și privește într-adevăr.
Tot ce vorbim trebuie să fie la fel. Tot ce gândim, tot ce simțim, tot ce plănuim, tot ce dorim...
Un preot credincios fusese numit nou într-o biserică în care slujise mai înainte un preot slab.
Din cauza slăbiciunii preotului dinaintea lui, acum biserica rămăsese chiar goală de închinători... Preotul credincios trebuia să facă rugăciunile rânduite numai el singur în toată biserica lui, fără nici un închinător.
Dar el nu descurajă din pricina asta. Știa că tot ce face trebuie să facă din toată inima lui pentru Domnul. Chiar dacă nimeni nu-i în biserică să-l audă, este totuși Domnul acolo și El îl aude.
Va face totul deci ca pentru Domnul.
Într-o duminică, foarte întristat că deși chemase pe toți parohienii lui să vină la biserică, n-a venit nimeni, iar el a început slujba singur...
La vremea predicii a ieșit în fața altarului și privind de jur împrejurul bisericii scaunele goale aliniate frumos, stând liniștite și nemișcate, ca niște ascultători buni, a început să predice scaunelor goale din biserică:
O, frumoase și drept credincioase scaune goale ale bisericii mele - începu preotul cu lacrimi - astăzi vreau să vă vorbesc vouă și să vă predic Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.
N-am cuvinte îndeajuns să vă laud pentru dragostea voastră față de Casa Tatălui nostru Ceresc.
Voi sunteți nelipsite de la toate slujbele sfinte.
Voi sunteți aici de la începutul și până la sfârșitul timpului de rugăciune.
Voi nu veniți după începutul rugăciunilor și nu plecați niciodată înainte de sfârșitul lor.
Voi stați tot timpul liniștite, fiecare la locul său și nu umblați dincoace încolo prin biserică, trântind ușile, tulburând slujbele, deranjând pe alți ascultători.
Voi nu șoptiți, nu râdeți, nu vă întoarceți într-o parte sau alta neascultătoare și neatente, ci tot timpul ascultați totul, stând în chip evlavios.
Voi nu vă îmbrăcați necuviincios, nici nu vă purtați lumește în sfânta biserică a Domnului, ci toată înfățișarea voastră este smerită, tot chipul vostru cuviincios și toată starea voastră evlavioasă.
Aici preotul suspină adânc, își șterse lacrimile și începu iarăși:
Și totuși vouă, scumpe scaune goale din biserică, Cuvântul Domnului nostru Isus Hristos are să vă spună o dureroasă mustrare și o cutremurătoare înștiințare cerească: Deși de ani de zile voi stați în biserică și ascultați de atâta vreme Viul Cuvânt al lui Dumnezeu, voi totuși ați rămas mereu nemișcate și nesimțitoare...
Vi s-a predicat Cuvântul lui Dumnezeu cu lacrimi, cu foc sfânt, cu chemări zguduitoare... și totuși nici unul dintre voi nu v-ați mișcat, nu v-ați cutremurat, nu v-ați prăbușit în pocăință, să vă nașteți din nou.
Ați auzit îndemnul la milostenie, dar nici unul n-ați rupt ceva din al vostru să dați nimănui.
Ați auzit chemări la cercetarea bolnavilor, a săracilor, a orfanilor - și totuși nici unul dintre voi nu v-ați dus să faceți ceva pentru atâția nenorociți din jurul vostru.
Ați auzit atâtea înștiințări despre venirea din nou a Domnului nostru Isus Hristos, despre sfârșitul care vine odată peste fiecare dintre noi și despre felul cum trebuie să-L așteptăm și noi pe Domnul, dar toate acestea au răsunat pentru voi în zadar.
Voi stați aici, dar stați nemișcate, goale, uscate, fără să vă pese de nimeni, fără să vă intereseze nimic, fără să auziți, fără să vedeți, fără să simțiți nimic din tot ce este în jurul vostru, pentru Dumnezeu.
O, ce veți face voi oare în Ziua cea Înfricoșată a Judecății? Unde veți fugi de focul pedepsei? Unde veți scăpa de mânia lui Dumnezeu care va veni peste toți cei care n-au făcut voia Lui?...
Preotul avea sufletul zdrobit de durere și ochii scăldați în lacrimi. Vorbea înflăcărat și plin de un adânc cutremur, gândindu-se la toți cei care erau în starea scaunelor goale, cărora le vorbea el acum.
Și n-a băgat de seamă cum, pe nesimțite, se strecuraseră în biserică, unul câte unul, cei care trecând, auziseră cuvântul său puternic și intrând, se ținuseră pe după stâlpii și colțurile zidurilor din biserică, pentru a nu-l tulbura pe vorbitor...
La încheierea vorbirii sale, preotul într-un duh înflăcărat, strigă chemarea la hotărâre pentru Domnul:
O, voi scaune care ați ascultat acest Cuvânt al lui Dumnezeu și v-ați cutremurat de frica Venirii Sale și de focul din Ziua de Judecată, nu stați așa!
Mișcați-vă, veniți aici și predați-vă Domnului și începeți de azi înainte să fiți nu numai ascultători ai lui Dumnezeu, ci și împlinitori ai voii Lui!
O mișcare înfiorată se făcu deodată în toată biserica.
Și preotul văzu uimit cum de după stâlpi și din colțuri veneau unul câte unul, bărbați și femei, cu lacrimi în ochi și cu suspine de pocăință în suflete. Și așezându-se la rând în genunchi înaintea altarului, răspunseră:
- Vrem să ne predăm pentru totdeauna în slujba Domnului!
Cu ce față strălucită și cu ce glas zguduit de lacrimi rosti preotul rugăciunea pocăinței, a nașterii din nou, a predării pe totdeauna Domnului... Pentru toți, ca și pentru el. Apoi fiecare pe rând, în parte, s-a rugat pentru sine...
Așa a început acolo lucrarea vie a bisericii vii a lui Hristos Cel Viu.
De atunci biserica aceea este din ce în ce mai neîncăpătoare. Și Lucrarea lui Dumnezeu din ea naște mereu noi și noi fii ai mântuirii care răspândesc până departe lumina și viața sfântă.
Iată ce poate face acela care ară cu nădejde. Care seamănă cu lacrimi. Care lucrează ca pentru Dumnezeu...
O, ce mare parte va avea în cer un astfel de lucrător!
12 - Dar noi nu ne-am folosit
Adevărata mulțumire este aceea pe care ți-o dă renunțarea la orice mulțumire.
Adevărata fericire o are numai acela care poate să renunțe la a sa, pentru a altora.
Căci nu ceea ce ți-ar putea da cineva din afară te face mulțumit, ci tocmai ceea ce ai tu însuți în inima ta.
Și nu bogăția ce ți-ar da-o altul este cea care te poate face fericit, ci bogăția ta lăuntrică.
Desigur, în lumea asta orice om dacă are datorii și dacă și le împlinește în chip cinstit și vrednic, are și drepturi în urma împlinirii datoriilor sale.
Dumnezeu Însuși a înscris atât în poruncile Sale dinafara omului, cât și cele dinăuntrul lui acest drept sfânt.
Și totuși Hristos, Acela care Singurul a făcut pe pământ cea mai mare lucrare și care Și-a împlinit cel mai înalt toată datoria pentru care a venit, El nu numai că nu Și-a cerut niciodată vreun drept, dar nici n-a primit nici o răsplătire pentru tot ce a făcut tuturora.
A avut drept de moștenitor, dar a fost scos afară din moștenirea Lui și omorât, fără să protesteze (Matei 21, 38).
Toate aceste drepturi El le-a avut, dar de nici unul dintre ele El n-a vrut să Se folosească.
A ales mai bine să n-aibă pe pământul acesta nimic, pentru ca astfel să le poată stăpâni pe toate.
Să nu primească de la nimeni nimic, pentru a putea fi liber față de toți.
Să n-aibă un loc numit, ca să poată fi pretutindeni.
Să nu fie al nimănui, ca să poată fi al tuturor.
Dacă n-ar fi făcut așa, n-ar fi putut fi așa.
Orice slujitor devotat al lui Dumnezeu care este încredințat cu o slujbă de apostolie în Numele lui Hristos pe pământ, trebuie și el să urmeze pilda Mântuitorului și Învățătorului nostru, dacă vrea și el ca să-i semene Lui...
Fericit este acela care, având dreptate, renunță la dreptatea lui, pentru a altora;
având drepturi, renunță la drepturile lui;
având merite, renunță la meritele lui;
având slavă, renunță la slava lui, pentru a o da altora...
Un astfel de om le va primi pe toate acestea odată, strălucite și eterne din mâna bogată și slăvită a Marelui său Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos, de dragul căruia a făcut aceasta.
Dar cine este acela care poate face într-adevăr așa?
Nu știm cine este, dar știm că numai acela este cu adevărat fericit.
12 - Să nu punem vreo piedică Evangheliei
Dintre toate grijile noastre cele mai apăsătoare, cred că nici una n-ar trebui să fie pentru noi o mai grea și o mai însemnată sarcină ca asta: să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos!
Să nu oprim sau să deviem cumva de la drumul rânduit de El, Lucrarea Duhului Sfânt...
Să nu împuținăm, să nu slăbim, să nu dezbinăm cumva vreunul din sufletele sau vreuna din bisericile lui Hristos...
Să nu facem cumva vreun rău de vreun fel sau în vreun loc celor care lucrează pentru Dumnezeu...
Cine face un rău unui semen este vinovat față de semenul său. Însă cine pune o piedică Evangheliei lui Hristos și zădărnicește planul mântuitor al lui Dumnezeu pentru o lucrare, pentru o vreme sau pentru o întindere, acela se împotrivește răufăcător, în contra Dumnezeului Cel Veșnic. Și va fi vinovat față de El.
Binefacerea și răsplătirea lui Dumnezeu încep de la un pahar cu apă dat în Numele Lui (Marcu 9, 41).
Pe scara asta a faptelor - de la cea mai mică, a unui pahar cu apă și până la cea mai mare, jertfa vieții date pentru de aproapele - se întinde felurita și binecuvântata lucrare a celor care ajută mersul înainte al Evangheliei lui Hristos cât mai frumos și mai rodnic.
Și tot așa, de la neprimirea și neascultarea de frați, începe scara cea blestemată a piedicilor tot mai mari și mai felurite puse Evangheliei lui Hristos. Până ce sfârșește cu crima cea veșnică a vânzării de frați, a dezbinării de frați, a nimicirii învățăturii, a sufletelor și a adunărilor Evangheliei lui Hristos.
Dacă unuia care îl face să păcătuiască doar pe unul dintre cei mai micuți ai lui Hristos - și pune o piedică celor mai micuțe ale Lui - se spune că ar fi mai bine pentru el să i se lege o piatră mare de moară și să fie aruncat în mare,
- ce piatră ar trebui să i se lege aceluia care face un rău nespus mai mare și la nespus mai mulți, punând piedică Evangheliei lui Hristos?
O, Marele nostru Dumnezeu, Făcătorul, Mântuitorul și Călăuzitorul nostru, Slavă veșnică Ție!
Îți mulțumim din tot sufletul nostru pentru Apostolul Tău pe care l-ai trimes pentru noi... Și pentru pecetea apostoliei sale, care este pentru noi puterea Ta și iubirea Ta, viața și prezența Ta în noi și peste noi.
Îți mulțumim pentru această pecete binecuvântată, pentru această amprentă a Mâinilor Tale peste Lucrarea Oastei Tale, pentru acest specific ceresc și deosebit, prin care ai făcut ca această Lucrare să fie deosebită de toate celelalte lucrări evanghelice.
Te rugăm ține-Ți peste ea mereu această pecete sfântă care să arate tuturor că este aleasă și scumpă pentru Tine, atât prin frumusețea și unitatea ei dinăuntru, cât și prin roadele ei dinafară.
Te rugăm dăruiește-i mereu acestei Lucrări trimeși ai Tăi, plini de har și de putere, plini de dovezile Duhului Sfânt, care lucrând și ostenindu-se neîncetat după pilda Ta în Evanghelie, să umble în toată sfințenia, umilința și curăția, necăutându-și nici un folos personal și gata să renunțe la orice drept al lor, nu numai spre a nu pune nici o piedică Evangheliei Tale, ci pentru a ajuta cu toată puterea lor la înaintarea ei cât mai frumoasă și mai fericită, până la marginile lumii.
Binecuvântează Doamne Isuse cu o răsplată și strălucire veșnică pe orice lucrător al Tău care va umbla și lucra după dreptarul și pilda Ta!
Dar scoate din Lucrarea Ta Doamne, grabnic și veșnic, pe oricine a ajuns un răufăcător care nu se mai poate îndrepta! Amin.