La Apostolul din Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea îndrăcitului)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
4. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,
5. măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți).
6. El ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus,
7. ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus.
8. Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.
9. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.
10. Căci noi suntem lucrarea Lui, și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.
4 - Dumnezeu care este bogat...
O, cât de mare dar de la Dumnezeu este pentru orice om ca să aibă un părinte bun, un învățător bun, un maestru bun. Niciodată nu vom obosi în a repeta aceste lucruri, pentru ca oricare dintre noi să ne pătrundem tot mai deplin de adevărul lor. Dar mai ales în a le dobândi și păstra noi înșine.
Și niciodată n-ar trebui să obosim în a ne arăta mereu prețuirea, respectul și ascultarea pe care le datorăm acestor suflete alese, pentru că valoarea lor nu poate fi cântărită cu nici un aur pământesc, niciodată.
Un astfel de părinte, învățător și maestru a fost pentru efeseni și pentru toți ceilalți frați de atunci și până astăzi, printre ceilalți apostoli, Sfântul Pavel.
Iată cu câtă dragoste și lacrimi, răbdare și blândețe, bunătate și stăruință îi sfătuiește, îi îndeamnă, îi mustră și îi roagă el pe toți, pentru a-i putea lumina cât mai limpede asupra adevărului. Dar și pentru a-i înștiința cât mai grav asupra înșelătoriei și ale minciunii.
Toate zilele și nopțile lui au fost pline numai de osteneli și de lacrimi, de rugăciuni și de stăruințe pentru fiecare biserică și pentru fiecare suflet. Conștiința lui iubitoare și curată, atentă și trează simțea o răspundere zdrobitoare înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare suflet, pentru fiecare adevăr și pentru fiecare datorie.
El cunoștea trebuința fiecăruia și se străduia să-i dea tot ce vedea că-i lipsește. De aceea el scrie corintenilor, cum am văzut, despre nevoia dragostei și a dărniciei. Galatenilor, despre nevoia ascultării și a statorniciei lor. Iar acum le scrie efesenilor despre marea lor trebuință de a cunoaște mai bine credința și mântuirea.
Adevărurile despre credință și mântuire sunt cele două adevăruri mai însemnate asupra cărora Sfântul Pavel stăruie în toate cele șase capitole ale epistolei sale către efeseni.
În cele câteva versete ale apostolului de azi, el îndreaptă toate privirile spre bogăția îndurării lui Dumnezeu Tatăl, învățându-ne astfel pe noi toți să ne proșternem, de la începutul căutării noastre după mântuire, în fața îndurării Tatălui ceresc, pentru că din această bogăție a îndurării și a milei Lui sunt începutul și izvorul mântuirii noastre.
Nimeni dintre noi să nu se amăgească cu nimic în privința aceasta! Toată mântuirea noastră și a întregii lumi se datorează numai bogatei Sale îndurări pe care a avut-o Tatăl față de noi în dragostea Lui cea mare cu care ne-a iubit în Isus, Domnul nostru, Fiul Său.
Nu meritele noastre, nu calitățile noastre, nu faptele noastre, nici vreun alt dar al nostru n-au cumpănit nimic în prețul mântuirii noastre.
Nimeni dintre noi n-a putut aduce nimic înainte de mântuirea sa, pentru ca acest preț să poată fi în drept a primi această mântuire, ci toată mântuirea noastră, de la făgăduința ei și până la primire, este numai un dar al marii Sale îndurări izvorâte din dragostea cu care ne-a iubit pe noi Dumnezeu în Hristos Isus, Preaiubitul Său Fiu.
O, cât de bogat în bunătate este Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc!
În limba noastră omenească nu există cuvinte prin care să se arate bogăția bunătății Lui.
Nici măsură care să arate mărimea ei.
Nici termen cu care să se compare.
E mai înaltă decât toți munții păcatelor omenirii. E mai lungă decât toate veacurile.
E mai răbdătoare decât toate pietrele.
Pentru toate acestea se găsesc margini, dar bunătatea lui Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, este nemărginită. Ea ține până la sfârșitul fiecărui om și al întregii omeniri.
Când totuși vine plata fiecărui păcat, și când fiecare vrăjmaș al lui Dumnezeu ajunge în osândă, el ajunge acolo nu dus de Dumnezeu, ci dus de propriul său păcat, de propriul său sfârșit, de urmările propriei sale neascultări!
O, voi toți cei care încă n-ați intrat în harul adus de bogăția nemărginitei îndurări a Tatălui ceresc, nu mai întârziați nici o clipă, ci veniți chiar acum, cât încă n-a trecut vremea harului Său pentru voi!
Vino și tu suflet preaiubit care rătăcești încă departe de Domnul Isus și zaci în noroiul păcatelor tale peste care este gata să vină pedeapsa veșnică!
Vino cât încă brațele Tatălui ceresc stau deschise pentru tine și cât sângele răscumpărător al Crucii lui Isus Hristos, Dulcele Mântuitor, mai poate spăla și viața ta! Vino acum, cât ușa este deschisă și cât lumina zilei tale nu s-a stins!...
Căci vai de cei care se vor pomeni veniți prea târziu!...
5 - Măcar că eram morți...
Moartea nu este o nimicire a existenței, ci o întunecare a ei.
Nu este lipsa vieții, ci lipsa lui Dumnezeu din această viață.
Nu este o încetare a ființei, ci prăbușirea ei într-o stare și într-un loc de veșnică nefericire.
Sfânta Scriptură vorbește de două feluri de morți: moartea dinaintea auzirii despre Hristos, și moartea de după această auzire.
Moartea dinainte e starea de păcat în care zac toți oamenii și în care zăceau înainte de auzirea Evangheliei lui Hristos în viața lor.
Această stare de moarte are o nădejde, are o făgăduință, are o înviere în clipa când sufletul aude vestea harului și o primește. Clipa când privește la Crucea Golgotei, la Jertfa Domnului Isus prin care au venit învierea și viața mântuitoare pentru toți cei aflați într-o astfel de stare.
Oricine privește și primește această mântuire, trece prin ea de la moarte la viață, din întuneric la lumină, din pierzare la slavă, de sub puterea lui Satana, sub stăpânirea lui Dumnezeu.
Moartea de după, este starea de o mie de ori mai grea în care se prăbușește acel suflet și acei oameni, care după ce au auzit vestea harului Dumnezeiesc, se împotrivesc chemării Evangheliei, resping răscumpărarea Crucii și rămân nepăsători față de mântuirea cea atât de mare și de scumpă pe care le-a îmbiat-o bogăția îndurării lui Dumnezeu în Jertfa Fiului Său Isus Hristos.
Aceasta este moartea veșnică. Și în ea nu mai există nici o speranță, niciodată!...
Pentru morții din prima moarte, îndurarea lui Dumnezeu a făcut totul și face încă totul spre a-i atrage la viața care este în Hristos. Spre a-i face să-L primească pe Mântuitorul care le aduce învierea, nașterea din nou, făgăduința slavei și fericirea mântuirii veșnice.
Dar pentru morții din a doua moarte, nimeni nu va mai face și nici nu va mai putea face nimic (Matei 18, 18; Luca 16, 26).
Aceasta este și rămâne moartea cea mai îngrozitoare, cea mai fioroasă, cea mai cumplită, fiindcă este într-adevăr fără nici o speranță, în vecii vecilor!
Într-o astfel de moarte cade orice suflet care având posibilitatea să vină la Hristos, totuși nu vrea să vină,
sau auzind vestea iertării și a mântuirii, totuși o nesocotește,
sau cunoscând voia lui Dumnezeu, totuși nu vrea s-o împlinească,
sau știind binele și putând să-l facă, totuși face răul,
sau venind în Lucrarea lui Dumnezeu, totuși nu se supune ei, ci dezbină iubirea, răstălmăcește adevărul și uneltește contra armoniei frățești.
Pentru aceștia nu mai rămâne nici o jertfă mântuitoare, ci numai așteptarea înfricoșătoare a Judecății și văpaia focului în care vor arde veșnic și veșnic toți cei răzvrătiți (Evrei 10, 24-27; Matei 25, 46).
O, cât de minunat lucru este ca eu și tu să ascultăm acum de Dumnezeu!
Cuvântul Domnului spune: eram morți în greșelile noastre, arătând astfel că bunătatea lui Dumnezeu socotește starea noastră cea dintâi în greșeli... fiindcă eram în necunoștință despre voia lui Dumnezeu.
Greșelile sunt căderi fără voia noastră, fără cunoștința și fără îndărătnicia noastră.
Pe când moartea și starea cea de a doua sunt în păcate. Adică în căderi cu voia noastră, cu cunoștința și împotrivirea noastră față de harul lui Dumnezeu arătat nouă în Hristos Isus.
E o mare deosebire între aceste două stări.
Ferice de cei care au scăpat din greșeli, iar acum luptă să nu cadă în păcate! Care au scăpat din moartea dintâi prin harul lui Dumnezeu și luptă cu toată puterea lor să nu cadă în moartea a doua.
Harul Domnului nostru care i-a chemat la mântuirea Sa să-i ajute să și-o ducă până la capăt cu cumpătare, dreptate și evlavie (Tit 2, 11-14).
6 - El ne-a înviat împreună
Deși Lucrarea harului Dumnezeiesc în viața fiecăruia dintre noi este personală, individuală, totuși El a făcut ca taina aceasta minunată să ne unească într-un singur trup al Său, pe noi, toți copiii lui Dumnezeu cei risipiți (Ioan 11, 52).
Porunca unității noastre este atât de sfântă și atât de însemnată încât nu numai că toate făgăduințele mântuitoare și fericite pentru ai Săi, Domnul Isus le-a făcut numai unității lor, ci și toate judecățile și pedepsele le-a rostit împotriva celor ce vor face dezbinarea unității dintre ei.
Începând din clipa când Isus a spus ucenicilor Săi că oriunde doi sau trei dintre ei vor fi împreună, El va fi în mijlocul lor, și până în seara despărțirii de ei, la Cina cea de Taină, apoi la Înălțarea Sa la cer, El le-a poruncit și le-a cerut mereu unitatea alor Săi.
Fiecare ucenic al Său fiind numai un mădular, ei numai împreună vor alcătui Trupul Său cel Tainic.
Numai împreună au primit revărsare Duhului Sfânt.
Numai împreună au primit binecuvântarea Tatălui, chemarea Fiului și harul Duhului Sfânt.
Și noi numai împreună am fost înviați în Hristos și numai împreună suntem rânduiți să ședem în locurile cerești în Hristos Isus. Numai împreună aici - și în veșnicie.
Iată deci cât de însemnată este părtășia noastră cu frații și cât de însemnat este ca noi să ne știm bine locul și slujba noastră în mijlocul familiei duhovnicești unde am fost născuți prin Cuvântul și Duhul Sfânt de către părinții noștri duhovnicești din familia aceasta.
Oricine nu este născut în familia noastră, din părinții noștri, este un străin în casa noastră.
Oricine nu-și are și nu-și știe familia sa duhovnicească, acela este un fără familie, un fără țară, un fără loc. Acela va fi al nimănui și nu va fi nicăieri.
În Vechiul Testament, când privim la ordinea pe care a rânduit-o Dumnezeu în mijlocul poporului Israel, vedem câtă rânduială era acolo în așezarea poporului pe seminții, pe familii, pe case.
Fiecare când era întrebat sau căutat, era aflat precis în casa, în familia și în seminția din care făcea parte.
Când mergeau la luptă, ori când se împărțea o muncă sau o răspundere, fiecare își știa limpede și clar, locul său și partea sa.
Acolo nu era nimeni care să nu fie încadrat frumos într-o ordine și într-o ascultare desăvârșită. Oricine nu s-ar fi încadrat era numaidecât nimicit din mijlocul Oștirii Domnului.
În poporul și în Oștirea Domnului însă domnește astăzi atâta dezordine și neascultare din pricina prea multor venetici. A prea multora care au venit la noi, dar nu s-au născut din părinții noștri. Nu au seminția noastră, ci sunt din sămânță străină, din părinte străin, din duhuri străine.
Sunt între noi unii care nici nu se numesc cu numele Oastei și al familiei noastre.
Nici nu mai au semnele noastre.
Nici duhul și adevărul în care am primit noi Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos,
dar stau totuși la mesele dragostei noastre.
Aceștia își dau alte feluri de nume și își dau alte feluri de învățături și apartenențe.
Totuși nu se sfiesc să se pretindă cu mari drepturi și cu înalte locuri în casa, în familia noastră și în Oastea noastră.
Dacă ați întreba de pildă pe unul căruia demult îi place să se așeze în fruntea meselor frățești, să se pretindă primul îndrumător în prima familie a Oastei:
- Când te-ai născut tu și la ce dată ai intrat în Oaste?
- Unde și cine ți-au fost părinții duhovnicești?
- Care este casa și care adunarea care a fost de față la nașterea ta în familia noastră?
Acela ar trebui să amuțească, fiindcă el n-ar putea să spună nici data și nici locul nașterii lui între noi, pentru că el este un pui străin în cuibul nostru. O pasăre străină l-a pus!...
Dar cum de obicei el nu răspunde niciodată cinstit și drept la nici o întrebare, ci se ascunde după alte întrebări, ca să ascundă și să ocolească adevărul, tot așa ar face și la această întrebare.
De aceea el tulbură și dezbină unitatea frățească, fiindcă el n-are nimic din sângele și din duhul ei. El numai s-a lipit aici ca să se înfrupte și să profite, fiindcă numai pentru aceasta a venit și a stat la noi, din prima zi și până astăzi. Pe acesta nu-l doare că o adunare întreagă se pierde, fiindcă el n-a asudat, n-a plâns, n-a suferit nimic pentru aceste suflete.
El este un străin care n-are alt scop decât să mănânce, să se îngrașe, să se laude, să profite. Până va veni peste el și peste toată șiretenia lui, plata lui Dumnezeu.
Și nici măcar nu-i este rușine să ne disprețuiască numele, să ne batjocorească părintele, mormântul și memoria lui. Și să ne sfideze când îi pretindem să fie măcar cinstit, și dacă nu are nimic din al nostru, să ne lase măcar acum în pace și să plece acolo unde sunt de-ai lui!...
Și mai sunt încă mulți ca el, fiindcă păsări de acestea răpitoare totdeauna se învârt pe lângă curțile unde găsesc pradă ușoară.
A fi solidar cu familia ta, a fi în armonie cu cei din casa ta, a fi una cu cei între care trăiești, aceasta este o datorie sfântă a oricăruia dintre noi și i se pretinde oricui să și-o împlinească, oricine ar fi el și de oriunde ar fi.
Sunt și legi în privința asta care pedepsesc pe oricine își încalcă sfintele datorii față de familia sa trupească.
Iar dacă datoriile acestei lumi și ale acestei familii trupești sunt atât de mari, cum n-ar fi atunci și mai mari îndatoririle față de familia noastră duhovnicească și veșnică? Față de unitatea și ascultarea noastră desăvârșită din familia Domnului?
Hristos ne-a înviat împreună, nu separat, și ne-a rânduit ca să moștenim împreună în locurile cerești, dar numai dacă împreună cu frații și cu familia noastră ne vom fi împlinit armonios și solidari lucrul nostru și lupta noastră în slujba mântuirii la care am fost chemați.
Altfel, despărțiți de frați, noi suntem despărțiți și de Hristos.
Dacă nu înviem între frați, rămânem morți între vrăjmași.
Dacă nu suntem în locurile pământești între frații din familia noastră la munca lor, între cei din seminția noastră la lupta lor, sigur nu vom putea fi între ei nici în locurile cerești.
Să gândească bine la acest adevăr toți cei care sunt acum numai pricină de tulburare, de certuri și de partide în familia noastră în Hristos!...
8 - Darul lui Dumnezeu...
Când vii la Domnul Isus cu lacrimile pocăinței, cu credința în Sângele și Jertfa Lui răscumpărătoare, cu cererea iertării și cu legământul cutremurător al ascultării până la moarte, primești în clipa aceea iertare pentru tot trecutul tău păcătos. Și primești putere pentru tot viitorul tău curat.
Cel dintâi și cel mai mare dar al lui Dumnezeu făcut nouă este iertarea păcatelor noastre din trecut.
Iar cel de al doilea este puterea de biruință în luptele viitoare cu aceste păcate.
Amândouă acestea le primim în clipa nașterii din nou, ca dar minunat al Tatălui nostru Cel ceresc, în ziua întoarcerii noastre acasă, din țara rătăcirii în care trăisem până atunci departe de El.
Chiar și înainte de a ne întoarce la Dumnezeu prin actul fericit al nașterii din nou, bunătatea Tatălui ceresc n-a fost străină de noi. Dragostea Lui ne-a trimis mereu daruri și binecuvântări, ca noi să vedem că El ne iubește și dorește să venim la El, să refacem legătura noastră cu El, să intrăm în adevărata și sfânta părtășie părintească și fiască.
Omule - spune glasul Domnului - nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? (Rom. 2, 4-8).
Dar împietrirea inimii omului îl ține mereu departe de Tatăl ceresc. Primește darurile Lui, se bucură de ele, trăiește prin ele, se desfătează în ele, dar față de Cel care i le trimite, nu crede că are vreo datorie, nu-i arată nici un fel de recunoștință. Și nu-i este nici rușine, nici teamă de această stare a sa.
Cunosc un tată care are un fiu nu prea departe de casa părintească. Acest fiu a fost ajutat până când a crescut mare, până a învățat o școală, până și-a ocupat o slujbă, până și-a întemeiat o familie; chiar și acum, când are o slujbă, o casă, o familie destul de înstărită, el a fost mereu și este ajutat și astăzi de cei doi părinți ai săi bătrâni și bolnavi, care din puținul lor îi trimit și îi dau tot felul de daruri și ajutoare.
Fiul acesta și ai lui iau mereu și așteaptă mereu să le tot dea bieții părinți... Dar niciodată nici un semn de mulțumire și recunoștință sinceră și dulce nu au arătat și nu arată pentru toate acestea...
Dărnicia dragostei părintești se lipsește de multe ori și îndură sărăcia, numai spre a împlini dorințele nesăturate ale fiului acestuia și alor lui. Iar el nu se sfiește să le ia ori să le ceară, și în schimb, nici măcar un gest de mulțumire. Măcar câteva rânduri pe o scrisoare de ziua lor sau la vreo sărbătoare, odată pe an.
Merge până la prietenul său, sau în stațiuni să se distreze, dar nu are timp și putere să vină până acasă, să-și vadă părinții și să le spună un cuvânt! Are vreme să stea cu prietenii, are bani să cheltuiască cu lumea, dar nu are nici o zi și nici o cât de neînsemnată atenție pentru părinții săi.
Așa fac cei mai mulți oameni față de Dumnezeu, față de darurile Tatălui nostru ceresc.
Cu darurile Lui slujesc lumea și păcatul, nu pe El.
Cu talentul primit de la Dumnezeu laudă deșertăciunea.
Cu sănătatea slujesc desfrâul.
Cu tinerețea aduc folos păcatului.
Cu glasul preamăresc necredința și împrăștie minciuna.
Cu Biblia răspândesc dezbinarea și rătăcirile.
Cu Biserica și adunarea se poartă ca niște nimicitori.
Cu răbdarea și dragostea Lui se luptă ca niște potrivnici.
Cu mântuirea Sa umblă ca niște trufași și nepăsători.
Și față de tot Cuvântul lui Hristos lucrează necinstiți și neascultători.
Așa fac cei mai mulți oameni cu darurile lui Dumnezeu!
9 - Ca să nu se laude nimeni
Dar chiar și cei puțini care nu se poartă nepăsători față de dărnicia Tatălui ceresc, nici chiar aceștia n-au drept să îngăduie în inima lor vreun gând de laudă pentru ascultarea lor de Dumnezeu.
Când tot ce avem este numai al Lui și când noi înșine suntem ai Lui și când lumea întreagă cu toate posibilitățile și condițiile ei sunt ale Lui și de la El, cine s-ar putea lăuda, chiar dacă Îi dă ceva, - că I-a dat?
Cu atât mai mult când este vorba de mântuirea sufletului său, acest mare lucru este în întregime numai darul lui Dumnezeu.
Darul lui Dumnezeu este Sângele Crucii lui Isus, singurul Preț răscumpărător prin care se primește iertarea păcatelor noastre.
Darul lui Dumnezeu este Cuvântul Lui Sfânt prin care ni s-a făcut cunoscut acest har.
Daruri ale lui Dumnezeu sunt mintea cu care Îl pricepem, condiția pe care o avem de a-L auzi și ocazia pe care El ne-a rânduit-o pentru aceasta. Toate acestea sunt daruri ale lui Dumnezeu făcute special nouă, fiindcă cine nu are aceste daruri rămâne nemântuit, trăiește în păcat și moare în osândă veșnică.
Și atunci dacă toate acestea sunt daruri primite prin îndurarea și bunăvoința deosebită a lui Dumnezeu față de noi, cine ar mai avea vreun temei ca să se laude pe sine fiindcă le are?
Iar dacă totuși se laudă și așteaptă să fie lăudat fără nici un temei și fără nici un merit, se vede cât de departe că aceasta este o rușine și este o urâciune și înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.
Să nu se laude nimeni, aceasta este încheierea Cuvântului mântuirii.
Să nu se laude nimeni cu nimic, decât cu Numele lui Dumnezeu, Singurul care trebuie lăudat.
Să nu se laude nimeni cu faptele sale, cu nici un fel de fapte, chiar nici cu cele mai bune și mai alese, fiindcă tot meritul pentru ele se cuvine numai darului lui Dumnezeu.
Faptele bune putem și trebuie să le facem. Dar nu putem să le facem decât după ce am primit iertarea păcatelor noastre prin nașterea din nou, iar nu înaintea ei.
Pentru că înainte de iertarea și împăcarea noastră cu Tatăl ceresc prin Domnul nostru Isus Hristos, nici nu putem face nici o faptă merituoasă înaintea lui Dumnezeu. Înaintea Lui, cea dintâi faptă bună pe care o putem face este pocăința noastră, întoarcerea noastră la El, adică nașterea din nou.
Toate celelalte fapte bune ale noastre nu pot veni decât numai după aceasta.
Și nu prin fapte... De aceea să nu se laude nimeni, chiar niciodată. Ci totul fiind numai prin darul lui Dumnezeu, Lui I se cuvine toată slava și lauda pentru toate!
10 - Am fost zidiți în Hristos...
Dacă temelia este bună, bună trebuie să fie și zidirea așezată pe ea. Și dacă temelia este neclătinată și tare, tot așa trebuie să fie și ceea ce este zidit deasupra.
Oricine a pus o temelie și a zidit ceva deasupra acestei temelii, a făcut aceasta cu un scop și pentru o destinație sigură și precisă. Marele Meșter și Ziditor care ne-a pus temelia, Hristos, și care lucrează la Clădirea Bisericii Sale, alegând pietrele cele mai scumpe și mai frumoase, ne-a chemat și ne-a așezat în această Lucrare pentru gândul cel minunat pe care l-a avut cu noi de a ne folosi spre Slava Sa și spre rodirea și propășirea binelui pe pământ.
Am fost zidiți în Hristos pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca noi să umblăm în ele.
Și cum nici o piatră sau cărămidă nu poate folosi la nimic înainte de a fi zidită într-o clădire, tot așa nici noi n-am putut face nici o faptă bună înainte de a deveni o lucrare a Domnului în Hristos Isus.
Dar după ce am fost zidiți în El, noi trebuie să fim folositori Stăpânului nostru la orice plan și trebuință a Lui. Să poată să ne folosească în orice scop pe care Îl are El de împlinit în lumea asta pentru Numele Său și Împărăția Sa.
Dumnezeu are atâtea fapte bune în care să umblăm noi, atât fiecare în parte, cât și toți împreună. A pregătit o biserică și o adunare la care să mergem, iar acolo niște datorii pe care să le împlinim ascultători.
A pregătit săraci pe care să-i ajutăm, bolnavi pe la care să mergem, străini pe care să-i primim...
A pregătit întâlniri frățești la care să mergem, zile de post pe care să le ținem, binefaceri pe care să le împlinim.
A pregătit ființe dragi pe care să le iubim, suflete cărora să le vestim Cuvântul mântuirii, drumuri frumoase pe care să le umblăm.
A pregătit răbdarea pe care s-o avem, înțelepciunea pe care s-o dobândim, smerenia după care să umblăm.
A pregătit lupte pe care să le câștigăm, încercări pe care să le biruim, cununa vieții pe care să o dobândim și Împărăția cerească pe care să o cucerim, dând năvală pentru ea...
Cum umblăm noi oare în toate acestea?
Dumnezeul nostru ne-a pregătit tot mai dinainte și mijloacele prin care să putem împlini aceste fapte bune.
Nimeni nu se poate plânge că nu le are.
Pentru drumurile frățești ne-a pregătit picioare sănătoase, apoi mașini, trenuri, căruțe... și tot ce este lipsă, numai să mergem.
Pentru rugăciune, pentru adunare, pentru post, ne-a pregătit ochi care pot să plângă, genunchi care pot să se plece, buze care pot să se stăpânească.
Pentru iubire ne-a pregătit inima, cântarea și sărutările sfinte. Pentru vestire, - Cuvântul; pentru îmbrățișare - mâinile; pentru pace - tăcerea; pentru ispitiri - înfrânarea; pentru căderi - pocăința; pentru mântuire - sfințirea...
Cum le folosim noi oare pe toate acestea? Dumnezeu le-a pregătit pe toate, ca noi să umblăm în ele în fiecare zi și potrivit cu fiecare cerință.
Vino dragul meu să ne cercetăm pe noi înșine cum am umblat și cum umblăm în ele!
Și să ne cercetăm fără părtinire și cu necruțare, căci altfel așa ne va cerceta mâine Judecata lui Dumnezeu față de care va trebui să răspundem fiecare din noi.
Și dacă până acum n-am umblat în ele, în toate, măcar de azi înainte să facem acest lucru, prin harul și ajutorul Domnului nostru Isus Hristos.
Slavă veșnică Ție, Marele nostru Ziditor și Tată ceresc, care ne-ai zidit în Hristos tocmai spre a-Ți fi Ție niște unelte și vase sfințite și folositoare!
Te rugăm să ne ierți că până astăzi am fost nepăsători și leneși în orice ascultare de voia Ta și de Cuvântul Tău! Iartă-ne că n-am umblat așa cum ar fi trebuit în nici una din faptele bune pe care Tu le-ai pregătit cu atâta dragoste, ca noi să umblăm cu bucurie în ele, spre a fi asta un bine atât pentru noi, cât și pentru alții.
Și iartă-ne că nici mijloacele cu care ne-ai înzestrat pentru a face aceste fapte bune nu le-am folosit cum s-ar fi cuvenit spre slava și fericirea Ta, ci spre folosul și bucuria lumii și a păcatului.
Ne pare rău Doamne de toate acestea și Te rugăm să ne ajuți ca măcar pe viitor să le punem toate în slujba Ta, făcând tot binele pe care îl știm și îl putem.
Spre Slava Ta și mântuirea noastră! Amin.