La Apostolul din Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea îndrăcitului)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
4. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,
5. măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).
6. El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus,
7. ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus.
8. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.
9. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.
10. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.
4 - Dumnezeu care este bogat...
O, cât de mare dar de la Dumnezeu este pentru orice om ca să aibă un părinte bun, un învăţător bun, un maestru bun. Niciodată nu vom obosi în a repeta aceste lucruri, pentru ca oricare dintre noi să ne pătrundem tot mai deplin de adevărul lor. Dar mai ales în a le dobândi şi păstra noi înşine.
Şi niciodată n-ar trebui să obosim în a ne arăta mereu preţuirea, respectul şi ascultarea pe care le datorăm acestor suflete alese, pentru că valoarea lor nu poate fi cântărită cu nici un aur pământesc, niciodată.
Un astfel de părinte, învăţător şi maestru a fost pentru efeseni şi pentru toţi ceilalţi fraţi de atunci şi până astăzi, printre ceilalţi apostoli, Sfântul Pavel.
Iată cu câtă dragoste şi lacrimi, răbdare şi blândeţe, bunătate şi stăruinţă îi sfătuieşte, îi îndeamnă, îi mustră şi îi roagă el pe toţi, pentru a-i putea lumina cât mai limpede asupra adevărului. Dar şi pentru a-i înştiinţa cât mai grav asupra înşelătoriei şi ale minciunii.
Toate zilele şi nopţile lui au fost pline numai de osteneli şi de lacrimi, de rugăciuni şi de stăruinţe pentru fiecare biserică şi pentru fiecare suflet. Conştiinţa lui iubitoare şi curată, atentă şi trează simţea o răspundere zdrobitoare înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare suflet, pentru fiecare adevăr şi pentru fiecare datorie.
El cunoştea trebuinţa fiecăruia şi se străduia să-i dea tot ce vedea că-i lipseşte. De aceea el scrie corintenilor, cum am văzut, despre nevoia dragostei şi a dărniciei. Galatenilor, despre nevoia ascultării şi a statorniciei lor. Iar acum le scrie efesenilor despre marea lor trebuinţă de a cunoaşte mai bine credinţa şi mântuirea.
Adevărurile despre credinţă şi mântuire sunt cele două adevăruri mai însemnate asupra cărora Sfântul Pavel stăruie în toate cele şase capitole ale epistolei sale către efeseni.
În cele câteva versete ale apostolului de azi, el îndreaptă toate privirile spre bogăţia îndurării lui Dumnezeu Tatăl, învăţându-ne astfel pe noi toţi să ne proşternem, de la începutul căutării noastre după mântuire, în faţa îndurării Tatălui ceresc, pentru că din această bogăţie a îndurării şi a milei Lui sunt începutul şi izvorul mântuirii noastre.
Nimeni dintre noi să nu se amăgească cu nimic în privinţa aceasta! Toată mântuirea noastră şi a întregii lumi se datorează numai bogatei Sale îndurări pe care a avut-o Tatăl faţă de noi în dragostea Lui cea mare cu care ne-a iubit în Isus, Domnul nostru, Fiul Său.
Nu meritele noastre, nu calităţile noastre, nu faptele noastre, nici vreun alt dar al nostru n-au cumpănit nimic în preţul mântuirii noastre.
Nimeni dintre noi n-a putut aduce nimic înainte de mântuirea sa, pentru ca acest preţ să poată fi în drept a primi această mântuire, ci toată mântuirea noastră, de la făgăduinţa ei şi până la primire, este numai un dar al marii Sale îndurări izvorâte din dragostea cu care ne-a iubit pe noi Dumnezeu în Hristos Isus, Preaiubitul Său Fiu.
O, cât de bogat în bunătate este Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc!
În limba noastră omenească nu există cuvinte prin care să se arate bogăţia bunătăţii Lui.
Nici măsură care să arate mărimea ei.
Nici termen cu care să se compare.
E mai înaltă decât toţi munţii păcatelor omenirii. E mai lungă decât toate veacurile.
E mai răbdătoare decât toate pietrele.
Pentru toate acestea se găsesc margini, dar bunătatea lui Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, este nemărginită. Ea ţine până la sfârşitul fiecărui om şi al întregii omeniri.
Când totuşi vine plata fiecărui păcat, şi când fiecare vrăjmaş al lui Dumnezeu ajunge în osândă, el ajunge acolo nu dus de Dumnezeu, ci dus de propriul său păcat, de propriul său sfârşit, de urmările propriei sale neascultări!
O, voi toţi cei care încă n-aţi intrat în harul adus de bogăţia nemărginitei îndurări a Tatălui ceresc, nu mai întârziaţi nici o clipă, ci veniţi chiar acum, cât încă n-a trecut vremea harului Său pentru voi!
Vino şi tu suflet preaiubit care rătăceşti încă departe de Domnul Isus şi zaci în noroiul păcatelor tale peste care este gata să vină pedeapsa veşnică!
Vino cât încă braţele Tatălui ceresc stau deschise pentru tine şi cât sângele răscumpărător al Crucii lui Isus Hristos, Dulcele Mântuitor, mai poate spăla şi viaţa ta! Vino acum, cât uşa este deschisă şi cât lumina zilei tale nu s-a stins!...
Căci vai de cei care se vor pomeni veniţi prea târziu!...
5 - Măcar că eram morţi...
Moartea nu este o nimicire a existenţei, ci o întunecare a ei.
Nu este lipsa vieţii, ci lipsa lui Dumnezeu din această viaţă.
Nu este o încetare a fiinţei, ci prăbuşirea ei într-o stare şi într-un loc de veşnică nefericire.
Sfânta Scriptură vorbeşte de două feluri de morţi: moartea dinaintea auzirii despre Hristos, şi moartea de după această auzire.
Moartea dinainte e starea de păcat în care zac toţi oamenii şi în care zăceau înainte de auzirea Evangheliei lui Hristos în viaţa lor.
Această stare de moarte are o nădejde, are o făgăduinţă, are o înviere în clipa când sufletul aude vestea harului şi o primeşte. Clipa când priveşte la Crucea Golgotei, la Jertfa Domnului Isus prin care au venit învierea şi viaţa mântuitoare pentru toţi cei aflaţi într-o astfel de stare.
Oricine priveşte şi primeşte această mântuire, trece prin ea de la moarte la viaţă, din întuneric la lumină, din pierzare la slavă, de sub puterea lui Satana, sub stăpânirea lui Dumnezeu.
Moartea de după, este starea de o mie de ori mai grea în care se prăbuşeşte acel suflet şi acei oameni, care după ce au auzit vestea harului Dumnezeiesc, se împotrivesc chemării Evangheliei, resping răscumpărarea Crucii şi rămân nepăsători faţă de mântuirea cea atât de mare şi de scumpă pe care le-a îmbiat-o bogăţia îndurării lui Dumnezeu în Jertfa Fiului Său Isus Hristos.
Aceasta este moartea veşnică. Şi în ea nu mai există nici o speranţă, niciodată!...
Pentru morţii din prima moarte, îndurarea lui Dumnezeu a făcut totul şi face încă totul spre a-i atrage la viaţa care este în Hristos. Spre a-i face să-L primească pe Mântuitorul care le aduce învierea, naşterea din nou, făgăduinţa slavei şi fericirea mântuirii veşnice.
Dar pentru morţii din a doua moarte, nimeni nu va mai face şi nici nu va mai putea face nimic (Matei 18, 18; Luca 16, 26).
Aceasta este şi rămâne moartea cea mai îngrozitoare, cea mai fioroasă, cea mai cumplită, fiindcă este într-adevăr fără nici o speranţă, în vecii vecilor!
Într-o astfel de moarte cade orice suflet care având posibilitatea să vină la Hristos, totuşi nu vrea să vină,
sau auzind vestea iertării şi a mântuirii, totuşi o nesocoteşte,
sau cunoscând voia lui Dumnezeu, totuşi nu vrea s-o împlinească,
sau ştiind binele şi putând să-l facă, totuşi face răul,
sau venind în Lucrarea lui Dumnezeu, totuşi nu se supune ei, ci dezbină iubirea, răstălmăceşte adevărul şi unelteşte contra armoniei frăţeşti.
Pentru aceştia nu mai rămâne nici o jertfă mântuitoare, ci numai aşteptarea înfricoşătoare a Judecăţii şi văpaia focului în care vor arde veşnic şi veşnic toţi cei răzvrătiţi (Evrei 10, 24-27; Matei 25, 46).
O, cât de minunat lucru este ca eu şi tu să ascultăm acum de Dumnezeu!
Cuvântul Domnului spune: eram morţi în greşelile noastre, arătând astfel că bunătatea lui Dumnezeu socoteşte starea noastră cea dintâi în greşeli... fiindcă eram în necunoştinţă despre voia lui Dumnezeu.
Greşelile sunt căderi fără voia noastră, fără cunoştinţa şi fără îndărătnicia noastră.
Pe când moartea şi starea cea de a doua sunt în păcate. Adică în căderi cu voia noastră, cu cunoştinţa şi împotrivirea noastră faţă de harul lui Dumnezeu arătat nouă în Hristos Isus.
E o mare deosebire între aceste două stări.
Ferice de cei care au scăpat din greşeli, iar acum luptă să nu cadă în păcate! Care au scăpat din moartea dintâi prin harul lui Dumnezeu şi luptă cu toată puterea lor să nu cadă în moartea a doua.
Harul Domnului nostru care i-a chemat la mântuirea Sa să-i ajute să şi-o ducă până la capăt cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2, 11-14).
6 - El ne-a înviat împreună
Deşi Lucrarea harului Dumnezeiesc în viaţa fiecăruia dintre noi este personală, individuală, totuşi El a făcut ca taina aceasta minunată să ne unească într-un singur trup al Său, pe noi, toţi copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (Ioan 11, 52).
Porunca unităţii noastre este atât de sfântă şi atât de însemnată încât nu numai că toate făgăduinţele mântuitoare şi fericite pentru ai Săi, Domnul Isus le-a făcut numai unităţii lor, ci şi toate judecăţile şi pedepsele le-a rostit împotriva celor ce vor face dezbinarea unităţii dintre ei.
Începând din clipa când Isus a spus ucenicilor Săi că oriunde doi sau trei dintre ei vor fi împreună, El va fi în mijlocul lor, şi până în seara despărţirii de ei, la Cina cea de Taină, apoi la Înălţarea Sa la cer, El le-a poruncit şi le-a cerut mereu unitatea alor Săi.
Fiecare ucenic al Său fiind numai un mădular, ei numai împreună vor alcătui Trupul Său cel Tainic.
Numai împreună au primit revărsare Duhului Sfânt.
Numai împreună au primit binecuvântarea Tatălui, chemarea Fiului şi harul Duhului Sfânt.
Şi noi numai împreună am fost înviaţi în Hristos şi numai împreună suntem rânduiţi să şedem în locurile cereşti în Hristos Isus. Numai împreună aici - şi în veşnicie.
Iată deci cât de însemnată este părtăşia noastră cu fraţii şi cât de însemnat este ca noi să ne ştim bine locul şi slujba noastră în mijlocul familiei duhovniceşti unde am fost născuţi prin Cuvântul şi Duhul Sfânt de către părinţii noştri duhovniceşti din familia aceasta.
Oricine nu este născut în familia noastră, din părinţii noştri, este un străin în casa noastră.
Oricine nu-şi are şi nu-şi ştie familia sa duhovnicească, acela este un fără familie, un fără ţară, un fără loc. Acela va fi al nimănui şi nu va fi nicăieri.
În Vechiul Testament, când privim la ordinea pe care a rânduit-o Dumnezeu în mijlocul poporului Israel, vedem câtă rânduială era acolo în aşezarea poporului pe seminţii, pe familii, pe case.
Fiecare când era întrebat sau căutat, era aflat precis în casa, în familia şi în seminţia din care făcea parte.
Când mergeau la luptă, ori când se împărţea o muncă sau o răspundere, fiecare îşi ştia limpede şi clar, locul său şi partea sa.
Acolo nu era nimeni care să nu fie încadrat frumos într-o ordine şi într-o ascultare desăvârşită. Oricine nu s-ar fi încadrat era numaidecât nimicit din mijlocul Oştirii Domnului.
În poporul şi în Oştirea Domnului însă domneşte astăzi atâta dezordine şi neascultare din pricina prea multor venetici. A prea multora care au venit la noi, dar nu s-au născut din părinţii noştri. Nu au seminţia noastră, ci sunt din sămânţă străină, din părinte străin, din duhuri străine.
Sunt între noi unii care nici nu se numesc cu numele Oastei şi al familiei noastre.
Nici nu mai au semnele noastre.
Nici duhul şi adevărul în care am primit noi Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos,
dar stau totuşi la mesele dragostei noastre.
Aceştia îşi dau alte feluri de nume şi îşi dau alte feluri de învăţături şi apartenenţe.
Totuşi nu se sfiesc să se pretindă cu mari drepturi şi cu înalte locuri în casa, în familia noastră şi în Oastea noastră.
Dacă aţi întreba de pildă pe unul căruia demult îi place să se aşeze în fruntea meselor frăţeşti, să se pretindă primul îndrumător în prima familie a Oastei:
- Când te-ai născut tu şi la ce dată ai intrat în Oaste?
- Unde şi cine ţi-au fost părinţii duhovniceşti?
- Care este casa şi care adunarea care a fost de faţă la naşterea ta în familia noastră?
Acela ar trebui să amuţească, fiindcă el n-ar putea să spună nici data şi nici locul naşterii lui între noi, pentru că el este un pui străin în cuibul nostru. O pasăre străină l-a pus!...
Dar cum de obicei el nu răspunde niciodată cinstit şi drept la nici o întrebare, ci se ascunde după alte întrebări, ca să ascundă şi să ocolească adevărul, tot aşa ar face şi la această întrebare.
De aceea el tulbură şi dezbină unitatea frăţească, fiindcă el n-are nimic din sângele şi din duhul ei. El numai s-a lipit aici ca să se înfrupte şi să profite, fiindcă numai pentru aceasta a venit şi a stat la noi, din prima zi şi până astăzi. Pe acesta nu-l doare că o adunare întreagă se pierde, fiindcă el n-a asudat, n-a plâns, n-a suferit nimic pentru aceste suflete.
El este un străin care n-are alt scop decât să mănânce, să se îngraşe, să se laude, să profite. Până va veni peste el şi peste toată şiretenia lui, plata lui Dumnezeu.
Şi nici măcar nu-i este ruşine să ne dispreţuiască numele, să ne batjocorească părintele, mormântul şi memoria lui. Şi să ne sfideze când îi pretindem să fie măcar cinstit, şi dacă nu are nimic din al nostru, să ne lase măcar acum în pace şi să plece acolo unde sunt de-ai lui!...
Şi mai sunt încă mulţi ca el, fiindcă păsări de acestea răpitoare totdeauna se învârt pe lângă curţile unde găsesc pradă uşoară.
A fi solidar cu familia ta, a fi în armonie cu cei din casa ta, a fi una cu cei între care trăieşti, aceasta este o datorie sfântă a oricăruia dintre noi şi i se pretinde oricui să şi-o împlinească, oricine ar fi el şi de oriunde ar fi.
Sunt şi legi în privinţa asta care pedepsesc pe oricine îşi încalcă sfintele datorii faţă de familia sa trupească.
Iar dacă datoriile acestei lumi şi ale acestei familii trupeşti sunt atât de mari, cum n-ar fi atunci şi mai mari îndatoririle faţă de familia noastră duhovnicească şi veşnică? Faţă de unitatea şi ascultarea noastră desăvârşită din familia Domnului?
Hristos ne-a înviat împreună, nu separat, şi ne-a rânduit ca să moştenim împreună în locurile cereşti, dar numai dacă împreună cu fraţii şi cu familia noastră ne vom fi împlinit armonios şi solidari lucrul nostru şi lupta noastră în slujba mântuirii la care am fost chemaţi.
Altfel, despărţiţi de fraţi, noi suntem despărţiţi şi de Hristos.
Dacă nu înviem între fraţi, rămânem morţi între vrăjmaşi.
Dacă nu suntem în locurile pământeşti între fraţii din familia noastră la munca lor, între cei din seminţia noastră la lupta lor, sigur nu vom putea fi între ei nici în locurile cereşti.
Să gândească bine la acest adevăr toţi cei care sunt acum numai pricină de tulburare, de certuri şi de partide în familia noastră în Hristos!...
8 - Darul lui Dumnezeu...
Când vii la Domnul Isus cu lacrimile pocăinţei, cu credinţa în Sângele şi Jertfa Lui răscumpărătoare, cu cererea iertării şi cu legământul cutremurător al ascultării până la moarte, primeşti în clipa aceea iertare pentru tot trecutul tău păcătos. Şi primeşti putere pentru tot viitorul tău curat.
Cel dintâi şi cel mai mare dar al lui Dumnezeu făcut nouă este iertarea păcatelor noastre din trecut.
Iar cel de al doilea este puterea de biruinţă în luptele viitoare cu aceste păcate.
Amândouă acestea le primim în clipa naşterii din nou, ca dar minunat al Tatălui nostru Cel ceresc, în ziua întoarcerii noastre acasă, din ţara rătăcirii în care trăisem până atunci departe de El.
Chiar şi înainte de a ne întoarce la Dumnezeu prin actul fericit al naşterii din nou, bunătatea Tatălui ceresc n-a fost străină de noi. Dragostea Lui ne-a trimis mereu daruri şi binecuvântări, ca noi să vedem că El ne iubeşte şi doreşte să venim la El, să refacem legătura noastră cu El, să intrăm în adevărata şi sfânta părtăşie părintească şi fiască.
Omule - spune glasul Domnului - nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? (Rom. 2, 4-8).
Dar împietrirea inimii omului îl ţine mereu departe de Tatăl ceresc. Primeşte darurile Lui, se bucură de ele, trăieşte prin ele, se desfătează în ele, dar faţă de Cel care i le trimite, nu crede că are vreo datorie, nu-i arată nici un fel de recunoştinţă. Şi nu-i este nici ruşine, nici teamă de această stare a sa.
Cunosc un tată care are un fiu nu prea departe de casa părintească. Acest fiu a fost ajutat până când a crescut mare, până a învăţat o şcoală, până şi-a ocupat o slujbă, până şi-a întemeiat o familie; chiar şi acum, când are o slujbă, o casă, o familie destul de înstărită, el a fost mereu şi este ajutat şi astăzi de cei doi părinţi ai săi bătrâni şi bolnavi, care din puţinul lor îi trimit şi îi dau tot felul de daruri şi ajutoare.
Fiul acesta şi ai lui iau mereu şi aşteaptă mereu să le tot dea bieţii părinţi... Dar niciodată nici un semn de mulţumire şi recunoştinţă sinceră şi dulce nu au arătat şi nu arată pentru toate acestea...
Dărnicia dragostei părinteşti se lipseşte de multe ori şi îndură sărăcia, numai spre a împlini dorinţele nesăturate ale fiului acestuia şi alor lui. Iar el nu se sfieşte să le ia ori să le ceară, şi în schimb, nici măcar un gest de mulţumire. Măcar câteva rânduri pe o scrisoare de ziua lor sau la vreo sărbătoare, odată pe an.
Merge până la prietenul său, sau în staţiuni să se distreze, dar nu are timp şi putere să vină până acasă, să-şi vadă părinţii şi să le spună un cuvânt! Are vreme să stea cu prietenii, are bani să cheltuiască cu lumea, dar nu are nici o zi şi nici o cât de neînsemnată atenţie pentru părinţii săi.
Aşa fac cei mai mulţi oameni faţă de Dumnezeu, faţă de darurile Tatălui nostru ceresc.
Cu darurile Lui slujesc lumea şi păcatul, nu pe El.
Cu talentul primit de la Dumnezeu laudă deşertăciunea.
Cu sănătatea slujesc desfrâul.
Cu tinereţea aduc folos păcatului.
Cu glasul preamăresc necredinţa şi împrăştie minciuna.
Cu Biblia răspândesc dezbinarea şi rătăcirile.
Cu Biserica şi adunarea se poartă ca nişte nimicitori.
Cu răbdarea şi dragostea Lui se luptă ca nişte potrivnici.
Cu mântuirea Sa umblă ca nişte trufaşi şi nepăsători.
Şi faţă de tot Cuvântul lui Hristos lucrează necinstiţi şi neascultători.
Aşa fac cei mai mulţi oameni cu darurile lui Dumnezeu!
9 - Ca să nu se laude nimeni
Dar chiar şi cei puţini care nu se poartă nepăsători faţă de dărnicia Tatălui ceresc, nici chiar aceştia n-au drept să îngăduie în inima lor vreun gând de laudă pentru ascultarea lor de Dumnezeu.
Când tot ce avem este numai al Lui şi când noi înşine suntem ai Lui şi când lumea întreagă cu toate posibilităţile şi condiţiile ei sunt ale Lui şi de la El, cine s-ar putea lăuda, chiar dacă Îi dă ceva, - că I-a dat?
Cu atât mai mult când este vorba de mântuirea sufletului său, acest mare lucru este în întregime numai darul lui Dumnezeu.
Darul lui Dumnezeu este Sângele Crucii lui Isus, singurul Preţ răscumpărător prin care se primeşte iertarea păcatelor noastre.
Darul lui Dumnezeu este Cuvântul Lui Sfânt prin care ni s-a făcut cunoscut acest har.
Daruri ale lui Dumnezeu sunt mintea cu care Îl pricepem, condiţia pe care o avem de a-L auzi şi ocazia pe care El ne-a rânduit-o pentru aceasta. Toate acestea sunt daruri ale lui Dumnezeu făcute special nouă, fiindcă cine nu are aceste daruri rămâne nemântuit, trăieşte în păcat şi moare în osândă veşnică.
Şi atunci dacă toate acestea sunt daruri primite prin îndurarea şi bunăvoinţa deosebită a lui Dumnezeu faţă de noi, cine ar mai avea vreun temei ca să se laude pe sine fiindcă le are?
Iar dacă totuşi se laudă şi aşteaptă să fie lăudat fără nici un temei şi fără nici un merit, se vede cât de departe că aceasta este o ruşine şi este o urâciune şi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.
Să nu se laude nimeni, aceasta este încheierea Cuvântului mântuirii.
Să nu se laude nimeni cu nimic, decât cu Numele lui Dumnezeu, Singurul care trebuie lăudat.
Să nu se laude nimeni cu faptele sale, cu nici un fel de fapte, chiar nici cu cele mai bune şi mai alese, fiindcă tot meritul pentru ele se cuvine numai darului lui Dumnezeu.
Faptele bune putem şi trebuie să le facem. Dar nu putem să le facem decât după ce am primit iertarea păcatelor noastre prin naşterea din nou, iar nu înaintea ei.
Pentru că înainte de iertarea şi împăcarea noastră cu Tatăl ceresc prin Domnul nostru Isus Hristos, nici nu putem face nici o faptă merituoasă înaintea lui Dumnezeu. Înaintea Lui, cea dintâi faptă bună pe care o putem face este pocăinţa noastră, întoarcerea noastră la El, adică naşterea din nou.
Toate celelalte fapte bune ale noastre nu pot veni decât numai după aceasta.
Şi nu prin fapte... De aceea să nu se laude nimeni, chiar niciodată. Ci totul fiind numai prin darul lui Dumnezeu, Lui I se cuvine toată slava şi lauda pentru toate!
10 - Am fost zidiţi în Hristos...
Dacă temelia este bună, bună trebuie să fie şi zidirea aşezată pe ea. Şi dacă temelia este neclătinată şi tare, tot aşa trebuie să fie şi ceea ce este zidit deasupra.
Oricine a pus o temelie şi a zidit ceva deasupra acestei temelii, a făcut aceasta cu un scop şi pentru o destinaţie sigură şi precisă. Marele Meşter şi Ziditor care ne-a pus temelia, Hristos, şi care lucrează la Clădirea Bisericii Sale, alegând pietrele cele mai scumpe şi mai frumoase, ne-a chemat şi ne-a aşezat în această Lucrare pentru gândul cel minunat pe care l-a avut cu noi de a ne folosi spre Slava Sa şi spre rodirea şi propăşirea binelui pe pământ.
Am fost zidiţi în Hristos pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca noi să umblăm în ele.
Şi cum nici o piatră sau cărămidă nu poate folosi la nimic înainte de a fi zidită într-o clădire, tot aşa nici noi n-am putut face nici o faptă bună înainte de a deveni o lucrare a Domnului în Hristos Isus.
Dar după ce am fost zidiţi în El, noi trebuie să fim folositori Stăpânului nostru la orice plan şi trebuinţă a Lui. Să poată să ne folosească în orice scop pe care Îl are El de împlinit în lumea asta pentru Numele Său şi Împărăţia Sa.
Dumnezeu are atâtea fapte bune în care să umblăm noi, atât fiecare în parte, cât şi toţi împreună. A pregătit o biserică şi o adunare la care să mergem, iar acolo nişte datorii pe care să le împlinim ascultători.
A pregătit săraci pe care să-i ajutăm, bolnavi pe la care să mergem, străini pe care să-i primim...
A pregătit întâlniri frăţeşti la care să mergem, zile de post pe care să le ţinem, binefaceri pe care să le împlinim.
A pregătit fiinţe dragi pe care să le iubim, suflete cărora să le vestim Cuvântul mântuirii, drumuri frumoase pe care să le umblăm.
A pregătit răbdarea pe care s-o avem, înţelepciunea pe care s-o dobândim, smerenia după care să umblăm.
A pregătit lupte pe care să le câştigăm, încercări pe care să le biruim, cununa vieţii pe care să o dobândim şi Împărăţia cerească pe care să o cucerim, dând năvală pentru ea...
Cum umblăm noi oare în toate acestea?
Dumnezeul nostru ne-a pregătit tot mai dinainte şi mijloacele prin care să putem împlini aceste fapte bune.
Nimeni nu se poate plânge că nu le are.
Pentru drumurile frăţeşti ne-a pregătit picioare sănătoase, apoi maşini, trenuri, căruţe... şi tot ce este lipsă, numai să mergem.
Pentru rugăciune, pentru adunare, pentru post, ne-a pregătit ochi care pot să plângă, genunchi care pot să se plece, buze care pot să se stăpânească.
Pentru iubire ne-a pregătit inima, cântarea şi sărutările sfinte. Pentru vestire, - Cuvântul; pentru îmbrăţişare - mâinile; pentru pace - tăcerea; pentru ispitiri - înfrânarea; pentru căderi - pocăinţa; pentru mântuire - sfinţirea...
Cum le folosim noi oare pe toate acestea? Dumnezeu le-a pregătit pe toate, ca noi să umblăm în ele în fiecare zi şi potrivit cu fiecare cerinţă.
Vino dragul meu să ne cercetăm pe noi înşine cum am umblat şi cum umblăm în ele!
Şi să ne cercetăm fără părtinire şi cu necruţare, căci altfel aşa ne va cerceta mâine Judecata lui Dumnezeu faţă de care va trebui să răspundem fiecare din noi.
Şi dacă până acum n-am umblat în ele, în toate, măcar de azi înainte să facem acest lucru, prin harul şi ajutorul Domnului nostru Isus Hristos.
Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Ziditor şi Tată ceresc, care ne-ai zidit în Hristos tocmai spre a-Ţi fi Ţie nişte unelte şi vase sfinţite şi folositoare!
Te rugăm să ne ierţi că până astăzi am fost nepăsători şi leneşi în orice ascultare de voia Ta şi de Cuvântul Tău! Iartă-ne că n-am umblat aşa cum ar fi trebuit în nici una din faptele bune pe care Tu le-ai pregătit cu atâta dragoste, ca noi să umblăm cu bucurie în ele, spre a fi asta un bine atât pentru noi, cât şi pentru alţii.
Şi iartă-ne că nici mijloacele cu care ne-ai înzestrat pentru a face aceste fapte bune nu le-am folosit cum s-ar fi cuvenit spre slava şi fericirea Ta, ci spre folosul şi bucuria lumii şi a păcatului.
Ne pare rău Doamne de toate acestea şi Te rugăm să ne ajuţi ca măcar pe viitor să le punem toate în slujba Ta, făcând tot binele pe care îl ştim şi îl putem.
Spre Slava Ta şi mântuirea noastră! Amin.