La Apostolul din Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
11. Uitaţi-vă cu ce slove mari v-am scris, cu însăşi mâna mea.
12. Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Hristos.
13. Căci nici ei, care au primit tăierea împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc doar ca voi să primiţi tăierea împrejur, pentru ca să se laude ei cu trupul vostru.
14. În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu Crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!
15. Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.
16. Şi peste toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta şi peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace şi îndurare!
17. De acum încolo, nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu.
18. Fraţilor, harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu duhul vostru!
11 - Cu slove mari v-am scris...
Toate cuvintele ce le spune un trimes al lui Dumnezeu sunt mari.
Toate slovele unui scris apostolic sunt mari.
Toate numele, toate zilele, toate gândurile unui mare om al lui Dumnezeu sunt de o mărime, de o strălucire, de o valoare veşnică. Pentru orice suflet, pentru orice neam, pentru orice generaţie.
Lumina cerească a Duhului Sfânt care le-a insuflat cuvintele acestea, le-a imprimat pecetea ei nemuritoare. Iar valoarea, mărimea şi frumuseţea lor, vor merge mereu crescând, cu cât trecerea veacurilor le va şlefui mai îndelung, - ca pe nişte diamante de preţ veşnic.
O vorbă părintească spune aşa: Când vorbeşte un om înţelept, fii totdeauna cu luare aminte, căci el chiar când spune lucruri obişnuite, nu le spune ca ceilalţi. În tot ce spune el este ceva adânc şi frumos. Şi chiar dacă spune aceleaşi lucruri, el totdeauna le spune într-un fel nou.
Toţi oamenii care au spus sau scris lucruri adânci şi frumoase, n-au vorbit de la ei din firea lor omenească, ci au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt (2 Petru 1, 21).
Tot ce s-a spus sau s-a scris din firea pământească, oricât de mare să fi fost omul care a făcut aceasta şi ori cu câtă artă ar fi făcut-o, spusele sau scrisele acestea au pierit sau vor pieri pe veci.
Dar ceea ce s-a spus şi s-a scris sub inspiraţia Duhului Sfânt, nu va pieri niciodată.
Ferice de oricine ştie să aleagă bine şi în privinţa asta, ceea ce este aur din ceea ce este gunoi... şi ceea ce este nemuritor din ceea ce este deşertăciune.
Cât de adevărat este acest lucru cu Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu - şi cu toate celelalte cărţi, - cuvintele oamenilor!
Slovele Cuvântului Dumnezeiesc sunt mai mari decât munţii, fiindcă nimic nu le-a putut întrece.
Sunt mai tari decât orice stâncă, fiindcă nimic nu le-a putut nimici.
Sunt mai strălucitoare decât orice soare, fiindcă nimic nu le-a putut întuneca.
Sunt mai de preţ decât orice aur, fiindcă nimic nu-i în stare să le devalorizeze.
Sunt mai grele decât orice măsură din lume, fiindcă nimic nu-i în stare să le cântărească.
Oricine este înţelept le strânge în inima lui ca pe nişte mărgăritare - şi află în ele slava veşnică.
Oricine este un nebun, le nesocoteşte şi-şi pierde astfel atât viaţa asta cât şi viaţa veşnică.
Suflete dragă, ia seama cum citeşti slovele acestea căci ele sunt de un preţ veşnic şi pentru tine!
Dacă ai în casa ta Cuvântul lui Dumnezeu, - Biblia - nu-l nesocoti pierzându-ţi timpul cu citirea deşertăciunilor lumeşti. Ci adânceşte-te în mina de aur curat al Cuvântului Dumnezeiesc, scoţând din el bogăţiile înţelepciunii veşnice.
Aşează-ţi tot străfundul vieţii tale sub lumina lui şi lasă-l să-ţi lumineze orice parte a inimii tale.
Vino cu toate întinăciunile tale ascunse sub apa acestui Izvor Divin, spre a te spăla şi curăţi de toate.
Lasă sabia lui să taie adânc tot răul din tine şi să-l stârpească din rădăcină, fiindcă numai aşa te vei însănătoşi.
Fă-l candelă pentru genunchii tăi şi lumină pentru cărările tale, căci atunci nopţile tale vor fi liniştite, iar zilele tale luminoase.
Binecuvântările lui vor fi binecuvântările tale şi făgăduinţele lui vor fi răsplătirea ta...
Atunci vei vedea cât de mari sunt slovele acestea!...
Se spune că Sfântul Apostol scria cu slove atât de mari, din pricină că ochii săi erau bolnavi iar vederea lui era slabă...
Se mai spune că o boală urâtă şi grea de ochi ar fi fost acel ţepuş în carnea sa, despre care scrisese el corintenilor că era un sol al Satanei pus să-l pălmuiască spre a-l împiedica să se îngâmfe (2 Cor. 12, 7).
Această boală urâtă şi dureroasă de ochi fiind chiar în faţa lui, la partea cea mai vizibilă a corpului său, era un defect foarte umilitor şi greu de suportat, pentru oricine se uita la înfăţişarea lui, după cum scrie el: la înfăţişare vă uitaţi? (2 Cor. 5, 12; 10, 7).
Poate că de aceea şi spune el celor care-l iubeau ca pe un înger al lui Dumnezeu: N-aţi arătat nici un dispreţ, nici un dezgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu, dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi Hristos Isus... şi dacă ar fi fost cu putinţă v-aţi fi scos până şi ochii şi mi i-aţi fi dat (Gal. 4, 14-15).
Dacă a fost aşa sau nu a fost aşa, sigur nu ştim; numai Dumnezeu ştie. Dovezi mai amănunţite despre asta nu avem.
Ceea ce ştim sigur însă este că tot ceea ce ne-a spus el, este cuvânt inspirat de Duhul Sfânt. Şi că Însuşi Dumnezeu a făcut din ascultarea acestor adevăruri condiţia mântuirii pentru oricine doreşte mântuirea Sa.
Fie că este scris cu slove mici, fie cu slove mari.
Fie că este spus de oameni mari, fie că este spus de oameni mici.
12 - Numai ca să nu sufere ei...
Ce taină adâncă este suferinţa în viaţa aceasta şi cât de împărţite sunt gândurile şi atitudinile oamenilor faţă de ea!
Pentru cei mulţi-mulţi care trăiesc numai pentru viaţa pământească, umblând numai după lucrurile trupului, - suferinţa este totdeauna ceva rău, ceva cumplit, ceva respingător.
Pentru cea mai mare parte dintre oameni, suferinţa apare ca un vrăjmaş, împotriva căruia trebuie să lupţi cu toată puterea şi de care trebuie să fugi cât poţi, căutând să scapi de el cu orice preţ!
Cât de greu ne putem noi împăca cu suferinţa noastră. Şi cât de puţini sunt cei care se pot obişnui cu ea, - cum era obişnuit Hristos.
Despre Domnul Isus este scris că El era Omul Durerii şi obişnuit cu suferinţa...
El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui...
Era străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre...
Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut peste El şi prin ranele Lui suntem tămăduiţi.
Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora.
Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura, ca un miel pe care îl duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund (Isaia 53).
Iar despre noi ce s-ar putea spune decât că niciodată nu ne-am putut obişnui cu suferinţa. Cu orice ne putem obişnui, dar cu suferinţa nicidecum!
Numai dacă un dinte ne doare... Sau ne doare puţin capul, îndată alergăm la calmante, la medic, la orice, - numai să nu suferim!
Iar Domnul, nici în chinurile cele amare ale Crucii, n-a vrut să ia fierea şi oţetul, acel îngrozitor calmant pe care îl îmbia cumplita bunăvoinţă omenească.
Numai ca să nu sufere ei, fac şi astăzi oamenii orice. Nu le pasă orice ar suferi alţii, oricât ar trebui să plătească alţii, chiar nevinovaţi - nu le pasă. Să nu sufere ei, asta este singura lor grijă pe care o au cei mai mulţi dintre oamenii de azi.
O, ce egoistă şi fioroasă creatură a devenit omul! Omul firesc, omul lumesc, omul păcatului - care nu se iubeşte decât pe sine şi nu are nici un fel de milă sau grijă de nici un alt semen al său, fie chiar cel mai aproape sau cel mai nevinovat - când este în joc viaţa lui, poftele lui sau interesele lui.
Numai ca să nu sufere el, - omul păcatului este în stare să-şi vândă binefăcătorul său, părintele său, semenul său.
Numai ca să nu sufere el, omul Satanei este în stare să se dedea la cele mai josnice şi mârşave îndeletniciri.
Ca să nu sufere de foame - fură, ucide, înşală, minte, jură strâmb, nedreptăţeşte, chinuie, calcă în picioare!...
Numai ca să nu sufere nimic, loveşte, urlă, se răzbună, chinuie, insultă...
Dar ce să zici numai de oamenii cei lumeşti, când atâţia chiar şi din cei ce le place să se laude că sunt mântuiţi, fac tot aşa - ba uneori încă şi mai rău...
Numai ca să nu sufere mustrarea frăţească, ascultarea frăţească, smerenia frăţească, - se împotrivesc, dezbină, tulbură, răstălmăcesc, imită, se prefac, copiază, uneltesc, spun că lor le vorbeşte Dumnezeu!
Numai ca să nu sufere nimic pentru bine, omul rău face orice rău, fără nici o teamă de Dumnezeu, sau respect pentru dreptate.
Dar sunt în viaţa fiecăruia dintre noi şi zile rânduite pentru suferinţă.
De suferinţa de vreun fel, nici un om de pe pământ nu este, n-a fost şi nu va fi pe deplin scutit.
Din pricina păcatului de care suntem atinşi cu toţii, fiecare trebuie să facem cunoştinţă cu moartea care este plata păcatului şi cu suferinţa care este un foc curăţitor sau pedepsitor al acestuia.
Cine prin credinţă se face fiu al lui Dumnezeu, şi prin răbdare se face părtaş la suferinţele lui Hristos, - acela capătă o înţelegere nouă a suferinţei.
Pentru un astfel de credincios suferinţa de orice fel nu-i mai vine nici prin voia diavolului, nici prin răutatea oamenilor şi nici prin pedeapsa lui Dumnezeu - ci prin lucrarea cea tainică, înţeleaptă şi mântuitoare a dragostei lui Dumnezeu. Ca un mijloc de curăţire şi de sfinţire, fără de care nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).
Pe uşa infernului se spune probabil că este scris: Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi aici...
De aceea pe cei care Dumnezeu vrea să-i primească acolo, El îi trece prin focul suferinţelor mai înainte de a ajunge la Poarta Veşniciei. Pentru ca fiind curăţiţi de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, să nu mai fie împiedicaţi de nimic a intra în Sfânta Cetate Cerească (2 Cor. 7, 1).
Suferinţa dinainte de moarte nu este trimisă nimănui pentru pedeapsă - ci pentru curăţire şi sfinţire.
Suferinţa pentru pedeapsă va veni după moarte, pentru acei care ori că n-au avut nici un fel de suferinţă aici din pricina răutăţii lor (fiindcă Dumnezeu vedea şi aşa că nu-i nici o nădejde de îndreptare pentru el şi deci nu i-a dat nici o suferinţă) - ori că suferinţa pe care Dumnezeu le-o trimisese spre pocăinţă, nu le-a folosit la nimic, fiindcă au rămas tot împietriţi la inimă.
Spune Cuvântul Domnului aşa: toţi cei care se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji (1 Cor. 9, 25).
De ce este scris pentru noi acest lucru? Pentru a începe şi noi a ne obişnui cu suferinţa, a face exerciţii de răbdare, a ne deprinde cu înfrânarea, cu durerea, cu greutatea, cu necazurile... Pentru ca atunci când va veni vremea lor, să nu cădem şi să nu ne lepădăm. Să ne ştim lupta lupta cea bună. Să ştim alerga în aşa fel ca să câştigăm premiul. Să ştim răbda în aşa fel încât să dobândim roada dătătoare de pace a neprihănirii (Evrei 12, 11).
Fraţii mei, surorile mele, - deprindeţi-vă cu postul încă de pe când aveţi mâncare din belşug, pentru ca să nu vă fie cu neputinţă să răbdaţi atunci când nu veţi avea.
Deprindeţi-vă cu suferinţa de pe când încă n-o aveţi, pentru ca să nu vă fie cu neputinţă s-o înduraţi când o veţi avea.
Deprindeţi-vă cu lipsa, cu sărăcia, cu înfrânarea, cu batjocura - încă de pe când sunteţi în belşug, în cinste sau în libertate, - pentru ca atunci când veţi ajunge în strâmtorare, în ocară şi în robie, să nu vă fie cu neputinţă a le răbda, şi astfel să vă lepădaţi de credinţă, să cădeţi din dragoste şi să vă pierdeţi astfel sufletul şi mântuirea!
Omul diavolului face totul numai ca să nu sufere el - în locul altuia.
Omul lui Dumnezeu face totul numai să nu sufere altul în locul său.
Scump frate, scumpă soră, noi să facem totul ca niciodată să nu sufere nimeni în locul nostru. Destul a suferit Domnul, destul au suferit alţii până acum. De acum să fim gata să suferim orice, numai să nu facem cumva ca Domnul sau alţii să sufere în locul nostru sau din vina noastră.
Iar dacă totuşi va trebui să suferim - să fim bine încredinţaţi că suferinţa noastră nu vine nici prin voia diavolului, nici prin uneltirile vrăjmaşilor şi nici pentru a ne face răul - ci vine din voia cea tainică şi din planul cel înţelept şi mântuitor al lui Dumnezeu, pentru curăţirea şi sfinţirea noastră.
Aceasta este baia mântuitoare prin care trebuie să fim trecuţi înainte de intrarea în Slavă. Fără aceasta n-am putea fi primiţi acolo.
Cu cât vom fi ţinuţi mai mult acolo în focul curăţitor, cu atât va fi mai înaltă treapta slavei la care vom fi ridicaţi.
Binecuvântaţi deci pe Domnul care v-a rânduit la slavă şi urmaţi pilda Mântuitorului nostru Isus Hristos. Suferiţi pedeapsa... Dumnezeu ne pedepseşte ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui (Evrei 12, 7-10).
13 - Să se laude ei, cu trupul vostru
O, cât de felurite şi pline de şiretenie sunt mijloacele cu care foarte mulţi oameni caută să ne amăgească, îndată ce văd că noi dorim să luăm calea lui Dumnezeu!
Sfântul Pavel sfătuia pe copiii lui sufleteşti din Efes, le scria printre altele sfătuindu-i:
Să nu mai fim copii purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire (Efes. 4, 14).
Oamenii vicleni şi şireţi sunt atât de meşteri în găsirea răstălmăcirilor, cum poate nici însuşi diavolul n-ar găsi uneori.
Omul fiind înzestrat de la Dumnezeu cu pricepere, cu imaginaţie, cu talent spre a pune aceste daruri în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui său, poate face nespus de mult bine cu aceste însuşiri.
Dar şi când îşi pune aceste daruri în slujba diavolului şi a răului, - poate face cu ele şi nespus de mult rău...
Despre darul acesta al priceperii în găsirea feluritelor mijloace - bune sau rele - după cum îi este inima omului, spune mult şi o istorioară, următoarele:
Odată un călugăr tânăr care slujea la o mânăstire fiindu-i foame într-o zi de post - se tot cugeta el cum să facă rost de ceva mâncare pe ascuns, ca să nu-l vadă ceilalţi - şi mai ales stareţul, conducătorul mânăstirii.
Umblând pe la coteţele găinilor, află un ou. Luă oul şi se duse în chilia sa ca pentru rugăciune.
Acolo îl află stareţul mânăstirii care inspecta pe călugări în chiliile lor, să vadă cum îşi fac ei rugăciunile lor.
Când intră stareţul, călugărul tocmai îşi frigea oul furat la para lumânării aprinsă pentru rugăciune.
- Ce faci nenorocitule - îi strigă stareţul. Nu ştii că astăzi e vineri şi zi de post negru?
- Diavolul m-a înşelat, - spuse călugărul. El m-a învăţat să frig oul la lumânare.
În momentul acela însă apăru şi diavolul acolo şi zise:
- Nu-i adevărat ce zice călugărul. Mie nici nu mi-ar fi trecut prin cap că oul se poate frige la lumânare!...
În găsirea atâtor mijloace de amăgire şi în aflarea atâtor feluri de răstălmăciri a Cuvântului lui Dumnezeu, oamenii sunt uneori mai pricepuţi şi mai îndrăzneţi chiar şi decât însuşi diavolul.
Dar omul uneori nici nu crede şi nici nu se înfioară.
La vederea şi la întâlnirea cu Mântuitorul nostru Isus Hristos, spune Scriptura că duhurile rele erau cuprinse de frică şi de cutremur (Marcu 3, 11-12; Luca 4, 41).
Dar oamenii în cea mai mare parte a lor nu numai că nu cred în Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, dar departe de a se cutremura şi a se teme, - ei cu o îndrăzneală pe care nu o are nici chiar diavolul, hulesc şi înjură Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu, dispreţuiesc Cuvântul Său şi se împotrivesc cu vrăjmăşie voii Sale.
Iată deosebirea dintre oameni şi draci.
Şi atunci cum să nu merite astfel de oameni din partea lui Dumnezeu, aceeaşi pedeapsă veşnică a iadului pregătit pentru Satana şi pentru îngerii lui, după cum este scris? (Matei 25, 41-46).
Gândul înşelătorului - om sau diavol - este de a se lăuda, de a trage foloase pentru sine, de a-şi satisface ambiţia sa.
Asta este tot ce urmăreşte înşelătorul şi prin momirea de prozeliţi şi prin atragerea câtor mai multe suflete în mreaja lui, în slujba lui, în rătăcirea lui.
Dornic după laude şi după câştig cu orice preţ şi de la oricine, nici înşelătorului religios nu-i pasă că strică adevărul, că zdrobeşte dragostea, că dezbină Biserica Domnului, că fură suflete, că nimiceşte familii, că răstălmăceşte Evanghelia... El urmăreşte un singur scop: să-şi mărească numărul alor săi. Să se laude cu cât mai multe trupuri. Şi să încaseze cât mai multe foloase...
Nu-i pasă înşelătorului religios nici de Cuvântul lui Dumnezeu care-l opreşte să nu se atingă de munca altuia, de familia altuia, de câmpul de lucru al altuia.
Nu-i pasă nici de adevărul pe care nu trebuie să-l strice.
Nici de dreptul altuia pe care nu trebuie să-l răpească.
Nici de familia sau adunarea altuia, pe care nu trebuie s-o dezbine.
Nici de sufletele pe care nu trebuie să le amăgească.
Nici de înştiinţările Domnului că cine face astfel de lucruri este vinovat osândei...
Nu-i pasă de nimic. Înşelătorul religios, orbit de trufie, plin de ambiţie firească şi stăpânit de duhul neascultării, îşi urmăreşte numai scopurile lui.
De aceea un astfel de stricător şi amăgitor hrăpăreţ va fi totdeauna şi pe totdeauna blestemat de Dumnezeu şi urât de oameni!
Vai de oricine este aşa! Şi vai de cei lesne crezători care se vor lăsa ademeniţi de el!...
14 - Crucea Domnului nostru Isus Hristos
Orice cruce văzută sau nevăzută, materială sau duhovnicească, reală sau simbolică, - este Crucea Domnului nostru Isus Hristos, fiindcă El este Singurul Mântuitor, răstignit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Deci oriunde vezi semnul unei cruci, îţi şi apare pe ea imaginea lui Isus Cel Răstignit. Cu neputinţă să vezi altceva sau pe altcineva pe cruce, decât pe Isus.
După cum nu există Hristosul Adevărat fără cruce, tot aşa nu există Crucea fără Hristos.
Crucea Domnului nostru Isus Hristos, nu este numai Crucea în înţelesul ei spiritual: Jertfa Lui cea tainică şi nevăzută.
Ci Crucea Lui este şi semnul ei văzut concret, material, fiindcă nu este nici un lucru abstract care să nu aibă şi forma lui concretă. Nici un lucru duhovnicesc care să nu aibă şi înfăţişarea trupească.
Sufletul nostru cel nevăzut, are şi trupul lui cel văzut.
Cuvântul lui Dumnezeu Cel nevăzut, are şi Scriptura, cartea, forma Lui cea văzută.
Trupul lui Hristos şi Sângele Său cele nevăzute, au şi ele pâinea şi vinul, forma lor cea văzută (1 Cor. 10, 16).
Oricine dispreţuieşte trupul cuiva, îi dispreţuieşte împreună cu acesta şi sufletul său. Fiindcă nu pot fi despărţite unul de celălalt.
Oricine batjocoreşte forma văzută a Cuvântului lui Dumnezeu - Biblia - îi dispreţuieşte în acelaşi timp şi Cuvântul cel nevăzut, fiindcă acel Cuvânt este concretizat în cartea aceasta.
Tot aşa este şi cu Împărtăşania. Şi tot aşa este şi cu Crucea. Nu se poate despărţi înţelesul unic al acestor două feţe ale aceluiaşi lucru. Cum nu se poate despărţi faţa de spate, partea umbrită de cea luminată, ceea ce se vede de ceea ce este nevăzut.
Oricine cinsteşte Biblia, de orice formă ar fi ea, de orice mărime, de orice culoare, de orice material, - cinsteşte de fapt Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, care este în ea, în litera ei, în hârtia ei, în cerneala ei. Şi nici vechimea, nici praful, nici locul unde s-ar afla Biblia, - nu-i scade cu nimic preţul ei cel Dumnezeiesc.
Aşa este şi cu Crucea. Dar pe când despre Biblie părerile tuturor creştinilor sunt la fel, - despre Cruce nu toţi gândesc aşa. În privinţa Crucii, vrăjmaşul ei, Satana, a strecurat în inimile multora, nişte false încredinţări, nişte păreri îndoielnice sau de-a dreptul dispreţuitoare.
Şi nu-i de mirare, fiindcă este scris: Mulţi se poartă ca vrăjmaşi ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzare (Filipeni 3, 18-19). Şi cine este cel mai vrăjmaş, dacă nu cel ce o leapădă?...
Crucea este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.
De aceea şi noi, ca Sfântul Pavel să ne lăudăm cu ea. Să o preţuim şi să o cinstim cu evlavie oriunde, fiindcă în forma ei văzută cinstim forma şi înţelesul ei cel nevăzut, puterea ei răscumpărătoare prin Jertfa adusă pe ea.
În Lucrarea Bisericii şi a Oastei Domnului, Crucea a fost totdeauna semnul cel sfânt şi preţuit al credinţei şi al mântuirii noastre.
15 - O făptură nouă
Iată unicul lucru care are preţ în faţa lui Dumnezeu. Iată marea condiţie a mântuirii. Iată singurul fel prin care putem deveni oameni din Casa lui Dumnezeu, fii ai Lui, moştenitori ai Lui, plăcuţi şi iubiţi ai Lui. Făptura cea nouă - omul cel nou.
Tăierea împrejur era în Vechiul Testament - ceea ce este botezul în Noul Testament. Era poarta de intrare în poporul lui Dumnezeu. Era actul prin care omul devenea membru de drept al poporului ales înaintea Domnului.
Tăierea împrejur era un act cerut de Dumnezeu şi la locul său şi la vremea sa. El a avut o mare valoare înaintea Domnului, fiindcă dacă n-ar fi avut această valoare, Cuvântul Domnului nu l-ar fi cerut.
Totuşi, pe măsură ce dragostea lui Dumnezeu şi harul Său faţă de noi a făcut şi face mereu noi lucrări tot mai mari, - tot aşa şi dragostea noastră faţă de El, trebuie să depăşească mereu faptele noastre din trecut.
Şi după cum cele aduse de către Avraam sau Moise au fost depăşite de cele aduse de Hristos, tot aşa condiţiile primirii şi împărtăşirii acelora au fost depăşite de condiţiile mai noi cerute de harul mântuirii aduse de Hristos Isus, Domnul nostru...
Şi după cum tăierea sau netăierea împrejur era depăşită în importanţa ei de condiţia făptuirii celei noi, tot aşa şi forma văzută a botezului în sine nu-i deajuns pentru mântuirea sufletului. Ci condiţia neapărat trebuincioasă rămâne tot aceeaşi pentru fiecare suflet care doreşte cu adevărat mântuirea sa, şi anume: făptura cea nouă; omul cel duhovnicesc ieşit din naşterea din nou.
Taina şi esenţa creştinismului viu şi adevărat, este şi rămâne naşterea din nou. Renaşterea sufletească. Convertirea sau naşterea de sus; predarea şi legământul lui Hristos.
Pe toţi pereţii tuturor bisericilor şi ai adunărilor creştine, ar trebui să fie scrisă cu litere de foc, mereu marea şi veşnica poruncă Dumnezeiască: Trebuie să vă naşteţi din nou (Ioan 3, 7).
Această condiţie pusă de Mântuitorul oricărui suflet care doreşte mântuirea Sa, trece prin toate cărţile Sfintei Scripturi şi prin toate scrierile şi cuvintele trimeşilor lui Hristos.
Taina Pocăinţei, una din cele şapte Taine ale Bisericii noastre, - asta şi este. Ea este Convertirea, naşterea din nou, ea ne dă făptura cea nouă, viaţa cea nouă, trăirea cea nouă, - după chipul şi după firea lui Hristos.
Dar ce vremuri ciudate a ajuns să trăiască creştinismul de azi, care nu mai cunoaşte şi nu mai pomeneşte nimic chiar despre această esenţială parte a lui, despre naşterea din nou!
Mii de preoţi şi predicatori creştini, nu numai că nu pomenesc toată viaţa lor despre această condiţie Dumnezeiască a mântuirii, dar nici măcar nu o cunosc, parcă nici n-ar fi auzit niciodată de ea!...
Şi astfel atât păstorii cât şi păstoriţii, atât cei ce predică cât şi cei ce ascultă, atât călăuzitorii cât şi călăuziţii, - merg în veşnicie fără să ştie niciodată că singura condiţie a mântuirii este naşterea din nou şi a fi o făptură nouă!
O, cât de mult am vorbit despre asta - şi încă tot mai trebuie vorbit! Duhul Sfânt să ne-o întipărească tuturor cu cuvintele de foc pe inimă, spre a ne da cu toată grija seama şi silinţa spre dobândirea ei.
17 - Semnele Domnului Isus...
Sfântul Apostol spune mai departe atât de dureros şi mişcător, ca o rugăminte, ca o înştiinţare, ca un avertisment: de acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu!...
Unii au spus că aceste semne ale Domnului Isus erau: blândeţea, răbdarea, iubirea şi celelalte virtuţi alese, într-o atât de mare măsură încât ele îi dădeau o atât de mare putere încât el scotea draci, tămăduia orice boli şi învia chiar morţi, cum a fost cu Eutih (Fap. Ap. 20, 7-12).
Alţii au spus că semnele Domnului pe trupul său erau urmele de rane, de lovituri, de arsuri şi împunsături pe care le-a primit în timpul îndelungatelor sale închisori şi suferinţe pentru Domnul.
Dar au fost unii care au spus şi mai mult - că aceste rane erau aievea semnele pe care le purtase Mântuitorul ca urme ale cuielor Sale în mâini şi în picioare, a suliţei în coastă şi a spinilor pe frunte. Ca o pecete de sus şi ca o mărturie Dumnezeiască, aceste semne apăruseră pe trupul lui Pavel, spre sfârşitul vieţii şi apostoliei lui pentru Scumpul său Mântuitor.
Astfel de semne, se spune că au mai apărut tot aşa în chip miraculos în decursul veacurilor şi pe trupul altor sfinţi şi martiri care trăiseră şi mărturisiseră puternic pe Domnul.
Oricare ar fi adevărul cu privire la aceste semne, fie de un fel, fie de altul, fie de toate cele trei feluri la un loc, trupul aleşilor lui Dumnezeu care au avut parte de o chemare deosebită şi de o suferinţă îndelungată şi grea pentru Domnul, - trebuie să se bucure de un respect sfânt din partea noastră totdeauna.
Când vedem câţi au fugit şi fug de suferinţă, de bătaie, de închisoare pentru Domnul... Câţi se leapădă în faţa lor. Câţi trădează şi vând pe alţii, de frică să nu ajungă în aceste suferinţe - abia atunci vezi ce mare preţ au în faţa lui Dumnezeu cei care le-au îndurat pe toate acestea în timp atât de îndelungat şi într-un fel atât de demn ca el!
Dacă aţi fost puşi numai odată sau numai un ceas în astfel de stări, în foame, în frig, în chinuri, în bătăi, în torturi... atunci vă veţi putea da seama cât au dat aceşti oameni pentru Hristos, suferind zile, luni şi ani îndelungaţi toate aceste chinuri...
O, voi toţi care necăjiţi cu atâta obrăznicie, uşurătate şi îndrăzneală pe acei oameni care poartă semnele suferinţei lui Hristos pe trupul lor, pe anii lor, pe viaţa lor, - temeţi-vă de Dumnezeu să profanaţi aceste semne cutremurătoare!
Dacă nu le puteţi stropi cu lacrimile voastre sau alina cu dragostea voastră, sau îndulci cu prietenia voastră, cel puţin nu le profanaţi cu nerecunoştinţa voastră, cu insultele voastre, cu murdăria netrebniciei voastre, care n-aţi suferit nimic pentru Hristos, ci numai aţi profitat de pe urma suferinţelor Lui şi a suferinţelor lor.
Căci dacă aţi făcut acest cutremurător păcat sau îl mai faceţi încă, voi veţi avea o pedeapsă şi mai grozavă decât au avut răstignitorii şi călăii lui Hristos şi a lui Pavel, fiindcă păcatul vostru cu ştiinţa şi cu cunoştinţa este mult mai greu ca al lor făcut în neştiinţă.
O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Slavă veşnică Ţie.
Mulţumim pentru marii Tăi oameni şi pentru marile lor cuvinte, prin care am aflat şi noi mântuirea Ta cea mare.
Te rugăm ajută-ne să-i preţuim pe slujitorii Tăi cei adevăraţi, dar ajută-ne să-i ocolim şi să ne ferim de cei falşi şi prefăcuţi.
Ajută-ne să-i urmăm pe acei vestitori ai Tăi care prin viaţa lor întreagă ne sunt o pildă şi un îndemn de curăţie, de înfrânare, de smerenie, de ascultare, de sărăcie şi de dărnicie. Dar ajută-ne să ne ferim şi să-i ocolim pe cei îndărătnici, lacomi, îmbuibaţi, lăudăroşi, nesinceri, batjocoritori.
Ajută-ne să preţuim cu evlavie şi să iubim Crucea Ta şi semnul ei văzut, neruşinându-ne niciodată de acest semn sfânt - şi fă-ne să ne depărtăm totdeauna de cei care se poartă ca vrăjmaşi ai Crucii Tale, care dispreţuiesc şi batjocoresc semnul ei...
Ajută-ne să nu ne înşelăm că vom fi mântuiţi fără adevărata naştere din nou, ci dobândind făptura cea nouă, să vieţuim după îndemnurile Duhului, să avem roadele Duhului, ca să fim sfinţiţi de Duhul Sfânt.
Şi ajută-ne să preţuim cu evlavie şi respect pe toţi acei care au primit prin suferinţă şi poartă cu vrednicie pe trupul şi pe viaţa lor semnele Tale Doamne Isuse, fiindcă suferinţa lor cu Tine şi pentru Tine este dovada celei mai alese preţuiri şi a celui mai mare har dat de către Tine oamenilor Tăi şi Bisericii Tale.
Binecuvântează Doamne Isuse cu viaţă şi cu răsplată veşnică pe toţi cei care vor umbla cu frică de Tine, după dreptarul acesta. Amin.