Foto Traian Dorz

La Apostolul din Duminica a 15-a după Rusalii

Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei

6. Căci Dumnezeu, care a zis: “Să lumineze lumina din întuneric, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.
7. Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi.
8. Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi;
9. prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.
10. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.
11. Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.
12. Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa.
13. Însă fiindcă avem acelaşi duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: “Am crezut, de aceea am vorbit!” şi noi credem, şi de aceea vorbim.
14. Şi ştim că Cel ce a înviat pe Domnul Isus, ne va învia şi pe noi împreună cu Isus, şi ne va face să ne înfăţişăm împreună cu voi.
15. Căci toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru, pentru ca harul mare, căpătat prin mulţi, să facă să sporească mulţumirile spre slava lui Dumnezeu.
6 - Pe faţa lui Isus Hristos
Trimeşii adevăraţi ai lui Dumnezeu sunt ca nişte reflectoare, ca nişte oglinzi puternice aşezate în jurul lui Hristos - Dumnezeul Luminii, Izvorul Cunoştinţei - a cărui Înţelepciune i-a aşezat în felul acesta pe fiecare, aşa cum sunt aşezate în marile parcuri ale oraşelor, marile reflectoare luminoase, toate îndreptate spre faţa statuii împăratului pe care trebuie s-o lumineze. Pentru ca din toate părţile, toate privirile care sunt îndreptate spre ea să o vadă în toată frumuseţea şi strălucirea ei.
Noi toţi peste care a strălucit odată lumina Tatălui Ceresc, trebuie să fim ca nişte oglinzi care prindem lumina soarelui, iar apoi o reflectăm asupra Feţei lui Isus, pentru ca Faţa Lui însângerată şi fruntea Lui străpunsă pentru mântuirea noastră să poată fi văzută de toţi oamenii... Fiindcă numai cine priveşte cu credinţă şi cu lacrimi Faţa Aceasta, poate fi salvat din osânda morţii.
Să privim mai de aproape la slujba aceasta pe care ne-a rânduit-o Însuşi Dumnezeu: să fim ca nişte reflectoare îndreptate spre Isus!
Fiecare dintre noi suntem aşezaţi în alt loc, dar fiecare avem aceeaşi chemare, şi anume aceea că oriunde am fi aşezaţi, avem datoria să ne ţinem mereu toată lumina noastră îndreptată spre Faţa Împăratului nostru Hristos. Noi trebuie să stăm totdeauna cu spatele la lume şi cu faţa la El.
Îndată ce unul dintre noi se întoarce cu faţa spre lume, acela nu-L mai luminează pe Hristos. Acela nu mai aruncă lumina spre Faţa Lui, ci aruncă umbră, întuneric, ocară.
Sfântul Pavel spune: N-am vrut să ştiu între voi nimic altceva decât pe Isus Cel Răstignit... Aceasta şi pentru ca toate feţele noastre luminate de Dumnezeu să-şi arunce toată lumina inspiraţiei lor, a cântării lor, a rugăciunii lor, a dragostei şi a recunoştinţei lor numai spre Crucea şi Jertfa Lui răscumpărătoare şi slăvită - şi nu spre altceva!
Dar ce fel de lumină aruncăm mulţi dintre noi spre Faţa Domnului nostru Isus Hristos?
Cum vede lumea prin noi pe Hristos, Împăratul nostru?
În urma vorbirilor noastre, cum cunosc oamenii pe Isus?
Din purtările noastre, cum priveşte lumea pe Hristos?
Prin felul nostru de viaţă, cum arătăm noi pe Dumnezeu?
Frate şi soră în Domnul, să nu uităm niciodată porunca Făcătorului nostru; El care a poruncit luminii să lumineze în întuneric, iar ea a luminat, tot El ne-a poruncit şi nouă când ne-a dat locul şi lumina pe care le avem: aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor... să faceţi mai luminos cunoscută Faţa lui Dumnezeu pentru lumea în mijlocul căreia sunteţi!
Darul scrisului pentru asta l-am primit.
Darul vorbirii pentru asta îl avem.
Darul cântării, darul învăţăturii, al înţelepciunii, al binefacerilor, al puterii, pentru asta ni le-a dat nouă Dumnezeu.
Locul unde suntem puşi,
vremea în care trăim,
puterea de pricepere, de inspiraţie, de lucrare,
toate acestea le-am primit fiecare de la Dumnezeu pentru a le pune în slujba Lui, spre a-L arăta cât mai strălucit şi mai frumos pe Isus lumii în care trăim, oamenilor printre care umblăm, vremii scurte prin care trecem.
Şi numai dacă aşa facem, atunci noi ne-am împlinit bine slujba. Şi putem aştepta o laudă de la Acela care ne-a făcut şi ne-a aşezat acolo unde suntem.
7 - De la Dumnezeu - şi nu de la noi
Oricare dintre darurile duhovniceşti pe care le-au primit de la Dumnezeu cei aleşi ai Lui, sunt o mare şi scumpă comoară cerească.
Fie darul vorbirii, fie al înţelepciunii, fie al binefacerii sau al cântării, sau orice altfel de dar duhovnicesc, toate acestea sunt primite de la Dumnezeu - şi nu sunt de la noi. Sunt deci ale Lui - şi nu sunt ale noastre. Ar trebui prin urmare să le punem cu totul numai în slujba slavei Lui, şi nu în folosul nostru, de nici un fel.
Oricine caută să tragă vreun folos personal, vreo slavă personală, vreo înălţare şi laudă personală dintr-un dar dat lui pentru slava lui Hristos, acela este un rob al său, un slujitor necinstit, o unealtă nevrednică ce caută să ia pentru sine ceea ce I se cuvine numai Stăpânului său.
Noi suntem numai nişte vase de lut... şi lutul este cel mai neputincios, mai ieftin şi mai nevrednic dintre toate materialele. El cere cea mai multă muncă pentru a se face ceva din el. Şi după ce ajunge să fie folosit la ceva, lutul este cel mai slab şi cere cea mai multă îngrijire pentru a putea fi păstrat. La cea mai mică atingere, vasul acesta poate fi făcut nefolositor.
Când un Împărat Slăvit Se îndură să Se folosească de un vas atât de dispreţuit, e un semn că lutului aceluia i s-a făcut o nespus de mare cinste. Iar aceasta nu numai că arată lutului nemărginita milă şi bunătate a Împăratului, dar şi impune lutului datoria unei ascultări şi curăţii desăvârşite, singurele care îl pot păstra în vrednicie înaintea Celui care S-a îndurat să-l aleagă în slujba Lui.
Iată fraţii şi surorile mele, cât de mare este datoria noastră să umblăm în smerenie şi în curăţie, când purtăm în noi comoara vreunui dar pe care Şi l-a pus în noi Dumnezeu, spre a Se folosi de noi în slujba Lui prin acest dar.
Într-o casă mare sunt tot felul de vase, pentru tot felul de întrebuinţări spre folosul casei în care sunt.
Dacă un vas este curat, el este folosit spre cinste şi sfinţenie, destoinic pentru orice lucrare bună şi folositoare Stăpânului şi casei...
Dacă devine necurat, el este o ocară şi o scârbă (2 Timotei 2, 20-21).
O, cât de adevărat este acest lucru şi cu privire la noi, cei care am primit de la început, fiecare câte un dar şi câte un loc în Casa şi Lucrarea Domnului, spre a ne păstra darul în cinste şi curăţie şi pentru a fi vase folositoare Stăpânului nostru şi copiilor Săi!
Dar ce au făcut unii dintre noi cu darul şi cu locul dat lor?
Unii au început să-şi facă din acest dar un mijloc de câştig firesc şi de laudă personală. Şi-au considerat darul ca fiind un merit al lor, şi au început să le ceară altora să-i socotească mai presus, să le dea întâietate... Să ceară sau să aştepte slavă, cadouri, plată...
Alţii, în loc să lucreze cu darul primit spre folosul casei unde erau puşi, au început să lucreze spre dărâmarea ei.
Alţii l-au folosit bine până la o vreme, iar după aceea, văzând că slujba lui Hristos le cere suferinţă, osteneală şi riscuri, au lepădat darul primit, au îngropat talantul încredinţat, au părăsit locul şi slujba în care fuseseră puşi şi au plecat în altă parte. Ori s-au apucat de alte treburi.
Alţii au trecut de-a dreptul cu tot acest dar în slujba păcatului, vrăjmaşul lui Hristos şi stricătorul Casei Lui.
Priviţi cu durere peste rândurile vaselor care au fost alese cândva şi în Casa Oastei Domnului, pentru o slujbă de cinste. Şi veţi vedea dintre câţi i-aţi cunoscut acum zeci de ani, câţi au mai rămas şi câţi mai sunt în slujba sfântă şi smerită a lui Isus!
Ce vase de aur păreau atunci! Ce daruri frumoase de cântat, de vorbit, de scris, de învăţat, de rugăciune, de propovăduire, de îmbărbătare pusese Dumnezeu în ei, - iar astăzi ce s-a ales de cei mai mulţi şi de darurile lor!
Mai bun e sfârşitul unui lucru - sau al unui om - decât începutul lui.
Iar dacă sfârşitul e rău, ce folos de începutul bun?...
Să nu credeţi că Dumnezeu poate fi înşelat sau păgubit.
E adevărat că oricine dintre cei care s-au dovedit necredincioşi în lucrul încredinţat lor au adus o mare întristare lui Dumnezeu şi Duhului Sfânt (Efeseni 4, 30).
Dragostea lui Dumnezeu investeşte atât de mult în fiecare ales al Lui când îi încredinţează un talent, când îl aşează într-un loc, când îl pune într-o sare deosebită să-L reprezinte pe Hristos şi să facă un lucru frumos pentru El!
Îi dă uneltele Sale,
îi dă Numele Său,
îi dă harul şi puterea necesare lucrului ce trebuie să-l facă.
Iar când lucrătorul necredincios se arată nevrednic de toate acestea, desigur că aduce nu numai o mare întristare, dar şi o mare pagubă lui Dumnezeu, prin înşelăciunea pe care o produce Stăpânului Sfânt!
Dar dacă legile omeneşti sunt atât de necruţătoare pentru astfel de făptaşi, cu cât vor fi mai necruţătoare Legile Dreptăţii Dumnezeieşti!
Lucrătorule al Domnului, cugetă cu teamă la aceste lucruri!
8 - Încolţiţi în toate chipurile
Starea pe care o are un trimes al lui Dumnezeu în lumea aceasta este foarte potrivit descrisă aici: Încolţiţi în toate chipurile... ca un miel între lupi sau între câini, care din toate părţile se reped cu colţii lor să-l rupă. Întocmai cum scrie şi Cântarea Cântărilor 2, 2 - ca un crin în mijlocul spinilor: împuns şi înţepat din toate părţile...
Sfântul Pavel care ca uns al lui Hristos şi ales al Lui a trăit din plin toată realitatea sfâşietoare a luptelor şi a suferinţelor pentru Evanghelie, descrie aici şi peste tot starea şi preţul ce se cer totdeauna unui slujitor al Evangheliei vii, unui apostol al Bisericii vii, unui ostaş al Luptei vii pentru Dumnezeu.
Propovăduind pe un Hristos răstignit, slujitorul adevărat al Acelui Hristos trebuie neapărat să-i semene Lui. După cum Hristos, Mielul lui Dumnezeu a fost încolţit în toate felurile de toţi lupii lumii acesteia, la fel El a spus alor Săi: Şi Eu vă trimet pe voi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor (Luca 10, 1).
Şi totuşi ce uriaşă minune este aceasta că niciodată lupii şi spinii n-au reuşit să nimicească pe mieii şi pe crinii încolţiţi şi sfâşiaţi de ei cu atâta ură şi necruţare!
Comoara cea nebănuit de mare pusă de Dumnezeu în aceste vase de lut a fost atât de prădată şi pustiită de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, şi totuşi până astăzi ea n-a putut fi nimicită.
Multe vase au fost furate de Satana,
multe au fost murdărite de păcat,
multe au fost trântite şi pierdute,
dar comoara harului lui Dumnezeu n-a putut fi nimicită. Dumnezeu Şi-a aflat alţi slujitori, Hristos Şi-a ridicat alţi ucenici, Duhul Sfânt Şi-a uns alte vase şi Lucrarea Evangheliei continuă şi va continua până în ceasul ultim rânduit de El.
Vasele de lut trebuie să fie bine arse pentru a putea fi în stare să poarte şi să ţină ceva.
Comorile care se mai pot afla şi azi ascunse de demult prin pământ, s-au păstrat foarte bine în vasele acestea de lut ars, în care au fost ascunse. Un lut nears nu poate nici ţine şi nici păstra nimic.
De aceea Dumnezeu Îşi trece mai întâi prin cuptoarele suferinţei vasele în care Îşi va pune această nemaipomenită comoară.
De aceea cei care vor purta aurul harului, argintul Cuvântului, mărgăritarele iubirii şi ale înţelepciunii lui Hristos trebuie să fie curăţate, întărite, sfinţite prin foc.
De aceea Domnul te ţine şi pe tine, frate ori soră, în cuptorul suferinţei.
Să nu se mire deci nici un frate ales de Domnul pentru purtarea comorilor Sale, că are şi va avea de trecut prin cuptorul şi flăcările încercărilor pe pământ. Este de trebuinţă focul, ca să ne facă vasul nostru cel de lut în stare să păstreze comoara încredinţată nouă de către Domnul.
Fără focul încercărilor n-am putea rezista loviturilor, greutăţilor şi timpului.
Uitaţi-vă la vasele care n-au trecut destul prin foc, ce repede s-au nimicit, iar comoara încredinţată lor cum s-a risipit în zadar!
Pe când cele care au fost bine arse, şi după mii de ani, cât de frumoase arată!
Cât de frumos e vasul lui Pavel,
al lui Ioan Gură de Aur,
al atâtor Sfinţi Părinţi,
al atâtora care au suferit focul încercărilor şi au trecut prin proba timpului!
Aşa doreşte Dumnezeu să fie şi vasele noastre de lut, cu cât este pusă în ele o comoară mai de preţ pentru El!
9 - Trântiţi jos, dar nu omorâţi
Sfântul Apostol vorbeşte aici despre cinci mari feluri de încercări prin care treceau ei, Apostolii Domnului, vasele de lut, care purtau nemaipomenita comoară de lumină pusă de Dumnezeu în ei: necazurile, lipsurile, prigonirile, trântirile şi moartea.
Toate aceste pătimiri erau urmele şi semnele suferinţelor lui Hristos, primite şi purtate pe trupul lor (Galateni 6, 17).
Şi mai spune el că acestea erau suferinţele ce mai trebuiau aduse de către el, ca adaos la suferinţele aduse de Hristos pentru Trupul Său Sfânt, care era Biserica (Coloseni 1, 24).
Toate aceste adevăruri conţin o taină şi anume: creşterea, viaţa şi rodirea unei biserici depind de măsura de jertfă şi de suferinţă care se depune la rădăcina ei de către aleşii şi unşii Domnului cei puşi să se topească acolo în slujba acestei biserici şi adunări a lui Hristos.
Legenda cu zidirea mânăstirii Curtea de Argeş spune că zidurile ei se dărâmau mereu, până când meşterul şi-a îngropat-o în temelia mânăstirii pe Ana, soţia lui preaiubită, dragostea şi comoara inimii lui.
În temelia Bisericii vii a lui Hristos este îngropată Jertfa Lui Sfântă şi prin aceasta trăieşte şi va trăi Biserica Sa veşnică.
Dar acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi, fiecare, pentru bisericile noastre... Pe lângă Jertfa lui Hristos, trebuie să îngropăm în zidurile şi temeliile lor propria noastră jertfă.
Căci la rândul ei, şi Biserica, Mireasa Iubită a lui Hristos, este îngropată mereu în Lucrarea de mântuire a lumii.
De măsura în care noi suntem gata să ne dăruim pe noi înşine, ostenelile noastre, lacrimile noastre, avutul nostru, vremea noastră, sufletul, iubirea şi jertfa cea mai scumpă pe care o avem,
depind creşterea, trăinicia şi rodirea Lucrării sfinte.
Priviţi o adunare în care cineva îşi îngroapă fiinţa şi puterea lui cu dragoste şi dăruire deplină - şi veţi vedea roadele şi frumuseţea ei mereu crescând.
Şi priviţi acele adunări şi biserici unde nimeni nu-şi pune sufletul şi jertfa sa, şi veţi vedea cum tot ce a fost frumos şi viu odată piere, se stinge şi se usucă.
Singure jertfa, osteneala, lacrimile, sângele şi sudoarea sunt îngrăşământul ceresc prin care cresc rodnice şi frumoase virtuţile şi roadele duhovniceşti ale Bisericii şi ale Lucrării lui Hristos.
Fericite şi binecuvântate sunt acelea care le au!
10 - Moartea şi viaţa lui Hristos
Noi purtăm totdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa Lui să se arate în trupul nostru - spune Sfântul Pavel, lămurind mai departe aceeaşi taină care prin suferinţă lucrează rodirea duhovnicească în viaţa bisericii şi a fraţilor hrăniţi de el.
Pentru creşterea şi viaţa fraţilor şi a adunării, era nevoie numai de suferinţele şi pătimirile Apostolului Sfânt. Dar pentru viaţa sa personală în Hristos era nevoie chiar de moarte.
Pentru alţii ţi se cere totdeauna un preţ mai mic decât pentru tine însuţi.
Rodirea altora depinde de ostenelile şi suferinţele tale. Dar rodirea ta mai mult depinde de moartea pe care eşti gata s-o porţi. De omorârea mădularelor tale, de renunţarea la drepturile tale, la foloasele tale, la trebuinţele cele mai necesare ale fiinţei tale, chiar şi de renunţarea la viaţa ta, întocmai ca Domnul tău Isus Hristos. Căci numai printr-o astfel de omorâre a ta deplină şi de bunăvoie, în interesul cauzei lui Isus, vei fi în măsură să porţi în tine viaţa Lui.
O, cât de limpede se vede iarăşi şi acest adevăr în viaţa unei adunări şi în viaţa unui slujitor al lui Hristos!
Dintre câte trebuinţe are o adunare duhovnicească şi un slujitor duhovnicesc, suferinţele şi omorârea în Hristos sunt trebuinţele lor cele mai mari şi mai însemnate.
Nu de libertate pământească are nevoie în primul rând o Lucrare a lui Dumnezeu.
Nici de o clădire mare,
nici de fonduri, nici de autorizaţie,
ci de lacrimi, de suferinţă, de pătimiri, de rugăciune, de post şi de jertfe!
Nu de casă mare, nici de hrană îmbelşugată sau de îmbrăcăminte aleasă are nevoie un slujitor al lui Hristos.
Ci de răbdare, de înfrânare, de renunţări şi de omorârea firii sale pământeşti, asemenea Domnului său Isus.
Numai astfel roadele Duhului Sfânt se vor arăta în viaţa Bisericii Sale.
Şi viaţa lui Hristos se va arăta în trupul slujitorului Său.
11 - Din pricina lui Hristos
În lumea aceasta şi în veacul acesta, când Adevărul Stăpân şi Adevărul Împărat este alungat de la conducerea moştenirii şi Împărăţiei Sale, un creştin adevărat nici nu are nevoie să mai aibă altă vină decât că Îl iubeşte pe Hristos, adică pe Stăpânul alungat.
E destul de mare acest fapt pentru a se face vinovat în cea mai mare măsură faţă de stăpânirea nedreaptă care I-a luat locul lui Hristos din lume.
În orice ţară din lumea asta, când un împărat este alungat de la stăpânirea ţării, se întâmplă acelaşi lucru. Toţi cei care l-au iubit şi slujit pe împăratul alungat, sunt priviţi rău şi au parte numai de necaz şi de suferinţă din pricina numelui împăratului lor detronat.
Mai ales în ţările şi în vremile unde aceste lucruri se întâmplă foarte des, mii şi mii de oameni au avut şi mai au de pătimit grele şi lungi necazuri, din pricina iubirii şi slujirii lor pentru stăpânul lor alungat din locul lui.
Mântuitorul nostru Isus Hristos, Adevăratul Împărat şi Stăpân al acestei lumi pe care El a făcut-o, pe care El o susţine şi pe care El a răscumpărat-o, este acum un Împărat alungat din moştenirea Lui de către Satana, care prin înşelăciunea păcatului a pus o nedreaptă stăpânire asupra lumii şi a sufletelor omeneşti.
Cu toată ura şi răutatea de care este în stare, Satana caută acum şi a căutat întotdeauna să-şi consolideze pe vecie stăpânirea sa asupra moştenirii lui Hristos. Nedreptul şi vicleanul uzurpator luptă cu toate mijloacele sale, cu toate armele răutăţii, minciunii şi urii lui împotriva lui Hristos. Şi oriunde vede el că ar mai fi vreun suflet credincios care să-L iubească pe Isus şi care să lupte pentru readucerea Împărăţiei Sale peste lumea aceasta, vrăjmaşul Satana face totul spre a-l nimici.
Toate suferinţele Bisericii vii şi credincioase lui Isus sunt numai din pricina asta.
Satana urăşte Numele lui Hristos. Nici nu voieşte să se mai audă Acest Nume. Nici nu suferă să mai fie pomenit. Şi face totul ca Numele lui Isus Hristos să fie batjocorit, lepădat, urât sau măcar uitat, pentru ca nimeni să nu-şi mai amintească de dreptul Lui, de stăpânirea Lui, de Împărăţia Lui.
În felul acesta Satana crede că dacă Hristos nu va mai fi pomenit, el va putea domni pe totdeauna peste lumea aceasta. Şi că Hristos, Adevăratul Împărat, nu va mai veni niciodată să împărăţească aici, în moştenirea Sa, de unde a fost alungat prin insinuare şi înşelăciune.
Dar toate planurile diavolului vor fi nimicite.
Vine ceasul când după hotărârea cea neclintită a lui Dumnezeu, în Ziua cea pe care numai El o ştie, Hristos Domnul şi Împăratul Veşnic Se va ivi ca un fulger strălucitor şi ca un trăsnet neaşteptat, nimicind dintr-odată şi pe totdeauna toată înjghebarea mincinoasă, tiranică şi nedreaptă pe care diavolul a crezut că şi-a statornicit-o pe totdeauna asupra moştenirii lui Dumnezeu.
Nimic şi nimeni nu va putea nici amâna şi nici împiedica această prăbuşire. Cum nu poate nimeni împiedica un cutremur sau un ciclon. Când vine ziua şi când vine clipa hotărâtă pentru aceasta - zi ştiută numai de Dumnezeu - atunci acest lucru se va face cu toată puterea şi grozăvia, întocmai cum au fost scrise şi vestite mai dinainte aceste lucruri (1 Cor. 15, 52; Zaharia 9, 14; Matei 24, 30; Ioan 5, 25; 1 Tes. 4, 16; 2 Petru 3, 10).
Vrăjmaşul Satana ştie bine aceasta şi se îngrozeşte de tot ceea ce-l aşteaptă (Matei 8, 29).
Dar din pricina răutăţii lui şi din pricina urii pe care o are contra lui Hristos, nu numai că nu vrea să înceteze lupta lui uzurpatoare şi ucigaşă, dar caută să întrebuinţeze cât mai nimicitor orice clipă şi orice mijloc, pentru a face cât mai mult rău împotriva lui Hristos şi împotriva Împărăţiei Lui.
Aceasta este crima lui Satana, a lui anticrist şi a tuturor celor care s-au făcut unelte ale răului contra binelui pe pământ.
Când un împărat se vede învins şi trebuie să se retragă din locurile unde a stăpânit pe nedrept, atunci el dă foc, otrăveşte, ucide, pradă şi nimiceşte fără cruţare tot ce nu mai poate lua sau păstra. Pentru ca potrivnicul lui să nu mai afle când vine decât cenuşă, ruină, prăpăd şi moarte.
Aşa caută să facă acum Satana, când vede că venirea lui Hristos este atât de aproape şi când el va trebui să piardă totul.
De aceea ura lui Satana împotriva celor care aşteaptă cu drag venirea Domnului Isus şi luptă pentru păstrarea bunurilor Lui curate, pentru trezirea dragostei faţă de venirea Lui, pentru salvarea comorilor Lui şi pentru grăbirea venirii Sale fericite în suflete şi în lume, - este atât de puternică şi necruţătoare.
Nu vă miraţi deci voi, fraţii şi surorile mele, slujitori aleşi ai lui Isus, că vă urăşte lumea (1 Ioan 3, 13).
Nu vă miraţi că sunteţi vorbiţi de rău, priviţi cu duşmănie, batjocoriţi, lepădaţi, prigoniţi şi chiar ucişi - toate acestea vi se fac şi vi se vor face mereu, numai din pricina Numelui Scump al lui Hristos, Domnul nostru (Filipeni 1, 13; Apoc. 2, 3; Matei 5, 11).
Şi acest lucru va fi mereu aşa, câtă vreme noi Îl vom iubi şi-L vom sluji pe Scumpul nostru Mântuitor şi câtă vreme El încă aşteaptă şi întârzie să vină.
Puteţi voi face orice bine în lume.
Puteţi să vă purtaţi cât de cinstit,
puteţi să munciţi cât de conştiincios,
puteţi vorbi cât de respectuos,
puteţi răbda orice nedreptate,
puteţi răspunde cât de frumos,
puteţi să vă daţi totul tuturor,
- în zadar, lumea tot vă va urî, necredincioşii tot vă vor batjocori, asupritorii tot vă vor chinui, legile lumii tot vă vor nedreptăţi, stăpânirile ei tot vă vor apăsa...
Fiindcă voi Îl iubiţi şi Îl slujiţi pe Hristos, Vrăjmaşul păcatului, Potrivnicul diavolului, Nimicitorul răului, Aducătorul Păcii, Judecătorul minciunii, Stăpânitorul şi Împăratul Veşnic!
Dar nu descurajaţi şi nu încetaţi din pricina asta, să-L iubiţi, să-L slujiţi şi să-L aşteptaţi pe Isus.
Nu vă pese de ura lumii, nici nu vă întristaţi de nici o ameninţare, de nici o suferinţă chiar.
Priviţi liniştiţi la toate valurile stârnite împotriva voastră şi nici să nu vă clatine paşii, furtuna lor cea mai potrivnică.
Hristos este Stânca Veşnic Neclintită. Voi staţi tari pe Această Stâncă puternică şi nu vă temeţi de nimic. Toate valurile urii lumeşti se vor sparge neputincioase la picioarele voastre, fără să vă poată face nici cel mai mic rău, câtă vreme voi staţi tari în Isus.
Dar chiar dacă v-ar şi putea face lumea vreun rău trupesc, acest rău nu numai că este trecător, mult mai slab şi mai trecător de cum vă închipuiţi voi şi decât pare el, dar răul acesta până la urmă se va schimba tocmai în cel mai mare bine pentru voi.
Priviţi numai cu credinţă şi cu înţelepciune înapoi în Istorie sau în Biblie şi vedeţi ce minunate binecuvântări au ieşit totdeauna pentru credincioşii lui Isus, din toate suferinţele lor.
Dumnezeul Nădejdii să ne umple şi pe noi toţi de aceeaşi putere de care a fost plin Apostolul Său Pavel când a zis: Necazurile de acum nici nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare care va fi arătată faţă de noi (Rom. 8, 18).
Pot totul în Hristos care mă întăreşte!
13 - Noi credem - de aceea vorbim
Dacă credinţa noastră vine în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu, tot aşa şi auzirea este mijlocul prin care şi noi putem cel mai bine vedea şi cerceta credinţa celui care ne vorbeşte Cuvântul acesta.
Pe cel care tace nu-l poţi uşor cunoaşte ce fel de credinţă are, dar pe cel care vorbeşte îl poţi afla uşor ce crede.
Cine crede cu adevărat în Hristos şi în Venirea Lui,
cine crede în viaţa şi în răsplătirea pe care le va aduce Hristos la venirea Sa, potrivit cu faptele fiecăruia,
cine crede sincer, cine crede puternic, cine crede cu adevărat,
acela este şi poate fi uşor recunoscut din vorbirea sa întâi. Apoi din felul cum el însuşi trăieşte sincer şi smerit ceea ce crede şi propovăduieşte.
Şi tot aşa pot fi recunoscuţi după felul cuvintelor lor şi cei care nu cred ei înşişi în ceea ce vorbesc altora.
Are credinţa adevărată, în tot ce face şi vorbeşte, semnul adevărului acestuia peste tot cuvântul ei şi peste toată înfăţişarea sa...
Cuvântul credinţei vii şi adevărate este cald, este înţelept, este dulce şi este sigur.
Cuvântul credinţei moarte este fals şi rece, încurcat, bâjbâietor, şi îndoielnic.
Înfăţişarea celui care trăieşte mărturisirea sa este luminoasă, smerită, curată, încrezătoare, apropiată, prietenoasă, puternică şi sigură.
Înfăţişarea celui care nu trăieşte el însuşi ce spune este aspră, îngâmfată, prefăcută, respingătoare, încrezută, neprietenoasă, slăbănoagă şi şovăielnică.
Dar dincolo de cuvintele unui vorbitor şi dincolo de înfăţişarea lui văzută, dovada dată de Duhul despre el, este cea mai puternică şi mai sigură. Duhul tău simte, ascultându-l, dacă acela crede în ce spune. Şi dacă trăieşte ceea ce predică, sau dacă nu.
De aceea ascultă mai mult cu duhul tău, decât cu urechile tale, pe oricine vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu!
Deprinde-te să priveşti sufletul celui care predică.
Învaţă să deosebeşti duhul care îl stăpâneşte.
Şi nu te lăsa ademenit nici de istorioarele lui, nici de gesturile şi ţipetele lui. Nici de înfăţişarea sau numele lui lăudăros sau lăudat. Ci cercetează credinţa din faptele lui. Duhul din gândurile lui. Şi scopul din toată umblarea lui. Atunci nu vei putea fi înşelat să crezi aur ceea ce este trestie şi adevăr ceea ce este prefăcătorie.
Căci aşa s-au înşelat şi se vor mai înşela încă foarte mulţi, fiindcă sunt tot mai mulţi şi mai mulţi cei care nu cred ceea ce vorbesc, ci se prefac a crede, şi doar şi-au făcut o meserie din Evanghelie.
De aceea, chiar cei care-i urmează nu cred, ci doar se prefac a crede spusele lor.
Plata lor va fi la fel.
14 - Împreună cu voi
Dar cât de mult iubeşte Dumnezeu Biserica Sa şi pe credincioşii cei adevăraţi care fac parte vie şi scumpă din ea! Tot harul Său este dat pentru ea.
Toţi fiii Săi cei mai buni sunt trimeşi pentru folosul şi zidirea ei.
Tot Cuvântul Său preţios, toate binefacerile şi binecuvântările Sale sunt revărsate pentru această Mireasă, şi comoară, şi moştenire scumpă pentru El!
Chiar Apostolii Domnului sunt unşi şi trimeşi pentru Biserica cea atât de mult iubită de Hristos. Noi suntem lucrătorii, voi sunteţi clădirea - zice Sfântul Pavel.
Ce este mai de preţ pentru Stăpânul Casei: lucrătorul ori clădirea? Neîndoios că este clădirea! Pentru ea cheltuieşte El atât de mult. La ea ţine El şi în ea investeşte totul. Pentru ea dă totul. Lucrători sunt mai mulţi, dar clădirea e numai una.
Iată de ce Domnul nostru Isus Şi-a dat nu numai darurile Sale şi Duhul Său ca binecuvântări Bisericii şi adunării Sale, ci Şi-a dat chiar viaţa Sa pentru ea.
De aceea El ţine la ea atât de mult. Şi doreşte s-o vadă nu numai crescând mereu în număr, în frumuseţe sau în trăinicie, dar s-o vadă şi înzestrată cu tot ce priveşte lumina, bucuria, armonia şi puterea, atât înăuntru, cât şi în afară.
Lucrarea aceasta a lui Dumnezeu în care va petrece El veşnicia, Şi-o doreşte nu numai sfântă în tot lăuntrul ei, ci şi frumoasă, curată, împodobită cât se poate mai bogat şi fericit şi în afară.
Dacă pentru templul pământesc pe care Şi l-a dorit Domnul ca lăcaş al Său pentru o vreme, El a lucrat şi a poruncit cât de frumos şi de curat doreşte să fie, atunci cu cât mai mult doreşte El aceasta pentru Templul Său, pentru Lăcaşul Său, pentru Mireasa Sa cu care va petrece veşnicia?
Sfântul Pavel ne dezvăluie taina aceasta, şi anume dragostea pe care o are Domnul Isus faţă de Lucrarea Sa, arătându-ne în aceste vorbe că El preţuieşte mai mult nu lucrătorii, ci Lucrarea Lui. Lucrătorii vor fi preţuiţi numai în măsura în care vor face Lucrarea frumoasă şi trainică. Nu Lucrarea va fi preţuită din pricina lor, ci ei, din pricina lucrării.
Hristos - zice el - ne va face să ne înfăţişăm şi noi împreună cu voi. Adică ne va învrednici şi pe noi, cei care am lucrat bine, să ne bucurăm de cinstea pe care o veţi avea voi, Lucrarea Lui, în Ziua când vă veţi înfăţişa ca o clădire de aur strălucit şi strălucitor. Ca o Mireasă frumoasă şi gata pentru Mirele ei... Ca un templu sfânt şi sfinţit, gata pentru Marele Său Preot. Ca o Cetate strălucitoare, gata să-L primească pe Strălucitul ei Împărat!
Ce har pentru Lucrare! Şi ce strălucită smerenie pentru lucrătorul încununat de Însuşi Împăratul Ceresc!
Slavă şi slavă veşnică Ţie, Marele nostru Împărat şi Dumnezeu, care ne-ai rânduit nu numai un loc atât de strălucit şi de ales, ci ne dai şi prilejul şi puterea ca în acest scurt ceas, care este viaţa noastră pe pământ, să facem o lucrare pentru care ai promis o răsplată atât de strălucită şi eternă!
Te rugăm ajută-ne să fim în stare nu numai să răbdăm cu bucurie şi cu biruinţă totul pentru Numele Tău, ci să şi lucrăm cu toată curăţia şi credincioşia la înfrumuseţarea şi înzestrarea cât mai bogată şi fericită a Bisericii şi a Lucrării Tale acum. Pentru ca atunci când ea se va înfăţişa în slavă alături de Tine, să fim socotiţi şi noi vrednici a ne înfăţişa împreună cu ea, bucurându-ne când Tu vei privi mulţumit şi la partea noastră de lucru, pe care ca nişte lucrători smeriţi şi iubitori, am căutat s-o facem şi noi cât ne-am priceput mai bine şi mai frumos pentru Tine.
Slavă veşnică Ţie, Domnul nostru Preaiubit! Amin.