La Apostolul din Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
9. Căci, parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, niște osândiți la moarte; fiindcă am ajuns o priveliște pentru lume, îngeri și oameni.
10. Noi suntem nebuni pentru Hristos: voi, înțelepți în Hristos! Noi, slabi: voi, tari! Voi, puși în cinste: noi, disprețuiți!
11. Până în clipa aceasta suferim de foame și de sete, suntem goi, chinuiți, umblăm din loc în loc,
12. ne ostenim și lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâți, binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm;
13. când suntem vorbiți de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor.
14. Nu vă scriu aceste lucruri, ca să vă fac rușine; ci ca să vă sfătuiesc ca pe niște copii prea iubiți ai mei.
15. Căci chiar dacă ați avea zece mii de învățători în Hristos, totuși n-aveți mai mulți părinți; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.
16. De aceea, vă rog să călcați pe urmele mele.
17. Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care este copilul meu prea iubit și credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos și de felul cum învăț eu pe oameni pretutindeni în toate Bisericile.
9 - Oamenii cei mai de pe urmă
În primul apostol din Epistola către Corinteni, Sfântul Pavel constată starea de dezbinare dintre frați, datorită păcatului și necurăției în umblarea lor cu Hristos. Și îi îndeamnă în Numele Domnului Isus Hristos să se pocăiască fiecare de vina sa, ca să ajungă iarăși la starea cea bună.
E vorba aici de o stare rea a Lucrării lui Dumnezeu și despre o îndreptare a ei.
În al doilea apostol din aceeași epistolă, este privită mai îndeaproape starea lucrătorilor din adunare și se stăruiește în mod deosebit asupra felului cum clădește fiecare în adunarea frățească, fiindcă ea este Templul lui Dumnezeu...
Iar acum, în acest al treilea apostol, Sfântul Pavel vorbește mai mult despre starea sa însăși. Despre conștiința sa cinstită, despre umblarea sa curată, despre râvna lui sinceră, despre toată viața lui jertfită și topită, zi și noapte, strop cu strop, cu toată dăruirea în slujba lui Hristos și a fraților...
Și drept răsplată din partea tuturora - a lumii, ca și a bisericii, a străinilor, ca și a fraților, a celor care nu-l cunoșteau, ca și a celor care-l cunoșteau ce a făcut el - el vorbește în chip atât de dureros și de amar despre felul în care a ajuns să fie privit.
E până la urmă, această mărturie zdrobitoare - mi se pare - soarta tuturor celor care își pun și și-au pus viața cu toată dăruirea și fără nici o cruțare în slujba lui Dumnezeu și a semenilor lor.
Din câte istorii de vieți predate total în slujba lui Dumnezeu cunoaștem până azi, în frunte cu viața Domnului Isus Hristos Însuși, se pare că nici una n-a avut o altă soartă mai bună decât cea descrisă aici de Sfântul Apostol Pavel, că era soarta și viața lui.
Recitiți capitolul 11 din Epistola către Evrei, unde același Sfânt Apostol vorbește de data asta, nu despre apostolii de după Hristos, ci despre apostolii Săi dinainte de El - și veți vedea că nici unii și nici alții nu au avut o soartă mai bună. Ci a tuturor a fost aceeași.
Prorocii și oamenii lui Hristos de dinainte de El - începând de la Abel și sfârșind cu Ioan Botezătorul - au preînchipuit prin viața lor, viața lui Hristos. Soarta care era să fie și a Lui.
Iar apostolii și martirii de după Hristos, începând cu Ștefan și până la cel din urmă, al cărui nume numai El îl știe, vor dovedi și ei, prin aceeași soartă ca a Lui, că și cei de după El trebuie să-i semene Lui, tot așa ca și cei dinainte. După cum cerul de după apusul soarelui seamănă cu cerul dinainte de răsărit. Și ziua de după amiază, ca și ziua dinaintea ei: soarele fiind în mijlocul tuturor și cauza tuturor.
Și după cum soarele face să fie ziua așa cum este - și tot soarele face să fie atât răsăritul dinainte de el, ca și apusul de după el așa cum sunt, tot așa Dumnezeu-Hristos a făcut pe oamenii Săi, atât pe proroci cât și pe apostoli, să fie așa cum sunt: oamenii cei mai de pe urmă... Niște osândiți la moarte... O priveliște pentru pământ și pentru cer - și pentru duhuri și pentru oameni...
Veniți mai aproape să privim mai adânc și să înțelegem mai limpede adevărurile dureroase, amare, sfâșietoare, dar reale, despre care vorbim! Ca să fie aceasta o mângâiere scumpă și o îmbărbătare dulce pentru noi.
10 - Nebuni... slabi... și disprețuiți
Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi înțelepți... Noi slabi, voi tari... Voi puși în cinste, noi disprețuiți...
Iată la ce stare ajung până la urmă slujitorii lui Hristos și aleșii Săi... să fie de batjocura și de disprețul celor pe care ei înșiși i-au născut din Evanghelie și i-au crescut cu cuvântul, cu lacrimile, cu jertfele, cu primejdiile și cu suferințele lor.
Iată soarta părinților care după ce și-au născut copiii cu suferință și i-au crescut cu greutăți și primejdii, au ajuns să fie judecați, ocărâți și disprețuiți de înșiși acești copii.
Iată soarta apostolilor și a trimeșilor lui Dumnezeu, care după ce au părăsit tot ce era și pentru ei un drept și un câștig pământesc (își părăsesc familia pentru pentru chemarea Evangheliei,
își părăsesc rostul pe care și ei aveau dreptul să și-l aibă, cum și-l au toți ceilalți oameni...
renunță la ceea ce era și pentru ei o bucurie sau o parte de viață, cum este și pentru alții...),
iau toiagul căutării altora, grija mântuirii altora, povara îndrumării altora...
Iar după ce și-au cheltuit toată viața în munca nerăsplătită decât cu foame, cu lipsuri, cu bătăi și cu ocări,
după ce trezesc suflete din păcat, le aduc la lumină, le hrănesc cu lacrimile lor, cu nopțile lor nedormite, cu drumurile lor istovitoare, cu primejdii de moarte la fiecare pas, cu sudoarea și cu sângele vieții lor sacrificate,
ajung judecați, disprețuiți și părăsiți chiar de către cei pentru care ei au îndurat pe toate acestea.
Acum Sfântul Pavel nu mai tace... Tot ce le spune el fraților este o realitate zguduitoare și dureroasă.
Poate că va fi venit la vreo delegație de frați și acolo îl vor fi mustrat, îl vor fi învinuit și îl vor fi judecat aspru și obraznic, pentru cine știe ce abateri pe care ei, în îngustimea lor, nu le puteau pricepe.
Acum ei se considerau înțelepți, iar pe părintele lor bătrân îl socoteau nebun...
Acum ei ajunseseră tari, iar el rămăsese tot slab...
Ei aveau acum rostul lor în societate, aveau funcții, aveau salarii sau pensii, aveau case luxoase, mobilă, îmbrăcăminte, bani, rost,
iar el ajuns la bătrânețe, nu avea nimic din toate astea... Poate locuia într-un șopru, fără covoare pe jos, fără mobilă, fără haine, bolnav și singur... Merita să fie disprețuit, fiindcă el n-a știut în viața lui să-și vadă de interesele sale, cum au știut alții.
A avut talent, e adevărat, dar nu s-a știut folosi de el, pentru a-și atinge un scop personal, ca să-și aibă și el o casă de frunte într-un oraș mare... O situație care să-i îngăduie și lui să se îngrașe... să poată petrece și el verile la mare... Să facă și el reuniuni pompoase...
Și atunci, nu-i oare Pavel un nebun?
Vezi ceilalți ce înțelepți sunt?... Cum au știut ei să se pună bine și cu Hristos și cu Iuda!
Vezi cum știu ei să aprindă lumânare și la Sf. Gheorghe și la balaur, ca să nu se strice cu nici unul, fiindcă nu știi când ai nevoie, ori de unul, ori de celălalt!...
Cum știu ei să fie prieteni și cu David și cu Absalom, căci oricare ar ajunge împărat, le va fi prieten! Și de la oricare au de primit câte ceva...
Ei știu cum să-și păstreze funcțiile lor, fără să se expună prostește, ca Pavel...
Ei știu să se ascundă, să se strecoare, să se camufleze, să se descurce, ca să poată fi și așa și așa... Nu ca Pavel, care nu știe decât de Hristos și numai de Hristos.
E adevărat că n-a fost el nici mai prost, nici mai leneș decât ei, dar n-a știut să se descurce - așa zic ei.
El este un nebun pentru Hristos... dar vezi că nici chiar așa... - zic ei.
Trebuie să fii înțelept, ca să-ți fie bine în orice loc...
Cam așa gândeau despre el acum copiii lui sufletești.
Ne putem oare închipui noi, nu numai ce tragică este soarta unui astfel de apostol, ci și ce nenorocită este starea sufletească a unor astfel de copii duhovnicești ai săi?
11 - Flămânzi, goi și umblând din loc în loc
A fost dureros ce a scris în versetul 10 sfântul chinuit al lui Hristos?
Iată în versetul 11 ceva și mai dureros...
Între atâția fii îmbogățiți, părintele umblă suferind de foame și de sete, umblă gol și chinuit din loc în loc. Ca un cerșetor, căci numai cerșetorii mai umblă așa.
Fiecare suferință de asta, una singură, ar fi fost destul. Dar de obicei acestea merg toate totdeauna împreună. Cel flămând este și gol, este și chinuit și trebuie să umble din loc în loc...
Fraților, vă întreb: voi ați suferit vreodată de foame și de sete între copiii voștri bogați și înstăriți?
Ați fost vreodată goi și chinuiți, umblând din loc în loc, dormind mai bine undeva pe afară, sau la un străin, decât să vezi că al tău se încruntă când te vede iarăși intrând pe ușa lui?
Dacă n-ați fost încă așa, Dumnezeu să vă ferească nici să nu ajungeți. Dar dacă ați fost, sau vă puteți închipui cam cum trăiește cineva care este așa, atunci să știți că așa ajunsese Sfântul Pavel între ai săi, la bătrânețea sa, după lupta sa, după jertfa vieții sale.
Acum gândiți-vă nu atât de mult la starea lui Pavel, căci el era un om al lui Dumnezeu și știm că asta va fi fost soarta lui pentru Hristos și cu El, în slujba apostoliei la care fusese chemat de Dumnezeu (Fap. Ap. 9, 16).
Dar gândiți-vă la starea sufletească în care ajunseseră copiii care își judecau astfel pe părintele lor, cel care îi născuse, îi hrănise ani și ani de zile și îi ajutase să ajungă unde erau ei acum!
Gândiți-vă la credința și judecata unor fii care își lasă părintele să umble din loc în loc, suferind de foame și de sete, fiind gol și suferind... adică un cerșetor, în timp ce ei se lăudau și se îngâmfau cu înțelepciunea, cu tăria și cu cinstea lor!...
Și veți vedea atunci care stare este mai de plâns: a lui, sau a lor?
Și toate astea, numai spre a ne vedea și cunoaște propria noastră stare.
12 - Osteniți, ocărâți, prigoniți
Dar haideți să mergem și mai departe, să-l ascultăm cum le scrie el, cu ochii scăldați în lacrimi, dezvinovățindu-se în fața celor care poate că nici nu-i mai ascultau dezvinovățirile sale zicând:
Ne ostenim și lucrăm cu mâinile noastre.
Când suntem ocărâți, binecuvântăm,
când suntem prigoniți, răbdăm...
... și ne gândim cu câtă amărăciune le scrie el acestea...
Cu câtă amărăciune lucrează mai degrabă cu mâinile lui slăbite și bolnave un părinte bătrân, decât să vadă privirile încruntate ale copiilor lui, când el le merge în casă... gândind că iarăși merge să le ceară. Că iarăși vine și așteaptă să-i dea.
Decât să mănânce o astfel de pâine silită de la copiii lui, mai bine lucrează el cum poate și mănâncă ce poate și câștigă sau rabdă de foame și de sete. Cum le spune el mai înainte.
Când suntem ocărâți, binecuvântăm.
De cine ocărâți? Desigur, de ei, de copiii lui, pentru care a muncit, a alergat și și-a dat viața, renunțând la orice era al său, pentru orice era al lor.
Acum îl ocărăsc... Iar părintele îi binecuvântează și se roagă cu lacrimi ca binecuvântările să întreacă ocările, pentru ca nu cumva să vină osânda peste ei.
Se roagă și binecuvântează, pentru ca meritele părinților să poată acoperi păcatele copiilor lor, pentru ca Dumnezeu să-i mai rabde până doar se vor trezi din starea lor. Să vină trezirea înainte de osândă. Să nu vină osânda întâi - și apoi trezirea!
Când suntem prigoniți, răbdăm...
Ocara venea de la ai lor, prigoana venea de la străini. Dar cel care învățase să binecuvânteze când era ocărât de frați, putea și știa să rabde când era prigonit de vrăjmași.
Cel care este învățat să sufere în casă, știe să sufere și afară.
Omul lui Dumnezeu trebuie să se obișnuiască cu suferința, așa cum S-a obișnuit Domnul său Isus.
Când suntem prigoniți, răbdăm!
Acesta e răspunsul și aceasta este și atitudinea unui slujitor al lui Hristos Cel Adevărat. Pentru că așa a făcut și Domnul Isus.
El, când a fost prigonit, nu S-a apărat cu legi sau cu prevederi și hotărâri.
Când I-au fost încălcate drepturile Sale, El n-a apelat la ajutor străin, la apărări străine, la insulte, la acuzații, la amenințări...
Când I-au fost luate cu de-a sila ale Sale, nu a intentat proces, nu a căutat avocați și judecători, nu a umplut lumea cu țipete și cu declarații de încălcarea drepturilor Sale...
ci a tăcut, a iertat și a răbdat totul.
Noi ce facem fraților slujitori ai lui Hristos?
Protestăm, contestăm, acuzăm?
Sau răbdăm și tăcem și iertăm?
Asta ne arată ai cui suntem și pe cine slujim!
13 - Ca lepădătura tuturor
Se povestește că odată când Domnul umbla cu sfinții Săi ucenici pe pământ, au ajuns într-un sat în care toți oamenii când i-au văzut intrând în satul lor, i-au primit cu bucurie și fiecare se grăbea, care mai de care să-i invite să ospăteze și să rămână peste noapte la el...
După ce Domnul și ucenicii Săi au ospătat și au odihnit bine, le-a vorbit mult despre Împărăția lui Dumnezeu, iar la plecare le-a zis:
- Dumnezeu să vă binecuvânteze familiile și viața voastră și El să facă totdeauna ca în cetatea voastră să fie numai unul mare!
Apoi au plecat.
În ziua următoare au mers în altă cetate. Se înserase când au ajuns, și au bătut la prima poartă să intre ca să se adăpostească peste noapte. Dar omul supărat a deschis numai fereastra și văzându-i că vor să ceară sălaș peste noapte, le-a strigat ocărându-i:
- Nu vă e rușine să sculați pe om din somn ca să vă deschidă și să vă ospăteze pe voi, leneșilor și trântorilor, cărora nu vă place să munciți nicăieri, ci numai umblați din loc în loc și mâncați pâinea lui Dumnezeu degeaba?
De ce nu vă vedeți undeva de treabă, să munciți și voi ceva? Vă văd colo o grămadă de bărbați tineri și sănătoși și în loc să vă ocupați cu o muncă cinstită, umblați cerșind...
Rușine să vă fie! Plecați de la casa mea! Cui nu-i place să muncească, doarmă afară și moară de foame! Nu-i nici o pagubă de el!
Și trânti fereastra supărat.
Domnul și ucenicii priviră triști unii la alții și merseră mai departe.
Dar la fiecare casă unde bătură să ceară adăpost, tot cam așa li se răspunse.
Dimineața toți cei treziți din somn s-au strâns supărați la mijlocul cetății lor și erau gata-gata să-i ia la bătaie pe Domnul Isus și pe ucenicii Săi.
- Să ieși îndată afară din cetatea noastră! Noi n-avem nevoie aici de trântori și de leneși care umblă de colo-colo fără nici o treabă. Îi țineți pe oameni de la treabă, îi învățați leneși, numai să stea și să se roage... Iar seara vă duceți să cereți de mâncare și de dormit pe la cei care au muncit și sunt obosiți și au nevoie de odihnă, nu să stea ca voi care nu faceți nimic. Să vă dea de pomană mâncare și îmbrăcăminte, pentru că voi sunteți leneși și nu vă câștigați singuri nimic...
Afară cu voi și să nu vă mai prindem pe aici, că nu mai scăpați așa ușor!...
- Dumnezeu să vă binecuvânteze - zise Mântuitorul, plecând de la ei - și în cetatea voastră toți să fie mari!
- Doamne Isuse, - zise Petru - nu mai înțeleg nimic. Iată, în cetatea cealaltă unde ne-au primit cu bucurie, i-ai binecuvântat zicând: Între voi, numai unul să fie mare.
Iar în cetatea asta, unde toți ne-au ocărât și nimeni nu ne-a primit, i-ai binecuvântat zicând: Toți să fie mari! Cum vine asta?
- Petre, - zise Domnul - acolo unde am spus: Numai unul să fie mare, va fi totdeauna pace, unitate, dragoste și înțelegere. Fiindcă unde e unul cuminte iar ceilalți ascultători, e totdeauna binecuvântarea lui Dumnezeu.
Dar unde toți sunt mari, acolo niciodată nu ascultă nimeni de nimeni. Acolo vor fi numai certuri, gelozii, clevetiri, vrajbă și apoi ruină și nimicire...
În vremuri și în locuri unde sunt cu toții mari, cu toții înțelepți, cu toții încrezuți, cu toții plini, acolo omul lui Dumnezeu, vorbit de rău, n-are altă apărare decât rugăciunea sa...
Judecat nedrept, n-are altă mângâiere decât lacrimile sale...
Alungat de peste tot, n-are alt loc decât colțul tainic al îngenuncherii lui singuratice, la picioarele Crucii Domnului său, Martorul legămintelor lui, Părtașul suferințelor lui, Soțul singurătăților și sfâșierilor lui.
Când ajungi ca lepădătura tuturor, ca o zdreanță călcată și aruncată din picioarele tuturor, ca un gunoi de care le este la toți silă să-l privească, - ce loc și ce soartă mai poți avea în mijlocul familiei tale, în mijlocul adunării tale, în mijlocul copiilor tăi?
Cred că nici o povară de pe lumea asta nu-i atât de grea ca povara de a mai trăi, pentru un părinte după care copiii lui privesc cu dispreț... Și după care toți abia așteaptă să moară... ca să scape de el.
Chiar dacă părintele nu le mai cere nimic,
chiar dacă nu le mai zice nimic,
chiar dacă se închide în colțul lui, să nu-l mai vadă nimeni,
totuși chiar și numai faptul că-l mai știu în viață, că-l mai știu pe același pământ cu ei, nu-i lasă liniștiți. Li se pare că nu-și vor mai afla liniștea, decât atunci când îl vor ști sub pământ.
O, dar abia atunci va începe adevărata lor neliniște pentru tot ce au făcut ei părintelui lor!
O mie de îmbrățișări ale unor suflete scumpe nu-ți pot șterge din inimă durerea unei singure lovituri nedrepte, suferite de la una din inimile pe care le-ai iubit.
O ierți, o taci, o înțelegi, dar te doare, te ustură, te arde până la moarte... Că de acolo unde aveai încredințarea că ești mai iubit, mai înțeles și mai unit în totul și pe totdeauna, ai primit cea mai neașteptată și cea mai zdrobitoare lovitură din viața ta...
În cine să poți să te mai încrezi?
Pe cine să zici că mai ai pe lume?
Pe cine să mai dorești să vezi dintre oameni?
Ai simțământul că ești ca o lepădătură a tuturor.
Și nu mai dorești nici tu altceva decât să le faci loc cât mai repede pe pământ - să încapă de tine, să nu te mai vadă și să nu te mai știe.
A ajuns oare așa părintele tău, fratele tău, soțul tău? Ai făcut și tu ceva ca acel care ți-a dat și ție hrană, căldură și adăpost cândva, acum să plângă zdrobit undeva, dorind cât mai repede să-l cheme Domnul la El, din pricina ta?
Dacă da, gândește-te bine ce vei face mâine, când el nu va mai fi! Iar tu îți vei aduce aminte ce ai făcut cu el ieri, când era...
O mie de flori pe mormântul său, nu-ți vor scoate din inima ta nici un singur spin pe care l-ai înfipt în inima lui.
15 - Nici zece mii de învățători
Dintre corinteni, pe puțini îi botezase Pavel, câțiva doar.
Toți se predaseră Domnului la chemarea lui, într-un moment ales. Dar dintre aceștia el botezase - își aduce limpede aminte - doar pe Crisp și pe Gaiu. Și casa Ștefanei...
Crisp fusese fruntașul sinagogii din Corint, unde vestise Sfântul Pavel pe Hristos, când venise prima dată din Atena, la Corint (Fap. Ap. 18, 8).
Numele lui înseamnă: Apă mișcată, vălurită... Și într-adevăr, Vântul Ceresc a mișcat sufletul ca pe o apă curată, făcându-l un harnic și statornic credincios, despre care vechile tradiții bisericești amintesc multe fapte de curaj și de credincioșie față de Domnul și față de Pavel, părintele său sufletesc.
Gaiu era un om înstărit, care primise puternic pe Domnul Isus și care era, mai târziu, gazda Sfântului Pavel și în casa lui făcuse loc pentru adunarea frățească (Rom. 16, 23).
Numele lui înseamnă Bucurie... Și el a fost totdeauna o bucurie sfântă pentru Domnul și pentru Pavel, cel care l-a adus la El. Pare că despre el vorbește și Sf. Ap. Ioan, în epistola sa a treia.
Casa Ștefanei... aceasta a fost cel dintâi rod acolo pentru Domnul Isus.
Ștefan, Ștefana, numele acesta înseamnă Cunună... Într-adevăr, ce cunună frumoasă erau astfel de suflete pentru Domnul și pentru lucrătorul lui!
Cu câtă dragoste și cu câtă prețuire vorbește Sfântul Apostol despre casa aceasta și despre numele acestui suflet scump, care s-a pus cu totul în slujba Domnului și alor Săi...
Iată ce zice el despre Ștefana: ... Încă un îndemn, fraților. Cunoașteți casa Ștefanei, știți că ea este cel dintâi rod al Ahaiei și că s-a pus cu totul în slujba fraților. Fiți și voi supuși unor astfel de oameni și fiecăruia care ajută la lucru și se ostenește...
Mă bucur de venirea Ștefanei, a lui Fortunat și a lui Ahaic; ei au împlinit ce lipsea din partea voastră... căci mi-au răcorit duhul meu și al vostru. Să știți dar să prețuiți pe astfel de oameni (1 Cor. 16, 15-18).
Așa erau cei aduși de Pavel la Hristos. Așa erau cei botezați de el. Așa erau fiii cei născuți de un astfel de părinte.
Dar cei născuți de tine, cum sunt?
Dar nu numai aceste trei nume fuseseră născute de Sfântul Pavel - ci toți fuseseră crescuți de el, ca de un părinte iubitor și harnic în Domnul.
În ani îndelungați de zile și nopți binecuvântate și aspre de muncă și de luptă, de mărturisire și de rugăciune, de îndemnuri și de îndrumări - pentru toți împreună și pentru fiecare în parte - Pavel trebuie să-și fi jertfit toată viața lui, pentru a-i naște în Domnul. Pentru a-i crește în El. Pentru a-i înfățișa lui Isus ca pe o fecioară curată unui Logodnic Ceresc...
În privința asta, ei erau cu toții fiii lui sufletești. Chiar și acei care fuseseră mai mișcați apoi de Cuvântul Sfânt spus de Apolo sau de Chifa...
Lui Pavel își datorau ei toți creșterea lor frumoasă.
Cuvântul spus prin el le deschisese ochii minții, pentru a cunoaște învățătura sănătoasă, dintre multele false pe care le aduceau în mijlocul lor mulți învățători răi și mulți purtători de duhuri rătăcite și potrivnice.
Cu pâinea lui, frământată cu lacrimi, îndulcită în rugăciune și împărțită în învățătură potrivită pentru starea și vârsta fiecăruia, ajunseseră ei acum crescuți, înțelepți, tari, puși în cinste...
Nici zece mii de învățători n-ar fi putut face atât de mult și atât de frumos lucrul acesta pentru ei.
Iar acum, iată răsplata Părintelui Pavel, iată bucuria lui de la ei, iată recunoștința lor față de jertfa lui!
Și totuși dragostea lui cea nespus de mare față de ei este gata, cu toate acestea, să ierte, să acopere, să uite totul.
Este gata să ierte orice cădere, să uite orice ocară, să treacă peste orice nedreptate, numai pentru a-și simți iarăși aproape de inima sa pe cei care erau acolo, în această inimă, pe viață și pe moarte.
Voi nu sunteți la strâmtorare în inima noastră - le zicea el - dar inima voastră s-a strâmtat pentru noi. Faceți-ne și voi la fel - îi roagă el, îndurerat și iubitor - vă vorbesc ca unor copii ai mei, lărgiți-vă și voi (2 Cor. 6, 11-13).
16 - Călcați pe urmele mele
Ce ușor și sigur poți călca și poți merge, într-o iarnă grea, cu zăpadă mare, prin orice loc necunoscut, dacă ai niște urme sigure înaintea ta pe unde mergi!
Cu ce plăcere și bucurie calci pe niște urme frumoase și iubite ale unei ființe puternice și scumpe, în care te încrezi, de care te simți legat, pe care te poți bizui în totul, nu numai că știe drumul înainte, dar că are și puterea să te apere și să te ajute și pe tine, pe tot acest drum, cu el.
Cât de slab ai fi și cât de neștiutor, dacă ai pe cineva mergând înaintea ta, mergi totdeauna sigur și liniștit prin orice locuri primejdioase, pe orice vreme grea, cu orice povară duci.
Dar câtă nevoie ai să fii sigur că acela care merge înaintea ta și care îți spune: calcă pe urmele mele - este și într-adevăr o călăuză bună, un îndrumător care știe calea, un părinte care îți dorește numai binele tău!
Ferice de acela care a avut de la începutul școlii lui un învățător bun... De la începutul meseriei lui, un maistru bun. De la începutul mântuirii lui, un îndrumător bun.
Acela își va termina întotdeauna școala cu nota cea mai mare. Își va învăța meseria în felul cel mai vrednic. Și își va ajunge mântuirea în felul cel mai fericit.
Frații mei din Lucrarea credinței și dragostei în care ne-am născut noi, nu vă gândiți voi oare ce om sfânt a fost Părintele nostru Iosif, care ne-a născut pe noi în Hristos?
Nu v-am spus noi oare atât de mult, ce pildă de viață și credință am avut noi și am văzut în el?
Nu v-a lăsat el însuși vouă ca unor copii ai săi, cărțile sale, învățăturile sale, urmele sale, ca niște îndemnuri strălucite și iubitoare: Călcați pe urmele mele, căci și eu calc pe urmele lui Hristos și ale înaintașilor mei?
De ce atunci oare mai sunt încă printre noi unii care ne arată alte urme, ale unor străini și de învățătura noastră și de credința noastră?... Ale unor necunoscuți, care nici nume de ale noastre, nici cuvinte de ale noastre, nici suflet de al nostru, nici credință de a noastră nu au?
De ce sunt încă între noi unii care sunt gata să le primească pe ale acelora și să le lepede pe ale părinților noștri?
De ce mai pot fi printre noi care mai degrabă se duc după un străin mincinos, decât după un părinte adevărat?
De ce nici după ani de chemări stăruitoare, de dovezi nenumărate, de așteptări dureroase, acei unii dintre noi tot nu pot să vadă că urmele străinului ne duc numai spre rău - și tot nu pot lua drumul cel bun, pe urmele celui care s-a jertfit pentru noi și printre noi?
Scumpii mei frați și surori, vă rugăm veniți-vă în fire cum se cuvine, deschideți-vă ochii și inima și lăsați pe cei care sunt uneltele străinului care caută să vă abată de pe urmele părintelui nostru duhovnicesc! Și veniți pe urmele lui curate!
Lăsați-l pe neascultător să meargă el singur pe urmele străine pe care a apucat și pe care vă tot cheamă să mergeți și voi cu el.
Înțelegeți bine ce vă spunem: calea pe care merge el, e rătăcită!
Învățătura pe care v-o dă el, este dezbinătoare.
Locul spre unde vă duce el, este pierzarea.
Câtă vreme se mai poate, opriți-vă, întoarceți-vă, lăsați-l să se nenorocească numai el singur, dacă chiar tot nu vrea să mai asculte de nimeni.
Veniți voi pe urmele frumoase ale Părintelui nostru și ale Părinților noștri. Fiindcă numai aceste urme ne duc după Domnul nostru Isus, unde au ajuns ei și la care vom ajunge și noi, pe urmele lor.
Preabunul și Scumpul nostru Mântuitor Isuse Doamne, Îți mulțumim din tot sufletul nostru pentru Părintele și Părinții noștri care ne-au născut și ne-au crescut în Familia aceasta dulce și scumpă, în care ne-ai rânduit Tu să aflăm mântuirea noastră.
Te rugăm să ne ierți că și noi ne-am purtat de multe ori în chip nerecunoscător și neascultător față de ei, întristându-i, neascultându-i și neurmându-i cum ar fi trebuit.
Te rugăm răsplătește-le Tu Însuți cu harul Tău și fericirea Ta strălucită și veșnică tot ce noi le-am rămas datori, vindecând astfel rănile sufletului lor pe care neascultarea noastră le-a făcut.
Și Te rugăm ridică mereu în mijlocul nostru, al poporului nostru, al bisericii noastre, al adunării noastre oameni plini de Duhul Sfânt, care să fie părinți și îndrumători adevărați, apostoli ai Tăi, care să calce cu adevărat pe urmele Tale.
Și pe urmele cărora să putem călca și noi plini de siguranță și de bucurie că mergem pe urmele Tale și că vom ajunge la capătul drumului nostru și noi, cu ei, la Tine.
Ferește-ne Doamne de călăuzele oarbe, de îndrumătorii înșelători și de uneltele străine care vor să ne despartă de urmele frumoase ale înaintașilor noștri. Pentru ca să nu ne abatem după urmele unor străini. Scoate-i Doamne pe toți aceștia dintre noi, îndepărtându-i din fruntea și din calea noastră și întoarce-i și pe cei care-i urmează.
Ca să fim binecuvântați și pe drum și acasă
și de înaintașii noștri și de urmași
și acum și în veșnicie. Amin.