La Apostolul din Duminica a 17-a după Rusalii
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
16. Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului Cel Viu, cum a zis Dumnezeu: “Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu.”
17. De aceea: “Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeți de ce este necurat, și vă voi primi.
18. Eu vă voi fi Tată, și voi Îmi veți fi fii și fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.”
1. Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe, prea iubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frică de Dumnezeu.
16 - Cum se împacă?
Ceea ce Sfântul Pavel avea atunci de mustrat la credincioșii din Corint este astăzi nespus mai mult de mustrat la noi.
Și ceea ce era de mirat cum se împacă la ei, este mai de mirat cum se poate împăca la noi, după atâta propovăduire a Evangheliei și după atâtea secole de creștinism!
Cum de se poate împăca Templul lui Dumnezeu cu idolii? - se întreabă cu durere omul lui Dumnezeu, privind la viața creștinilor adunării lui Hristos, când în fiecare Cuvânt Sfânt se spune atât de limpede că Hristos nu poate avea nici o legătură cu Satana!... Că Duhul Sfânt nu poate locui nicidecum la un loc cu păcatul. Și că sfințenia trebuie să fie podoaba Casei lui Dumnezeu, cât vor ținea veacurile. Iar sfințenia nu poate locui într-o viață amestecată cu tot felul de necurății.
Și totuși ți se rupe inima de durere, ți se umple fața de rușine și ți se zdrobește sufletul de apăsare când vezi și când auzi cum în multe suflete și în multe familii, ba chiar și în multe biserici și adunări, Templul lui Dumnezeu a început să se împace de-a binelea cu idolii... Evanghelia cu păcatul și credința cu lumea și cu felul ei nelegiuit!
Îți vine să nici nu crezi despre câte un frate pe care l-ai crezut un sfânt în viața lui și un om predat total lui Dumnezeu... că la anumite ocazii, el bea cu lumea... Ba că el face el însuși băuturi îmbătătoare și dă sau chiar vinde altora să bea, când el știe bine porunca lui Dumnezeu care zice: Nu vă înșelați: nu puteți bea paharul Domnului și apoi și paharul dracilor (unde se vorbește urât, se fac gesturi scârboase, se petrec lucruri nelegiuite)...
Și de asemenea este scris: Vai celui care dă aproapelui său să bea... Vai ție care îi torni băutură spumoasă și-l amețești, ca să-i vezi goliciunea. Te vei sătura și tu de rușine, în loc de slavă. Bea și tu și dezvelește-te. Îți va veni și ție rândul să iei paharul mâniei din Dreapta lui Dumnezeu și va veni rușinea și peste slava ta (Habacuc 2, 15-16).
Și apoi ce să mai zici și de alte și alte asemenea idolatrii!...
Da, îți vine să nici nu crezi cum oamenii care predică de ani de zile altora Cuvântul lui Dumnezeu, iar de poruncile cutremurătoare ale feririi de nelegiuiri nu numai că nu spun altora nimic, dar nici chiar ei nu țin seama de ele! Ca și cum nici n-ar sta aceste porunci scrise ca o înștiințare de foc în Cartea lui Dumnezeu, pentru noi toți.
De ce se poate împăca oare așa de ușor un om care se pretinde de slujitor al lui Hristos cu o călcare atât de pe față și atât de îndrăzneață a unor porunci atât de categorice din Cuvântul cel înfricoșat al lui Dumnezeu?
Cum de nu se teme de amenințările Lui?
Cum de nu se cutremură că-L întărâtă pe Dumnezeu la o astfel de gelozie și de răzbunare?
Cum de nu se îngrozesc că s-ar putea să vină peste el pe neașteptate mânia și pedeapsa amenințătoare?
Apoi cum se împacă în alte temple ale lui Dumnezeu, în viața unor slujitori ai Evangheliei, cuvântul dărniciei sfinte cu fapta zgârceniei și a lăcomiei blestemate?
Cum se împacă o predică despre iertare și blândețe cu niște fapte de răzbunare împotriva familiei sau a vecinului? Sau a altor semeni? Cu niște apucături de bătăuș față de soție sau față de un vrăjmaș?
Cum se împacă propovăduirea sfințeniei cu trăirea în desfrânare?
Cum se împacă predica despre post și rugăciune cu o viață de îmbuibare și lenevie?
Cum se poate împăca, în aceeași inimă, duhul care predică mila pentru săraci și frați și înștiințează despre nevoile Lucrării lui Dumnezeu, cu duhul care strânge cu zgârcenie fiecare bănuț și din care niciodată nu se arată gata cu dragă inimă și de bunăvoia sa să ajute, să dea, să sprijine pe nimeni și cu nimic?
Cum se împacă Templul lui Dumnezeu, adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu cu tot felul de obiceiuri lumești, de oameni lumești, de gesturi și porturi lumești?
Cum se împacă cu îmbrăcămintea lumească în fața altarului?
Cum se împacă cu capul gol al femeilor, la rugăciune?
Cum se împacă cu muzica lumească la cununii?
Cum se împacă cu băuturi îmbătătoare la slujbe?
Cum se împacă cu afaceri necinstite în altar?
Cum se împacă cu atmosfera de ură și certuri?
Cum poate împăca slujitorul Domnului nelegiuirea și necredința cu sacerdoțiul, cu liturghisirea, cu Taina cutremurătoare?
Cum, și cum, și cum?
Sau credem noi că multă vreme Se va lăsa Dumnezeu batjocorit și nu va secera oare nelegiuitul ceea ce seamănă? (Galateni 6, 7).
16 - Căci noi suntem Templul lui Dumnezeu
Căci noi suntem Templul Dumnezeului Celui Viu, după cum a zis Dumnezeu: Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor... Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu...
Făgăduința aceasta este repetată de nenumărate ori în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.
E și aceasta o dovadă limpede și puternică despre faptul că Atotputernicul Dumnezeu, nu numai că n-a făcut toate acestea în zadar sau pentru a le lăsa ca diavolul, vrăjmașul Său, să-și bată joc de lucrările Sale, ci ține cu tot dinadinsul ca hotărârea Lui sfântă și voia Lui puternică să fie împlinite întocmai așa cum a plănuit El.
Dacă înțelepciunea lui Dumnezeu a conceput Lucrarea Facerii și Voia Lui cea puternică a creat-o, rânduindu-i un scop și o slujbă, desigur că voia lui Dumnezeu va fi aceea care se va împlini. Și nu voia diavolului care a intervenit cu vrăjmășie pentru a zădărnici și a strica Lucrarea voii lui Dumnezeu!
Dar Dumnezeu fiind bunătate, iubire și răbdare, a îngăduit și mai rabdă încă multe încercări ale vrăjmașului Său, care prin vicleșug și ură, intervine în Lucrarea Domnului, amăgindu-i pe oameni, ființele iubite și dragi lui Dumnezeu, ca în loc să-L asculte pe El și să-L iubească, spre a fi fericiți, îi face neascultători și vrăjmași, pricinuindu-le nefericirea și moartea.
Toate acestea desigur că Îl întristează pe Dumnezeu, care l-a făcut pe om spre a-i fi un lăcaș așa de sfânt și de plăcut, ca un templu în care sfințenia și dragostea lui Dumnezeu să locuiască fericită și bucuroasă.
Dar când diavolul își așează în inima omului idolii săi, poftele și păcatele sale, stările și prezența sa murdară și scârboasă, desigur că Dumnezeu nu mai poate locui acolo, ci Satana se lăfăiește cu jignitor dispreț față de Dumnezeu, făcându-l pe bietul om stăpânit de el, ca să devină și el tot un vrăjmaș pe față contra Binefăcătorului său ceresc și să se unească cu diavolul în necinstirea lui Dumnezeu.
În felul acesta, oricât de lungă ar fi răbdarea lui Dumnezeu și oricât de mare ar fi bunătatea și mila Lui față de creatura Sa devenită roabă și slujitoare a vrăjmașului și împotrivitoare Celui care l-a făcut și l-a zidit - totuși trebuie neapărat să vină o zi în care toate nelegiuirile săvârșite de om să aibă nu numai capăt, dar și plată, potrivit cu ura lui și neascultarea potrivnică lui Dumnezeu, cu care au fost săvârșite faptele lui rele care și-au umplut numărul și măsura.
Noi suntem Templul lui Dumnezeu... Asta prin dreptul Lui care ne-a făcut, după cum o casă este proprietatea celui care a făcut-o.
Prin nedreptate și prin necinste, cineva se poate așeza pentru o vreme în această casă... Dar vine ziua când proprietarul, cât de răbdător și bun ar fi el, tot va scoate afară cu puterea sa pe vrăjmașul băgat acolo prin nedreptate... Sau va lua măsuri asupra lui.
Am văzut într-o primăvară cum la venirea rândunelelor una și-a găsit în cuibul ei o vrabie care pusese acolo ouăle ei și le clocea.
Cât a stăruit rândunica de ea să iese afară din cuibul ei, vrabia n-a vrut și n-a vrut.
Zile întregi am văzut rândunica zburând, ciripind, parcă o ruga plângând pe vrabie să plece și să-i lase liber cuibul pe care și-l făcuse ea sub streașina noastră. Acum când venise și ea acasă, avea nevoie de cuibușorul ei, dar vrabia certăreață și hoață, n-a vrut cu nici un chip să iese din casa pe care pusese stăpânire nedreaptă, în lipsa celei care o făcuse.
Am văzut atunci răzbunarea rândunelelor.
Într-o dimineață rândunica păgubașă a adunat o mulțime de prietene de ale ei, și fiecare cu câte un bulgăraș de pământ, au venit și au zidit acolo de tot pe vrabia hoață, acoperind cu pământ gros și bine lipit gaura cuibului și închizând-o pe vrabie acolo de tot.
Curând însă vrabia a murit, fără aer și fără lumină, în cuibul unde stătea pe nedrept.
Cred că Domnul are și El un plan de nimicire a răului care a pus stăpânire nedreaptă pe moștenirea Sa și L-a alungat pe El din toate locurile unde avea tot dreptul să stăpânească. Fiindcă doar El a făcut toate lucrurile și ale Lui sunt.
În Evanghelie este un singur loc ce ni se pare o mare taină cu privire la felul cum va lucra Domnul la Sfârșit, spre a-Și curăța holda Bisericii Sale de tot răul ce a năpădit-o.
Pe când în multe locuri din Scriptură este scris că Domnul va lua pe cei buni din mijlocul celor răi, înainte de a veni focul cel mare al pedepselor, tot așa cum i-a luat pe cei ai lui Noe din vremea potopului, înainte de potop.
Sau pe cei ai lui Lot din Sodoma, înainte de a veni focul.
Sau din 1 Tesaloniceni 4, 15-18 și din multe alte locuri din Cuvântul Său, înainte de necazul cel mare de la Sfârșit, pentru ca cei buni să nu sufere la un loc cu cei răi, în vremea când vor veni peste aceia pedepsele cele mari pentru toate nelegiuirile lor.
Totuși într-un singur loc spune Cuvântul Sfânt că întâi vor fi smulse din Împărăția lui Dumnezeu toate lucrurile care sunt pricină de poticnire... și cei care săvârșesc fărădelegea (Matei 13, 41).
Și că la sfârșitul veacurilor îngerii vor ieși, vor despărți pe cei răi din mijlocul celor buni și-i vor arunca în cuptorul aprins, acolo unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților (Matei 13, 49-51).
Și apoi cei buni, ca grâul rămas curat, vor fi puși în grânarul Stăpânului.
Știe Singur Dumnezeu Tatăl cum se va face acest lucru și care va fi felul în care răul va fi smuls și răii scoși și alungați din mijlocul celor buni.
Poate că printr-o tainică și minunată lucrare a puterii lui Dumnezeu, vor fi îndepărtate numai relele, iar nu și sufletele.
Poate că printr-o puternică dorință de pocăință și sfințire a fiecărui credincios și a fiecărei adunări, în teama și dorința apropiatei Veniri a Domnului, se vor curăța fiecare, prin lacrimi și prin sfințire, de orice rău care a fost un prilej de păcătuire pentru el înainte și astfel se vor primeni printr-o sfințire deplină pentru întâmpinarea Domnului în văzduh.
Sau într-adevăr în chip văzut îngerii lui Dumnezeu vor face asta...
Și lopata Stăpânului va spulbera pleava printr-un vânt puternic al Duhului Sfânt - și numai apoi Își va strânge grâul Său curățat astfel în grânarul Său Ceresc (Matei 3, 12).
Oricum însă această lucrare o va face El Însuși cu adevărat, prin puterea lui Dumnezeu. Fiindcă El nu-Și va lăsa tot ce a făcut până acum, să fie zadarnic!
Nici Jertfa cea scumpă a Sângelui Său Sfânt n-o va lăsa fără folos...
Nici planul Său nu-l va lăsa de batjocura diavolului.
Nici cinstea Sa, de disprețul vrăjmașilor Lui.
Nici Cuvântul Său nu Și-l va lăsa de minciună.
Nici încrederea celor mai buni slujitori ai Săi n-o va lăsa nerăsplătită.
Nici batjocura celor potrivnici n-o va lăsa fără plata ce i se cuvine.
Nici Creațiunea Sa n-o va lăsa nimicită de diavolul.
Nici planul Său de mântuire a Omenirii nu-l va lăsa să sfârșească cu un faliment, spre bucuria lui Satana.
De aceea noi trebuie să ne bizuim pe Cuvântul lui Dumnezeu... Să ne temem de păcat și să ne dăm toate silințele să-I păstrăm Templul Lui în sfințenie, în curăție și în ascultare de El. Pentru ca să nu-L întărâtăm la gelozie pe Domnul. Și să nu facem ca în ziua răsplătirii și a curățării răului, mânia Lui să fie necruțătoare și pentru noi, iar focul Lui să fie nimicitor și împotriva răului și păcatului îngrămădit în inimile noastre. Sau în lucrările noastre.
Dar făgăduința Domnului că El va locui și va umbla în mijlocul alor Lui, se va împlini cu orice preț...
Nu diavolul va locui și va umbla, ca acum, prin Lucrarea lui Dumnezeu...
Nu prilejurile de poticnire vor fi la fiecare pas;
și nu păcatele și slăbiciunile se vor vedea peste tot,
- ci slava lui Dumnezeu va domni... Lumina Lui va străluci în viețile alor Lui... Sfințenia și curăția vor fi podoabele Casei Lui, cât vor ține veacurile...
Acesta va fi viitorul. Acesta Adevărul - iar noi, care ne rugăm, care luptăm, care plângem și suferim dorind aceasta, vom avea atunci o veșnică și fericită bucurie că nu ne-am înșelat crezând și așteptând aceasta.
Numai fiți tari, frați și surori! Lucrați, vegheați și rugați-vă cu stăruință și încredere pentru aceasta. Și voi înșivă o veți ajunge, fiindcă adevărat este Cuvântul Dumnezeului nostru. Și în stare este puterea Lui s-o facă aceasta...
Dar la vremea Sa.
17 - De aceea, ieșiți... depărtați-vă... și nu vă atingeți...
Pentru un suflet care dorește cu adevărat mântuirea și slava în Împărăția lui Dumnezeu este un lucru de viață sau de moarte păcatul și chiar cea mai mică necurăție, pentru că orice credincios temător de Dumnezeu știe că este scris: Fiți sfinți, căci Eu sunt Sfânt! - zice Domnul.
Pe ușa iadului, la intrarea în el, este scris: Lăsați afară orice speranță, voi care intrați!...
Adică cine intră acolo să intre fără nici o nădejde că va mai ieși vreodată din el. În iad există numai intrare, dar nu și ieșire. Ieșire nu mai există pentru nimeni și niciodată. Însuși Mântuitorul a zis bogatului nemilostiv din iad: Între noi și voi este o prăpastie veșnică, în așa fel care acei care ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi, să nu poată (Luca 16, 20).
Iar pe ușa raiului este scris: Nimic întinat nu va intra aici... Nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună... în spurcăciuni trupești și în minciună sufletească (Apoc. 21, 27).
Și tocmai de aceea Dumnezeu îi curățește pe ai Săi prin Sângele Crucii Domnului Isus, care spală orice păcat (1 Ioan 1, 7-9).
Iar apoi ne poruncește cu tărie tuturor ca să umblăm în lumină. Și să avem părtășie unii cu alții.
Asta înseamnă a trăi în adevăr, adică în învățătura sănătoasă primită de la început, a ne feri de orice păcat și de orice legătură cu păcatul și cu viața lumească.
Apoi să trăim într-o umblare ascultătoare și iubitoare de frați, în orice vreme, în orice loc și în orice privință.
Că numai așa și numai acelora Sângele Său le curăță orice păcat. Altfel nu.
Desigur că după cum iarăși este scris, nimeni nu poate spune că este fără păcat, pentru că însăși firea pământească în care trăim, și lumea prin care încă mai umblăm, sunt pline de stricăciune și îmbibate de păcate. Și prin chiar acest fapt, noi suntem totdeauna în primejdie să ne atingem de ceva necurat. Sau să ne atingă el.
Suntem în situații când ori ne apropiem noi de păcat, ori se apropie el de noi... Ori intrăm noi unde este rău, ori intră răul unde suntem noi. Așa că nu totdeauna putem ieși de tot, sau nu ne putem depărta cu totul, fără să-l atingem. Sau fără să fim atinși de ceea ce este întinat... Tocmai pentru asta vine suferința, necazul și încercarea în viața noastră. Pentru ca ajungând în focul acestora, să ne curățăm de tot ce fără voia noastră - sau uneori chiar cu voia - am fost întinați și ne-am spurcat și noi, după curățarea nașterii din nou, după sfințirea Sângelui Crucii lui Isus.
Suferința este mijlocul prin care Dumnezeul Cel Sfânt trebuie să-i treacă pe acei pe care vrea să-i primească lângă El în cerul Său. Și pe care nu-i poate primi așa cum sunt, fără a-i curăța mai întâi.
De aceea vine și trebuie neapărat să vină suferința în viața oricărui credincios adevărat.
De aceea un suflet pe care Dumnezeu vrea cu adevărat să-l aibă lângă El în cer, trebuie mai întâi să fie trecut prin baia curățitoare a suferinței, prin cuptorul durerii, prin focul încercării,
pentru ca acolo în foc să-i rămână ce mai avea zgură;
în baia aceasta să-i rămână ceea ce mai avea întinăciune din lume;
în flăcări să-i ardă ceea ce mai avea gunoi, din ceea ce mai atinsese și el, sau îl mai atinsese și pe el, întinându-l...
E cunoscută întrebarea lui Moise pe munte, când a stat cele 40 de zile cu Dumnezeu.
Și când printre altele, el L-a întrebat odată pe Domnul:
- Doamne, dar pentru ce oamenii cei credincioși au cu toții de trecut prin suferințe în viața lor de pe pământ, pe când celor necredincioși le merge totdeauna bine și n-au de pătimit nimic, după cum spune și prorocul: Acum fericim pe cei trufași... celor răi le merge bine... ei ispitesc pe Dumnezeu - și scapă (Maleahi 3, 15).
- Moise, Moise - i-a răspuns Domnul Dumnezeu - tu să nu judeci niciodată lucrările Domnului Dumnezeului tău! Că tot ce face El este făcut cu înțelepciune și cu dreptate și nimic din ce face El nu face rău.
Iată de ce este așa: pe cei răi, pentru puținele lor fapte bune, Dumnezeu îi răsplătește în viața și în lumea asta, dându-le de toate, ca să nu ducă lipsă de nimic. Iar pentru multele lor fapte rele îi va pedepsi în veșnicie, în viața și în lumea cealaltă.
Pe cei buni, pentru puținele lor fapte rele, îi pedepsește aici, în viața și în lumea asta, trecându-i prin lipsuri, prin necazuri și prin dureri, ca să-i curețe. Iar pentru multele lor fapte bune îi va răsplăti în viața și în lumea cealaltă cu toate binecuvântările Sale.
Tu fă binele în temere de Dumnezeu și în supunere față de voia Lui sfântă. Și nu mai judeca nici nu cârti niciodată împotriva voii lui Dumnezeu, căci tot ce face El, face bine și cu înțelepciune, fiind numai drept și iubitor față de ai Săi, în tot ce face...
18 - Eu vă voi fi Tată
Scumpi fii și fiice ale lui Dumnezeu, ce dulce făgăduință este cea cuprinsă în versetul acesta sfânt, pentru fiecare dintre noi și pentru toți!
Dacă noi avem totdeauna toată grija sfântă și veghetoare de a ne feri de orice rău, de a ne depărta de orice necurăție și de a nu ne atinge de nimic urât și osândit de Cuvântul și de voia Tatălui nostru, cât de dulce și de mângâietor sună pentru noi făgăduința Lui cea scumpă:
Eu vă voi fi Tată, iar voi Îmi veți fi fii și fiice - zice Domnul.
Cred că nu-i pe lumea asta o altă făgăduință mai dulce și mai mângâietoare decât această fericită și sfântă făgăduință făcută de dulcea dragoste a Bunului nostru Tată ceresc.
Eu vă voi fi Tată - spune El. Tată, nu stăpân. Tată, nu împărat. Tată, nu judecător... Tată dulce, Tată iubitor, Tată scump...
Tată înțelegător care ne știe și ne cunoaște trebuințele și care ni le împlinește mult mai grabnic și deplin față de cum am îndrăzni să-I cerem.
Tată iubitor care ne mângâie cu toată duioșia dragostei, care ne strânge la sânul Său cu toată căldura milei, care ne alină rănile, ne șterge toate lacrimile, care ne sărută dulce obrajii loviți, ne liniștește inima zbuciumată, ne vindecă durerile ascunse...
Tată blând care ne mustră cu bunătate când uităm de ascultarea Lui, ne aduce aminte cu răbdare când uităm voia Lui, ne pedepsește cu milă și cu îngăduință atunci când uităm vegherea și grija sfințeniei Lui.
Tată răbdător, când suntem prea înceți și prea leneși în facerea binelui... Când întârziem în împlinirea datoriilor noastre, când suntem ispitiți să alunecăm și noi înspre cele ce odată le părăsisem și de care uneori, fiind slabi, iarăși ne lăsăm amăgiți.
Un tată adevărat rămâne tată pentru fiii și fiicele sale în orice vreme.
Tatăl nostru Dumnezeu nu poate fi decât bun, iubitor, înțelegător, milostiv și răbdător față de noi, fiii și fiicele Lui, oricare ar fi starea dintre noi, fiii Lui.
Fiii unui tată nu totdeauna se iubesc și se înțeleg între ei. Dar tatăl îi iubește și îi înțelege pe toți.
Unii se pot lepăda și se pot despărți de tatăl lor, dar tatăl adevărat și inima lui nu se pot despărți de tot de ei, niciodată.
Fiul cel pierdut a putut jigni pe tatăl său, a putut trânti poarta cu mânie, a putut pleca fără să se mai uite înapoi și a putut trăi departe de tatăl său ani de zile, fără să-i pese și fără să-l doară.
Dar tatăl n-a putut... El a plâns la despărțirea fiului... l-a durut la trântirea portiței; l-a zdrobit că fiul pleacă fără măcar să se uite înapoi... și a suferit toți anii despărțirii lui, stând adesea cu mâna streașină la ochii scăldați în lacrimi și privind ceasuri întregi pe drumul de unde aștepta să se întoarcă iarăși dragul lui copil plecat...
Și când fiul, în sfârșit s-a întors, cine l-a văzut întâi? Cine i-a alergat de departe înainte, cine i-a căzut pe grumaz și cine l-a sărutat mult?...
Cine, decât dragostea zdrobită, dar rămasă dulce, a tatălui, inima lui frântă, dar rămasă iubitoare, sânul lui disprețuit, dar rămas cald, primitor și bun?...
Dintre toate iubirile mari, adânci și răbdătoare, cea mai mare, mai adâncă și mai înțelegătoare cred că este iubirea tatălui.
Iubirea mamei e altfel... e mai ușoară, mai zgomotoasă, mai săritoare, mai apropiată...
Ca o cămașă, mai aproape de piele, dar mai subțire.
Pe când iubirea tatălui este ceva mai depărtată, mai tăcută, mai liniștită, dar este cea mai adâncă, mai caldă, mai durabilă... Ca un cojoc, care este ceva mai departe de piele, dar este mai cald, mai ocrotitor, mai gros, mai sigur decât cămașa.
Iubirea mamei, chiar dacă e mai apropiată, este mai plăpândă și nu te poate totdeauna ocroti și ajuta prea mult.
Dar iubirea tatălui, chiar dacă nu este totdeauna zgomotoasă și săritoare, este totdeauna puternică, statornică, credincioasă, mai bărbătească și plină de înțelegătoare bunătate.
Iată dragostea Tatălui nostru ceresc, pe care trebuie să-L iubim din tot sufletul nostru, cu acea iubire profundă, supusă, devotată și veșnică, pe cât de mare este datoria noastră față de tot ce ne-a dat și ne-a promis El!
Acesta trebuie să fie simțământul inimii noastre față de El. Și din izvorul acesta trebuie să curgă neîncetat toată dragostea cu care să fim și noi gata totdeauna să-i dăm ascultarea și iubirea vieții noastre întregi.
Neschimbați față de El, cum este El față de noi.
Atunci și noi Îi vom fi Lui adevărați fii și fiice, cum ne este El nouă un adevărat Tată și Părinte!
1 - Până la capăt
Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe preaiubiților, să ne curățăm de orice întinăciune a cărnii și a duhului și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu...
Iată într-adevăr ceea ce este mai însemnat decât toate... dar și mai greu, la fel, decât toate.
Nu-i greu a lua o hotărâre bună să te lași de păcate, să te predai Domnului, să pui legământ cu El că vei începe și că vei duce o viață nouă până la moarte... Nu-i greu acest lucru, fiindcă foarte mulți au fost acei care au luat astfel de hotărâri și au pus astfel de legăminte... O, câte mii și mii am văzut și am auzit numai noi astfel de hotărâri!...
Dar e greu să ții până la moarte hotărârile și legămintele astea, după ce le-ai luat. O, cât de mulți au fost cei care ca sămânța căzută în pământ stâncos, repede au încolțit, dar tot așa de repede la prima încercare și ispită s-au și uscat (Matei 13, 20-21). Sau spinii îngrijorărilor i-au înecat. Sau răpitoarele lui Satana i-au furat îndată...
În alții bunele hotărâri luate în adunare sau în biserică, la auzirea Cuvântului, n-au ținut nici până acasă!
Încă pe drum, un prieten, o ispită, un gând de la cel rău, ca o pasăre răpitoare, s-au și repezit și i-au luat din suflet gândul cel bun, sămânța cea sfântă, legământul cel curat pus cu Dumnezeu... Ca și sămânța cea căzută în drum. Un picior murdar o îngroapă în noroi. O copită o zdrobește... Un bolovan o îneacă.
În alții bunul gând luat ține ceva mai mult... Poate ține chiar ani de zile. Poate trece chiar prin furtuni grele. Poate rezista chiar la tăvăluguri chinuitoare...
Însă dacă nu ține până la sfârșit, se poate pierde. Și pierderea aceasta este cu atât mai dureroasă, cu cât timpul suferit este mai lung. Cu cât durerile biruite sunt mai multe. Cu cât nădejdile pentru el erau mai frumoase. Și cu cât rodul zădărnicit părea că va fi mai bun și mai mult.
Oricât de frumos a fost începutul cuiva,
oricât de greu a fost drumul mântuirii urcat după Isus până la o vreme și la un loc,
oricât de multe jertfe să fi dat cineva pentru credincioșia și ascultarea lui față de Hristos, chiar până la bătrânețea lui
și oricât de curată să-și fi dus el sfințirea vieții sale, dacă aceasta nu este dusă până la sfârșit în frica de Dumnezeu, în ferirea de păcat și de rătăcire, în dragostea și părtășia cu frații,
toate acestea pot fi în zadar. După cum și este scris: Numai cine va răbda până la sfârșit și va fi credincios până la moarte va fi mântuit... (Apoc. 2, 10; Matei 10, 22).
O, ce dureros este și pentru noi când privim acum peste cele câteva zeci de ani în urmă și ne aducem aminte de marea mulțime a celor pe care noi i-am văzut și i-am auzit ce legăminte, ce hotărâri, ce promisiuni au făcut Domnului...
Și cât de puțini au fost cei care le-au ținut până la capătul vieții lor!...
Avem albume cu fotografiile marilor adunări de cândva, ale marilor vorbitori, ale marilor mulțimi cu steaguri, cu cruciulițe, cu Biblii, cu flori, cu cântări, cu vorbe mari... Și când le privim astăzi, ni se zdrobește inima, câți s-au pierdut dintre ei!
I-am văzut pe unii tineri săraci și orfani, lipsiți și milogi.
Au cerut, au promis, au primit...
Au fost îmbrăcați, au fost hrăniți, au fost ajutați...
Au ajuns cunoscuți, au devenit scriitori, cântăreți, slujbași lăudați și bogați...
Și apoi au uitat totul!...
Acum sunt îngâmfați, îngrășați, îmbogățiți... dar disprețuiesc pe cei care i-au ridicat din noroi, i-au hrănit și i-au îmbrăcat... Pe cei care le-au făcut un nume, pe cei care i-au ridicat până la a-i putea vedea și alții... Pe cei care nu i-au lăsat să moară în anonimatul din care nu trebuia să se ridice niciodată, fiindcă ar fi fost mai bine de o mie de ori, atât pentru sufletul lor, cât și pentru al altora.
Alții s-au ascuns în vreo vizuină familială și comodă.
Alții, sub vreo autorizație dubioasă și vinovată.
Alții au aruncat cruciulița în praf, Biblia în ladă, legământul în butoi. Și s-au întors iarăși la vărsătura și mocirla pe care le lăsaseră...
Unii s-au dus așa în mormânt...
Alții trăiesc așa. Încă vii trupește, dar niște cadavre duhovnicești.
Și câți și mai câți, în alte colțuri și în alte bârloguri.
Numărați voi singuri câți și mai câți mai sunt statornici dintre cei cu care ați plecat odată pe calea sfințeniei. Și veți vedea cât de greu este să fie cineva credincios până la moarte.
Și să-și ducă sfințenia până la capăt.
De aceea făgăduințele lui Dumnezeu sunt așa de mari pentru aceștia.
Și totuși Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat și înștiințarea lui este foarte aspră și hotărâtă: dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dat la nelegiuire și la păcat, de aceea va muri în ele (Ezechiel 18, 24).
Nu este oare acest cuvânt - și atâtea altele asemenea lui - un avertisment și o înștiințare cutremurătoare pentru oricare dintre noi?
Ba da!
Și de aceea trebuie cu atât mai mult, cu cât suntem tot mai aproape de capăt, să luptăm cu toate puterile rugăciunii, ale postului, ale înfrânării și ale faptelor noastre sfinte, ca să ne ducem sfințirea noastră până la capăt, pe calea pe care Domnul ne-a pus de la început pașii credinței noastre. Între frații cărora le-am propovăduit atâția ani Evanghelia. Și pe urmele sfinte ale marilor noștri părinți al căror sfârșit credincios este o pildă și o încurajare pentru noi.
În felul acesta ne vom păstra o tot mai frumoasă vrednicie înaintea Domnului și înaintea semenilor noștri, a fraților și a fiilor noștri care ne vor urma în Hristos.
Slavă veșnică Ție, marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos, care în marea Ta bunătate ne-ai chemat la sfințirea pe care o cere Templul lui Dumnezeu și ne-ai dat puterea să scoatem afară orice idol al lui Satana din inimile și viețile noastre!
Te rugăm Doamne Isuse prin marea putere a harului Tău să ne păstrezi curați pentru Tine, pentru ca Tu să poți locui deplin în noi și să poți lucra prin noi pentru curățarea și sfințirea a câtor mai multe vieți și inimi pentru Tine.
Ajută-ne mereu și pe fiecare să ieșim deplin din felul deșert de viețuire lumească, să ne despărțim deplin de toți cei care au încă obiceiuri lumești și să nu ne mai atingem de nimic ce este necurat, atât trupește, cât și duhovnicește.
Ci dacă Tu ești Tatăl nostru, să-Ți fim și noi niște fii și fiice vrednici de dragostea și prețuirea Ta, viețuind în toată sfințirea până la capăt. Ca să putem dobândi cu adevărat și cu toții făgăduințele Tale cele mari și scumpe, făcute tuturor celor care vor viețui până la moarte în frica și dragostea Ta. Amin.