La Apostolul din Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
9. Căci, parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte; fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.
10. Noi suntem nebuni pentru Hristos: voi, înţelepţi în Hristos! Noi, slabi: voi, tari! Voi, puşi în cinste: noi, dispreţuiţi!
11. Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc,
12. ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm;
13. când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor.
14. Nu vă scriu aceste lucruri, ca să vă fac ruşine; ci ca să vă sfătuiesc ca pe nişte copii prea iubiţi ai mei.
15. Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.
16. De aceea, vă rog să călcaţi pe urmele mele.
17. Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care este copilul meu prea iubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi de felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate Bisericile.
9 - Oamenii cei mai de pe urmă
În primul apostol din Epistola către Corinteni, Sfântul Pavel constată starea de dezbinare dintre fraţi, datorită păcatului şi necurăţiei în umblarea lor cu Hristos. Şi îi îndeamnă în Numele Domnului Isus Hristos să se pocăiască fiecare de vina sa, ca să ajungă iarăşi la starea cea bună.
E vorba aici de o stare rea a Lucrării lui Dumnezeu şi despre o îndreptare a ei.
În al doilea apostol din aceeaşi epistolă, este privită mai îndeaproape starea lucrătorilor din adunare şi se stăruieşte în mod deosebit asupra felului cum clădeşte fiecare în adunarea frăţească, fiindcă ea este Templul lui Dumnezeu...
Iar acum, în acest al treilea apostol, Sfântul Pavel vorbeşte mai mult despre starea sa însăşi. Despre conştiinţa sa cinstită, despre umblarea sa curată, despre râvna lui sinceră, despre toată viaţa lui jertfită şi topită, zi şi noapte, strop cu strop, cu toată dăruirea în slujba lui Hristos şi a fraţilor...
Şi drept răsplată din partea tuturora - a lumii, ca şi a bisericii, a străinilor, ca şi a fraţilor, a celor care nu-l cunoşteau, ca şi a celor care-l cunoşteau ce a făcut el - el vorbeşte în chip atât de dureros şi de amar despre felul în care a ajuns să fie privit.
E până la urmă, această mărturie zdrobitoare - mi se pare - soarta tuturor celor care îşi pun şi şi-au pus viaţa cu toată dăruirea şi fără nici o cruţare în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor lor.
Din câte istorii de vieţi predate total în slujba lui Dumnezeu cunoaştem până azi, în frunte cu viaţa Domnului Isus Hristos Însuşi, se pare că nici una n-a avut o altă soartă mai bună decât cea descrisă aici de Sfântul Apostol Pavel, că era soarta şi viaţa lui.
Recitiţi capitolul 11 din Epistola către Evrei, unde acelaşi Sfânt Apostol vorbeşte de data asta, nu despre apostolii de după Hristos, ci despre apostolii Săi dinainte de El - şi veţi vedea că nici unii şi nici alţii nu au avut o soartă mai bună. Ci a tuturor a fost aceeaşi.
Prorocii şi oamenii lui Hristos de dinainte de El - începând de la Abel şi sfârşind cu Ioan Botezătorul - au preînchipuit prin viaţa lor, viaţa lui Hristos. Soarta care era să fie şi a Lui.
Iar apostolii şi martirii de după Hristos, începând cu Ştefan şi până la cel din urmă, al cărui nume numai El îl ştie, vor dovedi şi ei, prin aceeaşi soartă ca a Lui, că şi cei de după El trebuie să-i semene Lui, tot aşa ca şi cei dinainte. După cum cerul de după apusul soarelui seamănă cu cerul dinainte de răsărit. Şi ziua de după amiază, ca şi ziua dinaintea ei: soarele fiind în mijlocul tuturor şi cauza tuturor.
Şi după cum soarele face să fie ziua aşa cum este - şi tot soarele face să fie atât răsăritul dinainte de el, ca şi apusul de după el aşa cum sunt, tot aşa Dumnezeu-Hristos a făcut pe oamenii Săi, atât pe proroci cât şi pe apostoli, să fie aşa cum sunt: oamenii cei mai de pe urmă... Nişte osândiţi la moarte... O privelişte pentru pământ şi pentru cer - şi pentru duhuri şi pentru oameni...
Veniţi mai aproape să privim mai adânc şi să înţelegem mai limpede adevărurile dureroase, amare, sfâşietoare, dar reale, despre care vorbim! Ca să fie aceasta o mângâiere scumpă şi o îmbărbătare dulce pentru noi.
10 - Nebuni... slabi... şi dispreţuiţi
Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi înţelepţi... Noi slabi, voi tari... Voi puşi în cinste, noi dispreţuiţi...
Iată la ce stare ajung până la urmă slujitorii lui Hristos şi aleşii Săi... să fie de batjocura şi de dispreţul celor pe care ei înşişi i-au născut din Evanghelie şi i-au crescut cu cuvântul, cu lacrimile, cu jertfele, cu primejdiile şi cu suferinţele lor.
Iată soarta părinţilor care după ce şi-au născut copiii cu suferinţă şi i-au crescut cu greutăţi şi primejdii, au ajuns să fie judecaţi, ocărâţi şi dispreţuiţi de înşişi aceşti copii.
Iată soarta apostolilor şi a trimeşilor lui Dumnezeu, care după ce au părăsit tot ce era şi pentru ei un drept şi un câştig pământesc (îşi părăsesc familia pentru pentru chemarea Evangheliei,
îşi părăsesc rostul pe care şi ei aveau dreptul să şi-l aibă, cum şi-l au toţi ceilalţi oameni...
renunţă la ceea ce era şi pentru ei o bucurie sau o parte de viaţă, cum este şi pentru alţii...),
iau toiagul căutării altora, grija mântuirii altora, povara îndrumării altora...
Iar după ce şi-au cheltuit toată viaţa în munca nerăsplătită decât cu foame, cu lipsuri, cu bătăi şi cu ocări,
după ce trezesc suflete din păcat, le aduc la lumină, le hrănesc cu lacrimile lor, cu nopţile lor nedormite, cu drumurile lor istovitoare, cu primejdii de moarte la fiecare pas, cu sudoarea şi cu sângele vieţii lor sacrificate,
ajung judecaţi, dispreţuiţi şi părăsiţi chiar de către cei pentru care ei au îndurat pe toate acestea.
Acum Sfântul Pavel nu mai tace... Tot ce le spune el fraţilor este o realitate zguduitoare şi dureroasă.
Poate că va fi venit la vreo delegaţie de fraţi şi acolo îl vor fi mustrat, îl vor fi învinuit şi îl vor fi judecat aspru şi obraznic, pentru cine ştie ce abateri pe care ei, în îngustimea lor, nu le puteau pricepe.
Acum ei se considerau înţelepţi, iar pe părintele lor bătrân îl socoteau nebun...
Acum ei ajunseseră tari, iar el rămăsese tot slab...
Ei aveau acum rostul lor în societate, aveau funcţii, aveau salarii sau pensii, aveau case luxoase, mobilă, îmbrăcăminte, bani, rost,
iar el ajuns la bătrâneţe, nu avea nimic din toate astea... Poate locuia într-un şopru, fără covoare pe jos, fără mobilă, fără haine, bolnav şi singur... Merita să fie dispreţuit, fiindcă el n-a ştiut în viaţa lui să-şi vadă de interesele sale, cum au ştiut alţii.
A avut talent, e adevărat, dar nu s-a ştiut folosi de el, pentru a-şi atinge un scop personal, ca să-şi aibă şi el o casă de frunte într-un oraş mare... O situaţie care să-i îngăduie şi lui să se îngraşe... să poată petrece şi el verile la mare... Să facă şi el reuniuni pompoase...
Şi atunci, nu-i oare Pavel un nebun?
Vezi ceilalţi ce înţelepţi sunt?... Cum au ştiut ei să se pună bine şi cu Hristos şi cu Iuda!
Vezi cum ştiu ei să aprindă lumânare şi la Sf. Gheorghe şi la balaur, ca să nu se strice cu nici unul, fiindcă nu ştii când ai nevoie, ori de unul, ori de celălalt!...
Cum ştiu ei să fie prieteni şi cu David şi cu Absalom, căci oricare ar ajunge împărat, le va fi prieten! Şi de la oricare au de primit câte ceva...
Ei ştiu cum să-şi păstreze funcţiile lor, fără să se expună prosteşte, ca Pavel...
Ei ştiu să se ascundă, să se strecoare, să se camufleze, să se descurce, ca să poată fi şi aşa şi aşa... Nu ca Pavel, care nu ştie decât de Hristos şi numai de Hristos.
E adevărat că n-a fost el nici mai prost, nici mai leneş decât ei, dar n-a ştiut să se descurce - aşa zic ei.
El este un nebun pentru Hristos... dar vezi că nici chiar aşa... - zic ei.
Trebuie să fii înţelept, ca să-ţi fie bine în orice loc...
Cam aşa gândeau despre el acum copiii lui sufleteşti.
Ne putem oare închipui noi, nu numai ce tragică este soarta unui astfel de apostol, ci şi ce nenorocită este starea sufletească a unor astfel de copii duhovniceşti ai săi?
11 - Flămânzi, goi şi umblând din loc în loc
A fost dureros ce a scris în versetul 10 sfântul chinuit al lui Hristos?
Iată în versetul 11 ceva şi mai dureros...
Între atâţia fii îmbogăţiţi, părintele umblă suferind de foame şi de sete, umblă gol şi chinuit din loc în loc. Ca un cerşetor, căci numai cerşetorii mai umblă aşa.
Fiecare suferinţă de asta, una singură, ar fi fost destul. Dar de obicei acestea merg toate totdeauna împreună. Cel flămând este şi gol, este şi chinuit şi trebuie să umble din loc în loc...
Fraţilor, vă întreb: voi aţi suferit vreodată de foame şi de sete între copiii voştri bogaţi şi înstăriţi?
Aţi fost vreodată goi şi chinuiţi, umblând din loc în loc, dormind mai bine undeva pe afară, sau la un străin, decât să vezi că al tău se încruntă când te vede iarăşi intrând pe uşa lui?
Dacă n-aţi fost încă aşa, Dumnezeu să vă ferească nici să nu ajungeţi. Dar dacă aţi fost, sau vă puteţi închipui cam cum trăieşte cineva care este aşa, atunci să ştiţi că aşa ajunsese Sfântul Pavel între ai săi, la bătrâneţea sa, după lupta sa, după jertfa vieţii sale.
Acum gândiţi-vă nu atât de mult la starea lui Pavel, căci el era un om al lui Dumnezeu şi ştim că asta va fi fost soarta lui pentru Hristos şi cu El, în slujba apostoliei la care fusese chemat de Dumnezeu (Fap. Ap. 9, 16).
Dar gândiţi-vă la starea sufletească în care ajunseseră copiii care îşi judecau astfel pe părintele lor, cel care îi născuse, îi hrănise ani şi ani de zile şi îi ajutase să ajungă unde erau ei acum!
Gândiţi-vă la credinţa şi judecata unor fii care îşi lasă părintele să umble din loc în loc, suferind de foame şi de sete, fiind gol şi suferind... adică un cerşetor, în timp ce ei se lăudau şi se îngâmfau cu înţelepciunea, cu tăria şi cu cinstea lor!...
Şi veţi vedea atunci care stare este mai de plâns: a lui, sau a lor?
Şi toate astea, numai spre a ne vedea şi cunoaşte propria noastră stare.
12 - Osteniţi, ocărâţi, prigoniţi
Dar haideţi să mergem şi mai departe, să-l ascultăm cum le scrie el, cu ochii scăldaţi în lacrimi, dezvinovăţindu-se în faţa celor care poate că nici nu-i mai ascultau dezvinovăţirile sale zicând:
Ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre.
Când suntem ocărâţi, binecuvântăm,
când suntem prigoniţi, răbdăm...
... şi ne gândim cu câtă amărăciune le scrie el acestea...
Cu câtă amărăciune lucrează mai degrabă cu mâinile lui slăbite şi bolnave un părinte bătrân, decât să vadă privirile încruntate ale copiilor lui, când el le merge în casă... gândind că iarăşi merge să le ceară. Că iarăşi vine şi aşteaptă să-i dea.
Decât să mănânce o astfel de pâine silită de la copiii lui, mai bine lucrează el cum poate şi mănâncă ce poate şi câştigă sau rabdă de foame şi de sete. Cum le spune el mai înainte.
Când suntem ocărâţi, binecuvântăm.
De cine ocărâţi? Desigur, de ei, de copiii lui, pentru care a muncit, a alergat şi şi-a dat viaţa, renunţând la orice era al său, pentru orice era al lor.
Acum îl ocărăsc... Iar părintele îi binecuvântează şi se roagă cu lacrimi ca binecuvântările să întreacă ocările, pentru ca nu cumva să vină osânda peste ei.
Se roagă şi binecuvântează, pentru ca meritele părinţilor să poată acoperi păcatele copiilor lor, pentru ca Dumnezeu să-i mai rabde până doar se vor trezi din starea lor. Să vină trezirea înainte de osândă. Să nu vină osânda întâi - şi apoi trezirea!
Când suntem prigoniţi, răbdăm...
Ocara venea de la ai lor, prigoana venea de la străini. Dar cel care învăţase să binecuvânteze când era ocărât de fraţi, putea şi ştia să rabde când era prigonit de vrăjmaşi.
Cel care este învăţat să sufere în casă, ştie să sufere şi afară.
Omul lui Dumnezeu trebuie să se obişnuiască cu suferinţa, aşa cum S-a obişnuit Domnul său Isus.
Când suntem prigoniţi, răbdăm!
Acesta e răspunsul şi aceasta este şi atitudinea unui slujitor al lui Hristos Cel Adevărat. Pentru că aşa a făcut şi Domnul Isus.
El, când a fost prigonit, nu S-a apărat cu legi sau cu prevederi şi hotărâri.
Când I-au fost încălcate drepturile Sale, El n-a apelat la ajutor străin, la apărări străine, la insulte, la acuzaţii, la ameninţări...
Când I-au fost luate cu de-a sila ale Sale, nu a intentat proces, nu a căutat avocaţi şi judecători, nu a umplut lumea cu ţipete şi cu declaraţii de încălcarea drepturilor Sale...
ci a tăcut, a iertat şi a răbdat totul.
Noi ce facem fraţilor slujitori ai lui Hristos?
Protestăm, contestăm, acuzăm?
Sau răbdăm şi tăcem şi iertăm?
Asta ne arată ai cui suntem şi pe cine slujim!
13 - Ca lepădătura tuturor
Se povesteşte că odată când Domnul umbla cu sfinţii Săi ucenici pe pământ, au ajuns într-un sat în care toţi oamenii când i-au văzut intrând în satul lor, i-au primit cu bucurie şi fiecare se grăbea, care mai de care să-i invite să ospăteze şi să rămână peste noapte la el...
După ce Domnul şi ucenicii Săi au ospătat şi au odihnit bine, le-a vorbit mult despre Împărăţia lui Dumnezeu, iar la plecare le-a zis:
- Dumnezeu să vă binecuvânteze familiile şi viaţa voastră şi El să facă totdeauna ca în cetatea voastră să fie numai unul mare!
Apoi au plecat.
În ziua următoare au mers în altă cetate. Se înserase când au ajuns, şi au bătut la prima poartă să intre ca să se adăpostească peste noapte. Dar omul supărat a deschis numai fereastra şi văzându-i că vor să ceară sălaş peste noapte, le-a strigat ocărându-i:
- Nu vă e ruşine să sculaţi pe om din somn ca să vă deschidă şi să vă ospăteze pe voi, leneşilor şi trântorilor, cărora nu vă place să munciţi nicăieri, ci numai umblaţi din loc în loc şi mâncaţi pâinea lui Dumnezeu degeaba?
De ce nu vă vedeţi undeva de treabă, să munciţi şi voi ceva? Vă văd colo o grămadă de bărbaţi tineri şi sănătoşi şi în loc să vă ocupaţi cu o muncă cinstită, umblaţi cerşind...
Ruşine să vă fie! Plecaţi de la casa mea! Cui nu-i place să muncească, doarmă afară şi moară de foame! Nu-i nici o pagubă de el!
Şi trânti fereastra supărat.
Domnul şi ucenicii priviră trişti unii la alţii şi merseră mai departe.
Dar la fiecare casă unde bătură să ceară adăpost, tot cam aşa li se răspunse.
Dimineaţa toţi cei treziţi din somn s-au strâns supăraţi la mijlocul cetăţii lor şi erau gata-gata să-i ia la bătaie pe Domnul Isus şi pe ucenicii Săi.
- Să ieşi îndată afară din cetatea noastră! Noi n-avem nevoie aici de trântori şi de leneşi care umblă de colo-colo fără nici o treabă. Îi ţineţi pe oameni de la treabă, îi învăţaţi leneşi, numai să stea şi să se roage... Iar seara vă duceţi să cereţi de mâncare şi de dormit pe la cei care au muncit şi sunt obosiţi şi au nevoie de odihnă, nu să stea ca voi care nu faceţi nimic. Să vă dea de pomană mâncare şi îmbrăcăminte, pentru că voi sunteţi leneşi şi nu vă câştigaţi singuri nimic...
Afară cu voi şi să nu vă mai prindem pe aici, că nu mai scăpaţi aşa uşor!...
- Dumnezeu să vă binecuvânteze - zise Mântuitorul, plecând de la ei - şi în cetatea voastră toţi să fie mari!
- Doamne Isuse, - zise Petru - nu mai înţeleg nimic. Iată, în cetatea cealaltă unde ne-au primit cu bucurie, i-ai binecuvântat zicând: Între voi, numai unul să fie mare.
Iar în cetatea asta, unde toţi ne-au ocărât şi nimeni nu ne-a primit, i-ai binecuvântat zicând: Toţi să fie mari! Cum vine asta?
- Petre, - zise Domnul - acolo unde am spus: Numai unul să fie mare, va fi totdeauna pace, unitate, dragoste şi înţelegere. Fiindcă unde e unul cuminte iar ceilalţi ascultători, e totdeauna binecuvântarea lui Dumnezeu.
Dar unde toţi sunt mari, acolo niciodată nu ascultă nimeni de nimeni. Acolo vor fi numai certuri, gelozii, clevetiri, vrajbă şi apoi ruină şi nimicire...
În vremuri şi în locuri unde sunt cu toţii mari, cu toţii înţelepţi, cu toţii încrezuţi, cu toţii plini, acolo omul lui Dumnezeu, vorbit de rău, n-are altă apărare decât rugăciunea sa...
Judecat nedrept, n-are altă mângâiere decât lacrimile sale...
Alungat de peste tot, n-are alt loc decât colţul tainic al îngenuncherii lui singuratice, la picioarele Crucii Domnului său, Martorul legămintelor lui, Părtaşul suferinţelor lui, Soţul singurătăţilor şi sfâşierilor lui.
Când ajungi ca lepădătura tuturor, ca o zdreanţă călcată şi aruncată din picioarele tuturor, ca un gunoi de care le este la toţi silă să-l privească, - ce loc şi ce soartă mai poţi avea în mijlocul familiei tale, în mijlocul adunării tale, în mijlocul copiilor tăi?
Cred că nici o povară de pe lumea asta nu-i atât de grea ca povara de a mai trăi, pentru un părinte după care copiii lui privesc cu dispreţ... Şi după care toţi abia aşteaptă să moară... ca să scape de el.
Chiar dacă părintele nu le mai cere nimic,
chiar dacă nu le mai zice nimic,
chiar dacă se închide în colţul lui, să nu-l mai vadă nimeni,
totuşi chiar şi numai faptul că-l mai ştiu în viaţă, că-l mai ştiu pe acelaşi pământ cu ei, nu-i lasă liniştiţi. Li se pare că nu-şi vor mai afla liniştea, decât atunci când îl vor şti sub pământ.
O, dar abia atunci va începe adevărata lor nelinişte pentru tot ce au făcut ei părintelui lor!
O mie de îmbrăţişări ale unor suflete scumpe nu-ţi pot şterge din inimă durerea unei singure lovituri nedrepte, suferite de la una din inimile pe care le-ai iubit.
O ierţi, o taci, o înţelegi, dar te doare, te ustură, te arde până la moarte... Că de acolo unde aveai încredinţarea că eşti mai iubit, mai înţeles şi mai unit în totul şi pe totdeauna, ai primit cea mai neaşteptată şi cea mai zdrobitoare lovitură din viaţa ta...
În cine să poţi să te mai încrezi?
Pe cine să zici că mai ai pe lume?
Pe cine să mai doreşti să vezi dintre oameni?
Ai simţământul că eşti ca o lepădătură a tuturor.
Şi nu mai doreşti nici tu altceva decât să le faci loc cât mai repede pe pământ - să încapă de tine, să nu te mai vadă şi să nu te mai ştie.
A ajuns oare aşa părintele tău, fratele tău, soţul tău? Ai făcut şi tu ceva ca acel care ţi-a dat şi ţie hrană, căldură şi adăpost cândva, acum să plângă zdrobit undeva, dorind cât mai repede să-l cheme Domnul la El, din pricina ta?
Dacă da, gândeşte-te bine ce vei face mâine, când el nu va mai fi! Iar tu îţi vei aduce aminte ce ai făcut cu el ieri, când era...
O mie de flori pe mormântul său, nu-ţi vor scoate din inima ta nici un singur spin pe care l-ai înfipt în inima lui.
15 - Nici zece mii de învăţători
Dintre corinteni, pe puţini îi botezase Pavel, câţiva doar.
Toţi se predaseră Domnului la chemarea lui, într-un moment ales. Dar dintre aceştia el botezase - îşi aduce limpede aminte - doar pe Crisp şi pe Gaiu. Şi casa Ştefanei...
Crisp fusese fruntaşul sinagogii din Corint, unde vestise Sfântul Pavel pe Hristos, când venise prima dată din Atena, la Corint (Fap. Ap. 18, 8).
Numele lui înseamnă: Apă mişcată, vălurită... Şi într-adevăr, Vântul Ceresc a mişcat sufletul ca pe o apă curată, făcându-l un harnic şi statornic credincios, despre care vechile tradiţii bisericeşti amintesc multe fapte de curaj şi de credincioşie faţă de Domnul şi faţă de Pavel, părintele său sufletesc.
Gaiu era un om înstărit, care primise puternic pe Domnul Isus şi care era, mai târziu, gazda Sfântului Pavel şi în casa lui făcuse loc pentru adunarea frăţească (Rom. 16, 23).
Numele lui înseamnă Bucurie... Şi el a fost totdeauna o bucurie sfântă pentru Domnul şi pentru Pavel, cel care l-a adus la El. Pare că despre el vorbeşte şi Sf. Ap. Ioan, în epistola sa a treia.
Casa Ştefanei... aceasta a fost cel dintâi rod acolo pentru Domnul Isus.
Ştefan, Ştefana, numele acesta înseamnă Cunună... Într-adevăr, ce cunună frumoasă erau astfel de suflete pentru Domnul şi pentru lucrătorul lui!
Cu câtă dragoste şi cu câtă preţuire vorbeşte Sfântul Apostol despre casa aceasta şi despre numele acestui suflet scump, care s-a pus cu totul în slujba Domnului şi alor Săi...
Iată ce zice el despre Ştefana: ... Încă un îndemn, fraţilor. Cunoaşteţi casa Ştefanei, ştiţi că ea este cel dintâi rod al Ahaiei şi că s-a pus cu totul în slujba fraţilor. Fiţi şi voi supuşi unor astfel de oameni şi fiecăruia care ajută la lucru şi se osteneşte...
Mă bucur de venirea Ştefanei, a lui Fortunat şi a lui Ahaic; ei au împlinit ce lipsea din partea voastră... căci mi-au răcorit duhul meu şi al vostru. Să ştiţi dar să preţuiţi pe astfel de oameni (1 Cor. 16, 15-18).
Aşa erau cei aduşi de Pavel la Hristos. Aşa erau cei botezaţi de el. Aşa erau fiii cei născuţi de un astfel de părinte.
Dar cei născuţi de tine, cum sunt?
Dar nu numai aceste trei nume fuseseră născute de Sfântul Pavel - ci toţi fuseseră crescuţi de el, ca de un părinte iubitor şi harnic în Domnul.
În ani îndelungaţi de zile şi nopţi binecuvântate şi aspre de muncă şi de luptă, de mărturisire şi de rugăciune, de îndemnuri şi de îndrumări - pentru toţi împreună şi pentru fiecare în parte - Pavel trebuie să-şi fi jertfit toată viaţa lui, pentru a-i naşte în Domnul. Pentru a-i creşte în El. Pentru a-i înfăţişa lui Isus ca pe o fecioară curată unui Logodnic Ceresc...
În privinţa asta, ei erau cu toţii fiii lui sufleteşti. Chiar şi acei care fuseseră mai mişcaţi apoi de Cuvântul Sfânt spus de Apolo sau de Chifa...
Lui Pavel îşi datorau ei toţi creşterea lor frumoasă.
Cuvântul spus prin el le deschisese ochii minţii, pentru a cunoaşte învăţătura sănătoasă, dintre multele false pe care le aduceau în mijlocul lor mulţi învăţători răi şi mulţi purtători de duhuri rătăcite şi potrivnice.
Cu pâinea lui, frământată cu lacrimi, îndulcită în rugăciune şi împărţită în învăţătură potrivită pentru starea şi vârsta fiecăruia, ajunseseră ei acum crescuţi, înţelepţi, tari, puşi în cinste...
Nici zece mii de învăţători n-ar fi putut face atât de mult şi atât de frumos lucrul acesta pentru ei.
Iar acum, iată răsplata Părintelui Pavel, iată bucuria lui de la ei, iată recunoştinţa lor faţă de jertfa lui!
Şi totuşi dragostea lui cea nespus de mare faţă de ei este gata, cu toate acestea, să ierte, să acopere, să uite totul.
Este gata să ierte orice cădere, să uite orice ocară, să treacă peste orice nedreptate, numai pentru a-şi simţi iarăşi aproape de inima sa pe cei care erau acolo, în această inimă, pe viaţă şi pe moarte.
Voi nu sunteţi la strâmtorare în inima noastră - le zicea el - dar inima voastră s-a strâmtat pentru noi. Faceţi-ne şi voi la fel - îi roagă el, îndurerat şi iubitor - vă vorbesc ca unor copii ai mei, lărgiţi-vă şi voi (2 Cor. 6, 11-13).
16 - Călcaţi pe urmele mele
Ce uşor şi sigur poţi călca şi poţi merge, într-o iarnă grea, cu zăpadă mare, prin orice loc necunoscut, dacă ai nişte urme sigure înaintea ta pe unde mergi!
Cu ce plăcere şi bucurie calci pe nişte urme frumoase şi iubite ale unei fiinţe puternice şi scumpe, în care te încrezi, de care te simţi legat, pe care te poţi bizui în totul, nu numai că ştie drumul înainte, dar că are şi puterea să te apere şi să te ajute şi pe tine, pe tot acest drum, cu el.
Cât de slab ai fi şi cât de neştiutor, dacă ai pe cineva mergând înaintea ta, mergi totdeauna sigur şi liniştit prin orice locuri primejdioase, pe orice vreme grea, cu orice povară duci.
Dar câtă nevoie ai să fii sigur că acela care merge înaintea ta şi care îţi spune: calcă pe urmele mele - este şi într-adevăr o călăuză bună, un îndrumător care ştie calea, un părinte care îţi doreşte numai binele tău!
Ferice de acela care a avut de la începutul şcolii lui un învăţător bun... De la începutul meseriei lui, un maistru bun. De la începutul mântuirii lui, un îndrumător bun.
Acela îşi va termina întotdeauna şcoala cu nota cea mai mare. Îşi va învăţa meseria în felul cel mai vrednic. Şi îşi va ajunge mântuirea în felul cel mai fericit.
Fraţii mei din Lucrarea credinţei şi dragostei în care ne-am născut noi, nu vă gândiţi voi oare ce om sfânt a fost Părintele nostru Iosif, care ne-a născut pe noi în Hristos?
Nu v-am spus noi oare atât de mult, ce pildă de viaţă şi credinţă am avut noi şi am văzut în el?
Nu v-a lăsat el însuşi vouă ca unor copii ai săi, cărţile sale, învăţăturile sale, urmele sale, ca nişte îndemnuri strălucite şi iubitoare: Călcaţi pe urmele mele, căci şi eu calc pe urmele lui Hristos şi ale înaintaşilor mei?
De ce atunci oare mai sunt încă printre noi unii care ne arată alte urme, ale unor străini şi de învăţătura noastră şi de credinţa noastră?... Ale unor necunoscuţi, care nici nume de ale noastre, nici cuvinte de ale noastre, nici suflet de al nostru, nici credinţă de a noastră nu au?
De ce sunt încă între noi unii care sunt gata să le primească pe ale acelora şi să le lepede pe ale părinţilor noştri?
De ce mai pot fi printre noi care mai degrabă se duc după un străin mincinos, decât după un părinte adevărat?
De ce nici după ani de chemări stăruitoare, de dovezi nenumărate, de aşteptări dureroase, acei unii dintre noi tot nu pot să vadă că urmele străinului ne duc numai spre rău - şi tot nu pot lua drumul cel bun, pe urmele celui care s-a jertfit pentru noi şi printre noi?
Scumpii mei fraţi şi surori, vă rugăm veniţi-vă în fire cum se cuvine, deschideţi-vă ochii şi inima şi lăsaţi pe cei care sunt uneltele străinului care caută să vă abată de pe urmele părintelui nostru duhovnicesc! Şi veniţi pe urmele lui curate!
Lăsaţi-l pe neascultător să meargă el singur pe urmele străine pe care a apucat şi pe care vă tot cheamă să mergeţi şi voi cu el.
Înţelegeţi bine ce vă spunem: calea pe care merge el, e rătăcită!
Învăţătura pe care v-o dă el, este dezbinătoare.
Locul spre unde vă duce el, este pierzarea.
Câtă vreme se mai poate, opriţi-vă, întoarceţi-vă, lăsaţi-l să se nenorocească numai el singur, dacă chiar tot nu vrea să mai asculte de nimeni.
Veniţi voi pe urmele frumoase ale Părintelui nostru şi ale Părinţilor noştri. Fiindcă numai aceste urme ne duc după Domnul nostru Isus, unde au ajuns ei şi la care vom ajunge şi noi, pe urmele lor.
Preabunul şi Scumpul nostru Mântuitor Isuse Doamne, Îţi mulţumim din tot sufletul nostru pentru Părintele şi Părinţii noştri care ne-au născut şi ne-au crescut în Familia aceasta dulce şi scumpă, în care ne-ai rânduit Tu să aflăm mântuirea noastră.
Te rugăm să ne ierţi că şi noi ne-am purtat de multe ori în chip nerecunoscător şi neascultător faţă de ei, întristându-i, neascultându-i şi neurmându-i cum ar fi trebuit.
Te rugăm răsplăteşte-le Tu Însuţi cu harul Tău şi fericirea Ta strălucită şi veşnică tot ce noi le-am rămas datori, vindecând astfel rănile sufletului lor pe care neascultarea noastră le-a făcut.
Şi Te rugăm ridică mereu în mijlocul nostru, al poporului nostru, al bisericii noastre, al adunării noastre oameni plini de Duhul Sfânt, care să fie părinţi şi îndrumători adevăraţi, apostoli ai Tăi, care să calce cu adevărat pe urmele Tale.
Şi pe urmele cărora să putem călca şi noi plini de siguranţă şi de bucurie că mergem pe urmele Tale şi că vom ajunge la capătul drumului nostru şi noi, cu ei, la Tine.
Fereşte-ne Doamne de călăuzele oarbe, de îndrumătorii înşelători şi de uneltele străine care vor să ne despartă de urmele frumoase ale înaintaşilor noştri. Pentru ca să nu ne abatem după urmele unor străini. Scoate-i Doamne pe toţi aceştia dintre noi, îndepărtându-i din fruntea şi din calea noastră şi întoarce-i şi pe cei care-i urmează.
Ca să fim binecuvântaţi şi pe drum şi acasă
şi de înaintaşii noştri şi de urmaşi
şi acum şi în veşnicie. Amin.