La Apostolul din Duminica a 16-a după Rusalii
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.
2. Căci El zice: “La vremea potrivită, te-am ascultat, în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.”
3. Noi nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată.
4. Ci, în toate privinţele arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări,
5. în bătăi, în temniţe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi;
6. prin curăţie, prin înţelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută,
7. prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare, pe care le dă neprihănirea;
8. în slavă şi în ocară, în vorbire de rău şi în vorbire de bine. Suntem priviţi ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul;
9. ca nişte necunoscuţi, măcar că suntem bine cunoscuţi, ca unii care murim, şi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, măcar că nu suntem omorâţi;
10. ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile.
1 - Să nu fi primit în zadar harul
Pentru fiecare om Dumnezeu a pregătit harul Său pe care i-l dă sau i-l îmbie în chip atât de felurit şi în măsură atât de îndestulătoare, încât acest har îi este îndeajuns fiecăruia pentru toate trebuinţele şi toată fericirea, atât în viaţa aceasta, cât şi în cea viitoare (Ioan 1, 16).
Şi totuşi atât de puţini folosesc harul dat lor de Dumnezeu în chip fericit. Şi atât de mulţi fac acest har zadarnic, prin faptul că nu se folosesc de el, ci îl nesocotesc sau îl resping.
Credinţa este un har al lui Dumnezeu pus la îndemâna fiecăruia dintre noi, pentru ca prin ea să ajungem la mântuire (Efeseni 2, 8). Şi totuşi cât de mulţi fac zadarnic acest har, lepădând credinţa şi alegând să nu creadă (Galateni 2, 21).
Sau lepădând credinţa pe care le-o dă Dumnezeu şi luând alta pe care le-o dau oamenii.
Suferinţa pentru Hristos este un har (Filipeni 1, 29). Acest har nu este dat tuturora, dar celor cărora le este dat, li se dă un fericit prilej spre a se face vrednici de cea mai mare cinste: cinstea de a împărăţi cu Hristos. Fiindcă este scris: dacă răbdăm împreună cu El, vom şi împărăţi împreună cu El.
Şi totuşi, cât de mulţi fug de acest har! Se tem de pătimirea pentru El. Şi se leapădă cât pot mai repede, spre a nu ajunge să sufere ceva pentru Domnul.
Slujba vestirii Evangheliei este un dar dăruit de Dumnezeu acelora cărora le-a rânduit un loc şi un dar în vederea acestui har (Fap. Ap. 20, 24).
Şi totuşi, ce mulţi fac slujba aceasta nu numai în chip nevrednic şi vinovat, ci în totul numai spre folosul şi slava lor pământească!... Sau în folosul diavolului, stricătorul Adevărului, dezbinătorul adunării, vânzătorul fraţilor. Şi astfel se fac vinovaţi de cel mai greu blestem (Ieremia 48, 10).
Primirea mântuirii şi răscumpărarea păcatelor,
părtăşia frăţească şi prietenia unor mari oameni ai lui Dumnezeu,
un loc în adunarea Domnului şi un dar duhovnicesc,
o unealtă deosebită cu care să poţi lucra pentru Hristos şi un talent de scris, de cântat, de vorbit...
un loc sau un mijloc prin care poţi face bine pentru Domnul, pentru bolnavi, pentru Evanghelie, pentru semenii tăi,
iată, toate acestea sunt haruri de la Dumnezeu date ţie spre a le folosi bine şi harnic, acum şi cât mai mult, în slujba Domnului, spre fericirea ta şi a altora şi spre răsplătirea ta veşnică.
Dar tu, dar eu, dar noi cum le folosim oare aceste daruri şi haruri cereşti?
Facem noi oare cu toate acestea o slujbă fericită, sau facem în aşa fel încât în zadar le-am primit?
O, iată că vine foarte curând ziua ca să dăm fiecare dintre noi o grea socoteală înaintea lui Dumnezeu, pentru felul cum le-am folosit.
Şi ce vom zice şi ce vom face atunci?
2 - La vremea potrivită
Tot ajutorul de care avem nevoie fiecare dintre noi în vederea oricărui lucru pe care ni-l cere Dumnezeu, El ni l-a dat şi ni-l dă la vremea potrivită.
Niciodată Dumnezeu nu S-a grăbit să vină până când nu era vremea potrivită.
Dar nici n-a întârziat să sosească după ce a trecut această vreme.
Însăşi naşterea noastră trupească sau sufletească a avut vremea ei rânduită de Dumnezeu. Iar când această clipă a sosit, El le-a adus pe toate atât de potrivit, încât acest lucru să se facă în timpul şi în felul în care era cel mai bine.
Domnul, care aduce în natura trecătoare primăvara la vremea cea mai potrivită, înflorirea sau culesul, ploaia sau soarele, seara sau dimineaţa, fiecare la fel în vremea cea mai potrivită pentru acestea, cu atât mai mult în cele netrecătoare, cum este mântuirea sau slujirea lui Hristos, Dumnezeu soseşte la noi la fiecare, cu ajutorul Său, la vremea potrivită.
Desăvârşita înţelepciune a lui Dumnezeu a rânduit şi pentru tine, dragul meu frate, draga mea soră, vremea potrivită pentru toate lucrurile tale. Fii sigur de asta!
Dacă n-ai băgat de seamă până acum acest lucru minunat, eu te rog ia seama acum la el şi laudă-L pe Tatăl nostru Cel Ceresc şi Bun care S-a gândit şi la tine cu o nespusă dragoste atentă. Şi Se gândeşte mereu tot aşa.
Dacă tu n-ai auzit până acum vestea mântuirii tale,
dacă sufletul tău n-a fost mişcat şi atins până acum de dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu, sau înfiorat de pedeapsa păcatului,
dacă ochii tăi nu s-au deschis până astăzi ca să vadă prăpastia veşnică spre care te împinge Satana prin păcatul tău, prin tovărăşiile tale rele, prin neascultarea ta de cei care-ţi vor binele,
dacă până acum ai nesocotit orice cuvânt bun şi orice îndemn sfânt,
dacă până acum ai batjocorit pe părinţii tăi, ai dispreţuit pe fraţii tăi, ai înşelat pe soţul tău, ai blestemat pe Dumnezeul tău, ai necinstit sufletul şi trupul tău, - dragul meu, draga mea, iată acum a sosit timpul potrivit să încetezi a mai face aceste rele. Să încetezi pentru totdeauna.
Iată acum ţi se spune cuvântul potrivit, iată acum ţi se dă prilejul potrivit ca să te prăbuşeşti la picioarele Crucii lui Hristos... cu lacrimi de căinţă şi pocăinţă, cu legământ cutremurător de predare şi întoarcere totală şi definitivă la Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu de care ai nevoie pentru luarea acum a acestei mari hotărâri, iată că Dumnezeu ţi-l îmbie chiar acum. Este chiar aci. Este gata să te ajute, gata să te primească, gata să te asculte.
Iată că chiar acum este vremea mântuirii tale.
Iată că chiar aceasta este chemarea lui Hristos pentru tine.
Şi chiar tu eşti acela pentru care sunt pregătite acum toate acestea.
Vrei? Vrei tu într-adevăr să faci folositor pentru tine acest mare har de la Dumnezeu?
Vei înţelege oare tu, suflet drag care ai amânat atâta vreme ascultarea şi întoarcerea ta,
vei înţelege oare că vremea mântuirii tale este chiar acum şi că harul acesta este chiar pentru tine?
Domnul să-ţi ajute să înţelegi!
Nu ştim noi oare atât de bine că orice lucru îşi are vremea lui?
Nu vedem noi că răsăritul soarelui sau apusul lui îşi are ceasul, minutul, secunda sa?
Cine se culcă la răsăritul soarelui şi se scoală la apusul lui, ce mai poate lucra?
Cine pleacă de la gară când trebuie să vină trenul şi vine după ce el pleacă, oare cum să mai ajungă undeva?
Cine seamănă în vremea culesului şi se duce să culeagă în vremea semănatului, ce va mai avea vreodată în hambarul său?
Tot aşa, cine nu înţelege vremea chemării sale va veni prea târziu!
Cine nu vine în ziua mântuirii, va veni în ziua pierzării.
Şi cine nu ascultă cuvântul primirii la vremea binecuvântării, va trebui să asculte cuvântul alungării, la vremea blestemului...
Vrei tu suflet drag să înţelegi că nu mâine, ci azi este vremea mântuirii tale?
Că nu mai târziu, ci chiar acum este vremea când Dumnezeu vrea ca tu să te predai Lui, să te naşti din nou pentru El şi să apuci calea mântuirii, intrând în Lucrarea Sa!
Noi toţi cei care credem Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu şi care am cunoscut vremea mântuirii Lui, te rugăm cu toată stăruinţa să ne asculţi, să crezi şi tu şi să vii acum, primind acest har al lui Dumnezeu. Până când vremea ta n-a trecut, ca să nu rămâi în pierzarea celor care n-au primit harul lui Dumnezeu când a fost vremea lor.
O, dacă ai putea auzi tu câţi plâng şi se vaită acum în iad, că n-au primit şi n-au ascultat acest îndemn atunci când era şi vremea lor!...
O, dacă i-ai putea auzi numai o clipă, cum te-ai înfricoşa şi cum ai asculta acum, spre a nu ajunge şi tu ca ei. Şi cu ei.
Încă odată te rugăm: vino! Nu mai amâna deloc! E poate ultima chemare!
3 - Nici un prilej de poticnire
Toată puterea Duhului Sfânt se revarsă şi rămâne peste slujitorul ales al lui Dumnezeu, numai atâta vreme cât el umblă în curăţie şi trăieşte în smerenie, atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor. Şi atât în cele dinafară, cât mai ales în cele dinăuntru.
Îndată ce omul duhovnicesc slăbeşte şi începe să-şi piardă curăţia dinăuntru şi smerenia în cele dinafară, puterea Duhului Sfânt slăbeşte din el şi de peste el.
Pe măsură ce omul firesc se întăreşte, iar pornirile acelui om devin tot mai lumeşti sau mai aplecate spre atracţiile pământeşti, puterea cuvântului său se pierde, căldura dragostei lui scade, frumuseţea curăţiei lui se întunecă, lumina chipului său se umbreşte, până când ajunge de nerecunoscut.
Atunci încep prilejurile de poticnire.
Întâi observă schimbarea dureroasă fraţii cei mai apropiaţi. Apoi şi cei mai slabi. Apoi şi toţi ceilalţi oameni.
Ce dureros este să auzi despre câte un frate care a umblat cu Domnul ani şi zeci de ani de zile că acum umblarea lui începe să şchiopăteze, că purtarea lui începe să dea semne de mândrie, vorba începe să-i fie poruncitoare şi aspră, inima neprimitoare, mâna lacomă, viaţa cu ascunzişuri, cuvintele cu două înţelesuri, iar tăcerea cu supărări!
Ce folos de toată frumoasa lui umblare de dinainte,
de toţi anii lui suferiţi pentru Domnul,
de toate ostenelile şi jertfele atâtor ani ai lui,
de toată mărturisirea puternică şi fierbinte pe care a semănat-o cândva cu râvnă şi cu dăruire deplină - dacă acum începe să dărâme cu nepăsare şi cu asprime tot ce a clădit cu atâta stăruinţă înainte?
Cât de greu ajungi să câştigi încrederea sufletelor!
Câte jertfe scumpe şi câte lacrimi fierbinţi,
câte osteneli grele şi câte dovezi sfinte se cer pentru a-ţi câştiga un nume iubit, o preţuire sinceră, o dragoste curată, o imagine frumoasă în faţa celor care-L iubesc şi-L urmează pe Hristos!...
Şi totuşi e de-ajuns doar un singur prilej de poticnire dat undeva şi cuiva, pentru ca într-o clipă să se piardă toată această frumoasă bogăţie duhovnicească pe care ai adunat-o cu atâta trudă, atâţia ani şi prin atâtea încercări!...
Sfântul Apostol a ştiut acest lucru. Şi a mai ştiut şi ce urmări amare poate avea doar un singur prilej de poticnire dat cuiva, nu numai pentru sufletul care ţi-a văzut acest prilej, ci pentru toată lucrarea de propovăduire a Evangheliei, pe care ai făcut-o toată viaţa ta de până atunci.
Ce valoare mai poate avea în faţa cui te-a văzut păcătuind, propovăduirea ta contra păcatului?
Ce preţ mai are în faţa cuiva predica ta contra băuturii, când cineva te-a văzut că tu bei sau că faci băuturi îmbătătoare?
Ce crezare îţi mai dă ţie cel care te-a auzit şi te-a văzut înjurând sau lovind, sau furând, sau minţind, sau lucrând duminica, sau umblând prin locuri urâte, sau cu gesturi vinovate, desfrânate, lacome, viclene, prefăcute şi mincinoase?...
Sau când la ameninţări, te lepezi...
la frică, ajungi vânzător de fraţi,
la ademeniri, ajungi unealta vrăjmaşului?
N-ar fi fost oare mai bine să nu te fi născut?
Sau să nu fi cunoscut niciodată pe Hristos şi Lucrarea Lui?
Său să-ţi legi o piatră de gât şi să te arunci în mare? Păcatul sinuciderii ar fi mai uşor decât cel al acestei sminteli!
Fratele meu, sora mea, toţi suntem slabi.
Vrăjmaşul cu care luptăm este un vrăjmaş puternic, încercat şi viclean.
Firea noastră pământească este puternică, deşi luptăm contra ei ca s-o ţinem răstignită, după Cuvântul Domnului (Gal. 5, 24).
Iar mădularele noastre vechi sunt puternice, deşi luptăm să le omorâm în fiecare zi (Coloseni 3, 5).
Cine dintre noi poate spune că a reuşit pe deplin în biruirea lor?
Şi cine poate să se laude că el a murit cu totul faţă de lume, iar lumea a murit cu totul faţă de el? (Gal. 6, 14).
Nu este nici unul dintre noi care să poată spune că el este negreşit; dacă zicem că n-avem păcat, minţim şi adevărul nu este în noi (1 Ioan 1, 8).
Totuşi este o mare deosebire între felul cum luptăm fiecare dintre noi în privinţa asta.
Este o mare deosebire cum veghează fiecare dintre noi, cum se roagă, cum se teme şi cum se păzeşte în fiecare clipă, - sau nu se păzeşte - pentru a nu da nimănui nici un prilej de poticnire, căci nu atât noi, ca persoane, suntem ocărâţi sau vorbiţi de rău din pricina asta. Ci este vorbit de rău Cuvântul Domnului pe care Îl propovăduim. Numele Domnului pe care Îl purtăm. Şi Lucrarea lui Dumnezeu în care suntem.
Iar acesta este un mare păcat făcut contra Duhului Sfânt.
4 - Nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu
Sfântul Apostol începe să arate cu acest verset nouă feluri de încercări prin care trebuie să se verifice vrednicia unui slujitor încercat al lui Dumnezeu. Şi după răbdarea sa, arătată prin toate acestea, se va dovedi dacă într-adevăr el este un astfel de slujitor, sau nu este.
Şi dovada o va face multa lui răbdare în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţe, în răscoale, în osteneli, în vegheri şi în posturi.
Necazurile, nevoile şi strâmtorările sunt cele trei încercări ce vin adeseori de la Dumnezeu, pentru verificarea răbdării noastre.
Bătăile, temniţele şi răscoalele sunt cele trei încercări ce vin de la oameni.
Iar ostenelile, vegherile şi posturile sunt cele trei încercări ce vin de la noi. Pe care noi ni le impunem pentru biruinţa noastră în celelalte dinaintea lor.
Fiecare dintre aceste grupe de câte trei încercări are acelaşi scop:
să ne încerce multa noastră răbdare;
să ne-o adeverească şi să ne-o pregătească pentru răsplătire, aşa cum a fost răsplătită şi răbdarea Domnului nostru Isus,
şi să ne facă cât mai vrednici de slujba sfântă în care suntem.
În lumina acestui întreit examen trebuie să ne cercetăm şi noi: în ce măsură suntem vrednici slujitori ai lui Dumnezeu.
Sau în lipsa lor, să ne recunoaştem nevrednicia pentru ca să ştim cum trebuie să fim, spre a nu ne amăgi şi înşela pe noi înşine în privinţa asta.
Toate aceste nouă feluri de încercări care vin în viaţa noastră ca nişte examene grele pe care trebuie să le înfruntăm şi să le biruim trecându-le cu bine, sunt de neapărată trebuinţă pentru oţelirea noastră, pentru curăţarea şi înarmarea în vederea marii lupte pe care trebuie s-o dăm zilnic cu păcatul din noi şi din alţii. Cu răul văzut şi nevăzut. Şi cu vrăjmaşii trupeşti şi duhovniceşti. Pentru mântuirea noastră şi a altora, pentru slava şi slujba lui Hristos. Şi pentru grăbirea venirii Domniei lui Hristos în locul lui Satana, asupra moştenirii răscumpărate de El cu Sângele Lui.
6 - Prin curăţie
În urma celor nouă încercări numărate mai înainte ca fiind examenele răbdării şi vredniciei unui slujitor al lui Dumnezeu, examene pe care se cere neapărat să le treacă cu bine fiecare suflet care vrea să fie vrednic de slujba lui, acum urmează alte nouă virtuţi pe care slujitorul vrednic trebuie să le arate, prin lupta şi străduinţa sa, ca dovadă a sincerităţii şi a dragostei sale ascultătoare faţă de Numele Domnului său.
Cele dintâi trei dintre acestea sunt: curăţia, înţelepciunea şi îndelunga răbdare.
În primul rând curăţia, fiindcă de curăţia inimii, de curăţia gândurilor, de curăţia vieţii, de curăţia întregii noastre fiinţe trupeşti, sufleteşti şi duhovniceşti depinde toată lumina şi puterea de care avem nevoie pentru absolut toate celelalte virtuţi şi însuşiri prin care biruim în toate luptele noastre dinăuntru şi dinafară.
Câtă vreme sufletul se păstrează în curăţia primită la naşterea din nou, atâta vreme el va ieşi biruitor cu uşurinţă din orice fel de luptă.
Când Sfântul Pavel spune: Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos (2 Cor. 11, 3), atunci el arată aici cel mai primejdios lucru pentru un credincios. Fiindcă toate păcatele încep de aici: de la stricarea curăţiei şi a credincioşiei.
După cum într-o căsnicie răul cel mare începe de la stricarea curăţiei dragostei - şi stricarea aceasta începe de la gânduri - tot aşa, când păcatul începe a strica astfel curăţia dragostei noastre faţă de Hristos, uşor vine şi stricarea faptelor.
Deci prima virtute pe care trebuie s-o păzim cu cea mai mare grijă, ca pe lumina ochilor noştri, este şi trebuie să fie curăţia.
Şi paza curăţiei începe cu gândurile, cu imaginaţia, cu închipuirile care ne-ar putea strica şi întina curăţia dragostei.
Să nu privim nimic,
să nu ascultăm nimic,
să nu primim nimic ce ne-ar putea întina curăţia,
ce ne-ar putea trezi poftele sau aduce închipuiri,
sau stârni dorinţe, ori gânduri ce ne-ar întina şi ne-ar face să pierdem curăţia lui Hristos, curăţia neprihănirii noastre, curăţia credincioşiei şi a iubirii sfinte şi unice.
Căci îndată ce stăm numai o clipă şi ascultăm şoaptele ispititorului,
îndată ce primim în ochi sau în urechi ceva de la cel rău,
acest ceva va aluneca foarte uşor în gânduri, apoi în inimă, apoi în fapte.
Şi apoi otrava ispitei va aduce moartea, plata păcatului.
Deci grija cea mai mare la curăţie! Ea este paznicul neprihănirii noastre.
Când păcatul a reuşit să străpungă cu săgeata unei ispite pe acest paznic, atunci vrăjmaşul şi moartea uşor pătrund în cetatea sufletului nostru, nimicind tot ce a pus acolo, curat şi frumos, dragostea lui Dumnezeu.
Toată puterea de limpezime a înţelepciunii o dă curăţia minţii.
Toată tăria îndelungii răbdări o dă curăţia vieţii.
Toată liniştea bunătăţii o dă curăţia inimii.
Toată părtăşia Duhului Sfânt o dă curăţia ascultării.
Toată dragostea neprefăcută o dă curăţia smereniei frăţeşti.
Toată căldura Cuvântului o dă curăţia faptelor şi a trăirii în adevăr.
Toată biruinţa puterii lui Dumnezeu o avem prin curăţia umblării cu El.
Toată apărarea şi izbânda în lupta neprihănirii şi cu armele ei ne-o dă curăţia vieţii şi umblării noastre în Hristos.
Cine ţine cu toată sinceritatea şi tăria inimii lui la aceste adevăruri, cine le crede şi le iubeşte, cine le vrea şi le foloseşte cu adevărat, acela va vedea cu bucurie cât adevăr şi câtă binecuvântare va avea din ele.
Cine nu le crede sau cine le pierde va vedea la fel că toată nefericirea şi pierzarea sa de aici începe. Cu pierderea curăţiei, omul începe să piardă totul.
Dar vai, aceste bunuri odată pierdute, cu ele s-a dus toată slava de care aveau să fie urmate!
8 - În slavă şi în ocară
Cu aceste cuvinte urmează alte trei versete. Fiecare verset din acestea conţinând câte trei stări prin care trecea Apostolul Domnului. Prin care trecem toţi cei care suntem aleşi şi unşi pentru slujba aceasta a propovăduirii Evangheliei vii a lui Hristos. Prin care trebuie neapărat să treacă orice adevărat apostol şi slujitor al Evangheliei. Şi în prezent şi în viitor. Până la sfârşitul acestei vremi de propovăduire.
Fiindcă Hristos este Acelaşi: Ieri, Azi şi în Veci.
Fiindcă Evanghelia este aceeaşi până la împlinirea veacurilor.
Fiindcă vrăjmaşul mântuirii este şi el acelaşi. Luptele şi ispitele sunt şi ele aceleaşi. Făgăduinţele sau ameninţările sunt şi ele tot aceleaşi.
Viciile şi patimile fiind aceleaşi, virtuţile şi meritele fiind aceleaşi,
condiţiile pentru dobândirea mântuirii ca şi primejdiile pentru pierderea ei sunt tot aceleaşi care au fost de la început.
Oricine vrea biruinţa trebuie să lupte. Oricine nu luptă trebuie să cadă.
Stările nu s-au schimbat.
Se schimbă numai locurile şi vremile, condiţiile şi oamenii. Dar stările şi luptele rămân aceleaşi.
Aceleaşi rămân şi promisiunile şi puterea lui Dumnezeu ce însoţesc pe cei care luptă, pe cei care suferă şi se jertfesc să-şi dobândească mântuirea şi să-şi apere curăţia dobândită.
Aceleaşi rămân şi înştiinţările şi osânda pentru cei care, cu toate că au la îndemână tot harul lui Dumnezeu spre ajutor şi toate asigurările izbânzii în lupta lor, ei totuşi se lasă doborâţi de ispită, înşelaţi de minciună şi robiţi de Satana!
În toate acestea, tot meritul sau toată vina o are fiecare dintre noi, după cum credem sau nu credem făgăduinţele lui Dumnezeu. După cum folosim sau nu folosim puterea pe care ne-o pune la îndemână Hristos. După cum păstrăm sau nu păstrăm în noi pe Duhul Sfânt, care ne-a fost dat ca ajutor şi pază în toată lupta aceasta.
Vorbirea de rău trebuie să ne atingă numai în măsura în care este adevărat ceva din ea. În măsura asta trebuie să ne căim şi să ne îndreptăm.
Dacă însă nimic nu-i adevărat din tot ce se spune rău despre noi, atunci nici să nu ne intereseze câtuşi de puţin. Adevărul şi nevinovăţia ne vor apăra puternic. Iar dreptatea noastră va fi arătată de Însuşi Dumnezeu, la vremea potrivită.
Până atunci El ne va da pacea sufletului, seninătatea feţei şi mila rugăciunii pentru cei care ne-au vorbit de rău.
În vorbirea de bine să trecem tot meritul asupra Domnului nostru, Singurul care se cuvine să fie lăudat. Căci tot ce avem este numai de la El, noi n-avem nimic de la noi, decât slăbiciunile şi neputinţa.
Că unii oameni ne privesc ca pe nişte înşelători, asta depinde de ei; dar cum le spunem noi Adevărul, asta depinde de noi.
Şi tot de noi depinde în mare măsură şi felul ca şi durata cât acei care privesc la noi îşi vor menţine sau nu, părerea nedreaptă pe care şi-au făcut-o despre noi şi despre Adevărul pe care li-l vestim.
Vestea Evangheliei pe care o ducem oamenilor poate fi privită de mulţi la început cu neîncredere, cu suspiciune şi chiar cu împotrivire. Dar dacă viaţa noastră, purtarea şi cuvântul nostru în faţa lor va fi numai aşa cum ne porunceşte Adevărul pe care spunem că li-l vestim, atunci desigur că mulţi dintre cei care ne vor privi ca să vadă în noi acest Adevăr îşi vor schimba nu numai părerea despre Adevăr, ci şi viaţa lor, potrivit Lui.
Foarte mulţi oameni ajung vrăjmaşi ai lui Hristos, nu pentru Adevărul Lui, ci pentru purtarea celor care-L slujesc.
Pe oameni nu-i interesează în primul rând numele nostru, ci în primul rând îi interesează viaţa noastră, faptele noastre, înfăţişarea noastră.
Dacă oamenii văd la noi ceva neobişnuit, atunci se interesează şi cine suntem. Dacă nu văd nimic, nici nu le pasă de numele nostru.
Câţi oameni au trecut peste faţa pământului... Câţi împăraţi sau învăţaţi au trecut prin istoria omenirii... Câţi credincioşi prin Lucrarea Evangheliei... Şi cine se mai interesează de cea mai mare parte dintre ei, dacă ei n-au fost în stare de o faptă mare, de o credinţă mare, de un cuvânt mare, - prin care să le rămână şi numele în amintirea şi în conştiinţa oamenilor şi a timpului?
Ce necunoscut era Saul înainte de alegerea lui pentru Evanghelie, şi ce cunoscut a devenit el apoi!
Ce necunoscut era Sf. Ioan Gură de Aur înainte, şi ce cunoscut a devenit după alegerea sa!
Ce necunoscut era părintele Iosif câtă vreme era un modest preot într-un sat din Munţii Apuseni - şi ce cunoscut a devenit el după ce Hristos l-a luat de acolo şi l-a pus pe rugul de la Sibiu, unde, arzând ca o torţă cerească, a ajuns să arunce lumina Evangheliei până la marginile pământului!
Ce necunoscuţi suntem noi pentru lumea aceasta şi pentru oamenii ei, şi totuşi numele nostru este pe buzele şi în rugăciunile tuturor celor care-L iubesc pe Dumnezeu din zeci de ţări şi popoare!...
Ce necunoscuţi suntem noi pentru oamenii lumii acesteia! Nici nu ştiu nici unii despre noi. Dar ce cunoscuţi suntem îngerilor lui Dumnezeu, care privesc cu dragoste la rugăciunile, la cântările şi lacrimile noastre de iubire pentru Isus!
Felul în care suntem priviţi de cei din jurul nostru este de cele mai multe ori un fel plin de dispreţ amestecat cu milă. Până şi cei mai apropiaţi ai noştri ne compătimesc ca pe nişte fiinţe nefericite care nu ştim să ne folosim de bucuriile lumii, de poftele ei, de avantajele acestei vieţi... Ne văd ca pe nişte bieţi canoniţi, ca pe nişte morţi de vii, ca pe nişte nefericiţi care nu ştim ce-i bucuria, ce-i viaţa, ce-i plăcerea şi satisfacţia lumii...
Cum să poată înţelege ei, care văd doar înşelăciunea păcatului - şi o cred fericire? Ei, care trăiesc în amăgirea poftelor - şi le cred bucurie? Ei, care merg spre moarte - şi cred că aceasta este viaţa?
Cum să poată înţelege ei negrăita fericire şi strălucita slavă de care sunt pline inimile noastre?
Noi îi înţelegem pe ei, fiindcă şi noi am fost aşa cândva şi ne este milă de starea lor şi ne rugăm pentru ei.
Dar ei nu ne pot înţelege pe noi, fiindcă ei n-au fost aşa... Şi de aceea ne privesc atât de greşit.
O, cum se va vedea adevărul în Ziua Judecăţii, dar ce în zadar se vor deschide ochii şi mintea tuturor atunci!
Nici o lege din lume n-a putut feri niciodată total, de suferinţă şi de pedeapsa lumii pe cei care I-au urmat cu adevărat lui Hristos.
Chiar dacă legile scrise n-au fost totdeauna împotriva noastră, dar legile nescrise ale urii lumii totdeauna ne-au pedepsit. Totdeauna ne-au urmărit. Totdeauna ne-au dat morţii. Totdeauna ne-au aruncat la marginea vieţii, ca pe nişte oameni nevrednici, ca pe nişte abia toleraţi printre ceilalţi.
Pentru lume, noi suntem priviţi ca nişte morţi. Pe noi nu se contează în nici una din marile lor preocupări.
Nu se pune nici o bază în planurile şi problemele lor.
Nu prezentăm nici o importanţă în luarea marilor hotărâri, şi când este vorba de vreun drept sau de vreo parte în împărţirea avantajelor vieţii, noi suntem pentru ei ca şi când nici n-am fi...
Din toate binefacerile lui Dumnezeu date lumii, noi ne împărtăşim cei mai din urmă şi cel mai puţin.
Dar cu toate acestea, iată că trăim şi noi... şi deşi suntem cei mai de la marginea existenţei lumeşti, cred că n-am vrea să schimbăm starea noastră cu a nici unuia dintre mai marii care stau în fruntea meselor lumii acesteia.
Slăvit să fie Domnul nostru, care ne-a dat mai presus de toate mulţumirea sufletului cu orice stare în care ne găsim. Mulţumirea asta ne face mai fericiţi decât pe oricare dintre ei, care oricât ar avea, nu mai sunt nici mulţumiţi şi nici fericiţi, niciodată!
Dar dacă avem ceva mai presus de orice comoară pământească, aceasta este veselia sufletului nostru, bucuria negrăită şi strălucită a prezenţei lui Isus şi a Duhului Sfânt care ne umple inima şi viaţa chiar şi prin stările în care, omeneşte vorbind, ar trebui să fim cei mai întristaţi.
Şi de ce am fi întristaţi, - cum ne consideră lumea?
N-avem noi nădejdea unei fericiri veşnice, a unei case de aur în cer, a unei moşteniri nestricăcioase şi neveştejite păstrate în slavă pentru noi? (1 Petru 1, 4).
Ce oare se poate asemăna pe pământul acesta cu slava care ne este nouă păstrată şi în care vom păşi într-o clipă peste pragul apropiatei noastre morţi, care va fi plină de cântecele de biruinţă ale îngerilor?
O, nu, noi nu suntem întristaţi! N-avem nici un motiv să fim întristaţi.
Nici un împărat lumesc n-are atâtea motive să fie vesel, ca şi noi. Slavă veşnică celui care a spus: Seara vine plânsul, dar dimineaţa veselia. Pentru noi seara a trecut - acum aşteptăm numai dimineaţa nesfârşitelor veselii.
Şi cât de săraci suntem noi!... Nici un om pe lume nu s-ar mulţumi cu puţinul pentru care noi Îl lăudăm pe Dumnezeu atât de fericiţi!
Ce bun este cu noi Bogatul nostru Tată Ceresc, că nu ne-a dat greutatea grijilor bogăţiei şi nici groaza chinuitoare a pierderii aurului, nici obositoarele munci ale păstrării covoarelor, a caselor, a hainelor scumpe, a atâtor deşertăciuni sclipitoare şi zadarnice, de care este atât de mândră şi atât de robită biata inimă şi viaţa atât de scurtă şi nefericită a bieţilor bogaţi lumeşti!
Ci nouă Tatăl ceresc ne-a dat fericita siguranţă a grijii Lui iubitoare pentru toate trebuinţele noastre şi ale alor noştri. Singura noastră grijă este să fim muncitori harnici, credincioşi cinstiţi şi păstrători înţelepţi ai darurilor Sale.
Cămara noastră e sub cheia Lui.
Banii noştri sunt în buzunarul Său.
Grijile noastre sunt în seama Lui.
Noi n-avem decât să-I cerem cu credinţă şi să folosim cu cumpătare.
Şi cine ar putea oare fi mai fericit ca noi, care avem un Tată atât de bogat şi iubitor?
A dus vreodată lipsă de ceva vreunul dintre cei iubiţi ai Săi? - Nu, niciodată de nimic! (Luca 22, 35).
Suntem atât de săraci - şi totuşi pe cât de mulţi i-am îmbogăţit noi!
Câţi dintre cei care-şi vânduseră casele prin păcat, după ce s-au întors la Dumnezeu şi le-au câştigat înapoi! Ba au mai câştigat încă pe lângă ele şi o casă veşnică în cer!
Pe câţi i-am îmbogăţit nu numai sufleteşte, ci şi trupeşte prin lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu să le-o dăm!
Câţi au ajuns din nişte săraci, la avuţii pe care nici nu le visau înainte! La case mari, la slujbe înalte, la căsnicii ce nici nu se gândiseră, la poziţii de care nu erau vrednici, la nume pe care nu le-ar fi ajuns niciodată dacă nu ar fi fost aduşi în Lucrarea lui Dumnezeu...
Şi multora dintre ei, noi le-am ajutat!...
În ce fel s-au purtat şi se poartă însă unii dintre ei acum, ajunşi unde au ajuns? Dar asta este altceva! Pentru asta va veni răsplata de la Acela care Singur nu uită ce se cuvine fiecăruia după cum face...
Binecuvântat şi slăvit să fii veşnic Tu, Dumnezeul şi Împăratul nostru, care ne-ai făcut ca, neavând nimic, să stăpânim totuşi toate lucrurile.
Să nu fim noi robii lor, ci ele roabe nouă.
Să nu depindem noi de ele, ci ele de noi.
Să nu purtăm nici o altă povară pe pământ, decât fericita povară a dragostei şi a slujbei Tale, prin care suntem mai fericiţi şi mai binecuvântaţi decât cu orice altă avuţie şi slavă din lumea aceasta.
Te rugăm ajută-ne să purtăm numai această singură comoară în tot locul cel mai scump şi mai sigur al inimii şi al vieţii noastre.
Să nu avem decât grija şi îngrijorarea permanentă de a nu pierde această nemaipomenită bogăţie şi s-o fructificăm cât mai mult, pentru ca la Venirea Ta să Ţi-o putem înfăţişa mai mare şi mai strălucită de cum ne-ai încredinţat-o, de două, de cinci, de zece ori...
Tu Isuse Doamne fiind Comoara şi Slava noastră, fă-ne vrednici de Tine în orice loc şi în orice vreme, pentru ca avându-Te din plin, să putem îmbogăţi pe toţi cei printre care trăim.
Şi să putem înfrumuseţa totul pe unde trecem. Amin.