La Apostolul din Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
6. Să știți: cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.
7. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci “pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu.”
8. Și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună,
9. după cum este scris: “A împrăștiat, a dat săracilor, neprihănirea lui rămâne în veac.”
10. “Cel ce dă sămânță semănătorului și pâine pentru hrană“, vă va da și vă va înmulți și vouă sămânța de semănat și va face să crească roadele neprihănirii voastre.
11. În chipul acesta veți fi îmbogățiți în toate privințele, pentru orice dărnicie, care prin noi, va face să se aducă mulțumiri lui Dumnezeu.
6 - Cine seamănă puțin
În tot acest loc din Sfânta Scriptură, Duhul Domnului prin Sfântul Apostol caută să ne arate și să ne învețe că una dintre cele mai frumoase părți ale omului duhovnicesc este virtutea dărniciei.
Și că un adevărat credincios trebuie să devină un om care și în privința asta să se asemene în tot felul lui de a fi și de a simți, cu Domnul său Isus, cu Tatăl ceresc care este plin de milă și bogat în bunătate.
Despre virtutea dărniciei s-a tot vorbit și se tot vorbește atât de mult. Poate că se vorbește chiar și prea mult, pentru că prea mulți sunt cei stăpâniți de pofta lăcomiei și de a tot lua mereu. Și atunci au tot interesul să vorbească despre dărnicia altora, căci aceasta este mereu în folosul lor...
Alții vorbesc de ea, căci prea mulți sunt stăpâniți de păcatul zgârceniei - și atunci trebuințele Lucrării lui Dumnezeu sau nevoile săracilor rămân datorii mereu neplătite și goluri mereu neumplute, în așa fel încât este mereu nevoie să li se aducă oamenilor aminte neîncetat de acestea.
Dar de obicei în privința asta celui care dă nu-i nevoie să-i aduci aminte de această parte atât de însemnată a unei vieți duhovnicești - el dă fără să i se ceară...
Iar cel căruia este mereu nevoie să-i tot aduci aminte de acestea, acela de obicei nu dă, nici dacă i se tot cere...
Nevoia de a da pentru Dumnezeu o parte din avutul sau din câștigul nostru, nu este în primul rând o trebuință a lui Dumnezeu. Sau o trebuință a semenilor noștri. Ci este o datorie a noastră.
Este o trebuință, un interes al nostru, un folos al nostru. Cum este o trebuință de a semăna acum, pentru ca să avem ce culege mai târziu.
Și cum fiecare semănător care este înțelept și sănătos se gândește din vremea semănatului ca să semene cât mai mult și cât mai la timp, tocmai ca la vremea secerișului să aibă ce strânge și mult și bun - tot așa ar trebui să privim noi binefacerea, datoria de a face și a da cât mai mult, cât mai cu bucurie și cât mai bine în lucrarea dărniciei despre care scrie atât de limpede aici Cuvântul Domnului nostru.
De altfel, gândul și duhul dărniciei sunt puse de Dumnezeu în orice suflet care este curat în felul venirii lui la Hristos. Și care vrea să umble în chip plăcut și frumos cu Dumnezeul său.
Duhul Sfânt este în primul rând Duhul unei dărnicii bogate. El de la început S-a arătat plin de orice dar bun și cu o revărsare de dărnicie în toate privințele peste Biserica și Lucrarea Sa.
În nici o privință Duhul Domnului nu S-a arătat sărac sau zgârcit față de noi. Nici chiar în privința darurilor trupești.
Priviți în viața oricărui om cu adevărat credincios, cât de darnic și de bogat în bunătate Se arată și S-a arătat Dumnezeu față de el în toate privințele.
Frate sau soră care auzi aceste adevăruri, adu-ți aminte chiar și tu! Să ne aducem aminte chiar și noi cum eram cândva și cum suntem astăzi!
N-ai fost chiar un necunoscut și un sărac la început?
Poate erai slugă pe undeva...
Poate n-aveai nici încălțăminte, nici hrană, nici locuință și duceai atâta lipsă...
Iar astăzi ce belșug ai din toate! Ai atâta încât nu numai că nu ești silit să mai duci nici o lipsă, ci tu însuți ai ajuns în stare să ai cât nici nu-ți lipsește. Ai atâta prisos, încât îl risipești și pe ce n-ai nevoie...
Cine a făcut asta pentru tine? Mintea ta? Dar câți sunt oare mai înțelepți ca tine - și totuși nu au starea ta?
Puterea ta, bunătatea ta, meritele tale? Dar câți sunt oare cei încă mai înzestrați ca tine - și totuși duc lipsă în multe privințe, pe când tu ai belșug?
Nu vezi că bunătatea și dărnicia lui Dumnezeu au fost față de tine nespus mai bogate decât față de alții?
Atunci nu-ți spune ție tot cugetul tău că cine a primit mult, este dator să dea mult? Nu te mustră pe tine conștiința ta când îți aduci aminte de câte legăminte ai pus tu cu Domnul când erai sărac, că dacă îți va ajuta să ajungi să ai, vei da pentru Domnul atâta și atâta?
Adu-ți aminte când erai fără casă și-ți doreai să ai și tu casa ta, ce I-ai promis atunci Domnului? N-ai zis tu: Doamne, dacă mă vei ajuta să am o casă a mea, cea mai largă și mai frumoasă cameră, ba toată casa mea o voi pregăti pentru Tine, pentru adunarea fraților, pentru primirea de oaspeți, pentru adăpostul celor lipsiți?
Iar acum, când Domnul ți-a ajutat să ai o casă, ce faci cu promisiunea ta de atunci?
Mai are adunarea Domnului loc de mobila ta acolo?
Mai pot călca picioarele fraților pe covoarele tale?
Se mai pot culca săracii Domnului în așternuturile tale luxoase?
Adu-ți aminte că I-ai cerut Domnului să-ți dea o mașină și cât I-ai promis înainte de a o avea că o vei pune în slujba Lui! Că vei duce pe frați. Că vei purta cu ea lucrurile Domnului. Că vei face și vei alerga oriunde va fi nevoie de ceva pentru Domnul?
Și acum, când o ai, cum îți împlinești această făgăduință și cum o pui în slujba Celui care ți-a dat-o?
Ai fost bolnav și ai cerut Domnului sănătate...
Când erai pe patul de boală și te gândeai de câte ori ai avut și timp și ocazii să alergi pentru Domnul, să mergi, să vii, să lucrezi, să dai, să primești pe frați, - și n-ai făcut-o - cum te mustra cugetul și cum promiteai Domnului că dacă te va face sănătos, o, cum vei alerga de acum înainte numai pentru cele duhovnicești... Cât ai să lucrezi, cât ai să dai, cum ai să fii...
Acum ai ajuns iarăși sănătos. Acum ai iarăși ocazii și ai iarăși timp și ai iarăși cu ce face toate acestea. Dar oare faci tu din tot ce I-ai promis Domnului atunci?
Ai fost într-un mare necaz...
Poate la închisoare, poate aproape să intri în ea, poate într-o altă încurcătură și primejdie...
Și cum îți tremura inima atunci... și cum îți curgeau lacrimile și cum se ridicau spre cer privirile tale, rugăciunile tale, promisiunile tale... părerile tale de rău că n-ai făcut binele!
Și făgăduințele fierbinți că dacă Domnul te va mai scăpa din acel necaz, cum vei face, cum vei umbla, cum vei fi!...
Și iată că Dumnezeu te-a crezut, te-a ascultat, te-a izbăvit... Dar tu ce mai împlinești din tot ce ai spus și te-ai legat atât de solemn și de hotărât atunci?
Vezi frate, vezi soră cum ne-am purtat și ne purtăm noi față de Dumnezeu?
Până când avem o mare nevoie, un mare necaz, o mare dorință - promitem, ne legăm, ne luăm hotărâri mari.
Dar îndată ce Domnul ne ascultă, Îl înșelăm, Îl mințim, Îl amânăm...
Ca și cum Domnul Dumnezeu ar fi un om de nimica, de care dacă vrem ținem seama ce I-am promis, iar dacă nu, - nu!
Pe cine înșelăm noi lucrând astfel?
Pe cine mințim sau cui îi facem rău? Lui? Dar ce câștigă sau ce pierde El dacă noi ne ținem cuvântul dat? Sau ce pierde El dacă nu ni-l ținem?
Apoi când Dumnezeu Își retrage mâna Sa ocrotitoare de peste casa noastră, de peste sănătatea noastră, de peste mașina și de peste slujba noastră și ne ajunge urmarea faptelor noastre, ce facem atunci?
Peste casă vine paguba,
peste mașină accidentul,
peste viață sau familie boala,
peste veseliile noastre iarăși tânguirea;
la cine mai alergăm iarăși? La Dumnezeul pe care L-am mințit și înșelat? Mai putem?
Mai îndrăznim?
Dar când va veni moartea și va trebui să mergem în fața Judecății Lui?
Credem noi oare că nu ne vor mai putea veni necazurile acestea fiindcă acum încă ne merge bine? Pentru că dacă încă n-a venit vremea culesului pedepselor a ceea ce am semănat sau încă mai semănăm, credem că nu ne va mai veni niciodată?
A scăpat cineva oare dinaintea noastră care a mai făcut ceea ce facem noi?
Și nu va mai veni oare și peste semănatul nostru un seceriș?
Ba da! Va veni sigur și grabnic pedeapsa fiecăruia!
Să nu ne înșelăm singuri: ce seamănă omul, aceea va și secera! În privința asta ca și în toate privințele, Cuvântul Domnului este întru totul adevărat (Galateni 6, 7-8).
7 - După cum a hotărât în inima lui
Am mai vorbit de hotărârea inimii noastre care într-un moment înalt sau într-o stare grea, ia hotărâri frumoase și plăcute lui Dumnezeu.
Ce bine este de omul acela care își ascultă inima lui atunci când prin îndemnul Duhului Sfânt, ia astfel de hotărâri.
Sfântul Apostol stăruiește aici ca fiecare dintre noi când am luat o hotărâre bună, să nu ne-o uităm, nici să nu începem să ne târguim apoi cu inima noastră să mai lase din hotărârea luată și să dăm mai puțin decât am promis.
În privința asta, Apostolul Domnului care dorea să-i încurajeze cât mai mult la binefacere pe copiii săi sufletești din Corint, le dă ceva mai înainte ca pildă de dărnicie pe frații din Macedonia, care deși erau trupește mai săraci ca ei, sufletește aveau o stare nespus mai bună și niște experiențe de viață mai frumoase în privința asta cu Dumnezeu.
Ascultați numai cât de frumos vorbește Apostolul despre frații noștri a căror cinste a rămas pe totdeauna nemuritoare, pe paginile Sfintelor Scripturi și în Cartea Laudelor lui Dumnezeu.
Fraților, voim să vă aducem la cunoștință harul, pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare, și sărăcia lor lucie, au dat naștere la un belșug de dărnicie din partea lor.
Vă mărturisesc că au dat de bună voie, după puterea lor, și chiar peste puterile lor.
Și ne-au rugat cu mari stăruințe pentru harul și părtășia la această strângere de ajutoare pentru sfinți. Și au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului, și apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu (2 Cor. 8, 1-5).
Apoi îi îndeamnă și pe corinteni să facă și ei la fel: După cum sporiți în toate lucrurile: în credință, în cuvânt, în cunoștință, în orice râvnă, și în dragostea voastră pentru noi, căutați să sporiți și în această binefacere. Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă; ci pentru râvna altora, și ca să pun la încercare curăția dragostei voastre. Căci cunoașteți harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți. În această privință vă dau un sfat și sfatul acesta vă este de folos vouă, care, de acum un an, cei dintâi ați început nu numai să faceți, ci să și voiți. Isprăviți dar acum de făcut; pentru ca, după graba voinței să fie și înfăptuirea, potrivit cu mijloacele voastre. Pentru că, dacă este bunăvoință, darul este primit, avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are. Aici nu este vorba ca alții să fie ușurați, iar voi strâmtorați; ci este vorba de o potrivire: în împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor pentru ca și prisosul lor să acopere, la rândul lui, nevoile voastre, așa ca să fie o potrivire, după cum este scris: Cel ce strânsese mult, n-avea nimic de prisos și cel ce strânsese puțin, nu ducea lipsă (2 Cor. 8, 7-15).
Peste nimeni nu se pune ca o sarcină silită această datorie a dărniciei.
Aceasta nu trebuie să ne-o simțim nimeni dintre noi ca pe o povară a legii, cum era povara zeciuielii pentru farisei, care făceau totul ca să scape de povara asta, recurgând la tot felul de șiretlicuri față de Dumnezeu.
Dacă porunca Legii era ca fariseul să dea zeciuială din anumite semănături, el semăna altele din care Legea nu-l obliga la zeciuială.
Dacă Legea îl obliga să dea ceva părinților săi, el zicea: Aceasta este Corban, adică l-am închinat Domnului. Ca să nu mai fie obligat să-și ajute cu el părinții lui.
Astfel nu-I da nici Domnului și nu-l da nici părinților săi.
O, nu sunt oare și între noi mulți în felul acesta, al fariseilor?
N-am auzit chiar noi pe mulți spunând, anume ca să nu dea: Nu mai sunt acum săraci! Nimeni nu mai este sărac acum, decât cel leneș, care nu vrea să muncească. Și anume nu caută să vadă în jurul lui câți bătrâni neputincioși sunt fără nici un susținător.
Câți bolnavi părăsiți,
câți în aziluri, în orfelinate, în spitale,
câți în casele de nebuni sau în sărăcie sau cu copii mulți,
câți cu un singur salariu la zece copii sau cu o pensie neputincioasă...
Chiar și dintre cei cărora le place să se ridice în fața altora ca să predice Evanghelia, sunt atât de mulți care au bogățiile lumii acesteia adunate cu destulă necinstire a Cuvântului lui Dumnezeu, dar trec pe lângă frații lipsiți și pe lângă săraci fără să-i vadă. Și fără să-și simtă nimic din datoriile acestea.
Ce să mai zicem apoi de poverile și trebuințele Lucrării lui Dumnezeu care ea însăși ca să se mențină, are atâtea trebuințe, dar pe care omul care nu-și simte nici o datorie față de această Lucrare, nu le vede și nu le aude.
Vestirea Cuvântului, răspândirea Evangheliei, călătoriile pentru cercetarea celor nevoiași sau doritori după Domnul...
primirea sau petrecerea fraților plecați,
ajutorarea celor lipsiți sau prinși în lucrul Evangheliei,
părtășia la sarcinile celor ajunși în necaz pentru Numele Domnului, cheltuielile pentru propovăduire,
- toate acestea care nu se pot face fără ca cineva să poarte povara lor - sunt total necunoscute și străine pentru cea mai mare parte dintre cei care se împărtășesc zilnic, într-un fel sau altul, din atâtea daruri și binefaceri ale Lucrării lui Dumnezeu.
Dar ei s-au obișnuit numai să primească soare, ploaie, sănătate, cărți, Biblii, pâine, belșug din toate,
dar nu-și aduc aminte că sunt și datori. Ba încă și cu restanțe de ani și ani, pentru toate acestea și pentru câte altele lui Dumnezeu, Lucrării Sale și celor prin ostenelile cărora le-au primit.
De cele mai multe ori Lucrarea lui Dumnezeu, lucrătorii lui Dumnezeu și săracii lui Dumnezeu trăiesc numai prin dărnicia macedonienilor... adică a fraților săraci trupește... și nu a corintenilor, care sunt bogați în cele trupești. Care se prea îngâmfă uneori, care împărțesc fără frați... dar care nu se gândesc deloc să dea ei, de bunăvoia lor...
Nu știu cum este harul dărniciei. Nici nu-l cunosc cât de mare și minunat este harul acesta.
Bucuria de a da lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu, ei nici nu o știu cum este...
Și din pricina asta nici nu cunosc ce minunată răsplătire vine din cer peste cei care pun la încercare astfel dărnicia nemăsurată a răsplătirilor Domnului față de oricine împlinește vreo binefacere din dragoste...
Tu suflet drag, frate și soră, vino să ne cercetăm pe noi înșine față de acest cuvânt, față de această poruncă, față de această mare datorie pe care o avem fiecare dintre noi față de Dumnezeul și Binefăcătorul nostru!
Și față de Lucrarea Lui, căreia i-am rămas mereu restanțieri, de atâția ani și cu atât de mult!
Noi culegem în fiecare an din grădina unde am semănat.
Noi încasăm în fiecare lună de la serviciul unde am muncit.
Noi primim în fiecare zi har peste har de la Dumnezeu...
Cât dăm noi, pe lună, partea Domnului, din ceea ce am realizat cu ajutorul și sub paza Lui?
Cât dăm noi zilnic Domnului partea Lui, drept mulțumire și datorie pentru darul harului Său?
Iar dacă în urma cercetării noastre Duhul Sfânt ne va descoperi și noi vom vedea cu groază cât de îndatorați și îndatorați am rămas, vino frate, vino sora mea, să nu mai stăm nepăsători față de această mare răspundere și poruncă!...
Veniți să facem și noi ca frații cei preaiubiți și surorile noastre cele scumpe din bisericile Macedoniei, care în mijlocul multelor necazuri prin care treceau nu numai că nu erau întristați sau plângăreți, ci cu bucurie nespus de mare, chiar din sărăcia lor lucie, adică nu putea fi o sărăcie mai mare ca a lor, - au arătat un așa mare belșug de dărnicie, încât Sfântul Apostol spune uimit: Vă mărturisesc că au dat de bunăvoie după puterea lor și chiar peste puterile lor...
Și ne-au rugat cu mari stăruințe pentru harul și părtășia la această strângere de ajutoare pentru sfinți. Și au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului, și apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu (2 Cor. 8, 1-5).
O, dacă ne-am ruga și noi mai mult...
Și dacă ne-am da și noi mai mult toate silințele ca să sporim și în privința asta! Căci sporul nostru în dărnicie în loc să meargă crescând, dă înapoi, micșorându-se.
Noi aproape toți uităm tocmai aceste jertfe, cele mai plăcute lui Dumnezeu decât toate oricare altele: binefacerea și dărnicia. Cum se pare că făceau și frații evrei (Evrei 13, 16).
Să nu fim așa, fraților! Ci să ne aducem aminte până ce nu este prea târziu, de sfatul Cuvântului care ne zice:
Cine seamănă puțin - puțin va secera;
Iar cine seamănă nimic - nimic va și secera!
Și cât seamănă.
8 - Și Dumnezeu poate
Când luăm noi pe Dumnezeu părtaș la toate lucrările noastre, atunci noi trebuie să avem o sfântă și cutremurătoare grijă, ca mai întâi Lui să-I facem parte și din rezultatul lucrărilor noastre.
Ce mare lucru este să umblăm noi întru totul cinstiți față de Dumnezeu!
Să nu-L uităm niciodată.
Să nu-L nedreptățim niciodată și să nu-L înșelăm niciodată și întru nimic pe Dumnezeu, cum făceau lucrătorii viei Sale... care la vremea roadelor, nu numai că nu-I dădeau partea ce se cuvenea Stăpânului, dar s-au făcut vinovați de păcatele cele mai mari, chiar și împotriva trimișilor Lui la ei.
Cea mai mare crimă au făcut-o atunci când au ucis pe Însuși Fiul Cel Preaiubit, trimes la ei după partea cuvenită Stăpânului viei (Marcu 12, 1-9).
Dumnezeu nu ne uită pe noi niciodată.
Nu uită să ne răsară în fiecare zi soarele Său.
Nu uită să ne dea ploaie timpurie sau târzie.
Nu uită vântul, când e nevoie de vânt.
Nu uită bucuria, când e nevoie de bucurie.
Nu uită durerea, când e nevoie de ea.
Nu uită odihna, dar nici munca noastră.
Nu uită primăvara, nu uită toamna. Nu uită dimineața, nu uită seara...
Nu uită să ne cheme pe fiecare la masa Lui.
Nu uită să ne păzească în primejdii.
Nu ne uită în singurătatea și în necazurile noastre.
Nu ne uită și nu ne-a uitat niciodată, nicăieri și pe nici unul dintre noi, nici când noi nu-L cunoșteam deloc. Nici când după ce L-am cunoscut, noi iarăși L-am uitat pe El.
Ci El a rămas mereu Același. Fiindcă nu Se poate tăgădui Singur, cum ne putem tăgădui noi adeseori. Promițând - dar neîmplinind ce am promis... Legându-ne - și uitând legământul făcut... Primind - și nemaiîntorcând înapoi ceea ce am primit...
În uitarea datoriilor noastre față de Dumnezeu, este nu numai păcatul zgârceniei, ci și păcatul necredinței.
Cel nedarnic nu crede că Dumnezeu poate să-i dea înapoi ceea ce el dă semenilor săi lipsiți.
Cel nedarnic nu crede lipsa fratelui său.
Nu crede nevoia Lucrării lui Dumnezeu.
Nu crede că dacă el dă ce are acum în mână, mâine va primi - și mâna nu-i va rămâne goală!
El nu crede că Dumnezeu poate să-i dea înapoi iarăși.
Nu crede nici că fratele căruia îi dă - el sau alții, îi vor mai da înapoi.
Și vai, ce pagubă și ce pierdere mare este aceasta!
Dumnezeu nostru poate...
El poate oricând.
Și poate orice.
De aceea încrederea în El trebuie să fie în inimile noastre nemărginită. Pentru împlinirea poruncilor Sale, noi trebuie să mergem pe calea ascultării de El, chiar dacă mii de piedici sau mii de vrăjmași ne-ar amenința.
De la începutul venirii noastre la Isus, ni s-a spus nouă că în lume vom avea necazuri.
Câte necazuri am avut noi, dar prin harul Lui El ne-a scos biruitori din ele.
Despre fiecare necaz biruit am vorbit sau am scris atunci... Dar îndată a venit un altul parcă și mai mare.
După ce am scăpat și din acesta, am vorbit sau am scris iarăși... Ne-am rugat și am mulțumit Domnului din nou că ne-a scăpat... Dar nu după multă vreme, o altă furtună ne-a încercat iarăși...
Și mereu așa va fi, până când vom ajunge în Ierusalimul nostru cel Ceresc, după cum a fost și cu poporul Israel, prin toată pustia lui, până ce a ajuns în Canaan...
Odată un biet călător printr-o pustie mare, umblând singur spre casa lui depărtată, avu să se întâlnească cu un câine mare, turbat...
Omul se îngrozi și luptă cu el, îl birui și merse mai departe spre casă.
Când se întâlni cu niște oameni, le povesti prin ce groază a trecut, cum s-a luptat și cum a biruit... Apoi merse bucuros mai departe.
Dar nu merse mult, până când întâlni un lup mare... Bietul călător se umplu de spaimă, dar merse spre lup, se luptă cu el, îl birui și merse mai departe.
Întâlnind pe alți oameni, nu le mai povesti despre câine, ci doar despre lup.
Apoi merse și mai bucuros mai departe.
Dar iarăși nu merse mult și se întâlni cu un leu... Omul se rugă puternic și cu ajutorul lui Dumnezeu reuși să scape și din ghearele leului.
Acum, când se întâlni cu alți oameni, nu mai povesti nici despre lup, ci le povesti despre leu...
Dar iarăși nu merse mult și din nou se întâlni în calea lui cu un șarpe uriaș și groaznic...
Acum bietul călător se socoti pierdut... Dar se rugă din tot sufletul său lui Dumnezeu care poate totul... Și luptând cât putu cu șarpele, reuși să scape și de șarpe.
Când acum se întâlni din nou cu oamenii, el nu le mai povesti nici despre leu, nici despre lup, nici despre câinele turbat, ci le povesti despre șarpele cel groaznic.
Iar oamenii auzindu-l, de fiecare dată se înduioșau de mila bietului călător și se mirau de curajul pe care i l-a dat dragostea lui de cei dragi ai săi și de casa lui, care l-au făcut să biruie totul și să nu se întoarcă din drumul său până ce a ajuns acolo.
Două lucruri trebuie să învățăm de aici:
întâi, că Dumnezeul nostru poate să biruiască orice piedică sau vrăjmaș care ne-ar ieși în cale;
apoi, că noi nu trebuie să fugim sau să ne abatem din calea noastră, chiar dacă orice primejdie ne-ar amenința, ci să înfruntăm orice piedică și să răzbim înainte, până ce vom ajunge și noi Acasă, unde Domnul nostru și preaiubiții noștri ne așteaptă.
Și încă ceva: când întâlnim niște necazuri mai mari, nici nu ne mai aducem aminte de cele mai mici.
Dacă astfel ne vom apropia cu rugăciune și cu credință de tot greul pe care îl vom întâlni în calea noastră, oricât ar fi de primejdios cel care ne amenință, noi vom birui, căci Domnul este cu noi ca să ne scape, după cum ne-a făgăduit El (Ier. 1, 8; Matei 28, 20).
Iar noi, scumpii noștri frați și surori, să nu ne mirăm de toate necazurile acestea ce dau peste noi, ca de ceva neobișnuit, ci după Cuvântul Domnului pe care așa de bine îl știm, că tocmai la aceasta am fost și rânduiți, să ne rugăm mai fierbinte și să luptăm mai cu nădejde (1 Tes. 3, 2-4).
Câtă vreme vom mai avea de mers prin pustia lumii acesteia, plină de tot felul de primejdii pentru călătorii spre cer, vom avea mereu noi suferințe, care ne vor face să le uităm pe cele vechi; vrăjmași mereu mai amenințători care ne vor face să uităm pe cei dinainte; și piedici mai mari, care ne vor face să le uităm pe cele din trecut.
Mereu vom da de alte fiare, dar Dumnezeul nostru ne va izbăvi de toate, fiindcă Dumnezeul nostru poate.
Să ne bizuim pe El ca David și să luptăm în Numele Lui - și vom vedea că orice Goliat din fața noastră se va prăbuși!
11 - Veți fi îmbogățiți
Deși este foarte adevărat lucrul acesta, că Dumnezeu are grijă totdeauna să-i dea înapoi celui care dă altuia, și chiar să-i întoarcă cu dobândă celui care a împrumutat pe altul - totuși un adevărat credincios trebuie să împlinească porunca binefacerii și dărniciei, nu pentru a primi el însuși mai mult înapoi, ci pentru binefacerea însăși. Răsplata unei fapte bune este însăși ea, fapta cea bună, după cum și pedeapsa unui păcat este el, păcatul însuși.
Chiar dacă noi știm că Dumnezeu răsplătește orice faptă frumoasă a omului, până când și un cuvânt frumos pe care îl rostește - totuși străduința noastră pentru binefaceri trebuie să nu fie pentru gândul răsplătirii pământești, ci să avem numai gândul împlinirii voii lui Dumnezeu și al dragostei de semeni.
Există multe feluri de falși credincioși - spune un cuvânt părintesc - printre care sunt și următorii:
- cei care fac binele pentru un câștig pământesc;
- cei care vor prin asta să se arate lumii, spre laudă;
- cei care vor să-și ascundă astfel zgârcenia inimii lor;
- cei cu gândul că vor fi răsplătiți mai cu mult;
- cei care fac binele de frica pedepsei...
Toți acei fățarnici se pot bucura câteva clipe de binefacerile lor, dar Judecata lui Dumnezeu va fi aspră pentru ei, ca și pentru cei care nu fac nici chiar pentru astea.
Adevăratul credincios al Domnului își va împlini binefacerea sa de fiecare dată cu acea bucurie nespusă cu care și-o împlineau frații macedonieni, care făceau asta ca și cum prin ocazia ce li se da să facă un bine, Dumnezeu le dădea un har și le făcea un favor nespus mai mare.
Atunci credinciosul, nu numai că nu se va bucura dând cât mai mult poate, ci o va și face asta cu atâta grabă și mulțumire cum face cineva când ar veni împăratul în casa lui să-i ceară un pahar cu apă sau un scaun de odihnă.
Numai gândul dragostei lui Hristos poate face pe cineva să facă binele astfel. Iar după ce l-a făcut, să rămână în tăcere, în smerenie și în ascuns.
Prin tăcere și smerenie, binefacerea în ascuns este sfântă, iar ea îl sfințește totdeauna și pe cel care a făcut-o și apoi a uitat-o, pentru a face alta.
Tot ce uităm noi, nu va uita Dumnezeu...
Slavă veșnică Ție, Marele și Bogatul nostru Dumnezeu, Binefăcătorul nostru Sfânt!
Din tot sufletul nostru Îți mulțumim pentru fiecare prilej pe care ni-l oferi și pentru fiecare ajutor pe care ni-l dai - ca să putem face un bine, când putem veni în ajutorul Lucrării Tale sau al fraților noștri, copiii Tăi.
Când Lucrarea Ta suferă împovărată, când copiii Tăi suferă lipsiți, înseamnă că Tu Însuți suferi prin ei și cu ei - și vii la noi să ne dai prilejul unei mari răsplătiri.
O, cât de dureros ar trebui să auzim noi Cuvântul Tău poruncindu-ne și rugându-ne atunci: Luați jugul Meu... Ajutați-Mă la sarcina Mea...
Ferice de acei care Te aud pe Tine, când Lucrarea Ta suferă... Și care Te văd pe Tine, când frații suferă...
Ferice de acel care nu dă atunci doar ca fariseul: a zecea parte. Nici chiar ca Zacheu: jumătate din avuția sa... Ci, ca văduva săracă: tot ce are.
Te rugăm Doamne Isuse dăruiește-ne și nouă o inimă plină de bucuria de a face binele, pentru că numai în felul acesta binele făcut va fi sfânt și binecuvântat,
iar binefăcătorii sfințiți și binecuvântați în veci. Amin.