La Apostolul din Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
11. Uitați-vă cu ce slove mari v-am scris, cu însăși mâna mea.
12. Toți cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiți tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Hristos.
13. Căci nici ei, care au primit tăierea împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc doar ca voi să primiți tăierea împrejur, pentru ca să se laude ei cu trupul vostru.
14. În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu Crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume!
15. Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.
16. Și peste toți cei ce vor umbla după dreptarul acesta și peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace și îndurare!
17. De acum încolo, nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu.
18. Fraților, harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu duhul vostru!
11 - Cu slove mari v-am scris...
Toate cuvintele ce le spune un trimes al lui Dumnezeu sunt mari.
Toate slovele unui scris apostolic sunt mari.
Toate numele, toate zilele, toate gândurile unui mare om al lui Dumnezeu sunt de o mărime, de o strălucire, de o valoare veșnică. Pentru orice suflet, pentru orice neam, pentru orice generație.
Lumina cerească a Duhului Sfânt care le-a insuflat cuvintele acestea, le-a imprimat pecetea ei nemuritoare. Iar valoarea, mărimea și frumusețea lor, vor merge mereu crescând, cu cât trecerea veacurilor le va șlefui mai îndelung, - ca pe niște diamante de preț veșnic.
O vorbă părintească spune așa: Când vorbește un om înțelept, fii totdeauna cu luare aminte, căci el chiar când spune lucruri obișnuite, nu le spune ca ceilalți. În tot ce spune el este ceva adânc și frumos. Și chiar dacă spune aceleași lucruri, el totdeauna le spune într-un fel nou.
Toți oamenii care au spus sau scris lucruri adânci și frumoase, n-au vorbit de la ei din firea lor omenească, ci au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt (2 Petru 1, 21).
Tot ce s-a spus sau s-a scris din firea pământească, oricât de mare să fi fost omul care a făcut aceasta și ori cu câtă artă ar fi făcut-o, spusele sau scrisele acestea au pierit sau vor pieri pe veci.
Dar ceea ce s-a spus și s-a scris sub inspirația Duhului Sfânt, nu va pieri niciodată.
Ferice de oricine știe să aleagă bine și în privința asta, ceea ce este aur din ceea ce este gunoi... și ceea ce este nemuritor din ceea ce este deșertăciune.
Cât de adevărat este acest lucru cu Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu - și cu toate celelalte cărți, - cuvintele oamenilor!
Slovele Cuvântului Dumnezeiesc sunt mai mari decât munții, fiindcă nimic nu le-a putut întrece.
Sunt mai tari decât orice stâncă, fiindcă nimic nu le-a putut nimici.
Sunt mai strălucitoare decât orice soare, fiindcă nimic nu le-a putut întuneca.
Sunt mai de preț decât orice aur, fiindcă nimic nu-i în stare să le devalorizeze.
Sunt mai grele decât orice măsură din lume, fiindcă nimic nu-i în stare să le cântărească.
Oricine este înțelept le strânge în inima lui ca pe niște mărgăritare - și află în ele slava veșnică.
Oricine este un nebun, le nesocotește și-și pierde astfel atât viața asta cât și viața veșnică.
Suflete dragă, ia seama cum citești slovele acestea căci ele sunt de un preț veșnic și pentru tine!
Dacă ai în casa ta Cuvântul lui Dumnezeu, - Biblia - nu-l nesocoti pierzându-ți timpul cu citirea deșertăciunilor lumești. Ci adâncește-te în mina de aur curat al Cuvântului Dumnezeiesc, scoțând din el bogățiile înțelepciunii veșnice.
Așează-ți tot străfundul vieții tale sub lumina lui și lasă-l să-ți lumineze orice parte a inimii tale.
Vino cu toate întinăciunile tale ascunse sub apa acestui Izvor Divin, spre a te spăla și curăți de toate.
Lasă sabia lui să taie adânc tot răul din tine și să-l stârpească din rădăcină, fiindcă numai așa te vei însănătoși.
Fă-l candelă pentru genunchii tăi și lumină pentru cărările tale, căci atunci nopțile tale vor fi liniștite, iar zilele tale luminoase.
Binecuvântările lui vor fi binecuvântările tale și făgăduințele lui vor fi răsplătirea ta...
Atunci vei vedea cât de mari sunt slovele acestea!...
Se spune că Sfântul Apostol scria cu slove atât de mari, din pricină că ochii săi erau bolnavi iar vederea lui era slabă...
Se mai spune că o boală urâtă și grea de ochi ar fi fost acel țepuș în carnea sa, despre care scrisese el corintenilor că era un sol al Satanei pus să-l pălmuiască spre a-l împiedica să se îngâmfe (2 Cor. 12, 7).
Această boală urâtă și dureroasă de ochi fiind chiar în fața lui, la partea cea mai vizibilă a corpului său, era un defect foarte umilitor și greu de suportat, pentru oricine se uita la înfățișarea lui, după cum scrie el: la înfățișare vă uitați? (2 Cor. 5, 12; 10, 7).
Poate că de aceea și spune el celor care-l iubeau ca pe un înger al lui Dumnezeu: N-ați arătat nici un dispreț, nici un dezgust față de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu, dimpotrivă, m-ați primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuși Hristos Isus... și dacă ar fi fost cu putință v-ați fi scos până și ochii și mi i-ați fi dat (Gal. 4, 14-15).
Dacă a fost așa sau nu a fost așa, sigur nu știm; numai Dumnezeu știe. Dovezi mai amănunțite despre asta nu avem.
Ceea ce știm sigur însă este că tot ceea ce ne-a spus el, este cuvânt inspirat de Duhul Sfânt. Și că Însuși Dumnezeu a făcut din ascultarea acestor adevăruri condiția mântuirii pentru oricine dorește mântuirea Sa.
Fie că este scris cu slove mici, fie cu slove mari.
Fie că este spus de oameni mari, fie că este spus de oameni mici.
12 - Numai ca să nu sufere ei...
Ce taină adâncă este suferința în viața aceasta și cât de împărțite sunt gândurile și atitudinile oamenilor față de ea!
Pentru cei mulți-mulți care trăiesc numai pentru viața pământească, umblând numai după lucrurile trupului, - suferința este totdeauna ceva rău, ceva cumplit, ceva respingător.
Pentru cea mai mare parte dintre oameni, suferința apare ca un vrăjmaș, împotriva căruia trebuie să lupți cu toată puterea și de care trebuie să fugi cât poți, căutând să scapi de el cu orice preț!
Cât de greu ne putem noi împăca cu suferința noastră. Și cât de puțini sunt cei care se pot obișnui cu ea, - cum era obișnuit Hristos.
Despre Domnul Isus este scris că El era Omul Durerii și obișnuit cu suferința...
El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui...
Era străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre...
Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut peste El și prin ranele Lui suntem tămăduiți.
Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora.
Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura, ca un miel pe care îl duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund (Isaia 53).
Iar despre noi ce s-ar putea spune decât că niciodată nu ne-am putut obișnui cu suferința. Cu orice ne putem obișnui, dar cu suferința nicidecum!
Numai dacă un dinte ne doare... Sau ne doare puțin capul, îndată alergăm la calmante, la medic, la orice, - numai să nu suferim!
Iar Domnul, nici în chinurile cele amare ale Crucii, n-a vrut să ia fierea și oțetul, acel îngrozitor calmant pe care îl îmbia cumplita bunăvoință omenească.
Numai ca să nu sufere ei, fac și astăzi oamenii orice. Nu le pasă orice ar suferi alții, oricât ar trebui să plătească alții, chiar nevinovați - nu le pasă. Să nu sufere ei, asta este singura lor grijă pe care o au cei mai mulți dintre oamenii de azi.
O, ce egoistă și fioroasă creatură a devenit omul! Omul firesc, omul lumesc, omul păcatului - care nu se iubește decât pe sine și nu are nici un fel de milă sau grijă de nici un alt semen al său, fie chiar cel mai aproape sau cel mai nevinovat - când este în joc viața lui, poftele lui sau interesele lui.
Numai ca să nu sufere el, - omul păcatului este în stare să-și vândă binefăcătorul său, părintele său, semenul său.
Numai ca să nu sufere el, omul Satanei este în stare să se dedea la cele mai josnice și mârșave îndeletniciri.
Ca să nu sufere de foame - fură, ucide, înșală, minte, jură strâmb, nedreptățește, chinuie, calcă în picioare!...
Numai ca să nu sufere nimic, lovește, urlă, se răzbună, chinuie, insultă...
Dar ce să zici numai de oamenii cei lumești, când atâția chiar și din cei ce le place să se laude că sunt mântuiți, fac tot așa - ba uneori încă și mai rău...
Numai ca să nu sufere mustrarea frățească, ascultarea frățească, smerenia frățească, - se împotrivesc, dezbină, tulbură, răstălmăcesc, imită, se prefac, copiază, uneltesc, spun că lor le vorbește Dumnezeu!
Numai ca să nu sufere nimic pentru bine, omul rău face orice rău, fără nici o teamă de Dumnezeu, sau respect pentru dreptate.
Dar sunt în viața fiecăruia dintre noi și zile rânduite pentru suferință.
De suferința de vreun fel, nici un om de pe pământ nu este, n-a fost și nu va fi pe deplin scutit.
Din pricina păcatului de care suntem atinși cu toții, fiecare trebuie să facem cunoștință cu moartea care este plata păcatului și cu suferința care este un foc curățitor sau pedepsitor al acestuia.
Cine prin credință se face fiu al lui Dumnezeu, și prin răbdare se face părtaș la suferințele lui Hristos, - acela capătă o înțelegere nouă a suferinței.
Pentru un astfel de credincios suferința de orice fel nu-i mai vine nici prin voia diavolului, nici prin răutatea oamenilor și nici prin pedeapsa lui Dumnezeu - ci prin lucrarea cea tainică, înțeleaptă și mântuitoare a dragostei lui Dumnezeu. Ca un mijloc de curățire și de sfințire, fără de care nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).
Pe ușa infernului se spune probabil că este scris: Lăsați orice speranță, voi care intrați aici...
De aceea pe cei care Dumnezeu vrea să-i primească acolo, El îi trece prin focul suferințelor mai înainte de a ajunge la Poarta Veșniciei. Pentru ca fiind curățiți de orice întinăciune a cărnii și a duhului, să nu mai fie împiedicați de nimic a intra în Sfânta Cetate Cerească (2 Cor. 7, 1).
Suferința dinainte de moarte nu este trimisă nimănui pentru pedeapsă - ci pentru curățire și sfințire.
Suferința pentru pedeapsă va veni după moarte, pentru acei care ori că n-au avut nici un fel de suferință aici din pricina răutății lor (fiindcă Dumnezeu vedea și așa că nu-i nici o nădejde de îndreptare pentru el și deci nu i-a dat nici o suferință) - ori că suferința pe care Dumnezeu le-o trimisese spre pocăință, nu le-a folosit la nimic, fiindcă au rămas tot împietriți la inimă.
Spune Cuvântul Domnului așa: toți cei care se luptă la jocurile de obște, se supun la tot felul de înfrânări. Și fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veșteji (1 Cor. 9, 25).
De ce este scris pentru noi acest lucru? Pentru a începe și noi a ne obișnui cu suferința, a face exerciții de răbdare, a ne deprinde cu înfrânarea, cu durerea, cu greutatea, cu necazurile... Pentru ca atunci când va veni vremea lor, să nu cădem și să nu ne lepădăm. Să ne știm lupta lupta cea bună. Să știm alerga în așa fel ca să câștigăm premiul. Să știm răbda în așa fel încât să dobândim roada dătătoare de pace a neprihănirii (Evrei 12, 11).
Frații mei, surorile mele, - deprindeți-vă cu postul încă de pe când aveți mâncare din belșug, pentru ca să nu vă fie cu neputință să răbdați atunci când nu veți avea.
Deprindeți-vă cu suferința de pe când încă n-o aveți, pentru ca să nu vă fie cu neputință s-o îndurați când o veți avea.
Deprindeți-vă cu lipsa, cu sărăcia, cu înfrânarea, cu batjocura - încă de pe când sunteți în belșug, în cinste sau în libertate, - pentru ca atunci când veți ajunge în strâmtorare, în ocară și în robie, să nu vă fie cu neputință a le răbda, și astfel să vă lepădați de credință, să cădeți din dragoste și să vă pierdeți astfel sufletul și mântuirea!
Omul diavolului face totul numai ca să nu sufere el - în locul altuia.
Omul lui Dumnezeu face totul numai să nu sufere altul în locul său.
Scump frate, scumpă soră, noi să facem totul ca niciodată să nu sufere nimeni în locul nostru. Destul a suferit Domnul, destul au suferit alții până acum. De acum să fim gata să suferim orice, numai să nu facem cumva ca Domnul sau alții să sufere în locul nostru sau din vina noastră.
Iar dacă totuși va trebui să suferim - să fim bine încredințați că suferința noastră nu vine nici prin voia diavolului, nici prin uneltirile vrăjmașilor și nici pentru a ne face răul - ci vine din voia cea tainică și din planul cel înțelept și mântuitor al lui Dumnezeu, pentru curățirea și sfințirea noastră.
Aceasta este baia mântuitoare prin care trebuie să fim trecuți înainte de intrarea în Slavă. Fără aceasta n-am putea fi primiți acolo.
Cu cât vom fi ținuți mai mult acolo în focul curățitor, cu atât va fi mai înaltă treapta slavei la care vom fi ridicați.
Binecuvântați deci pe Domnul care v-a rânduit la slavă și urmați pilda Mântuitorului nostru Isus Hristos. Suferiți pedeapsa... Dumnezeu ne pedepsește ca să ne facă părtași sfințeniei Lui (Evrei 12, 7-10).
13 - Să se laude ei, cu trupul vostru
O, cât de felurite și pline de șiretenie sunt mijloacele cu care foarte mulți oameni caută să ne amăgească, îndată ce văd că noi dorim să luăm calea lui Dumnezeu!
Sfântul Pavel sfătuia pe copiii lui sufletești din Efes, le scria printre altele sfătuindu-i:
Să nu mai fim copii purtați încoace și încolo de orice vânt de învățătură prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire (Efes. 4, 14).
Oamenii vicleni și șireți sunt atât de meșteri în găsirea răstălmăcirilor, cum poate nici însuși diavolul n-ar găsi uneori.
Omul fiind înzestrat de la Dumnezeu cu pricepere, cu imaginație, cu talent spre a pune aceste daruri în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui său, poate face nespus de mult bine cu aceste însușiri.
Dar și când își pune aceste daruri în slujba diavolului și a răului, - poate face cu ele și nespus de mult rău...
Despre darul acesta al priceperii în găsirea feluritelor mijloace - bune sau rele - după cum îi este inima omului, spune mult și o istorioară, următoarele:
Odată un călugăr tânăr care slujea la o mânăstire fiindu-i foame într-o zi de post - se tot cugeta el cum să facă rost de ceva mâncare pe ascuns, ca să nu-l vadă ceilalți - și mai ales starețul, conducătorul mânăstirii.
Umblând pe la cotețele găinilor, află un ou. Luă oul și se duse în chilia sa ca pentru rugăciune.
Acolo îl află starețul mânăstirii care inspecta pe călugări în chiliile lor, să vadă cum își fac ei rugăciunile lor.
Când intră starețul, călugărul tocmai își frigea oul furat la para lumânării aprinsă pentru rugăciune.
- Ce faci nenorocitule - îi strigă starețul. Nu știi că astăzi e vineri și zi de post negru?
- Diavolul m-a înșelat, - spuse călugărul. El m-a învățat să frig oul la lumânare.
În momentul acela însă apăru și diavolul acolo și zise:
- Nu-i adevărat ce zice călugărul. Mie nici nu mi-ar fi trecut prin cap că oul se poate frige la lumânare!...
În găsirea atâtor mijloace de amăgire și în aflarea atâtor feluri de răstălmăciri a Cuvântului lui Dumnezeu, oamenii sunt uneori mai pricepuți și mai îndrăzneți chiar și decât însuși diavolul.
Dar omul uneori nici nu crede și nici nu se înfioară.
La vederea și la întâlnirea cu Mântuitorul nostru Isus Hristos, spune Scriptura că duhurile rele erau cuprinse de frică și de cutremur (Marcu 3, 11-12; Luca 4, 41).
Dar oamenii în cea mai mare parte a lor nu numai că nu cred în Mântuitorul și Dumnezeul nostru, dar departe de a se cutremura și a se teme, - ei cu o îndrăzneală pe care nu o are nici chiar diavolul, hulesc și înjură Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu, disprețuiesc Cuvântul Său și se împotrivesc cu vrăjmășie voii Sale.
Iată deosebirea dintre oameni și draci.
Și atunci cum să nu merite astfel de oameni din partea lui Dumnezeu, aceeași pedeapsă veșnică a iadului pregătit pentru Satana și pentru îngerii lui, după cum este scris? (Matei 25, 41-46).
Gândul înșelătorului - om sau diavol - este de a se lăuda, de a trage foloase pentru sine, de a-și satisface ambiția sa.
Asta este tot ce urmărește înșelătorul și prin momirea de prozeliți și prin atragerea câtor mai multe suflete în mreaja lui, în slujba lui, în rătăcirea lui.
Dornic după laude și după câștig cu orice preț și de la oricine, nici înșelătorului religios nu-i pasă că strică adevărul, că zdrobește dragostea, că dezbină Biserica Domnului, că fură suflete, că nimicește familii, că răstălmăcește Evanghelia... El urmărește un singur scop: să-și mărească numărul alor săi. Să se laude cu cât mai multe trupuri. Și să încaseze cât mai multe foloase...
Nu-i pasă înșelătorului religios nici de Cuvântul lui Dumnezeu care-l oprește să nu se atingă de munca altuia, de familia altuia, de câmpul de lucru al altuia.
Nu-i pasă nici de adevărul pe care nu trebuie să-l strice.
Nici de dreptul altuia pe care nu trebuie să-l răpească.
Nici de familia sau adunarea altuia, pe care nu trebuie s-o dezbine.
Nici de sufletele pe care nu trebuie să le amăgească.
Nici de înștiințările Domnului că cine face astfel de lucruri este vinovat osândei...
Nu-i pasă de nimic. Înșelătorul religios, orbit de trufie, plin de ambiție firească și stăpânit de duhul neascultării, își urmărește numai scopurile lui.
De aceea un astfel de stricător și amăgitor hrăpăreț va fi totdeauna și pe totdeauna blestemat de Dumnezeu și urât de oameni!
Vai de oricine este așa! Și vai de cei lesne crezători care se vor lăsa ademeniți de el!...
14 - Crucea Domnului nostru Isus Hristos
Orice cruce văzută sau nevăzută, materială sau duhovnicească, reală sau simbolică, - este Crucea Domnului nostru Isus Hristos, fiindcă El este Singurul Mântuitor, răstignit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Deci oriunde vezi semnul unei cruci, îți și apare pe ea imaginea lui Isus Cel Răstignit. Cu neputință să vezi altceva sau pe altcineva pe cruce, decât pe Isus.
După cum nu există Hristosul Adevărat fără cruce, tot așa nu există Crucea fără Hristos.
Crucea Domnului nostru Isus Hristos, nu este numai Crucea în înțelesul ei spiritual: Jertfa Lui cea tainică și nevăzută.
Ci Crucea Lui este și semnul ei văzut concret, material, fiindcă nu este nici un lucru abstract care să nu aibă și forma lui concretă. Nici un lucru duhovnicesc care să nu aibă și înfățișarea trupească.
Sufletul nostru cel nevăzut, are și trupul lui cel văzut.
Cuvântul lui Dumnezeu Cel nevăzut, are și Scriptura, cartea, forma Lui cea văzută.
Trupul lui Hristos și Sângele Său cele nevăzute, au și ele pâinea și vinul, forma lor cea văzută (1 Cor. 10, 16).
Oricine disprețuiește trupul cuiva, îi disprețuiește împreună cu acesta și sufletul său. Fiindcă nu pot fi despărțite unul de celălalt.
Oricine batjocorește forma văzută a Cuvântului lui Dumnezeu - Biblia - îi disprețuiește în același timp și Cuvântul cel nevăzut, fiindcă acel Cuvânt este concretizat în cartea aceasta.
Tot așa este și cu Împărtășania. Și tot așa este și cu Crucea. Nu se poate despărți înțelesul unic al acestor două fețe ale aceluiași lucru. Cum nu se poate despărți fața de spate, partea umbrită de cea luminată, ceea ce se vede de ceea ce este nevăzut.
Oricine cinstește Biblia, de orice formă ar fi ea, de orice mărime, de orice culoare, de orice material, - cinstește de fapt Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, care este în ea, în litera ei, în hârtia ei, în cerneala ei. Și nici vechimea, nici praful, nici locul unde s-ar afla Biblia, - nu-i scade cu nimic prețul ei cel Dumnezeiesc.
Așa este și cu Crucea. Dar pe când despre Biblie părerile tuturor creștinilor sunt la fel, - despre Cruce nu toți gândesc așa. În privința Crucii, vrăjmașul ei, Satana, a strecurat în inimile multora, niște false încredințări, niște păreri îndoielnice sau de-a dreptul disprețuitoare.
Și nu-i de mirare, fiindcă este scris: Mulți se poartă ca vrăjmași ai Crucii lui Hristos. Sfârșitul lor va fi pierzare (Filipeni 3, 18-19). Și cine este cel mai vrăjmaș, dacă nu cel ce o leapădă?...
Crucea este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.
De aceea și noi, ca Sfântul Pavel să ne lăudăm cu ea. Să o prețuim și să o cinstim cu evlavie oriunde, fiindcă în forma ei văzută cinstim forma și înțelesul ei cel nevăzut, puterea ei răscumpărătoare prin Jertfa adusă pe ea.
În Lucrarea Bisericii și a Oastei Domnului, Crucea a fost totdeauna semnul cel sfânt și prețuit al credinței și al mântuirii noastre.
15 - O făptură nouă
Iată unicul lucru care are preț în fața lui Dumnezeu. Iată marea condiție a mântuirii. Iată singurul fel prin care putem deveni oameni din Casa lui Dumnezeu, fii ai Lui, moștenitori ai Lui, plăcuți și iubiți ai Lui. Făptura cea nouă - omul cel nou.
Tăierea împrejur era în Vechiul Testament - ceea ce este botezul în Noul Testament. Era poarta de intrare în poporul lui Dumnezeu. Era actul prin care omul devenea membru de drept al poporului ales înaintea Domnului.
Tăierea împrejur era un act cerut de Dumnezeu și la locul său și la vremea sa. El a avut o mare valoare înaintea Domnului, fiindcă dacă n-ar fi avut această valoare, Cuvântul Domnului nu l-ar fi cerut.
Totuși, pe măsură ce dragostea lui Dumnezeu și harul Său față de noi a făcut și face mereu noi lucrări tot mai mari, - tot așa și dragostea noastră față de El, trebuie să depășească mereu faptele noastre din trecut.
Și după cum cele aduse de către Avraam sau Moise au fost depășite de cele aduse de Hristos, tot așa condițiile primirii și împărtășirii acelora au fost depășite de condițiile mai noi cerute de harul mântuirii aduse de Hristos Isus, Domnul nostru...
Și după cum tăierea sau netăierea împrejur era depășită în importanța ei de condiția făptuirii celei noi, tot așa și forma văzută a botezului în sine nu-i deajuns pentru mântuirea sufletului. Ci condiția neapărat trebuincioasă rămâne tot aceeași pentru fiecare suflet care dorește cu adevărat mântuirea sa, și anume: făptura cea nouă; omul cel duhovnicesc ieșit din nașterea din nou.
Taina și esența creștinismului viu și adevărat, este și rămâne nașterea din nou. Renașterea sufletească. Convertirea sau nașterea de sus; predarea și legământul lui Hristos.
Pe toți pereții tuturor bisericilor și ai adunărilor creștine, ar trebui să fie scrisă cu litere de foc, mereu marea și veșnica poruncă Dumnezeiască: Trebuie să vă nașteți din nou (Ioan 3, 7).
Această condiție pusă de Mântuitorul oricărui suflet care dorește mântuirea Sa, trece prin toate cărțile Sfintei Scripturi și prin toate scrierile și cuvintele trimeșilor lui Hristos.
Taina Pocăinței, una din cele șapte Taine ale Bisericii noastre, - asta și este. Ea este Convertirea, nașterea din nou, ea ne dă făptura cea nouă, viața cea nouă, trăirea cea nouă, - după chipul și după firea lui Hristos.
Dar ce vremuri ciudate a ajuns să trăiască creștinismul de azi, care nu mai cunoaște și nu mai pomenește nimic chiar despre această esențială parte a lui, despre nașterea din nou!
Mii de preoți și predicatori creștini, nu numai că nu pomenesc toată viața lor despre această condiție Dumnezeiască a mântuirii, dar nici măcar nu o cunosc, parcă nici n-ar fi auzit niciodată de ea!...
Și astfel atât păstorii cât și păstoriții, atât cei ce predică cât și cei ce ascultă, atât călăuzitorii cât și călăuziții, - merg în veșnicie fără să știe niciodată că singura condiție a mântuirii este nașterea din nou și a fi o făptură nouă!
O, cât de mult am vorbit despre asta - și încă tot mai trebuie vorbit! Duhul Sfânt să ne-o întipărească tuturor cu cuvintele de foc pe inimă, spre a ne da cu toată grija seama și silința spre dobândirea ei.
17 - Semnele Domnului Isus...
Sfântul Apostol spune mai departe atât de dureros și mișcător, ca o rugăminte, ca o înștiințare, ca un avertisment: de acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu!...
Unii au spus că aceste semne ale Domnului Isus erau: blândețea, răbdarea, iubirea și celelalte virtuți alese, într-o atât de mare măsură încât ele îi dădeau o atât de mare putere încât el scotea draci, tămăduia orice boli și învia chiar morți, cum a fost cu Eutih (Fap. Ap. 20, 7-12).
Alții au spus că semnele Domnului pe trupul său erau urmele de rane, de lovituri, de arsuri și împunsături pe care le-a primit în timpul îndelungatelor sale închisori și suferințe pentru Domnul.
Dar au fost unii care au spus și mai mult - că aceste rane erau aievea semnele pe care le purtase Mântuitorul ca urme ale cuielor Sale în mâini și în picioare, a suliței în coastă și a spinilor pe frunte. Ca o pecete de sus și ca o mărturie Dumnezeiască, aceste semne apăruseră pe trupul lui Pavel, spre sfârșitul vieții și apostoliei lui pentru Scumpul său Mântuitor.
Astfel de semne, se spune că au mai apărut tot așa în chip miraculos în decursul veacurilor și pe trupul altor sfinți și martiri care trăiseră și mărturisiseră puternic pe Domnul.
Oricare ar fi adevărul cu privire la aceste semne, fie de un fel, fie de altul, fie de toate cele trei feluri la un loc, trupul aleșilor lui Dumnezeu care au avut parte de o chemare deosebită și de o suferință îndelungată și grea pentru Domnul, - trebuie să se bucure de un respect sfânt din partea noastră totdeauna.
Când vedem câți au fugit și fug de suferință, de bătaie, de închisoare pentru Domnul... Câți se leapădă în fața lor. Câți trădează și vând pe alții, de frică să nu ajungă în aceste suferințe - abia atunci vezi ce mare preț au în fața lui Dumnezeu cei care le-au îndurat pe toate acestea în timp atât de îndelungat și într-un fel atât de demn ca el!
Dacă ați fost puși numai odată sau numai un ceas în astfel de stări, în foame, în frig, în chinuri, în bătăi, în torturi... atunci vă veți putea da seama cât au dat acești oameni pentru Hristos, suferind zile, luni și ani îndelungați toate aceste chinuri...
O, voi toți care necăjiți cu atâta obrăznicie, ușurătate și îndrăzneală pe acei oameni care poartă semnele suferinței lui Hristos pe trupul lor, pe anii lor, pe viața lor, - temeți-vă de Dumnezeu să profanați aceste semne cutremurătoare!
Dacă nu le puteți stropi cu lacrimile voastre sau alina cu dragostea voastră, sau îndulci cu prietenia voastră, cel puțin nu le profanați cu nerecunoștința voastră, cu insultele voastre, cu murdăria netrebniciei voastre, care n-ați suferit nimic pentru Hristos, ci numai ați profitat de pe urma suferințelor Lui și a suferințelor lor.
Căci dacă ați făcut acest cutremurător păcat sau îl mai faceți încă, voi veți avea o pedeapsă și mai grozavă decât au avut răstignitorii și călăii lui Hristos și a lui Pavel, fiindcă păcatul vostru cu știința și cu cunoștința este mult mai greu ca al lor făcut în neștiință.
O, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, Slavă veșnică Ție.
Mulțumim pentru marii Tăi oameni și pentru marile lor cuvinte, prin care am aflat și noi mântuirea Ta cea mare.
Te rugăm ajută-ne să-i prețuim pe slujitorii Tăi cei adevărați, dar ajută-ne să-i ocolim și să ne ferim de cei falși și prefăcuți.
Ajută-ne să-i urmăm pe acei vestitori ai Tăi care prin viața lor întreagă ne sunt o pildă și un îndemn de curăție, de înfrânare, de smerenie, de ascultare, de sărăcie și de dărnicie. Dar ajută-ne să ne ferim și să-i ocolim pe cei îndărătnici, lacomi, îmbuibați, lăudăroși, nesinceri, batjocoritori.
Ajută-ne să prețuim cu evlavie și să iubim Crucea Ta și semnul ei văzut, nerușinându-ne niciodată de acest semn sfânt - și fă-ne să ne depărtăm totdeauna de cei care se poartă ca vrăjmași ai Crucii Tale, care disprețuiesc și batjocoresc semnul ei...
Ajută-ne să nu ne înșelăm că vom fi mântuiți fără adevărata naștere din nou, ci dobândind făptura cea nouă, să viețuim după îndemnurile Duhului, să avem roadele Duhului, ca să fim sfințiți de Duhul Sfânt.
Și ajută-ne să prețuim cu evlavie și respect pe toți acei care au primit prin suferință și poartă cu vrednicie pe trupul și pe viața lor semnele Tale Doamne Isuse, fiindcă suferința lor cu Tine și pentru Tine este dovada celei mai alese prețuiri și a celui mai mare har dat de către Tine oamenilor Tăi și Bisericii Tale.
Binecuvântează Doamne Isuse cu viață și cu răsplată veșnică pe toți cei care vor umbla cu frică de Tine, după dreptarul acesta. Amin.