La Apostolul din Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda Samariteanului Milostiv)

- Efeseni 4, 1-7 -

1. Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o,

2. cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste,

3. şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii.

4. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.

5. Este un Singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.

6. Este un Singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.

7. Dar fiecăruia din noi, harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos.

1 - Într-un chip vrednic

Când moşteneşti o casă gata de la nişte părinţi care au clădit-o cu mâinile şi cu sudoarea lor, nu poţi şti să preţuieşti aşa cum se cuvine casa în care stai.

Când intri în stăpânirea unei vii sădite de-a gata şi te bucuri de culesul îmbelşugat al unor roade la care alţii au muncit şi au asudat, nu poţi şti niciodată preţui cum se cuvine rodul de care te bucuri.

Şi dacă nu ştii cât de greu se construieşte o casă, dacă nu ţi-au sângerat picioarele tale cărând pietre şi mâinile tale cioplind lemne...

dacă nu te-ai culcat flămând pentru a cruţa un ban şi dacă nu ţi-ai chinuit nopţile gândindu-te cum să-ţi plăteşti datoriile,

dacă nu ai umblat zdrenţuit şi tremurând, ori nespălat şi zdrobit de oboseală, plătind cu griji, cu dureri, cu lacrimi, cu sudoare şi cu sânge, - atunci nici nu-ţi pasă prea mult de acoperişul casei ce se strică şi nici de gardul viei ce se rupe...

Când nu tu ai muncit să câştigi sufletele care sunt în biserica şi în adunarea în care ai venit tu la toate de-a gata, ce-ţi pasă ţie de cei care au muncit acolo?

Când nu ţi-ai lăsat tu odihna ta, mâncarea ta, lucrul tău, ca să te duci să cauţi un suflet pierdut, să stărui de el zile şi luni spre a-l aduce la Hristos, - ce-ţi pasă ţie dacă se pierde sau nu?

Când nu-ţi urmăreşti decât foloasele tale, comoditatea ta, ambiţiile tale, puţin îţi pasă, puţin te doare, puţin suferi că Lucrarea aceea se dărâmă, se ruinează, se pierde...

Dar nu tot aşa este şi cu Dumnezeu.

El a muncit acolo, El a suferit pentru sufletele acelea, El le iubeşte şi plânge pentru ruina şi pierzarea lor!

Şi El va cere odată un preţ cumplit din mâna aceluia care le risipeşte fără să-l doară şi fără să se teamă...

De aceea, oricine nu se poartă într-un chip vrednic faţă de datoria de a ocroti Lucrarea lui Dumnezeu pentru care alţii au muncit, au pătimit, au sângerat şi au plătit cu preţ greu pentru fiecare suflet de acolo şi fiecare bucurie din ea, acela va fi judecat şi pedepsit de Însuşi Hristos Cel Viu!

Pentru că oricine, odată ajuns într-o casă la zidirea căreia nu a asudat şi nu a suferit, se cuvine să se poarte cu atât mai atent şi cu atât mai respectuos, cu cât s-au cerut mai multe jertfe şi lupte aceluia în moştenirea căruia a intrat el de-a gata.

Frate şi soră, vă sfătuieşte Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi vă cer sfintele jertfe ale celor care au muncit în adunarea unde aţi ajuns acum voi să vă purtaţi în chip vrednic de suferinţele Crucii Domnului Isus şi de lanţurile şi de lacrimile înaintaşilor prin care s-a început şi prin care s-au strâns acolo sufletele între care lucraţi voi acum.

Căci altfel vă va judeca Dumnezeu şi vă vor osândi toţi cei de jertfa cărora voi vă faceţi vinovaţi.

3 - Unirea Duhului

Unirea Duhului se păstrează numai prin legătura păcii, după cum unitatea dragostei depinde de păstrarea aceloraşi încredinţări cu privire la învăţătura şi credinţa frăţească.

Între credinţa din inimă şi încredinţările din minte, trebuie să existe o deplină unitate şi armonie, aşa cum există între suflet şi corp, fiindcă dacă această armonie nu ar exista, viaţa nu ar fi cu putinţă.

De aceea este atât de însemnat lucru ca amândouă aceste puteri să lucreze împreună, fiindcă numai atunci viaţa este rodnică şi izbânda este asigurată.

Unirea Duhului întăreşte legătura păcii, iar legătura păcii păstrează şi ajută unirea Duhului; aceasta în tot ce este bine, după cum dezbinarea Duhului vine din tulburarea păcii...

Când sunt bune amândouă, Dumnezeu le binecuvântează; când sunt rele, El le osândeşte.

Odată, un stăpân avea doi slujitori; unul era orb, iar celălalt şchiop.

De la un timp ei au devenit hoţi şi se ajutau unul pe celălalt să fure poamele cele mai bune din grădina stăpânului lor. Şi iată cum făceau ei:

Orbul se pleca în jos, iar şchiopul se urca pe spinarea lui şi astfel ajungea să culeagă poamele, păgubind pe stăpânul lor.

Stăpânul a aflat despre isprava lor şi i-a chemat să-şi recunoască păcatul lor.

- Dar am eu picioare ca să merg, să ajung la crengi, ca să fur mere? - a zis şchiopul.

- Dar am eu oare ochi ca să pot vedea să fur mere? - a zis orbul.

Atunci stăpânul l-a pus pe şchiop să se urce în spatele orbului şi aşa i-a pedepsit pe amândoi...

Oare cel ce a făcut ochiul s-ar putea să nu vadă? Şi Cel ce a făcut mintea s-ar putea să nu ştie?

Sunt păcate care se ajută unul pe altul spre a face răul, după cum sunt virtuţi care se ajută una pe alta spre a face binele.

Sunt oameni răi care se ajută unul pe altul în a face dezbinarea unei lucrări sfinte pe care au făcut-o cu multe jertfe şi osteneli alţi oameni buni, care s-au ajutat unul pe altul cu tot ce au putut.

Toată pericopa acestui capitol are în vedere unitatea frăţească din biserica efesenilor, care se vede că începuse să fie bântuită de vânturi potrivnice, stârnite de lucrători vicleni, care sub felurite învăţături foarte şiret ticluite, umblau să dezbine şi să rătăcească sufletele fraţilor ce fuseseră atât de ascultători şi credincioşi înainte.

Fiecare din versetele acestea este şi direct şi indirect, un puternic îndemn spre statornicia şi spre unitatea frăţească în învăţătura şi în credinţa de la început.

Această statornicie este singura condiţie care îi poate păstra pe fraţi tari şi biruitori în lupta mântuirii, pe care dacă nu este dusă până la sfârşit, în zadar au început-o...

Nu toate minţile pot cuprinde adevărul, dar toate inimile pot cuprinde dragostea. Şi dacă drumurile spre adevăr uneori sunt atât de încâlcite încât foarte puţini ajung până la el, drumurile spre dragoste sunt atât de limpezi încât oricine poate ajunge la ea.

Dar mulţi dintre cei care tot umblă după adevăr nu ajung niciodată la dragoste, pe când toţi cei care umblă după dragoste ajung totdeauna la adevăr.

Căci Dumnezeu a întocmit toate lucrurile în aşa fel încât cei smeriţi să ajungă la dragoste şi cei sinceri să ajungă la adevăr.

Deci cele două condiţii neapărat necesare unirii Duhului şi legăturii păcii sunt smerenia şi sinceritatea!

4 - O singură nădejde

După cum într-un trup sănătos sângele este acela care întreţine energia şi viaţa în toate mădularele, tot aşa în Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Hristos, nădejdea vie şi puternică în prezenţa şi în făgăduinţele Lui sfinte este ceea ce însufleţeşte şi păstrează totul.

În suferinţele atât de grele şi îndelungate, ce ar mai fi putut întări pe credincioşii Domnului Isus, spre a putea suporta toate cumplitele încercări la care erau supuşi, dacă n-ar fi fost această singură nădejde a vieţii şi răsplătirii viitoare prin care ei au biruit totul?

Ca o nădejde dulce şi negrăit de scumpă pentru toţi martirii Evangheliei de-a lungul mileniilor de suferinţă, erau dulcile cuvinte: Căci suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare!...

Cu aceste Dumnezeieşti făgăduinţe în inimă, ei, cei de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin peşteri, prin crăpăturile munţilor, fiind chinuiţi, munciţi, tăiaţi, spânzuraţi, arşi, fără a cârti şi fără a se lepăda, ci au suferit totul pentru dragostea lui Hristos în neclintita şi singura nădejde, dar de nezdruncinat niciodată, a răsplătirii şi încununării Lui veşnice.

Focul care trebuia să ardă necurmat pe altar se spune că trebuia alimentat cu uriaşe cantităţi de lemne, care se aduceau de departe şi cu multă greutate.

Două familii îşi luaseră această îndatorire grea, şi ele erau acelea care aduceau pe cheltuiala şi eforturile lor toate aceste lemne, fără de care n-ar fi fost cu putinţă jertfele, fără de care n-ar fi fost cu putinţă slujbele Domnului.

Fiii preotului Aaron să facă foc pe altar şi să pună lemne pe foc, - spune porunca Domnului (Levitic 1, 7).

Focul care trebuia să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă (Levitic 6, 13), preînchipuia tocmai această nădejde sfântă şi vie care trebuie să fie mereu puternică, fierbinte şi frumoasă în inimile tuturora.

Nădejdea are nevoie să fie mereu întărită, îmbărbătată şi înflăcărată, iar pentru aceasta trebuie să fie mereu cineva să aducă lemne de pus pe focul ei. Cei doi aducători de lemne pentru focul nădejdii sunt credinţa şi dragostea. Numai o credinţă vie şi o dragoste fierbinte pot face ca nădejdea să fie mereu puternică şi focul ei să ardă viu şi frumos pe altarul Domnului.

Când eram copil şi mergeam la şcoala primară din satul meu, de multe ori stăteam iarna în şcoala noastră fără foc în sobă, din lipsă de lemne. Şcoala nu avea lemne, pentru că cei care trebuia să aibă grija lemnelor de foc erau nişte oameni nechibzuiţi şi nu se îngrijeau din vreme să aducă lemnele din pădure...

În astfel de vremuri, noi, toţi copiii tremuram în băncile noastre, iar învăţătorul tremura şi el împreună cu noi...

Atunci s-a luat o hotărâre: fiecare şcolar să aducă de acasă neapărat, dimineaţa când venea la şcoală, câte două bucăţele de lemn, ca să avem cu ce face focul în soba clasei noastre.

Şi aşa am şi făcut zile şi săptămâni la rând, în vremea când şcoala nu avea lemnele ei.

Când aduceam lemne de acasă, ne încălzeam; când uitam să aducem lemne, tremuram cu toţii de frig şi nu ne alegeam cu nici un folos de învăţătură.

Cam aşa stăm şi sufleteşte când adunarea noastră duhovnicească nu are căldură şi putere.

Atunci, dacă nu aducem fiecare partea noastră de foc de acasă, stăm cu toţii şi îngheţăm sufleteşte, căci în soba dragostei nu-i nici o scânteie de căldură; în lucrarea credinţei, nici o roadă duhovnicească; iar pe altarul nădejdii, nici o putere de jertfă.

Dragul meu frate, sufletul meu şi fiul meu, îngrijeşte de focul nădejdii frăţeşti! Pune lemne pe focul acesta sfânt la care ne încălzim cu toţii! Pune lemnele rugăciunii, ale postului, ale râvnei şi ale ostenelilor!

Nu aşteptaţi ca numai unii să facă asta, ci daţi-vă toate silinţele ca să ducă fiecare câte un lemnişor de acasă, pentru ca focul adunării să ardă frumos.

Rugaţi-vă înainte de plecarea la adunare! Rugaţi-vă tot timpul şederii acolo! Rugaţi-vă pentru focul care trebuie să ardă necurmat în mijlocul nostru, în inimile noastre, în familiile noastre, în toate zilele şi nopţile vieţii noastre, fiindcă fără lemne focul se stinge, iar fără focul nădejdii în curând ne stingem şi noi toţi.

5 - Un Singur Domn

Trebuinţa unităţii frăţeşti este porunca cea mai mare şi datoria cea mai mare a fiecăruia dintre noi. Unde este unitate între copiii lui Dumnezeu, ei sunt fericiţi cu El, iar El este fericit cu ei. Unde nu este armonie între fraţi, nimic nu poate fi nici plăcut, nici cald, nici frumos.

Cea mai mare învăţătură este a-i îndruma pe oameni să se iubească. Şi cea mai mare greutate este a-i ajuta să ajungă a fi una în toate, prin această iubire.

Cea mai sfântă şi grea luptă pe care o duc trimeşii Domnului spre a-i ţine pe oameni în unitatea duhului iubirii, într-o singură credinţă şi într-un singur botez.

Toată lupta diavolului împotriva celor credincioşi a fost şi va fi mereu aceea de a-i împărţi în cete şi partide, spre a avea mai multe credinţe şi mai multe botezuri, fiecare credinţă nouă nimicind-o pe cea veche. Şi fiecare botez nou dispreţuindu-l pe cel vechi.

În felul acesta credincioşii nu mai au nici un singur Domn. Isus nu mai este Unul şi Acelaşi pentru creştini şi Evanghelia nu mai este una şi aceeaşi pentru toţi.

Împărţiţi în partide, în culte, în confesiuni şi în secte mai mari sau mai mici, creştinii L-au împărţit pe Hristos, Singurul Domn, în tot atâtea părţi în câte partide şi culte au putut rupe Trupul Lui Sfânt care este Biserica.

După ce în anul 1054 Biserica creştină a fost ruptă în două mari fracţiuni, cea de Răsărit şi cea de Apus, în curând au început să se mai rupă şi în alte frânturi. În cursul anilor, de atunci fărâmiţarea aceasta a continuat cu tot mai multă şi vinovată nechibzuinţă, până când azi cămaşa Bisericii lui Hristos suferă sfâşiată în peste două mii de confesiuni şi secte, care se luptă unele împotriva altora cu o ură şi cu o sete de sânge în stare de orice nelegiuiri!...

Niciodată până astăzi, de la facerea acestei lumi, nu s-a mai văzut aşa ceva! Mai mult ca de orice alt cuvânt, Satana a reuşit să-şi bată joc de acest verset al Scripturii: O singură credinţă, un singur botez şi un Singur Domn!

Vrăjmaşul unicei credinţe, al unicului botez şi al Unicului Domn a sfărâmat pentru mulţi oameni în mii de cioburi nefolositoare aceste unice vase scumpe şi de preţ ale lui Dumnezeu şi ale fiecăruia dintre noi.

La cei mai mulţi oameni vorbele frumoase întrec faptele bune; la cei mai puţini oameni faptele bune întrec vorbele frumoase.

La cei mai mulţi credincioşi puterea duhovnicească le ajunge doar pentru predici şi pentru cântări. Când trebuie să şi rodească faptele bune, ei nu mai au nici o putere. Ei sunt ca şi o baterie slabă care nu-i bună decât pentru o sonerie care face zgomot.

Puterea lor nu ajunge pentru un bec care să lumineze.

Cu ce poate fi asemănat cel care are numai vorbe, dar nu are fapte? Cu un pom care are numai frunze frumoase, dar are rădăcini scurte. El nu poate aduce nici rod, iar vântul îl smulge şi îl răstoarnă ca pe un scaiete uscat, toamna.

Dar acela ale cărui fapte bune întrec vorbele lui frumoase este ca un pom răsădit la izvoarele de apă, cu ramuri rare, dar cu rădăcini adânci şi puternice; astfel că, chiar dacă ar bate cele mai mari furtuni, pe el nu-l vor putea clinti din loc, fiindcă el este, precum scrie Cuvântul, o casă zidită pe stâncă.

A avea un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez înseamnă a rămâne statornic pe temelia învăţăturii primite întâi, în credinţa auzită de la început, cu Domnul, cu Isus Cel cunoscut din prima zi când ai pus legământul cutremurător şi neuitat al naşterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele Crucii Sale prin care ai fost iertat şi primit.

Nu există decât o singură credinţă: aceea pe care ai primit-o în clipa naşterii din nou. Credinţa dintâi, credinţa vie şi puternică ce te-a înviat în clipa legământului tău.

Dacă păstrezi până la moarte această credinţă, prin ea te vei mântui la sfârşitul vieţii tale, după cum este scris: veţi dobândi ca sfârşit al credinţei voastre mântuirea sufletelor voastre (1 Petru 1, 9).

Şi dacă păstrezi unic şi curat primul botez, el te va îndreptăţi totdeauna să-ţi păstrezi prin credinţă moştenirea la care ai fost făcut părtaş prin el.

Numai avându-le curate şi unice pe acestea două, noi Îl vom avea cu adevărat şi pe Domnul.

Astfel, oricine le leapădă sau le dispreţuieşte pe acelea două, Îl pierde odată cu ele şi pe Domnul lor.

6 - Mai presus de toţi

Ce tainică şi ce nebănuit de mare este dragostea lui Dumnezeu care cu toate că este mai presus de toţi, Se face robul tuturor! El poartă grijă de fiecare creatură a Sa! Până şi de un vierme. Până şi de un neascultător, până şi de un vrăjmaş al Lui, după cum este scris: El face să răsară soarele Său şi peste cel drept şi peste cel nedrept. Şi face să cadă ploaia Sa şi peste cel bun şi peste cel rău...

Ori de câte ori se bucură un copil al Său, Se bucură şi Domnul şi îngerii Săi. Şi ori de câte ori suferă unul din copiii Săi, suferă şi El împreună cu acesta. El, Cel mai presus de toţi, este mai prejos tuturor.

Se spune undeva: de la nimicirea Templului şi de la dărâmarea Ierusalimului, Domnul nu S-a mai aşezat pe Scaunul Lui de Domnie nici nu S-a mai ospătat la masa Lui...

- Poate oare să se ospăteze omul care şi-a dărâmat propria lui casă până ce îşi va reclădi alta?

- Poate oare părintele care şi-a împrăştiat copiii, să se veselească până ce şi-i va aduna iarăşi?

- Chiar dacă ar putea o mamă să-şi uite copilul său, Eu totuşi nu vă voi putea uita niciodată, - zice Domnul!

Da, Dumnezeul nostru este mai prejos ca toţi şi El, care a făcut rana noastră, tot El ne-o va vindeca.

El, care Şi-a ars Casa Lui, tot El Şi-o va şi reclădi, fiindcă El care este mai presus de toţi, care suferă cu toţi şi pentru toţi, nu are linişte până ce nu le reaşează frumos pe toate.

Dar El lucrează în timp, în răbdare şi în linişte. De aceea se vor vindeca odată toate rănile, atât ale noastre, cât şi ale Lui.

Dumnezeu nu numai că este mai presus de toţi, dar este şi mai milostiv ca toţi.

Ne spune un înţelept că atunci când s-au pus cătuşe copiilor Domnului şi li s-au legat mâinile, Şi-a pus şi Domnul Mâna Sa la spate, ca să sufere şi El la fel cu ei.

Când lor nu li s-a dat mâncare, n-a mâncat nici El, ca să sufere şi El cu ei.

Când ei au fost bătuţi şi pe trupurile lor au apărut răni şi vânătăi, aceste semne ale suferinţei lor au apărut şi pe mădularele Lui, ca să sufere şi El cu ei, după cum este scris: Tot ce aţi făcut celor mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40).

Şi de asemenea este scris: Cine se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Mei, zice Domnul!

Suferinţele şi necazurile noastre sunt strâns legate de cele ale lui Dumnezeu. El suferă cu noi şi lângă noi tot ce suferim fiecare în parte şi toţi împreună.

Nu este oare şi aceasta pentru noi un fericit temei de bucurie, întâi ştiind că El nu ne-a lăsat să suferim singuri, ci şi El Însuşi suferă alături de noi? Apoi ştiind că în curând El va veni din pricina Lui Însuşi să Se izbăvească pe Sine, şi atunci ne va izbăvi şi pe noi, din pricina Numelui Său? Căci de asemenea este scris: Eu vă mântui pentru Numele Meu (Isaia 41, 13; Ps. 106, 8).

Cel care este mai presus ca toţi, iubindu-i mai mult pe toţi, suferă mai dureros pentru toţi, fiindcă este mai simţitor decât toţi.

O, ce taină şi ce minune este dragostea lui Dumnezeu!

Se spune că în clipa când a hotărât să pedepsească Ierusalimul cu dărâmarea, Dumnezeu Şi-a luat rămas bun plângând de la zidurile lui, sărutându-le.

Şi tot aşa şi tatăl şi-a luat rămas bun cu lacrimi şi cu sărutări de la fiul cel neascultător, când acesta a luat drumul pierzării sale, plecând într-o ţară îndepărtată.

Tatăl tuturor nu numai că lucrează pentru toţi, îi ascultă pe toţi şi suferă pentru toţi, dar suferă mai mult ca toţi. Nimeni nu suferă atât de mult ca Acela care iubeşte cel mai mult.

El fiind iubirea şi nu despărţirea, iubeşte totdeauna şi nu Se desparte niciodată. Chiar şi când noi ne despărţim de El, El nu Se desparte de noi, fiindcă iubirea nu se poate despărţi niciodată.

Când fiii lui Israel s-au întors de la păcatele lor, ei L-au găsit pe El aşteptându-i tot acolo unde ei L-au părăsit.

Când fiul pierdut s-a întors acasă, el l-a aflat pe tatăl său tot acolo unde îl lăsase când s-a despărţit de el. Tatăl l-a văzut de departe şi i-a ieşit înainte până exact în locul până unde îl petrecuse când se dusese.

O, ce nemărginit de bun este Tatăl nostru! În toate El este mai presus de toţi.

O, dacă şi noi am fi aşa faţă de toţi!

7 - Măsura lui Hristos

Binecuvântată şi darnică măsură a lui Hristos, ce nemărginit de mare ai fost şi ai rămas tu faţă de fiecare dintre noi! Cât de necesare sunt izvoarele tale, har al lui Hristos din care s-au revărsat şi se vor revărsa spre noi veşnic şi veşnic toate darurile şi îndurările Tatălui! Cât de întinse sunt hotarele moştenirii Tale, Împărăţie a harului lui Hristos, în care ne-a strămutat dragostea Ta! Cât de adânci sunt mările tale, cât de strălucite sunt zările tale!

Când le număr sunt mai multe decât boabele de nisip. Când le măsor sunt mai înalte decât tăriile cerului. Când le privesc sunt mai strălucite decât frumuseţile soarelui.

Şi toată fiinţa mea sufletească s-ar întinde, s-ar înălţa şi s-ar lărgi până la nemărginirile infinitului şi ale veşniciei, spre a cuprinde întreagă măsura lui Hristos...

Dar marginile ei nu le pot întrezări.

Măsura harului lui Dumnezeu este Hristos Însuşi.

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Singurul Său Fiu Şi L-a dat...

Aceasta este măsura harului Tatălui ceresc... Şi cum Hristosul Său, Dumnezeul Adevărat din Dumnezeu Adevărat este nemărginit în Preţ, nemărginit în Putere, nemărginit în Frumuseţe, nemărginit în Iubire, vom înţelege că este nemărginit şi în Dărnicie. De aceea El este nemărginit în harul cu care ne-a dat El toate în Hristos. Şi dacă ne-a dat pe Fiul Său, cum nu ne va da împreună cu El toate lucrurile? (Rom. 8, 32).

Hristos fiind El Însuşi măsura harului Său, iar măsura aceasta fiind nemărginită, înţelegem că fiecare dintre noi are în această bogăţie nesfârşită de har marea din care putem lua fără nici o piedică şi oprire, oricât dorim, oricât vrem, oricât avem nevoie, oricât putem cuprinde, oricât suntem în stare să ne însuşim.

Când ai la îndemână oceanul şi ai slobodă chemarea şi poftirea, greutatea nu-i în a ţi se da, ci în a putea primi, aşa că versetul acesta binecuvântat este a se completa cam în felul acesta: fiecăruia ni s-a dat harul după măsura nemărginită a darului lui Hristos, dar fiecare îşi ia din acest har după măsura dorinţei şi a ostenelii sale, după măsura cu care însetează după acest har. După măsura în care preţuieşte şi luptă a-l avea. După măsura în care se întinde şi se lărgeşte inima sa de a-l cuprinde şi păstra.

Din revărsările apelor mării, fiecare vas se poate umple până peste marginile sale. Depinde cât de cuprinzătoare îi sunt fiecăruia aceste margini...

Aşa că dacă suntem unii dintre noi atât de săraci în har şi în daruri, nu-i din cauza lui Hristos, ci din cauza noastră, din cauza micimii şi îngustimii noastre. Şi cândva, în faţa Judecăţii lui Dumnezeu, nu vom avea nici o dezvinovăţire, fiindcă nouă ne-a stat la îndemână şi ne-a fost îmbiat harul lui Dumnezeu în chip nemărginit, dar noi nu l-am vrut, noi l-am nesocotit, noi nu l-am băgat în seamă.

Tu, sufletul meu, şi tu fiul meu, cum staţi faţă de acest har?

Slavă veşnică Ţie, Darnicul şi Bogatul nostru Dumnezeu care ne-ai făcut o aşa de slăvită chemare şi ne-ai făcut parte de o atât de nesfârşită bogăţie de har!

Te rugăm dă-ne fiecăruia dintre noi toată înţelepciunea de a ne şti folosi la timp de ascultarea chemării Tale. Şi puterea de a ne însuşi din plin harul darului Tău, după măsura bogăţiei Tale faţă de noi, arătată în Isus Hristos.

Pătrunde-ne pe fiecare din noi Doamne de conştiinţa marii noastre datorii pentru statornicia în credinţa dintâi, în botezul dintâi, în Isusul dintâi, pentru a nu mai dori şi a nu mai primi niciodată un alt duh, o altă evanghelie şi un alt isus, fiindcă adevărate nu mai sunt decât cele ce le-am primit întâi.

Şi păstrându-le curate, întregi şi frumoase pe acestea ce ne-au fost date odată pentru totdeauna, să ne mântuim prin ele pe noi înşine şi pe cei ce ne vor asculta. Amin.