La Apostolul din Duminica a 16-a după Rusalii
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceți așa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.
2. Căci El zice: “La vremea potrivită, te-am ascultat, în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.”
3. Noi nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată.
4. Ci, în toate privințele arătăm că suntem niște vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări,
5. în bătăi, în temnițe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi;
6. prin curăție, prin înțelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută,
7. prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire și de apărare, pe care le dă neprihănirea;
8. în slavă și în ocară, în vorbire de rău și în vorbire de bine. Suntem priviți ca niște înșelători, măcar că spunem adevărul;
9. ca niște necunoscuți, măcar că suntem bine cunoscuți, ca unii care murim, și iată că trăim, ca niște pedepsiți, măcar că nu suntem omorâți;
10. ca niște întristați, și totdeauna suntem veseli; ca niște săraci, și totuși îmbogățim pe mulți; ca neavând nimic, și totuși stăpânind toate lucrurile.
1 - Să nu fi primit în zadar harul
Pentru fiecare om Dumnezeu a pregătit harul Său pe care i-l dă sau i-l îmbie în chip atât de felurit și în măsură atât de îndestulătoare, încât acest har îi este îndeajuns fiecăruia pentru toate trebuințele și toată fericirea, atât în viața aceasta, cât și în cea viitoare (Ioan 1, 16).
Și totuși atât de puțini folosesc harul dat lor de Dumnezeu în chip fericit. Și atât de mulți fac acest har zadarnic, prin faptul că nu se folosesc de el, ci îl nesocotesc sau îl resping.
Credința este un har al lui Dumnezeu pus la îndemâna fiecăruia dintre noi, pentru ca prin ea să ajungem la mântuire (Efeseni 2, 8). Și totuși cât de mulți fac zadarnic acest har, lepădând credința și alegând să nu creadă (Galateni 2, 21).
Sau lepădând credința pe care le-o dă Dumnezeu și luând alta pe care le-o dau oamenii.
Suferința pentru Hristos este un har (Filipeni 1, 29). Acest har nu este dat tuturora, dar celor cărora le este dat, li se dă un fericit prilej spre a se face vrednici de cea mai mare cinste: cinstea de a împărăți cu Hristos. Fiindcă este scris: dacă răbdăm împreună cu El, vom și împărăți împreună cu El.
Și totuși, cât de mulți fug de acest har! Se tem de pătimirea pentru El. Și se leapădă cât pot mai repede, spre a nu ajunge să sufere ceva pentru Domnul.
Slujba vestirii Evangheliei este un dar dăruit de Dumnezeu acelora cărora le-a rânduit un loc și un dar în vederea acestui har (Fap. Ap. 20, 24).
Și totuși, ce mulți fac slujba aceasta nu numai în chip nevrednic și vinovat, ci în totul numai spre folosul și slava lor pământească!... Sau în folosul diavolului, stricătorul Adevărului, dezbinătorul adunării, vânzătorul fraților. Și astfel se fac vinovați de cel mai greu blestem (Ieremia 48, 10).
Primirea mântuirii și răscumpărarea păcatelor,
părtășia frățească și prietenia unor mari oameni ai lui Dumnezeu,
un loc în adunarea Domnului și un dar duhovnicesc,
o unealtă deosebită cu care să poți lucra pentru Hristos și un talent de scris, de cântat, de vorbit...
un loc sau un mijloc prin care poți face bine pentru Domnul, pentru bolnavi, pentru Evanghelie, pentru semenii tăi,
iată, toate acestea sunt haruri de la Dumnezeu date ție spre a le folosi bine și harnic, acum și cât mai mult, în slujba Domnului, spre fericirea ta și a altora și spre răsplătirea ta veșnică.
Dar tu, dar eu, dar noi cum le folosim oare aceste daruri și haruri cerești?
Facem noi oare cu toate acestea o slujbă fericită, sau facem în așa fel încât în zadar le-am primit?
O, iată că vine foarte curând ziua ca să dăm fiecare dintre noi o grea socoteală înaintea lui Dumnezeu, pentru felul cum le-am folosit.
Și ce vom zice și ce vom face atunci?
2 - La vremea potrivită
Tot ajutorul de care avem nevoie fiecare dintre noi în vederea oricărui lucru pe care ni-l cere Dumnezeu, El ni l-a dat și ni-l dă la vremea potrivită.
Niciodată Dumnezeu nu S-a grăbit să vină până când nu era vremea potrivită.
Dar nici n-a întârziat să sosească după ce a trecut această vreme.
Însăși nașterea noastră trupească sau sufletească a avut vremea ei rânduită de Dumnezeu. Iar când această clipă a sosit, El le-a adus pe toate atât de potrivit, încât acest lucru să se facă în timpul și în felul în care era cel mai bine.
Domnul, care aduce în natura trecătoare primăvara la vremea cea mai potrivită, înflorirea sau culesul, ploaia sau soarele, seara sau dimineața, fiecare la fel în vremea cea mai potrivită pentru acestea, cu atât mai mult în cele netrecătoare, cum este mântuirea sau slujirea lui Hristos, Dumnezeu sosește la noi la fiecare, cu ajutorul Său, la vremea potrivită.
Desăvârșita înțelepciune a lui Dumnezeu a rânduit și pentru tine, dragul meu frate, draga mea soră, vremea potrivită pentru toate lucrurile tale. Fii sigur de asta!
Dacă n-ai băgat de seamă până acum acest lucru minunat, eu te rog ia seama acum la el și laudă-L pe Tatăl nostru Cel Ceresc și Bun care S-a gândit și la tine cu o nespusă dragoste atentă. Și Se gândește mereu tot așa.
Dacă tu n-ai auzit până acum vestea mântuirii tale,
dacă sufletul tău n-a fost mișcat și atins până acum de dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu, sau înfiorat de pedeapsa păcatului,
dacă ochii tăi nu s-au deschis până astăzi ca să vadă prăpastia veșnică spre care te împinge Satana prin păcatul tău, prin tovărășiile tale rele, prin neascultarea ta de cei care-ți vor binele,
dacă până acum ai nesocotit orice cuvânt bun și orice îndemn sfânt,
dacă până acum ai batjocorit pe părinții tăi, ai disprețuit pe frații tăi, ai înșelat pe soțul tău, ai blestemat pe Dumnezeul tău, ai necinstit sufletul și trupul tău, - dragul meu, draga mea, iată acum a sosit timpul potrivit să încetezi a mai face aceste rele. Să încetezi pentru totdeauna.
Iată acum ți se spune cuvântul potrivit, iată acum ți se dă prilejul potrivit ca să te prăbușești la picioarele Crucii lui Hristos... cu lacrimi de căință și pocăință, cu legământ cutremurător de predare și întoarcere totală și definitivă la Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu de care ai nevoie pentru luarea acum a acestei mari hotărâri, iată că Dumnezeu ți-l îmbie chiar acum. Este chiar aci. Este gata să te ajute, gata să te primească, gata să te asculte.
Iată că chiar acum este vremea mântuirii tale.
Iată că chiar aceasta este chemarea lui Hristos pentru tine.
Și chiar tu ești acela pentru care sunt pregătite acum toate acestea.
Vrei? Vrei tu într-adevăr să faci folositor pentru tine acest mare har de la Dumnezeu?
Vei înțelege oare tu, suflet drag care ai amânat atâta vreme ascultarea și întoarcerea ta,
vei înțelege oare că vremea mântuirii tale este chiar acum și că harul acesta este chiar pentru tine?
Domnul să-ți ajute să înțelegi!
Nu știm noi oare atât de bine că orice lucru își are vremea lui?
Nu vedem noi că răsăritul soarelui sau apusul lui își are ceasul, minutul, secunda sa?
Cine se culcă la răsăritul soarelui și se scoală la apusul lui, ce mai poate lucra?
Cine pleacă de la gară când trebuie să vină trenul și vine după ce el pleacă, oare cum să mai ajungă undeva?
Cine seamănă în vremea culesului și se duce să culeagă în vremea semănatului, ce va mai avea vreodată în hambarul său?
Tot așa, cine nu înțelege vremea chemării sale va veni prea târziu!
Cine nu vine în ziua mântuirii, va veni în ziua pierzării.
Și cine nu ascultă cuvântul primirii la vremea binecuvântării, va trebui să asculte cuvântul alungării, la vremea blestemului...
Vrei tu suflet drag să înțelegi că nu mâine, ci azi este vremea mântuirii tale?
Că nu mai târziu, ci chiar acum este vremea când Dumnezeu vrea ca tu să te predai Lui, să te naști din nou pentru El și să apuci calea mântuirii, intrând în Lucrarea Sa!
Noi toți cei care credem Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu și care am cunoscut vremea mântuirii Lui, te rugăm cu toată stăruința să ne asculți, să crezi și tu și să vii acum, primind acest har al lui Dumnezeu. Până când vremea ta n-a trecut, ca să nu rămâi în pierzarea celor care n-au primit harul lui Dumnezeu când a fost vremea lor.
O, dacă ai putea auzi tu câți plâng și se vaită acum în iad, că n-au primit și n-au ascultat acest îndemn atunci când era și vremea lor!...
O, dacă i-ai putea auzi numai o clipă, cum te-ai înfricoșa și cum ai asculta acum, spre a nu ajunge și tu ca ei. Și cu ei.
Încă odată te rugăm: vino! Nu mai amâna deloc! E poate ultima chemare!
3 - Nici un prilej de poticnire
Toată puterea Duhului Sfânt se revarsă și rămâne peste slujitorul ales al lui Dumnezeu, numai atâta vreme cât el umblă în curăție și trăiește în smerenie, atât înaintea lui Dumnezeu, cât și înaintea oamenilor. Și atât în cele dinafară, cât mai ales în cele dinăuntru.
Îndată ce omul duhovnicesc slăbește și începe să-și piardă curăția dinăuntru și smerenia în cele dinafară, puterea Duhului Sfânt slăbește din el și de peste el.
Pe măsură ce omul firesc se întărește, iar pornirile acelui om devin tot mai lumești sau mai aplecate spre atracțiile pământești, puterea cuvântului său se pierde, căldura dragostei lui scade, frumusețea curăției lui se întunecă, lumina chipului său se umbrește, până când ajunge de nerecunoscut.
Atunci încep prilejurile de poticnire.
Întâi observă schimbarea dureroasă frații cei mai apropiați. Apoi și cei mai slabi. Apoi și toți ceilalți oameni.
Ce dureros este să auzi despre câte un frate care a umblat cu Domnul ani și zeci de ani de zile că acum umblarea lui începe să șchiopăteze, că purtarea lui începe să dea semne de mândrie, vorba începe să-i fie poruncitoare și aspră, inima neprimitoare, mâna lacomă, viața cu ascunzișuri, cuvintele cu două înțelesuri, iar tăcerea cu supărări!
Ce folos de toată frumoasa lui umblare de dinainte,
de toți anii lui suferiți pentru Domnul,
de toate ostenelile și jertfele atâtor ani ai lui,
de toată mărturisirea puternică și fierbinte pe care a semănat-o cândva cu râvnă și cu dăruire deplină - dacă acum începe să dărâme cu nepăsare și cu asprime tot ce a clădit cu atâta stăruință înainte?
Cât de greu ajungi să câștigi încrederea sufletelor!
Câte jertfe scumpe și câte lacrimi fierbinți,
câte osteneli grele și câte dovezi sfinte se cer pentru a-ți câștiga un nume iubit, o prețuire sinceră, o dragoste curată, o imagine frumoasă în fața celor care-L iubesc și-L urmează pe Hristos!...
Și totuși e de-ajuns doar un singur prilej de poticnire dat undeva și cuiva, pentru ca într-o clipă să se piardă toată această frumoasă bogăție duhovnicească pe care ai adunat-o cu atâta trudă, atâția ani și prin atâtea încercări!...
Sfântul Apostol a știut acest lucru. Și a mai știut și ce urmări amare poate avea doar un singur prilej de poticnire dat cuiva, nu numai pentru sufletul care ți-a văzut acest prilej, ci pentru toată lucrarea de propovăduire a Evangheliei, pe care ai făcut-o toată viața ta de până atunci.
Ce valoare mai poate avea în fața cui te-a văzut păcătuind, propovăduirea ta contra păcatului?
Ce preț mai are în fața cuiva predica ta contra băuturii, când cineva te-a văzut că tu bei sau că faci băuturi îmbătătoare?
Ce crezare îți mai dă ție cel care te-a auzit și te-a văzut înjurând sau lovind, sau furând, sau mințind, sau lucrând duminica, sau umblând prin locuri urâte, sau cu gesturi vinovate, desfrânate, lacome, viclene, prefăcute și mincinoase?...
Sau când la amenințări, te lepezi...
la frică, ajungi vânzător de frați,
la ademeniri, ajungi unealta vrăjmașului?
N-ar fi fost oare mai bine să nu te fi născut?
Sau să nu fi cunoscut niciodată pe Hristos și Lucrarea Lui?
Său să-ți legi o piatră de gât și să te arunci în mare? Păcatul sinuciderii ar fi mai ușor decât cel al acestei sminteli!
Fratele meu, sora mea, toți suntem slabi.
Vrăjmașul cu care luptăm este un vrăjmaș puternic, încercat și viclean.
Firea noastră pământească este puternică, deși luptăm contra ei ca s-o ținem răstignită, după Cuvântul Domnului (Gal. 5, 24).
Iar mădularele noastre vechi sunt puternice, deși luptăm să le omorâm în fiecare zi (Coloseni 3, 5).
Cine dintre noi poate spune că a reușit pe deplin în biruirea lor?
Și cine poate să se laude că el a murit cu totul față de lume, iar lumea a murit cu totul față de el? (Gal. 6, 14).
Nu este nici unul dintre noi care să poată spune că el este negreșit; dacă zicem că n-avem păcat, mințim și adevărul nu este în noi (1 Ioan 1, 8).
Totuși este o mare deosebire între felul cum luptăm fiecare dintre noi în privința asta.
Este o mare deosebire cum veghează fiecare dintre noi, cum se roagă, cum se teme și cum se păzește în fiecare clipă, - sau nu se păzește - pentru a nu da nimănui nici un prilej de poticnire, căci nu atât noi, ca persoane, suntem ocărâți sau vorbiți de rău din pricina asta. Ci este vorbit de rău Cuvântul Domnului pe care Îl propovăduim. Numele Domnului pe care Îl purtăm. Și Lucrarea lui Dumnezeu în care suntem.
Iar acesta este un mare păcat făcut contra Duhului Sfânt.
4 - Niște vrednici slujitori ai lui Dumnezeu
Sfântul Apostol începe să arate cu acest verset nouă feluri de încercări prin care trebuie să se verifice vrednicia unui slujitor încercat al lui Dumnezeu. Și după răbdarea sa, arătată prin toate acestea, se va dovedi dacă într-adevăr el este un astfel de slujitor, sau nu este.
Și dovada o va face multa lui răbdare în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în răscoale, în osteneli, în vegheri și în posturi.
Necazurile, nevoile și strâmtorările sunt cele trei încercări ce vin adeseori de la Dumnezeu, pentru verificarea răbdării noastre.
Bătăile, temnițele și răscoalele sunt cele trei încercări ce vin de la oameni.
Iar ostenelile, vegherile și posturile sunt cele trei încercări ce vin de la noi. Pe care noi ni le impunem pentru biruința noastră în celelalte dinaintea lor.
Fiecare dintre aceste grupe de câte trei încercări are același scop:
să ne încerce multa noastră răbdare;
să ne-o adeverească și să ne-o pregătească pentru răsplătire, așa cum a fost răsplătită și răbdarea Domnului nostru Isus,
și să ne facă cât mai vrednici de slujba sfântă în care suntem.
În lumina acestui întreit examen trebuie să ne cercetăm și noi: în ce măsură suntem vrednici slujitori ai lui Dumnezeu.
Sau în lipsa lor, să ne recunoaștem nevrednicia pentru ca să știm cum trebuie să fim, spre a nu ne amăgi și înșela pe noi înșine în privința asta.
Toate aceste nouă feluri de încercări care vin în viața noastră ca niște examene grele pe care trebuie să le înfruntăm și să le biruim trecându-le cu bine, sunt de neapărată trebuință pentru oțelirea noastră, pentru curățarea și înarmarea în vederea marii lupte pe care trebuie s-o dăm zilnic cu păcatul din noi și din alții. Cu răul văzut și nevăzut. Și cu vrăjmașii trupești și duhovnicești. Pentru mântuirea noastră și a altora, pentru slava și slujba lui Hristos. Și pentru grăbirea venirii Domniei lui Hristos în locul lui Satana, asupra moștenirii răscumpărate de El cu Sângele Lui.
6 - Prin curăție
În urma celor nouă încercări numărate mai înainte ca fiind examenele răbdării și vredniciei unui slujitor al lui Dumnezeu, examene pe care se cere neapărat să le treacă cu bine fiecare suflet care vrea să fie vrednic de slujba lui, acum urmează alte nouă virtuți pe care slujitorul vrednic trebuie să le arate, prin lupta și străduința sa, ca dovadă a sincerității și a dragostei sale ascultătoare față de Numele Domnului său.
Cele dintâi trei dintre acestea sunt: curăția, înțelepciunea și îndelunga răbdare.
În primul rând curăția, fiindcă de curăția inimii, de curăția gândurilor, de curăția vieții, de curăția întregii noastre ființe trupești, sufletești și duhovnicești depinde toată lumina și puterea de care avem nevoie pentru absolut toate celelalte virtuți și însușiri prin care biruim în toate luptele noastre dinăuntru și dinafară.
Câtă vreme sufletul se păstrează în curăția primită la nașterea din nou, atâta vreme el va ieși biruitor cu ușurință din orice fel de luptă.
Când Sfântul Pavel spune: Dar mă tem ca, după cum șarpele a amăgit pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gândurile voastre să nu se strice de la curăția și credincioșia care este față de Hristos (2 Cor. 11, 3), atunci el arată aici cel mai primejdios lucru pentru un credincios. Fiindcă toate păcatele încep de aici: de la stricarea curăției și a credincioșiei.
După cum într-o căsnicie răul cel mare începe de la stricarea curăției dragostei - și stricarea aceasta începe de la gânduri - tot așa, când păcatul începe a strica astfel curăția dragostei noastre față de Hristos, ușor vine și stricarea faptelor.
Deci prima virtute pe care trebuie s-o păzim cu cea mai mare grijă, ca pe lumina ochilor noștri, este și trebuie să fie curăția.
Și paza curăției începe cu gândurile, cu imaginația, cu închipuirile care ne-ar putea strica și întina curăția dragostei.
Să nu privim nimic,
să nu ascultăm nimic,
să nu primim nimic ce ne-ar putea întina curăția,
ce ne-ar putea trezi poftele sau aduce închipuiri,
sau stârni dorințe, ori gânduri ce ne-ar întina și ne-ar face să pierdem curăția lui Hristos, curăția neprihănirii noastre, curăția credincioșiei și a iubirii sfinte și unice.
Căci îndată ce stăm numai o clipă și ascultăm șoaptele ispititorului,
îndată ce primim în ochi sau în urechi ceva de la cel rău,
acest ceva va aluneca foarte ușor în gânduri, apoi în inimă, apoi în fapte.
Și apoi otrava ispitei va aduce moartea, plata păcatului.
Deci grija cea mai mare la curăție! Ea este paznicul neprihănirii noastre.
Când păcatul a reușit să străpungă cu săgeata unei ispite pe acest paznic, atunci vrăjmașul și moartea ușor pătrund în cetatea sufletului nostru, nimicind tot ce a pus acolo, curat și frumos, dragostea lui Dumnezeu.
Toată puterea de limpezime a înțelepciunii o dă curăția minții.
Toată tăria îndelungii răbdări o dă curăția vieții.
Toată liniștea bunătății o dă curăția inimii.
Toată părtășia Duhului Sfânt o dă curăția ascultării.
Toată dragostea neprefăcută o dă curăția smereniei frățești.
Toată căldura Cuvântului o dă curăția faptelor și a trăirii în adevăr.
Toată biruința puterii lui Dumnezeu o avem prin curăția umblării cu El.
Toată apărarea și izbânda în lupta neprihănirii și cu armele ei ne-o dă curăția vieții și umblării noastre în Hristos.
Cine ține cu toată sinceritatea și tăria inimii lui la aceste adevăruri, cine le crede și le iubește, cine le vrea și le folosește cu adevărat, acela va vedea cu bucurie cât adevăr și câtă binecuvântare va avea din ele.
Cine nu le crede sau cine le pierde va vedea la fel că toată nefericirea și pierzarea sa de aici începe. Cu pierderea curăției, omul începe să piardă totul.
Dar vai, aceste bunuri odată pierdute, cu ele s-a dus toată slava de care aveau să fie urmate!
8 - În slavă și în ocară
Cu aceste cuvinte urmează alte trei versete. Fiecare verset din acestea conținând câte trei stări prin care trecea Apostolul Domnului. Prin care trecem toți cei care suntem aleși și unși pentru slujba aceasta a propovăduirii Evangheliei vii a lui Hristos. Prin care trebuie neapărat să treacă orice adevărat apostol și slujitor al Evangheliei. Și în prezent și în viitor. Până la sfârșitul acestei vremi de propovăduire.
Fiindcă Hristos este Același: Ieri, Azi și în Veci.
Fiindcă Evanghelia este aceeași până la împlinirea veacurilor.
Fiindcă vrăjmașul mântuirii este și el același. Luptele și ispitele sunt și ele aceleași. Făgăduințele sau amenințările sunt și ele tot aceleași.
Viciile și patimile fiind aceleași, virtuțile și meritele fiind aceleași,
condițiile pentru dobândirea mântuirii ca și primejdiile pentru pierderea ei sunt tot aceleași care au fost de la început.
Oricine vrea biruința trebuie să lupte. Oricine nu luptă trebuie să cadă.
Stările nu s-au schimbat.
Se schimbă numai locurile și vremile, condițiile și oamenii. Dar stările și luptele rămân aceleași.
Aceleași rămân și promisiunile și puterea lui Dumnezeu ce însoțesc pe cei care luptă, pe cei care suferă și se jertfesc să-și dobândească mântuirea și să-și apere curăția dobândită.
Aceleași rămân și înștiințările și osânda pentru cei care, cu toate că au la îndemână tot harul lui Dumnezeu spre ajutor și toate asigurările izbânzii în lupta lor, ei totuși se lasă doborâți de ispită, înșelați de minciună și robiți de Satana!
În toate acestea, tot meritul sau toată vina o are fiecare dintre noi, după cum credem sau nu credem făgăduințele lui Dumnezeu. După cum folosim sau nu folosim puterea pe care ne-o pune la îndemână Hristos. După cum păstrăm sau nu păstrăm în noi pe Duhul Sfânt, care ne-a fost dat ca ajutor și pază în toată lupta aceasta.
Vorbirea de rău trebuie să ne atingă numai în măsura în care este adevărat ceva din ea. În măsura asta trebuie să ne căim și să ne îndreptăm.
Dacă însă nimic nu-i adevărat din tot ce se spune rău despre noi, atunci nici să nu ne intereseze câtuși de puțin. Adevărul și nevinovăția ne vor apăra puternic. Iar dreptatea noastră va fi arătată de Însuși Dumnezeu, la vremea potrivită.
Până atunci El ne va da pacea sufletului, seninătatea feței și mila rugăciunii pentru cei care ne-au vorbit de rău.
În vorbirea de bine să trecem tot meritul asupra Domnului nostru, Singurul care se cuvine să fie lăudat. Căci tot ce avem este numai de la El, noi n-avem nimic de la noi, decât slăbiciunile și neputința.
Că unii oameni ne privesc ca pe niște înșelători, asta depinde de ei; dar cum le spunem noi Adevărul, asta depinde de noi.
Și tot de noi depinde în mare măsură și felul ca și durata cât acei care privesc la noi își vor menține sau nu, părerea nedreaptă pe care și-au făcut-o despre noi și despre Adevărul pe care li-l vestim.
Vestea Evangheliei pe care o ducem oamenilor poate fi privită de mulți la început cu neîncredere, cu suspiciune și chiar cu împotrivire. Dar dacă viața noastră, purtarea și cuvântul nostru în fața lor va fi numai așa cum ne poruncește Adevărul pe care spunem că li-l vestim, atunci desigur că mulți dintre cei care ne vor privi ca să vadă în noi acest Adevăr își vor schimba nu numai părerea despre Adevăr, ci și viața lor, potrivit Lui.
Foarte mulți oameni ajung vrăjmași ai lui Hristos, nu pentru Adevărul Lui, ci pentru purtarea celor care-L slujesc.
Pe oameni nu-i interesează în primul rând numele nostru, ci în primul rând îi interesează viața noastră, faptele noastre, înfățișarea noastră.
Dacă oamenii văd la noi ceva neobișnuit, atunci se interesează și cine suntem. Dacă nu văd nimic, nici nu le pasă de numele nostru.
Câți oameni au trecut peste fața pământului... Câți împărați sau învățați au trecut prin istoria omenirii... Câți credincioși prin Lucrarea Evangheliei... Și cine se mai interesează de cea mai mare parte dintre ei, dacă ei n-au fost în stare de o faptă mare, de o credință mare, de un cuvânt mare, - prin care să le rămână și numele în amintirea și în conștiința oamenilor și a timpului?
Ce necunoscut era Saul înainte de alegerea lui pentru Evanghelie, și ce cunoscut a devenit el apoi!
Ce necunoscut era Sf. Ioan Gură de Aur înainte, și ce cunoscut a devenit după alegerea sa!
Ce necunoscut era părintele Iosif câtă vreme era un modest preot într-un sat din Munții Apuseni - și ce cunoscut a devenit el după ce Hristos l-a luat de acolo și l-a pus pe rugul de la Sibiu, unde, arzând ca o torță cerească, a ajuns să arunce lumina Evangheliei până la marginile pământului!
Ce necunoscuți suntem noi pentru lumea aceasta și pentru oamenii ei, și totuși numele nostru este pe buzele și în rugăciunile tuturor celor care-L iubesc pe Dumnezeu din zeci de țări și popoare!...
Ce necunoscuți suntem noi pentru oamenii lumii acesteia! Nici nu știu nici unii despre noi. Dar ce cunoscuți suntem îngerilor lui Dumnezeu, care privesc cu dragoste la rugăciunile, la cântările și lacrimile noastre de iubire pentru Isus!
Felul în care suntem priviți de cei din jurul nostru este de cele mai multe ori un fel plin de dispreț amestecat cu milă. Până și cei mai apropiați ai noștri ne compătimesc ca pe niște ființe nefericite care nu știm să ne folosim de bucuriile lumii, de poftele ei, de avantajele acestei vieți... Ne văd ca pe niște bieți canoniți, ca pe niște morți de vii, ca pe niște nefericiți care nu știm ce-i bucuria, ce-i viața, ce-i plăcerea și satisfacția lumii...
Cum să poată înțelege ei, care văd doar înșelăciunea păcatului - și o cred fericire? Ei, care trăiesc în amăgirea poftelor - și le cred bucurie? Ei, care merg spre moarte - și cred că aceasta este viața?
Cum să poată înțelege ei negrăita fericire și strălucita slavă de care sunt pline inimile noastre?
Noi îi înțelegem pe ei, fiindcă și noi am fost așa cândva și ne este milă de starea lor și ne rugăm pentru ei.
Dar ei nu ne pot înțelege pe noi, fiindcă ei n-au fost așa... Și de aceea ne privesc atât de greșit.
O, cum se va vedea adevărul în Ziua Judecății, dar ce în zadar se vor deschide ochii și mintea tuturor atunci!
Nici o lege din lume n-a putut feri niciodată total, de suferință și de pedeapsa lumii pe cei care I-au urmat cu adevărat lui Hristos.
Chiar dacă legile scrise n-au fost totdeauna împotriva noastră, dar legile nescrise ale urii lumii totdeauna ne-au pedepsit. Totdeauna ne-au urmărit. Totdeauna ne-au dat morții. Totdeauna ne-au aruncat la marginea vieții, ca pe niște oameni nevrednici, ca pe niște abia tolerați printre ceilalți.
Pentru lume, noi suntem priviți ca niște morți. Pe noi nu se contează în nici una din marile lor preocupări.
Nu se pune nici o bază în planurile și problemele lor.
Nu prezentăm nici o importanță în luarea marilor hotărâri, și când este vorba de vreun drept sau de vreo parte în împărțirea avantajelor vieții, noi suntem pentru ei ca și când nici n-am fi...
Din toate binefacerile lui Dumnezeu date lumii, noi ne împărtășim cei mai din urmă și cel mai puțin.
Dar cu toate acestea, iată că trăim și noi... și deși suntem cei mai de la marginea existenței lumești, cred că n-am vrea să schimbăm starea noastră cu a nici unuia dintre mai marii care stau în fruntea meselor lumii acesteia.
Slăvit să fie Domnul nostru, care ne-a dat mai presus de toate mulțumirea sufletului cu orice stare în care ne găsim. Mulțumirea asta ne face mai fericiți decât pe oricare dintre ei, care oricât ar avea, nu mai sunt nici mulțumiți și nici fericiți, niciodată!
Dar dacă avem ceva mai presus de orice comoară pământească, aceasta este veselia sufletului nostru, bucuria negrăită și strălucită a prezenței lui Isus și a Duhului Sfânt care ne umple inima și viața chiar și prin stările în care, omenește vorbind, ar trebui să fim cei mai întristați.
Și de ce am fi întristați, - cum ne consideră lumea?
N-avem noi nădejdea unei fericiri veșnice, a unei case de aur în cer, a unei moșteniri nestricăcioase și neveștejite păstrate în slavă pentru noi? (1 Petru 1, 4).
Ce oare se poate asemăna pe pământul acesta cu slava care ne este nouă păstrată și în care vom păși într-o clipă peste pragul apropiatei noastre morți, care va fi plină de cântecele de biruință ale îngerilor?
O, nu, noi nu suntem întristați! N-avem nici un motiv să fim întristați.
Nici un împărat lumesc n-are atâtea motive să fie vesel, ca și noi. Slavă veșnică celui care a spus: Seara vine plânsul, dar dimineața veselia. Pentru noi seara a trecut - acum așteptăm numai dimineața nesfârșitelor veselii.
Și cât de săraci suntem noi!... Nici un om pe lume nu s-ar mulțumi cu puținul pentru care noi Îl lăudăm pe Dumnezeu atât de fericiți!
Ce bun este cu noi Bogatul nostru Tată Ceresc, că nu ne-a dat greutatea grijilor bogăției și nici groaza chinuitoare a pierderii aurului, nici obositoarele munci ale păstrării covoarelor, a caselor, a hainelor scumpe, a atâtor deșertăciuni sclipitoare și zadarnice, de care este atât de mândră și atât de robită biata inimă și viața atât de scurtă și nefericită a bieților bogați lumești!
Ci nouă Tatăl ceresc ne-a dat fericita siguranță a grijii Lui iubitoare pentru toate trebuințele noastre și ale alor noștri. Singura noastră grijă este să fim muncitori harnici, credincioși cinstiți și păstrători înțelepți ai darurilor Sale.
Cămara noastră e sub cheia Lui.
Banii noștri sunt în buzunarul Său.
Grijile noastre sunt în seama Lui.
Noi n-avem decât să-I cerem cu credință și să folosim cu cumpătare.
Și cine ar putea oare fi mai fericit ca noi, care avem un Tată atât de bogat și iubitor?
A dus vreodată lipsă de ceva vreunul dintre cei iubiți ai Săi? - Nu, niciodată de nimic! (Luca 22, 35).
Suntem atât de săraci - și totuși pe cât de mulți i-am îmbogățit noi!
Câți dintre cei care-și vânduseră casele prin păcat, după ce s-au întors la Dumnezeu și le-au câștigat înapoi! Ba au mai câștigat încă pe lângă ele și o casă veșnică în cer!
Pe câți i-am îmbogățit nu numai sufletește, ci și trupește prin lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu să le-o dăm!
Câți au ajuns din niște săraci, la avuții pe care nici nu le visau înainte! La case mari, la slujbe înalte, la căsnicii ce nici nu se gândiseră, la poziții de care nu erau vrednici, la nume pe care nu le-ar fi ajuns niciodată dacă nu ar fi fost aduși în Lucrarea lui Dumnezeu...
Și multora dintre ei, noi le-am ajutat!...
În ce fel s-au purtat și se poartă însă unii dintre ei acum, ajunși unde au ajuns? Dar asta este altceva! Pentru asta va veni răsplata de la Acela care Singur nu uită ce se cuvine fiecăruia după cum face...
Binecuvântat și slăvit să fii veșnic Tu, Dumnezeul și Împăratul nostru, care ne-ai făcut ca, neavând nimic, să stăpânim totuși toate lucrurile.
Să nu fim noi robii lor, ci ele roabe nouă.
Să nu depindem noi de ele, ci ele de noi.
Să nu purtăm nici o altă povară pe pământ, decât fericita povară a dragostei și a slujbei Tale, prin care suntem mai fericiți și mai binecuvântați decât cu orice altă avuție și slavă din lumea aceasta.
Te rugăm ajută-ne să purtăm numai această singură comoară în tot locul cel mai scump și mai sigur al inimii și al vieții noastre.
Să nu avem decât grija și îngrijorarea permanentă de a nu pierde această nemaipomenită bogăție și s-o fructificăm cât mai mult, pentru ca la Venirea Ta să Ți-o putem înfățișa mai mare și mai strălucită de cum ne-ai încredințat-o, de două, de cinci, de zece ori...
Tu Isuse Doamne fiind Comoara și Slava noastră, fă-ne vrednici de Tine în orice loc și în orice vreme, pentru ca avându-Te din plin, să putem îmbogăți pe toți cei printre care trăim.
Și să putem înfrumuseța totul pe unde trecem. Amin.