La Apostolul din Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
6. Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.
7. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci “pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu.”
8. Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună,
9. după cum este scris: “A împrăştiat, a dat săracilor, neprihănirea lui rămâne în veac.”
10. “Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine pentru hrană“, vă va da şi vă va înmulţi şi vouă sămânţa de semănat şi va face să crească roadele neprihănirii voastre.
11. În chipul acesta veţi fi îmbogăţiţi în toate privinţele, pentru orice dărnicie, care prin noi, va face să se aducă mulţumiri lui Dumnezeu.
6 - Cine seamănă puţin
În tot acest loc din Sfânta Scriptură, Duhul Domnului prin Sfântul Apostol caută să ne arate şi să ne înveţe că una dintre cele mai frumoase părţi ale omului duhovnicesc este virtutea dărniciei.
Şi că un adevărat credincios trebuie să devină un om care şi în privinţa asta să se asemene în tot felul lui de a fi şi de a simţi, cu Domnul său Isus, cu Tatăl ceresc care este plin de milă şi bogat în bunătate.
Despre virtutea dărniciei s-a tot vorbit şi se tot vorbeşte atât de mult. Poate că se vorbeşte chiar şi prea mult, pentru că prea mulţi sunt cei stăpâniţi de pofta lăcomiei şi de a tot lua mereu. Şi atunci au tot interesul să vorbească despre dărnicia altora, căci aceasta este mereu în folosul lor...
Alţii vorbesc de ea, căci prea mulţi sunt stăpâniţi de păcatul zgârceniei - şi atunci trebuinţele Lucrării lui Dumnezeu sau nevoile săracilor rămân datorii mereu neplătite şi goluri mereu neumplute, în aşa fel încât este mereu nevoie să li se aducă oamenilor aminte neîncetat de acestea.
Dar de obicei în privinţa asta celui care dă nu-i nevoie să-i aduci aminte de această parte atât de însemnată a unei vieţi duhovniceşti - el dă fără să i se ceară...
Iar cel căruia este mereu nevoie să-i tot aduci aminte de acestea, acela de obicei nu dă, nici dacă i se tot cere...
Nevoia de a da pentru Dumnezeu o parte din avutul sau din câştigul nostru, nu este în primul rând o trebuinţă a lui Dumnezeu. Sau o trebuinţă a semenilor noştri. Ci este o datorie a noastră.
Este o trebuinţă, un interes al nostru, un folos al nostru. Cum este o trebuinţă de a semăna acum, pentru ca să avem ce culege mai târziu.
Şi cum fiecare semănător care este înţelept şi sănătos se gândeşte din vremea semănatului ca să semene cât mai mult şi cât mai la timp, tocmai ca la vremea secerişului să aibă ce strânge şi mult şi bun - tot aşa ar trebui să privim noi binefacerea, datoria de a face şi a da cât mai mult, cât mai cu bucurie şi cât mai bine în lucrarea dărniciei despre care scrie atât de limpede aici Cuvântul Domnului nostru.
De altfel, gândul şi duhul dărniciei sunt puse de Dumnezeu în orice suflet care este curat în felul venirii lui la Hristos. Şi care vrea să umble în chip plăcut şi frumos cu Dumnezeul său.
Duhul Sfânt este în primul rând Duhul unei dărnicii bogate. El de la început S-a arătat plin de orice dar bun şi cu o revărsare de dărnicie în toate privinţele peste Biserica şi Lucrarea Sa.
În nici o privinţă Duhul Domnului nu S-a arătat sărac sau zgârcit faţă de noi. Nici chiar în privinţa darurilor trupeşti.
Priviţi în viaţa oricărui om cu adevărat credincios, cât de darnic şi de bogat în bunătate Se arată şi S-a arătat Dumnezeu faţă de el în toate privinţele.
Frate sau soră care auzi aceste adevăruri, adu-ţi aminte chiar şi tu! Să ne aducem aminte chiar şi noi cum eram cândva şi cum suntem astăzi!
N-ai fost chiar un necunoscut şi un sărac la început?
Poate erai slugă pe undeva...
Poate n-aveai nici încălţăminte, nici hrană, nici locuinţă şi duceai atâta lipsă...
Iar astăzi ce belşug ai din toate! Ai atâta încât nu numai că nu eşti silit să mai duci nici o lipsă, ci tu însuţi ai ajuns în stare să ai cât nici nu-ţi lipseşte. Ai atâta prisos, încât îl risipeşti şi pe ce n-ai nevoie...
Cine a făcut asta pentru tine? Mintea ta? Dar câţi sunt oare mai înţelepţi ca tine - şi totuşi nu au starea ta?
Puterea ta, bunătatea ta, meritele tale? Dar câţi sunt oare cei încă mai înzestraţi ca tine - şi totuşi duc lipsă în multe privinţe, pe când tu ai belşug?
Nu vezi că bunătatea şi dărnicia lui Dumnezeu au fost faţă de tine nespus mai bogate decât faţă de alţii?
Atunci nu-ţi spune ţie tot cugetul tău că cine a primit mult, este dator să dea mult? Nu te mustră pe tine conştiinţa ta când îţi aduci aminte de câte legăminte ai pus tu cu Domnul când erai sărac, că dacă îţi va ajuta să ajungi să ai, vei da pentru Domnul atâta şi atâta?
Adu-ţi aminte când erai fără casă şi-ţi doreai să ai şi tu casa ta, ce I-ai promis atunci Domnului? N-ai zis tu: Doamne, dacă mă vei ajuta să am o casă a mea, cea mai largă şi mai frumoasă cameră, ba toată casa mea o voi pregăti pentru Tine, pentru adunarea fraţilor, pentru primirea de oaspeţi, pentru adăpostul celor lipsiţi?
Iar acum, când Domnul ţi-a ajutat să ai o casă, ce faci cu promisiunea ta de atunci?
Mai are adunarea Domnului loc de mobila ta acolo?
Mai pot călca picioarele fraţilor pe covoarele tale?
Se mai pot culca săracii Domnului în aşternuturile tale luxoase?
Adu-ţi aminte că I-ai cerut Domnului să-ţi dea o maşină şi cât I-ai promis înainte de a o avea că o vei pune în slujba Lui! Că vei duce pe fraţi. Că vei purta cu ea lucrurile Domnului. Că vei face şi vei alerga oriunde va fi nevoie de ceva pentru Domnul?
Şi acum, când o ai, cum îţi împlineşti această făgăduinţă şi cum o pui în slujba Celui care ţi-a dat-o?
Ai fost bolnav şi ai cerut Domnului sănătate...
Când erai pe patul de boală şi te gândeai de câte ori ai avut şi timp şi ocazii să alergi pentru Domnul, să mergi, să vii, să lucrezi, să dai, să primeşti pe fraţi, - şi n-ai făcut-o - cum te mustra cugetul şi cum promiteai Domnului că dacă te va face sănătos, o, cum vei alerga de acum înainte numai pentru cele duhovniceşti... Cât ai să lucrezi, cât ai să dai, cum ai să fii...
Acum ai ajuns iarăşi sănătos. Acum ai iarăşi ocazii şi ai iarăşi timp şi ai iarăşi cu ce face toate acestea. Dar oare faci tu din tot ce I-ai promis Domnului atunci?
Ai fost într-un mare necaz...
Poate la închisoare, poate aproape să intri în ea, poate într-o altă încurcătură şi primejdie...
Şi cum îţi tremura inima atunci... şi cum îţi curgeau lacrimile şi cum se ridicau spre cer privirile tale, rugăciunile tale, promisiunile tale... părerile tale de rău că n-ai făcut binele!
Şi făgăduinţele fierbinţi că dacă Domnul te va mai scăpa din acel necaz, cum vei face, cum vei umbla, cum vei fi!...
Şi iată că Dumnezeu te-a crezut, te-a ascultat, te-a izbăvit... Dar tu ce mai împlineşti din tot ce ai spus şi te-ai legat atât de solemn şi de hotărât atunci?
Vezi frate, vezi soră cum ne-am purtat şi ne purtăm noi faţă de Dumnezeu?
Până când avem o mare nevoie, un mare necaz, o mare dorinţă - promitem, ne legăm, ne luăm hotărâri mari.
Dar îndată ce Domnul ne ascultă, Îl înşelăm, Îl minţim, Îl amânăm...
Ca şi cum Domnul Dumnezeu ar fi un om de nimica, de care dacă vrem ţinem seama ce I-am promis, iar dacă nu, - nu!
Pe cine înşelăm noi lucrând astfel?
Pe cine minţim sau cui îi facem rău? Lui? Dar ce câştigă sau ce pierde El dacă noi ne ţinem cuvântul dat? Sau ce pierde El dacă nu ni-l ţinem?
Apoi când Dumnezeu Îşi retrage mâna Sa ocrotitoare de peste casa noastră, de peste sănătatea noastră, de peste maşina şi de peste slujba noastră şi ne ajunge urmarea faptelor noastre, ce facem atunci?
Peste casă vine paguba,
peste maşină accidentul,
peste viaţă sau familie boala,
peste veseliile noastre iarăşi tânguirea;
la cine mai alergăm iarăşi? La Dumnezeul pe care L-am minţit şi înşelat? Mai putem?
Mai îndrăznim?
Dar când va veni moartea şi va trebui să mergem în faţa Judecăţii Lui?
Credem noi oare că nu ne vor mai putea veni necazurile acestea fiindcă acum încă ne merge bine? Pentru că dacă încă n-a venit vremea culesului pedepselor a ceea ce am semănat sau încă mai semănăm, credem că nu ne va mai veni niciodată?
A scăpat cineva oare dinaintea noastră care a mai făcut ceea ce facem noi?
Şi nu va mai veni oare şi peste semănatul nostru un seceriş?
Ba da! Va veni sigur şi grabnic pedeapsa fiecăruia!
Să nu ne înşelăm singuri: ce seamănă omul, aceea va şi secera! În privinţa asta ca şi în toate privinţele, Cuvântul Domnului este întru totul adevărat (Galateni 6, 7-8).
7 - După cum a hotărât în inima lui
Am mai vorbit de hotărârea inimii noastre care într-un moment înalt sau într-o stare grea, ia hotărâri frumoase şi plăcute lui Dumnezeu.
Ce bine este de omul acela care îşi ascultă inima lui atunci când prin îndemnul Duhului Sfânt, ia astfel de hotărâri.
Sfântul Apostol stăruieşte aici ca fiecare dintre noi când am luat o hotărâre bună, să nu ne-o uităm, nici să nu începem să ne târguim apoi cu inima noastră să mai lase din hotărârea luată şi să dăm mai puţin decât am promis.
În privinţa asta, Apostolul Domnului care dorea să-i încurajeze cât mai mult la binefacere pe copiii săi sufleteşti din Corint, le dă ceva mai înainte ca pildă de dărnicie pe fraţii din Macedonia, care deşi erau trupeşte mai săraci ca ei, sufleteşte aveau o stare nespus mai bună şi nişte experienţe de viaţă mai frumoase în privinţa asta cu Dumnezeu.
Ascultaţi numai cât de frumos vorbeşte Apostolul despre fraţii noştri a căror cinste a rămas pe totdeauna nemuritoare, pe paginile Sfintelor Scripturi şi în Cartea Laudelor lui Dumnezeu.
Fraţilor, voim să vă aducem la cunoştinţă harul, pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare, şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor.
Vă mărturisesc că au dat de bună voie, după puterea lor, şi chiar peste puterile lor.
Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi. Şi au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu (2 Cor. 8, 1-5).
Apoi îi îndeamnă şi pe corinteni să facă şi ei la fel: După cum sporiţi în toate lucrurile: în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice râvnă, şi în dragostea voastră pentru noi, căutaţi să sporiţi şi în această binefacere. Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă; ci pentru râvna altora, şi ca să pun la încercare curăţia dragostei voastre. Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi. În această privinţă vă dau un sfat şi sfatul acesta vă este de folos vouă, care, de acum un an, cei dintâi aţi început nu numai să faceţi, ci să şi voiţi. Isprăviţi dar acum de făcut; pentru ca, după graba voinţei să fie şi înfăptuirea, potrivit cu mijloacele voastre. Pentru că, dacă este bunăvoinţă, darul este primit, avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are. Aici nu este vorba ca alţii să fie uşuraţi, iar voi strâmtoraţi; ci este vorba de o potrivire: în împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor pentru ca şi prisosul lor să acopere, la rândul lui, nevoile voastre, aşa ca să fie o potrivire, după cum este scris: Cel ce strânsese mult, n-avea nimic de prisos şi cel ce strânsese puţin, nu ducea lipsă (2 Cor. 8, 7-15).
Peste nimeni nu se pune ca o sarcină silită această datorie a dărniciei.
Aceasta nu trebuie să ne-o simţim nimeni dintre noi ca pe o povară a legii, cum era povara zeciuielii pentru farisei, care făceau totul ca să scape de povara asta, recurgând la tot felul de şiretlicuri faţă de Dumnezeu.
Dacă porunca Legii era ca fariseul să dea zeciuială din anumite semănături, el semăna altele din care Legea nu-l obliga la zeciuială.
Dacă Legea îl obliga să dea ceva părinţilor săi, el zicea: Aceasta este Corban, adică l-am închinat Domnului. Ca să nu mai fie obligat să-şi ajute cu el părinţii lui.
Astfel nu-I da nici Domnului şi nu-l da nici părinţilor săi.
O, nu sunt oare şi între noi mulţi în felul acesta, al fariseilor?
N-am auzit chiar noi pe mulţi spunând, anume ca să nu dea: Nu mai sunt acum săraci! Nimeni nu mai este sărac acum, decât cel leneş, care nu vrea să muncească. Şi anume nu caută să vadă în jurul lui câţi bătrâni neputincioşi sunt fără nici un susţinător.
Câţi bolnavi părăsiţi,
câţi în aziluri, în orfelinate, în spitale,
câţi în casele de nebuni sau în sărăcie sau cu copii mulţi,
câţi cu un singur salariu la zece copii sau cu o pensie neputincioasă...
Chiar şi dintre cei cărora le place să se ridice în faţa altora ca să predice Evanghelia, sunt atât de mulţi care au bogăţiile lumii acesteia adunate cu destulă necinstire a Cuvântului lui Dumnezeu, dar trec pe lângă fraţii lipsiţi şi pe lângă săraci fără să-i vadă. Şi fără să-şi simtă nimic din datoriile acestea.
Ce să mai zicem apoi de poverile şi trebuinţele Lucrării lui Dumnezeu care ea însăşi ca să se menţină, are atâtea trebuinţe, dar pe care omul care nu-şi simte nici o datorie faţă de această Lucrare, nu le vede şi nu le aude.
Vestirea Cuvântului, răspândirea Evangheliei, călătoriile pentru cercetarea celor nevoiaşi sau doritori după Domnul...
primirea sau petrecerea fraţilor plecaţi,
ajutorarea celor lipsiţi sau prinşi în lucrul Evangheliei,
părtăşia la sarcinile celor ajunşi în necaz pentru Numele Domnului, cheltuielile pentru propovăduire,
- toate acestea care nu se pot face fără ca cineva să poarte povara lor - sunt total necunoscute şi străine pentru cea mai mare parte dintre cei care se împărtăşesc zilnic, într-un fel sau altul, din atâtea daruri şi binefaceri ale Lucrării lui Dumnezeu.
Dar ei s-au obişnuit numai să primească soare, ploaie, sănătate, cărţi, Biblii, pâine, belşug din toate,
dar nu-şi aduc aminte că sunt şi datori. Ba încă şi cu restanţe de ani şi ani, pentru toate acestea şi pentru câte altele lui Dumnezeu, Lucrării Sale şi celor prin ostenelile cărora le-au primit.
De cele mai multe ori Lucrarea lui Dumnezeu, lucrătorii lui Dumnezeu şi săracii lui Dumnezeu trăiesc numai prin dărnicia macedonienilor... adică a fraţilor săraci trupeşte... şi nu a corintenilor, care sunt bogaţi în cele trupeşti. Care se prea îngâmfă uneori, care împărţesc fără fraţi... dar care nu se gândesc deloc să dea ei, de bunăvoia lor...
Nu ştiu cum este harul dărniciei. Nici nu-l cunosc cât de mare şi minunat este harul acesta.
Bucuria de a da lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, ei nici nu o ştiu cum este...
Şi din pricina asta nici nu cunosc ce minunată răsplătire vine din cer peste cei care pun la încercare astfel dărnicia nemăsurată a răsplătirilor Domnului faţă de oricine împlineşte vreo binefacere din dragoste...
Tu suflet drag, frate şi soră, vino să ne cercetăm pe noi înşine faţă de acest cuvânt, faţă de această poruncă, faţă de această mare datorie pe care o avem fiecare dintre noi faţă de Dumnezeul şi Binefăcătorul nostru!
Şi faţă de Lucrarea Lui, căreia i-am rămas mereu restanţieri, de atâţia ani şi cu atât de mult!
Noi culegem în fiecare an din grădina unde am semănat.
Noi încasăm în fiecare lună de la serviciul unde am muncit.
Noi primim în fiecare zi har peste har de la Dumnezeu...
Cât dăm noi, pe lună, partea Domnului, din ceea ce am realizat cu ajutorul şi sub paza Lui?
Cât dăm noi zilnic Domnului partea Lui, drept mulţumire şi datorie pentru darul harului Său?
Iar dacă în urma cercetării noastre Duhul Sfânt ne va descoperi şi noi vom vedea cu groază cât de îndatoraţi şi îndatoraţi am rămas, vino frate, vino sora mea, să nu mai stăm nepăsători faţă de această mare răspundere şi poruncă!...
Veniţi să facem şi noi ca fraţii cei preaiubiţi şi surorile noastre cele scumpe din bisericile Macedoniei, care în mijlocul multelor necazuri prin care treceau nu numai că nu erau întristaţi sau plângăreţi, ci cu bucurie nespus de mare, chiar din sărăcia lor lucie, adică nu putea fi o sărăcie mai mare ca a lor, - au arătat un aşa mare belşug de dărnicie, încât Sfântul Apostol spune uimit: Vă mărturisesc că au dat de bunăvoie după puterea lor şi chiar peste puterile lor...
Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi. Şi au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu (2 Cor. 8, 1-5).
O, dacă ne-am ruga şi noi mai mult...
Şi dacă ne-am da şi noi mai mult toate silinţele ca să sporim şi în privinţa asta! Căci sporul nostru în dărnicie în loc să meargă crescând, dă înapoi, micşorându-se.
Noi aproape toţi uităm tocmai aceste jertfe, cele mai plăcute lui Dumnezeu decât toate oricare altele: binefacerea şi dărnicia. Cum se pare că făceau şi fraţii evrei (Evrei 13, 16).
Să nu fim aşa, fraţilor! Ci să ne aducem aminte până ce nu este prea târziu, de sfatul Cuvântului care ne zice:
Cine seamănă puţin - puţin va secera;
Iar cine seamănă nimic - nimic va şi secera!
Şi cât seamănă.
8 - Şi Dumnezeu poate
Când luăm noi pe Dumnezeu părtaş la toate lucrările noastre, atunci noi trebuie să avem o sfântă şi cutremurătoare grijă, ca mai întâi Lui să-I facem parte şi din rezultatul lucrărilor noastre.
Ce mare lucru este să umblăm noi întru totul cinstiţi faţă de Dumnezeu!
Să nu-L uităm niciodată.
Să nu-L nedreptăţim niciodată şi să nu-L înşelăm niciodată şi întru nimic pe Dumnezeu, cum făceau lucrătorii viei Sale... care la vremea roadelor, nu numai că nu-I dădeau partea ce se cuvenea Stăpânului, dar s-au făcut vinovaţi de păcatele cele mai mari, chiar şi împotriva trimişilor Lui la ei.
Cea mai mare crimă au făcut-o atunci când au ucis pe Însuşi Fiul Cel Preaiubit, trimes la ei după partea cuvenită Stăpânului viei (Marcu 12, 1-9).
Dumnezeu nu ne uită pe noi niciodată.
Nu uită să ne răsară în fiecare zi soarele Său.
Nu uită să ne dea ploaie timpurie sau târzie.
Nu uită vântul, când e nevoie de vânt.
Nu uită bucuria, când e nevoie de bucurie.
Nu uită durerea, când e nevoie de ea.
Nu uită odihna, dar nici munca noastră.
Nu uită primăvara, nu uită toamna. Nu uită dimineaţa, nu uită seara...
Nu uită să ne cheme pe fiecare la masa Lui.
Nu uită să ne păzească în primejdii.
Nu ne uită în singurătatea şi în necazurile noastre.
Nu ne uită şi nu ne-a uitat niciodată, nicăieri şi pe nici unul dintre noi, nici când noi nu-L cunoşteam deloc. Nici când după ce L-am cunoscut, noi iarăşi L-am uitat pe El.
Ci El a rămas mereu Acelaşi. Fiindcă nu Se poate tăgădui Singur, cum ne putem tăgădui noi adeseori. Promiţând - dar neîmplinind ce am promis... Legându-ne - şi uitând legământul făcut... Primind - şi nemaiîntorcând înapoi ceea ce am primit...
În uitarea datoriilor noastre faţă de Dumnezeu, este nu numai păcatul zgârceniei, ci şi păcatul necredinţei.
Cel nedarnic nu crede că Dumnezeu poate să-i dea înapoi ceea ce el dă semenilor săi lipsiţi.
Cel nedarnic nu crede lipsa fratelui său.
Nu crede nevoia Lucrării lui Dumnezeu.
Nu crede că dacă el dă ce are acum în mână, mâine va primi - şi mâna nu-i va rămâne goală!
El nu crede că Dumnezeu poate să-i dea înapoi iarăşi.
Nu crede nici că fratele căruia îi dă - el sau alţii, îi vor mai da înapoi.
Şi vai, ce pagubă şi ce pierdere mare este aceasta!
Dumnezeu nostru poate...
El poate oricând.
Şi poate orice.
De aceea încrederea în El trebuie să fie în inimile noastre nemărginită. Pentru împlinirea poruncilor Sale, noi trebuie să mergem pe calea ascultării de El, chiar dacă mii de piedici sau mii de vrăjmaşi ne-ar ameninţa.
De la începutul venirii noastre la Isus, ni s-a spus nouă că în lume vom avea necazuri.
Câte necazuri am avut noi, dar prin harul Lui El ne-a scos biruitori din ele.
Despre fiecare necaz biruit am vorbit sau am scris atunci... Dar îndată a venit un altul parcă şi mai mare.
După ce am scăpat şi din acesta, am vorbit sau am scris iarăşi... Ne-am rugat şi am mulţumit Domnului din nou că ne-a scăpat... Dar nu după multă vreme, o altă furtună ne-a încercat iarăşi...
Şi mereu aşa va fi, până când vom ajunge în Ierusalimul nostru cel Ceresc, după cum a fost şi cu poporul Israel, prin toată pustia lui, până ce a ajuns în Canaan...
Odată un biet călător printr-o pustie mare, umblând singur spre casa lui depărtată, avu să se întâlnească cu un câine mare, turbat...
Omul se îngrozi şi luptă cu el, îl birui şi merse mai departe spre casă.
Când se întâlni cu nişte oameni, le povesti prin ce groază a trecut, cum s-a luptat şi cum a biruit... Apoi merse bucuros mai departe.
Dar nu merse mult, până când întâlni un lup mare... Bietul călător se umplu de spaimă, dar merse spre lup, se luptă cu el, îl birui şi merse mai departe.
Întâlnind pe alţi oameni, nu le mai povesti despre câine, ci doar despre lup.
Apoi merse şi mai bucuros mai departe.
Dar iarăşi nu merse mult şi se întâlni cu un leu... Omul se rugă puternic şi cu ajutorul lui Dumnezeu reuşi să scape şi din ghearele leului.
Acum, când se întâlni cu alţi oameni, nu mai povesti nici despre lup, ci le povesti despre leu...
Dar iarăşi nu merse mult şi din nou se întâlni în calea lui cu un şarpe uriaş şi groaznic...
Acum bietul călător se socoti pierdut... Dar se rugă din tot sufletul său lui Dumnezeu care poate totul... Şi luptând cât putu cu şarpele, reuşi să scape şi de şarpe.
Când acum se întâlni din nou cu oamenii, el nu le mai povesti nici despre leu, nici despre lup, nici despre câinele turbat, ci le povesti despre şarpele cel groaznic.
Iar oamenii auzindu-l, de fiecare dată se înduioşau de mila bietului călător şi se mirau de curajul pe care i l-a dat dragostea lui de cei dragi ai săi şi de casa lui, care l-au făcut să biruie totul şi să nu se întoarcă din drumul său până ce a ajuns acolo.
Două lucruri trebuie să învăţăm de aici:
întâi, că Dumnezeul nostru poate să biruiască orice piedică sau vrăjmaş care ne-ar ieşi în cale;
apoi, că noi nu trebuie să fugim sau să ne abatem din calea noastră, chiar dacă orice primejdie ne-ar ameninţa, ci să înfruntăm orice piedică şi să răzbim înainte, până ce vom ajunge şi noi Acasă, unde Domnul nostru şi preaiubiţii noştri ne aşteaptă.
Şi încă ceva: când întâlnim nişte necazuri mai mari, nici nu ne mai aducem aminte de cele mai mici.
Dacă astfel ne vom apropia cu rugăciune şi cu credinţă de tot greul pe care îl vom întâlni în calea noastră, oricât ar fi de primejdios cel care ne ameninţă, noi vom birui, căci Domnul este cu noi ca să ne scape, după cum ne-a făgăduit El (Ier. 1, 8; Matei 28, 20).
Iar noi, scumpii noştri fraţi şi surori, să nu ne mirăm de toate necazurile acestea ce dau peste noi, ca de ceva neobişnuit, ci după Cuvântul Domnului pe care aşa de bine îl ştim, că tocmai la aceasta am fost şi rânduiţi, să ne rugăm mai fierbinte şi să luptăm mai cu nădejde (1 Tes. 3, 2-4).
Câtă vreme vom mai avea de mers prin pustia lumii acesteia, plină de tot felul de primejdii pentru călătorii spre cer, vom avea mereu noi suferinţe, care ne vor face să le uităm pe cele vechi; vrăjmaşi mereu mai ameninţători care ne vor face să uităm pe cei dinainte; şi piedici mai mari, care ne vor face să le uităm pe cele din trecut.
Mereu vom da de alte fiare, dar Dumnezeul nostru ne va izbăvi de toate, fiindcă Dumnezeul nostru poate.
Să ne bizuim pe El ca David şi să luptăm în Numele Lui - şi vom vedea că orice Goliat din faţa noastră se va prăbuşi!
11 - Veţi fi îmbogăţiţi
Deşi este foarte adevărat lucrul acesta, că Dumnezeu are grijă totdeauna să-i dea înapoi celui care dă altuia, şi chiar să-i întoarcă cu dobândă celui care a împrumutat pe altul - totuşi un adevărat credincios trebuie să împlinească porunca binefacerii şi dărniciei, nu pentru a primi el însuşi mai mult înapoi, ci pentru binefacerea însăşi. Răsplata unei fapte bune este însăşi ea, fapta cea bună, după cum şi pedeapsa unui păcat este el, păcatul însuşi.
Chiar dacă noi ştim că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă frumoasă a omului, până când şi un cuvânt frumos pe care îl rosteşte - totuşi străduinţa noastră pentru binefaceri trebuie să nu fie pentru gândul răsplătirii pământeşti, ci să avem numai gândul împlinirii voii lui Dumnezeu şi al dragostei de semeni.
Există multe feluri de falşi credincioşi - spune un cuvânt părintesc - printre care sunt şi următorii:
- cei care fac binele pentru un câştig pământesc;
- cei care vor prin asta să se arate lumii, spre laudă;
- cei care vor să-şi ascundă astfel zgârcenia inimii lor;
- cei cu gândul că vor fi răsplătiţi mai cu mult;
- cei care fac binele de frica pedepsei...
Toţi acei făţarnici se pot bucura câteva clipe de binefacerile lor, dar Judecata lui Dumnezeu va fi aspră pentru ei, ca şi pentru cei care nu fac nici chiar pentru astea.
Adevăratul credincios al Domnului îşi va împlini binefacerea sa de fiecare dată cu acea bucurie nespusă cu care şi-o împlineau fraţii macedonieni, care făceau asta ca şi cum prin ocazia ce li se da să facă un bine, Dumnezeu le dădea un har şi le făcea un favor nespus mai mare.
Atunci credinciosul, nu numai că nu se va bucura dând cât mai mult poate, ci o va şi face asta cu atâta grabă şi mulţumire cum face cineva când ar veni împăratul în casa lui să-i ceară un pahar cu apă sau un scaun de odihnă.
Numai gândul dragostei lui Hristos poate face pe cineva să facă binele astfel. Iar după ce l-a făcut, să rămână în tăcere, în smerenie şi în ascuns.
Prin tăcere şi smerenie, binefacerea în ascuns este sfântă, iar ea îl sfinţeşte totdeauna şi pe cel care a făcut-o şi apoi a uitat-o, pentru a face alta.
Tot ce uităm noi, nu va uita Dumnezeu...
Slavă veşnică Ţie, Marele şi Bogatul nostru Dumnezeu, Binefăcătorul nostru Sfânt!
Din tot sufletul nostru Îţi mulţumim pentru fiecare prilej pe care ni-l oferi şi pentru fiecare ajutor pe care ni-l dai - ca să putem face un bine, când putem veni în ajutorul Lucrării Tale sau al fraţilor noştri, copiii Tăi.
Când Lucrarea Ta suferă împovărată, când copiii Tăi suferă lipsiţi, înseamnă că Tu Însuţi suferi prin ei şi cu ei - şi vii la noi să ne dai prilejul unei mari răsplătiri.
O, cât de dureros ar trebui să auzim noi Cuvântul Tău poruncindu-ne şi rugându-ne atunci: Luaţi jugul Meu... Ajutaţi-Mă la sarcina Mea...
Ferice de acei care Te aud pe Tine, când Lucrarea Ta suferă... Şi care Te văd pe Tine, când fraţii suferă...
Ferice de acel care nu dă atunci doar ca fariseul: a zecea parte. Nici chiar ca Zacheu: jumătate din avuţia sa... Ci, ca văduva săracă: tot ce are.
Te rugăm Doamne Isuse dăruieşte-ne şi nouă o inimă plină de bucuria de a face binele, pentru că numai în felul acesta binele făcut va fi sfânt şi binecuvântat,
iar binefăcătorii sfinţiţi şi binecuvântaţi în veci. Amin.