La Apostolul din Duminica a 17-a după Rusalii
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
16. Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului Cel Viu, cum a zis Dumnezeu: “Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.”
17. De aceea: “Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi.
18. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.”
1. Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frică de Dumnezeu.
16 - Cum se împacă?
Ceea ce Sfântul Pavel avea atunci de mustrat la credincioşii din Corint este astăzi nespus mai mult de mustrat la noi.
Şi ceea ce era de mirat cum se împacă la ei, este mai de mirat cum se poate împăca la noi, după atâta propovăduire a Evangheliei şi după atâtea secole de creştinism!
Cum de se poate împăca Templul lui Dumnezeu cu idolii? - se întreabă cu durere omul lui Dumnezeu, privind la viaţa creştinilor adunării lui Hristos, când în fiecare Cuvânt Sfânt se spune atât de limpede că Hristos nu poate avea nici o legătură cu Satana!... Că Duhul Sfânt nu poate locui nicidecum la un loc cu păcatul. Şi că sfinţenia trebuie să fie podoaba Casei lui Dumnezeu, cât vor ţinea veacurile. Iar sfinţenia nu poate locui într-o viaţă amestecată cu tot felul de necurăţii.
Şi totuşi ţi se rupe inima de durere, ţi se umple faţa de ruşine şi ţi se zdrobeşte sufletul de apăsare când vezi şi când auzi cum în multe suflete şi în multe familii, ba chiar şi în multe biserici şi adunări, Templul lui Dumnezeu a început să se împace de-a binelea cu idolii... Evanghelia cu păcatul şi credinţa cu lumea şi cu felul ei nelegiuit!
Îţi vine să nici nu crezi despre câte un frate pe care l-ai crezut un sfânt în viaţa lui şi un om predat total lui Dumnezeu... că la anumite ocazii, el bea cu lumea... Ba că el face el însuşi băuturi îmbătătoare şi dă sau chiar vinde altora să bea, când el ştie bine porunca lui Dumnezeu care zice: Nu vă înşelaţi: nu puteţi bea paharul Domnului şi apoi şi paharul dracilor (unde se vorbeşte urât, se fac gesturi scârboase, se petrec lucruri nelegiuite)...
Şi de asemenea este scris: Vai celui care dă aproapelui său să bea... Vai ţie care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti, ca să-i vezi goliciunea. Te vei sătura şi tu de ruşine, în loc de slavă. Bea şi tu şi dezveleşte-te. Îţi va veni şi ţie rândul să iei paharul mâniei din Dreapta lui Dumnezeu şi va veni ruşinea şi peste slava ta (Habacuc 2, 15-16).
Şi apoi ce să mai zici şi de alte şi alte asemenea idolatrii!...
Da, îţi vine să nici nu crezi cum oamenii care predică de ani de zile altora Cuvântul lui Dumnezeu, iar de poruncile cutremurătoare ale feririi de nelegiuiri nu numai că nu spun altora nimic, dar nici chiar ei nu ţin seama de ele! Ca şi cum nici n-ar sta aceste porunci scrise ca o înştiinţare de foc în Cartea lui Dumnezeu, pentru noi toţi.
De ce se poate împăca oare aşa de uşor un om care se pretinde de slujitor al lui Hristos cu o călcare atât de pe faţă şi atât de îndrăzneaţă a unor porunci atât de categorice din Cuvântul cel înfricoşat al lui Dumnezeu?
Cum de nu se teme de ameninţările Lui?
Cum de nu se cutremură că-L întărâtă pe Dumnezeu la o astfel de gelozie şi de răzbunare?
Cum de nu se îngrozesc că s-ar putea să vină peste el pe neaşteptate mânia şi pedeapsa ameninţătoare?
Apoi cum se împacă în alte temple ale lui Dumnezeu, în viaţa unor slujitori ai Evangheliei, cuvântul dărniciei sfinte cu fapta zgârceniei şi a lăcomiei blestemate?
Cum se împacă o predică despre iertare şi blândeţe cu nişte fapte de răzbunare împotriva familiei sau a vecinului? Sau a altor semeni? Cu nişte apucături de bătăuş faţă de soţie sau faţă de un vrăjmaş?
Cum se împacă propovăduirea sfinţeniei cu trăirea în desfrânare?
Cum se împacă predica despre post şi rugăciune cu o viaţă de îmbuibare şi lenevie?
Cum se poate împăca, în aceeaşi inimă, duhul care predică mila pentru săraci şi fraţi şi înştiinţează despre nevoile Lucrării lui Dumnezeu, cu duhul care strânge cu zgârcenie fiecare bănuţ şi din care niciodată nu se arată gata cu dragă inimă şi de bunăvoia sa să ajute, să dea, să sprijine pe nimeni şi cu nimic?
Cum se împacă Templul lui Dumnezeu, adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu cu tot felul de obiceiuri lumeşti, de oameni lumeşti, de gesturi şi porturi lumeşti?
Cum se împacă cu îmbrăcămintea lumească în faţa altarului?
Cum se împacă cu capul gol al femeilor, la rugăciune?
Cum se împacă cu muzica lumească la cununii?
Cum se împacă cu băuturi îmbătătoare la slujbe?
Cum se împacă cu afaceri necinstite în altar?
Cum se împacă cu atmosfera de ură şi certuri?
Cum poate împăca slujitorul Domnului nelegiuirea şi necredinţa cu sacerdoţiul, cu liturghisirea, cu Taina cutremurătoare?
Cum, şi cum, şi cum?
Sau credem noi că multă vreme Se va lăsa Dumnezeu batjocorit şi nu va secera oare nelegiuitul ceea ce seamănă? (Galateni 6, 7).
16 - Căci noi suntem Templul lui Dumnezeu
Căci noi suntem Templul Dumnezeului Celui Viu, după cum a zis Dumnezeu: Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor... Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu...
Făgăduinţa aceasta este repetată de nenumărate ori în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.
E şi aceasta o dovadă limpede şi puternică despre faptul că Atotputernicul Dumnezeu, nu numai că n-a făcut toate acestea în zadar sau pentru a le lăsa ca diavolul, vrăjmaşul Său, să-şi bată joc de lucrările Sale, ci ţine cu tot dinadinsul ca hotărârea Lui sfântă şi voia Lui puternică să fie împlinite întocmai aşa cum a plănuit El.
Dacă înţelepciunea lui Dumnezeu a conceput Lucrarea Facerii şi Voia Lui cea puternică a creat-o, rânduindu-i un scop şi o slujbă, desigur că voia lui Dumnezeu va fi aceea care se va împlini. Şi nu voia diavolului care a intervenit cu vrăjmăşie pentru a zădărnici şi a strica Lucrarea voii lui Dumnezeu!
Dar Dumnezeu fiind bunătate, iubire şi răbdare, a îngăduit şi mai rabdă încă multe încercări ale vrăjmaşului Său, care prin vicleşug şi ură, intervine în Lucrarea Domnului, amăgindu-i pe oameni, fiinţele iubite şi dragi lui Dumnezeu, ca în loc să-L asculte pe El şi să-L iubească, spre a fi fericiţi, îi face neascultători şi vrăjmaşi, pricinuindu-le nefericirea şi moartea.
Toate acestea desigur că Îl întristează pe Dumnezeu, care l-a făcut pe om spre a-i fi un lăcaş aşa de sfânt şi de plăcut, ca un templu în care sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu să locuiască fericită şi bucuroasă.
Dar când diavolul îşi aşează în inima omului idolii săi, poftele şi păcatele sale, stările şi prezenţa sa murdară şi scârboasă, desigur că Dumnezeu nu mai poate locui acolo, ci Satana se lăfăieşte cu jignitor dispreţ faţă de Dumnezeu, făcându-l pe bietul om stăpânit de el, ca să devină şi el tot un vrăjmaş pe faţă contra Binefăcătorului său ceresc şi să se unească cu diavolul în necinstirea lui Dumnezeu.
În felul acesta, oricât de lungă ar fi răbdarea lui Dumnezeu şi oricât de mare ar fi bunătatea şi mila Lui faţă de creatura Sa devenită roabă şi slujitoare a vrăjmaşului şi împotrivitoare Celui care l-a făcut şi l-a zidit - totuşi trebuie neapărat să vină o zi în care toate nelegiuirile săvârşite de om să aibă nu numai capăt, dar şi plată, potrivit cu ura lui şi neascultarea potrivnică lui Dumnezeu, cu care au fost săvârşite faptele lui rele care şi-au umplut numărul şi măsura.
Noi suntem Templul lui Dumnezeu... Asta prin dreptul Lui care ne-a făcut, după cum o casă este proprietatea celui care a făcut-o.
Prin nedreptate şi prin necinste, cineva se poate aşeza pentru o vreme în această casă... Dar vine ziua când proprietarul, cât de răbdător şi bun ar fi el, tot va scoate afară cu puterea sa pe vrăjmaşul băgat acolo prin nedreptate... Sau va lua măsuri asupra lui.
Am văzut într-o primăvară cum la venirea rândunelelor una şi-a găsit în cuibul ei o vrabie care pusese acolo ouăle ei şi le clocea.
Cât a stăruit rândunica de ea să iese afară din cuibul ei, vrabia n-a vrut şi n-a vrut.
Zile întregi am văzut rândunica zburând, ciripind, parcă o ruga plângând pe vrabie să plece şi să-i lase liber cuibul pe care şi-l făcuse ea sub streaşina noastră. Acum când venise şi ea acasă, avea nevoie de cuibuşorul ei, dar vrabia certăreaţă şi hoaţă, n-a vrut cu nici un chip să iese din casa pe care pusese stăpânire nedreaptă, în lipsa celei care o făcuse.
Am văzut atunci răzbunarea rândunelelor.
Într-o dimineaţă rândunica păgubaşă a adunat o mulţime de prietene de ale ei, şi fiecare cu câte un bulgăraş de pământ, au venit şi au zidit acolo de tot pe vrabia hoaţă, acoperind cu pământ gros şi bine lipit gaura cuibului şi închizând-o pe vrabie acolo de tot.
Curând însă vrabia a murit, fără aer şi fără lumină, în cuibul unde stătea pe nedrept.
Cred că Domnul are şi El un plan de nimicire a răului care a pus stăpânire nedreaptă pe moştenirea Sa şi L-a alungat pe El din toate locurile unde avea tot dreptul să stăpânească. Fiindcă doar El a făcut toate lucrurile şi ale Lui sunt.
În Evanghelie este un singur loc ce ni se pare o mare taină cu privire la felul cum va lucra Domnul la Sfârşit, spre a-Şi curăţa holda Bisericii Sale de tot răul ce a năpădit-o.
Pe când în multe locuri din Scriptură este scris că Domnul va lua pe cei buni din mijlocul celor răi, înainte de a veni focul cel mare al pedepselor, tot aşa cum i-a luat pe cei ai lui Noe din vremea potopului, înainte de potop.
Sau pe cei ai lui Lot din Sodoma, înainte de a veni focul.
Sau din 1 Tesaloniceni 4, 15-18 şi din multe alte locuri din Cuvântul Său, înainte de necazul cel mare de la Sfârşit, pentru ca cei buni să nu sufere la un loc cu cei răi, în vremea când vor veni peste aceia pedepsele cele mari pentru toate nelegiuirile lor.
Totuşi într-un singur loc spune Cuvântul Sfânt că întâi vor fi smulse din Împărăţia lui Dumnezeu toate lucrurile care sunt pricină de poticnire... şi cei care săvârşesc fărădelegea (Matei 13, 41).
Şi că la sfârşitul veacurilor îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-i vor arunca în cuptorul aprins, acolo unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Matei 13, 49-51).
Şi apoi cei buni, ca grâul rămas curat, vor fi puşi în grânarul Stăpânului.
Ştie Singur Dumnezeu Tatăl cum se va face acest lucru şi care va fi felul în care răul va fi smuls şi răii scoşi şi alungaţi din mijlocul celor buni.
Poate că printr-o tainică şi minunată lucrare a puterii lui Dumnezeu, vor fi îndepărtate numai relele, iar nu şi sufletele.
Poate că printr-o puternică dorinţă de pocăinţă şi sfinţire a fiecărui credincios şi a fiecărei adunări, în teama şi dorinţa apropiatei Veniri a Domnului, se vor curăţa fiecare, prin lacrimi şi prin sfinţire, de orice rău care a fost un prilej de păcătuire pentru el înainte şi astfel se vor primeni printr-o sfinţire deplină pentru întâmpinarea Domnului în văzduh.
Sau într-adevăr în chip văzut îngerii lui Dumnezeu vor face asta...
Şi lopata Stăpânului va spulbera pleava printr-un vânt puternic al Duhului Sfânt - şi numai apoi Îşi va strânge grâul Său curăţat astfel în grânarul Său Ceresc (Matei 3, 12).
Oricum însă această lucrare o va face El Însuşi cu adevărat, prin puterea lui Dumnezeu. Fiindcă El nu-Şi va lăsa tot ce a făcut până acum, să fie zadarnic!
Nici Jertfa cea scumpă a Sângelui Său Sfânt n-o va lăsa fără folos...
Nici planul Său nu-l va lăsa de batjocura diavolului.
Nici cinstea Sa, de dispreţul vrăjmaşilor Lui.
Nici Cuvântul Său nu Şi-l va lăsa de minciună.
Nici încrederea celor mai buni slujitori ai Săi n-o va lăsa nerăsplătită.
Nici batjocura celor potrivnici n-o va lăsa fără plata ce i se cuvine.
Nici Creaţiunea Sa n-o va lăsa nimicită de diavolul.
Nici planul Său de mântuire a Omenirii nu-l va lăsa să sfârşească cu un faliment, spre bucuria lui Satana.
De aceea noi trebuie să ne bizuim pe Cuvântul lui Dumnezeu... Să ne temem de păcat şi să ne dăm toate silinţele să-I păstrăm Templul Lui în sfinţenie, în curăţie şi în ascultare de El. Pentru ca să nu-L întărâtăm la gelozie pe Domnul. Şi să nu facem ca în ziua răsplătirii şi a curăţării răului, mânia Lui să fie necruţătoare şi pentru noi, iar focul Lui să fie nimicitor şi împotriva răului şi păcatului îngrămădit în inimile noastre. Sau în lucrările noastre.
Dar făgăduinţa Domnului că El va locui şi va umbla în mijlocul alor Lui, se va împlini cu orice preţ...
Nu diavolul va locui şi va umbla, ca acum, prin Lucrarea lui Dumnezeu...
Nu prilejurile de poticnire vor fi la fiecare pas;
şi nu păcatele şi slăbiciunile se vor vedea peste tot,
- ci slava lui Dumnezeu va domni... Lumina Lui va străluci în vieţile alor Lui... Sfinţenia şi curăţia vor fi podoabele Casei Lui, cât vor ţine veacurile...
Acesta va fi viitorul. Acesta Adevărul - iar noi, care ne rugăm, care luptăm, care plângem şi suferim dorind aceasta, vom avea atunci o veşnică şi fericită bucurie că nu ne-am înşelat crezând şi aşteptând aceasta.
Numai fiţi tari, fraţi şi surori! Lucraţi, vegheaţi şi rugaţi-vă cu stăruinţă şi încredere pentru aceasta. Şi voi înşivă o veţi ajunge, fiindcă adevărat este Cuvântul Dumnezeului nostru. Şi în stare este puterea Lui s-o facă aceasta...
Dar la vremea Sa.
17 - De aceea, ieşiţi... depărtaţi-vă... şi nu vă atingeţi...
Pentru un suflet care doreşte cu adevărat mântuirea şi slava în Împărăţia lui Dumnezeu este un lucru de viaţă sau de moarte păcatul şi chiar cea mai mică necurăţie, pentru că orice credincios temător de Dumnezeu ştie că este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt! - zice Domnul.
Pe uşa iadului, la intrarea în el, este scris: Lăsaţi afară orice speranţă, voi care intraţi!...
Adică cine intră acolo să intre fără nici o nădejde că va mai ieşi vreodată din el. În iad există numai intrare, dar nu şi ieşire. Ieşire nu mai există pentru nimeni şi niciodată. Însuşi Mântuitorul a zis bogatului nemilostiv din iad: Între noi şi voi este o prăpastie veşnică, în aşa fel care acei care ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi, să nu poată (Luca 16, 20).
Iar pe uşa raiului este scris: Nimic întinat nu va intra aici... Nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună... în spurcăciuni trupeşti şi în minciună sufletească (Apoc. 21, 27).
Şi tocmai de aceea Dumnezeu îi curăţeşte pe ai Săi prin Sângele Crucii Domnului Isus, care spală orice păcat (1 Ioan 1, 7-9).
Iar apoi ne porunceşte cu tărie tuturor ca să umblăm în lumină. Şi să avem părtăşie unii cu alţii.
Asta înseamnă a trăi în adevăr, adică în învăţătura sănătoasă primită de la început, a ne feri de orice păcat şi de orice legătură cu păcatul şi cu viaţa lumească.
Apoi să trăim într-o umblare ascultătoare şi iubitoare de fraţi, în orice vreme, în orice loc şi în orice privinţă.
Că numai aşa şi numai acelora Sângele Său le curăţă orice păcat. Altfel nu.
Desigur că după cum iarăşi este scris, nimeni nu poate spune că este fără păcat, pentru că însăşi firea pământească în care trăim, şi lumea prin care încă mai umblăm, sunt pline de stricăciune şi îmbibate de păcate. Şi prin chiar acest fapt, noi suntem totdeauna în primejdie să ne atingem de ceva necurat. Sau să ne atingă el.
Suntem în situaţii când ori ne apropiem noi de păcat, ori se apropie el de noi... Ori intrăm noi unde este rău, ori intră răul unde suntem noi. Aşa că nu totdeauna putem ieşi de tot, sau nu ne putem depărta cu totul, fără să-l atingem. Sau fără să fim atinşi de ceea ce este întinat... Tocmai pentru asta vine suferinţa, necazul şi încercarea în viaţa noastră. Pentru ca ajungând în focul acestora, să ne curăţăm de tot ce fără voia noastră - sau uneori chiar cu voia - am fost întinaţi şi ne-am spurcat şi noi, după curăţarea naşterii din nou, după sfinţirea Sângelui Crucii lui Isus.
Suferinţa este mijlocul prin care Dumnezeul Cel Sfânt trebuie să-i treacă pe acei pe care vrea să-i primească lângă El în cerul Său. Şi pe care nu-i poate primi aşa cum sunt, fără a-i curăţa mai întâi.
De aceea vine şi trebuie neapărat să vină suferinţa în viaţa oricărui credincios adevărat.
De aceea un suflet pe care Dumnezeu vrea cu adevărat să-l aibă lângă El în cer, trebuie mai întâi să fie trecut prin baia curăţitoare a suferinţei, prin cuptorul durerii, prin focul încercării,
pentru ca acolo în foc să-i rămână ce mai avea zgură;
în baia aceasta să-i rămână ceea ce mai avea întinăciune din lume;
în flăcări să-i ardă ceea ce mai avea gunoi, din ceea ce mai atinsese şi el, sau îl mai atinsese şi pe el, întinându-l...
E cunoscută întrebarea lui Moise pe munte, când a stat cele 40 de zile cu Dumnezeu.
Şi când printre altele, el L-a întrebat odată pe Domnul:
- Doamne, dar pentru ce oamenii cei credincioşi au cu toţii de trecut prin suferinţe în viaţa lor de pe pământ, pe când celor necredincioşi le merge totdeauna bine şi n-au de pătimit nimic, după cum spune şi prorocul: Acum fericim pe cei trufaşi... celor răi le merge bine... ei ispitesc pe Dumnezeu - şi scapă (Maleahi 3, 15).
- Moise, Moise - i-a răspuns Domnul Dumnezeu - tu să nu judeci niciodată lucrările Domnului Dumnezeului tău! Că tot ce face El este făcut cu înţelepciune şi cu dreptate şi nimic din ce face El nu face rău.
Iată de ce este aşa: pe cei răi, pentru puţinele lor fapte bune, Dumnezeu îi răsplăteşte în viaţa şi în lumea asta, dându-le de toate, ca să nu ducă lipsă de nimic. Iar pentru multele lor fapte rele îi va pedepsi în veşnicie, în viaţa şi în lumea cealaltă.
Pe cei buni, pentru puţinele lor fapte rele, îi pedepseşte aici, în viaţa şi în lumea asta, trecându-i prin lipsuri, prin necazuri şi prin dureri, ca să-i cureţe. Iar pentru multele lor fapte bune îi va răsplăti în viaţa şi în lumea cealaltă cu toate binecuvântările Sale.
Tu fă binele în temere de Dumnezeu şi în supunere faţă de voia Lui sfântă. Şi nu mai judeca nici nu cârti niciodată împotriva voii lui Dumnezeu, căci tot ce face El, face bine şi cu înţelepciune, fiind numai drept şi iubitor faţă de ai Săi, în tot ce face...
18 - Eu vă voi fi Tată
Scumpi fii şi fiice ale lui Dumnezeu, ce dulce făgăduinţă este cea cuprinsă în versetul acesta sfânt, pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi!
Dacă noi avem totdeauna toată grija sfântă şi veghetoare de a ne feri de orice rău, de a ne depărta de orice necurăţie şi de a nu ne atinge de nimic urât şi osândit de Cuvântul şi de voia Tatălui nostru, cât de dulce şi de mângâietor sună pentru noi făgăduinţa Lui cea scumpă:
Eu vă voi fi Tată, iar voi Îmi veţi fi fii şi fiice - zice Domnul.
Cred că nu-i pe lumea asta o altă făgăduinţă mai dulce şi mai mângâietoare decât această fericită şi sfântă făgăduinţă făcută de dulcea dragoste a Bunului nostru Tată ceresc.
Eu vă voi fi Tată - spune El. Tată, nu stăpân. Tată, nu împărat. Tată, nu judecător... Tată dulce, Tată iubitor, Tată scump...
Tată înţelegător care ne ştie şi ne cunoaşte trebuinţele şi care ni le împlineşte mult mai grabnic şi deplin faţă de cum am îndrăzni să-I cerem.
Tată iubitor care ne mângâie cu toată duioşia dragostei, care ne strânge la sânul Său cu toată căldura milei, care ne alină rănile, ne şterge toate lacrimile, care ne sărută dulce obrajii loviţi, ne linişteşte inima zbuciumată, ne vindecă durerile ascunse...
Tată blând care ne mustră cu bunătate când uităm de ascultarea Lui, ne aduce aminte cu răbdare când uităm voia Lui, ne pedepseşte cu milă şi cu îngăduinţă atunci când uităm vegherea şi grija sfinţeniei Lui.
Tată răbdător, când suntem prea înceţi şi prea leneşi în facerea binelui... Când întârziem în împlinirea datoriilor noastre, când suntem ispitiţi să alunecăm şi noi înspre cele ce odată le părăsisem şi de care uneori, fiind slabi, iarăşi ne lăsăm amăgiţi.
Un tată adevărat rămâne tată pentru fiii şi fiicele sale în orice vreme.
Tatăl nostru Dumnezeu nu poate fi decât bun, iubitor, înţelegător, milostiv şi răbdător faţă de noi, fiii şi fiicele Lui, oricare ar fi starea dintre noi, fiii Lui.
Fiii unui tată nu totdeauna se iubesc şi se înţeleg între ei. Dar tatăl îi iubeşte şi îi înţelege pe toţi.
Unii se pot lepăda şi se pot despărţi de tatăl lor, dar tatăl adevărat şi inima lui nu se pot despărţi de tot de ei, niciodată.
Fiul cel pierdut a putut jigni pe tatăl său, a putut trânti poarta cu mânie, a putut pleca fără să se mai uite înapoi şi a putut trăi departe de tatăl său ani de zile, fără să-i pese şi fără să-l doară.
Dar tatăl n-a putut... El a plâns la despărţirea fiului... l-a durut la trântirea portiţei; l-a zdrobit că fiul pleacă fără măcar să se uite înapoi... şi a suferit toţi anii despărţirii lui, stând adesea cu mâna streaşină la ochii scăldaţi în lacrimi şi privind ceasuri întregi pe drumul de unde aştepta să se întoarcă iarăşi dragul lui copil plecat...
Şi când fiul, în sfârşit s-a întors, cine l-a văzut întâi? Cine i-a alergat de departe înainte, cine i-a căzut pe grumaz şi cine l-a sărutat mult?...
Cine, decât dragostea zdrobită, dar rămasă dulce, a tatălui, inima lui frântă, dar rămasă iubitoare, sânul lui dispreţuit, dar rămas cald, primitor şi bun?...
Dintre toate iubirile mari, adânci şi răbdătoare, cea mai mare, mai adâncă şi mai înţelegătoare cred că este iubirea tatălui.
Iubirea mamei e altfel... e mai uşoară, mai zgomotoasă, mai săritoare, mai apropiată...
Ca o cămaşă, mai aproape de piele, dar mai subţire.
Pe când iubirea tatălui este ceva mai depărtată, mai tăcută, mai liniştită, dar este cea mai adâncă, mai caldă, mai durabilă... Ca un cojoc, care este ceva mai departe de piele, dar este mai cald, mai ocrotitor, mai gros, mai sigur decât cămaşa.
Iubirea mamei, chiar dacă e mai apropiată, este mai plăpândă şi nu te poate totdeauna ocroti şi ajuta prea mult.
Dar iubirea tatălui, chiar dacă nu este totdeauna zgomotoasă şi săritoare, este totdeauna puternică, statornică, credincioasă, mai bărbătească şi plină de înţelegătoare bunătate.
Iată dragostea Tatălui nostru ceresc, pe care trebuie să-L iubim din tot sufletul nostru, cu acea iubire profundă, supusă, devotată şi veşnică, pe cât de mare este datoria noastră faţă de tot ce ne-a dat şi ne-a promis El!
Acesta trebuie să fie simţământul inimii noastre faţă de El. Şi din izvorul acesta trebuie să curgă neîncetat toată dragostea cu care să fim şi noi gata totdeauna să-i dăm ascultarea şi iubirea vieţii noastre întregi.
Neschimbaţi faţă de El, cum este El faţă de noi.
Atunci şi noi Îi vom fi Lui adevăraţi fii şi fiice, cum ne este El nouă un adevărat Tată şi Părinte!
1 - Până la capăt
Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu...
Iată într-adevăr ceea ce este mai însemnat decât toate... dar şi mai greu, la fel, decât toate.
Nu-i greu a lua o hotărâre bună să te laşi de păcate, să te predai Domnului, să pui legământ cu El că vei începe şi că vei duce o viaţă nouă până la moarte... Nu-i greu acest lucru, fiindcă foarte mulţi au fost acei care au luat astfel de hotărâri şi au pus astfel de legăminte... O, câte mii şi mii am văzut şi am auzit numai noi astfel de hotărâri!...
Dar e greu să ţii până la moarte hotărârile şi legămintele astea, după ce le-ai luat. O, cât de mulţi au fost cei care ca sămânţa căzută în pământ stâncos, repede au încolţit, dar tot aşa de repede la prima încercare şi ispită s-au şi uscat (Matei 13, 20-21). Sau spinii îngrijorărilor i-au înecat. Sau răpitoarele lui Satana i-au furat îndată...
În alţii bunele hotărâri luate în adunare sau în biserică, la auzirea Cuvântului, n-au ţinut nici până acasă!
Încă pe drum, un prieten, o ispită, un gând de la cel rău, ca o pasăre răpitoare, s-au şi repezit şi i-au luat din suflet gândul cel bun, sămânţa cea sfântă, legământul cel curat pus cu Dumnezeu... Ca şi sămânţa cea căzută în drum. Un picior murdar o îngroapă în noroi. O copită o zdrobeşte... Un bolovan o îneacă.
În alţii bunul gând luat ţine ceva mai mult... Poate ţine chiar ani de zile. Poate trece chiar prin furtuni grele. Poate rezista chiar la tăvăluguri chinuitoare...
Însă dacă nu ţine până la sfârşit, se poate pierde. Şi pierderea aceasta este cu atât mai dureroasă, cu cât timpul suferit este mai lung. Cu cât durerile biruite sunt mai multe. Cu cât nădejdile pentru el erau mai frumoase. Şi cu cât rodul zădărnicit părea că va fi mai bun şi mai mult.
Oricât de frumos a fost începutul cuiva,
oricât de greu a fost drumul mântuirii urcat după Isus până la o vreme şi la un loc,
oricât de multe jertfe să fi dat cineva pentru credincioşia şi ascultarea lui faţă de Hristos, chiar până la bătrâneţea lui
şi oricât de curată să-şi fi dus el sfinţirea vieţii sale, dacă aceasta nu este dusă până la sfârşit în frica de Dumnezeu, în ferirea de păcat şi de rătăcire, în dragostea şi părtăşia cu fraţii,
toate acestea pot fi în zadar. După cum şi este scris: Numai cine va răbda până la sfârşit şi va fi credincios până la moarte va fi mântuit... (Apoc. 2, 10; Matei 10, 22).
O, ce dureros este şi pentru noi când privim acum peste cele câteva zeci de ani în urmă şi ne aducem aminte de marea mulţime a celor pe care noi i-am văzut şi i-am auzit ce legăminte, ce hotărâri, ce promisiuni au făcut Domnului...
Şi cât de puţini au fost cei care le-au ţinut până la capătul vieţii lor!...
Avem albume cu fotografiile marilor adunări de cândva, ale marilor vorbitori, ale marilor mulţimi cu steaguri, cu cruciuliţe, cu Biblii, cu flori, cu cântări, cu vorbe mari... Şi când le privim astăzi, ni se zdrobeşte inima, câţi s-au pierdut dintre ei!
I-am văzut pe unii tineri săraci şi orfani, lipsiţi şi milogi.
Au cerut, au promis, au primit...
Au fost îmbrăcaţi, au fost hrăniţi, au fost ajutaţi...
Au ajuns cunoscuţi, au devenit scriitori, cântăreţi, slujbaşi lăudaţi şi bogaţi...
Şi apoi au uitat totul!...
Acum sunt îngâmfaţi, îngrăşaţi, îmbogăţiţi... dar dispreţuiesc pe cei care i-au ridicat din noroi, i-au hrănit şi i-au îmbrăcat... Pe cei care le-au făcut un nume, pe cei care i-au ridicat până la a-i putea vedea şi alţii... Pe cei care nu i-au lăsat să moară în anonimatul din care nu trebuia să se ridice niciodată, fiindcă ar fi fost mai bine de o mie de ori, atât pentru sufletul lor, cât şi pentru al altora.
Alţii s-au ascuns în vreo vizuină familială şi comodă.
Alţii, sub vreo autorizaţie dubioasă şi vinovată.
Alţii au aruncat cruciuliţa în praf, Biblia în ladă, legământul în butoi. Şi s-au întors iarăşi la vărsătura şi mocirla pe care le lăsaseră...
Unii s-au dus aşa în mormânt...
Alţii trăiesc aşa. Încă vii trupeşte, dar nişte cadavre duhovniceşti.
Şi câţi şi mai câţi, în alte colţuri şi în alte bârloguri.
Număraţi voi singuri câţi şi mai câţi mai sunt statornici dintre cei cu care aţi plecat odată pe calea sfinţeniei. Şi veţi vedea cât de greu este să fie cineva credincios până la moarte.
Şi să-şi ducă sfinţenia până la capăt.
De aceea făgăduinţele lui Dumnezeu sunt aşa de mari pentru aceştia.
Şi totuşi Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat şi înştiinţarea lui este foarte aspră şi hotărâtă: dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dat la nelegiuire şi la păcat, de aceea va muri în ele (Ezechiel 18, 24).
Nu este oare acest cuvânt - şi atâtea altele asemenea lui - un avertisment şi o înştiinţare cutremurătoare pentru oricare dintre noi?
Ba da!
Şi de aceea trebuie cu atât mai mult, cu cât suntem tot mai aproape de capăt, să luptăm cu toate puterile rugăciunii, ale postului, ale înfrânării şi ale faptelor noastre sfinte, ca să ne ducem sfinţirea noastră până la capăt, pe calea pe care Domnul ne-a pus de la început paşii credinţei noastre. Între fraţii cărora le-am propovăduit atâţia ani Evanghelia. Şi pe urmele sfinte ale marilor noştri părinţi al căror sfârşit credincios este o pildă şi o încurajare pentru noi.
În felul acesta ne vom păstra o tot mai frumoasă vrednicie înaintea Domnului şi înaintea semenilor noştri, a fraţilor şi a fiilor noştri care ne vor urma în Hristos.
Slavă veşnică Ţie, marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos, care în marea Ta bunătate ne-ai chemat la sfinţirea pe care o cere Templul lui Dumnezeu şi ne-ai dat puterea să scoatem afară orice idol al lui Satana din inimile şi vieţile noastre!
Te rugăm Doamne Isuse prin marea putere a harului Tău să ne păstrezi curaţi pentru Tine, pentru ca Tu să poţi locui deplin în noi şi să poţi lucra prin noi pentru curăţarea şi sfinţirea a câtor mai multe vieţi şi inimi pentru Tine.
Ajută-ne mereu şi pe fiecare să ieşim deplin din felul deşert de vieţuire lumească, să ne despărţim deplin de toţi cei care au încă obiceiuri lumeşti şi să nu ne mai atingem de nimic ce este necurat, atât trupeşte, cât şi duhovniceşte.
Ci dacă Tu eşti Tatăl nostru, să-Ţi fim şi noi nişte fii şi fiice vrednici de dragostea şi preţuirea Ta, vieţuind în toată sfinţirea până la capăt. Ca să putem dobândi cu adevărat şi cu toţii făgăduinţele Tale cele mari şi scumpe, făcute tuturor celor care vor vieţui până la moarte în frica şi dragostea Ta. Amin.