La Apostolul din Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda Samariteanului Milostiv)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. Vă sfătuiesc dar eu, cel întemnițat pentru Domnul, să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o,
2. cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare; îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste,
3. și căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii.
4. Este un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre.
5. Este un Singur Domn, o singură credință, un singur botez.
6. Este un Singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți.
7. Dar fiecăruia din noi, harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos.
1 - Într-un chip vrednic
Când moștenești o casă gata de la niște părinți care au clădit-o cu mâinile și cu sudoarea lor, nu poți ști să prețuiești așa cum se cuvine casa în care stai.
Când intri în stăpânirea unei vii sădite de-a gata și te bucuri de culesul îmbelșugat al unor roade la care alții au muncit și au asudat, nu poți ști niciodată prețui cum se cuvine rodul de care te bucuri.
Și dacă nu știi cât de greu se construiește o casă, dacă nu ți-au sângerat picioarele tale cărând pietre și mâinile tale cioplind lemne...
dacă nu te-ai culcat flămând pentru a cruța un ban și dacă nu ți-ai chinuit nopțile gândindu-te cum să-ți plătești datoriile,
dacă nu ai umblat zdrențuit și tremurând, ori nespălat și zdrobit de oboseală, plătind cu griji, cu dureri, cu lacrimi, cu sudoare și cu sânge, - atunci nici nu-ți pasă prea mult de acoperișul casei ce se strică și nici de gardul viei ce se rupe...
Când nu tu ai muncit să câștigi sufletele care sunt în biserica și în adunarea în care ai venit tu la toate de-a gata, ce-ți pasă ție de cei care au muncit acolo?
Când nu ți-ai lăsat tu odihna ta, mâncarea ta, lucrul tău, ca să te duci să cauți un suflet pierdut, să stărui de el zile și luni spre a-l aduce la Hristos, - ce-ți pasă ție dacă se pierde sau nu?
Când nu-ți urmărești decât foloasele tale, comoditatea ta, ambițiile tale, puțin îți pasă, puțin te doare, puțin suferi că Lucrarea aceea se dărâmă, se ruinează, se pierde...
Dar nu tot așa este și cu Dumnezeu.
El a muncit acolo, El a suferit pentru sufletele acelea, El le iubește și plânge pentru ruina și pierzarea lor!
Și El va cere odată un preț cumplit din mâna aceluia care le risipește fără să-l doară și fără să se teamă...
De aceea, oricine nu se poartă într-un chip vrednic față de datoria de a ocroti Lucrarea lui Dumnezeu pentru care alții au muncit, au pătimit, au sângerat și au plătit cu preț greu pentru fiecare suflet de acolo și fiecare bucurie din ea, acela va fi judecat și pedepsit de Însuși Hristos Cel Viu!
Pentru că oricine, odată ajuns într-o casă la zidirea căreia nu a asudat și nu a suferit, se cuvine să se poarte cu atât mai atent și cu atât mai respectuos, cu cât s-au cerut mai multe jertfe și lupte aceluia în moștenirea căruia a intrat el de-a gata.
Frate și soră, vă sfătuiește Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și vă cer sfintele jertfe ale celor care au muncit în adunarea unde ați ajuns acum voi să vă purtați în chip vrednic de suferințele Crucii Domnului Isus și de lanțurile și de lacrimile înaintașilor prin care s-a început și prin care s-au strâns acolo sufletele între care lucrați voi acum.
Căci altfel vă va judeca Dumnezeu și vă vor osândi toți cei de jertfa cărora voi vă faceți vinovați.
3 - Unirea Duhului
Unirea Duhului se păstrează numai prin legătura păcii, după cum unitatea dragostei depinde de păstrarea acelorași încredințări cu privire la învățătura și credința frățească.
Între credința din inimă și încredințările din minte, trebuie să existe o deplină unitate și armonie, așa cum există între suflet și corp, fiindcă dacă această armonie nu ar exista, viața nu ar fi cu putință.
De aceea este atât de însemnat lucru ca amândouă aceste puteri să lucreze împreună, fiindcă numai atunci viața este rodnică și izbânda este asigurată.
Unirea Duhului întărește legătura păcii, iar legătura păcii păstrează și ajută unirea Duhului; aceasta în tot ce este bine, după cum dezbinarea Duhului vine din tulburarea păcii...
Când sunt bune amândouă, Dumnezeu le binecuvântează; când sunt rele, El le osândește.
Odată, un stăpân avea doi slujitori; unul era orb, iar celălalt șchiop.
De la un timp ei au devenit hoți și se ajutau unul pe celălalt să fure poamele cele mai bune din grădina stăpânului lor. Și iată cum făceau ei:
Orbul se pleca în jos, iar șchiopul se urca pe spinarea lui și astfel ajungea să culeagă poamele, păgubind pe stăpânul lor.
Stăpânul a aflat despre isprava lor și i-a chemat să-și recunoască păcatul lor.
- Dar am eu picioare ca să merg, să ajung la crengi, ca să fur mere? - a zis șchiopul.
- Dar am eu oare ochi ca să pot vedea să fur mere? - a zis orbul.
Atunci stăpânul l-a pus pe șchiop să se urce în spatele orbului și așa i-a pedepsit pe amândoi...
Oare cel ce a făcut ochiul s-ar putea să nu vadă? Și Cel ce a făcut mintea s-ar putea să nu știe?
Sunt păcate care se ajută unul pe altul spre a face răul, după cum sunt virtuți care se ajută una pe alta spre a face binele.
Sunt oameni răi care se ajută unul pe altul în a face dezbinarea unei lucrări sfinte pe care au făcut-o cu multe jertfe și osteneli alți oameni buni, care s-au ajutat unul pe altul cu tot ce au putut.
Toată pericopa acestui capitol are în vedere unitatea frățească din biserica efesenilor, care se vede că începuse să fie bântuită de vânturi potrivnice, stârnite de lucrători vicleni, care sub felurite învățături foarte șiret ticluite, umblau să dezbine și să rătăcească sufletele fraților ce fuseseră atât de ascultători și credincioși înainte.
Fiecare din versetele acestea este și direct și indirect, un puternic îndemn spre statornicia și spre unitatea frățească în învățătura și în credința de la început.
Această statornicie este singura condiție care îi poate păstra pe frați tari și biruitori în lupta mântuirii, pe care dacă nu este dusă până la sfârșit, în zadar au început-o...
Nu toate mințile pot cuprinde adevărul, dar toate inimile pot cuprinde dragostea. Și dacă drumurile spre adevăr uneori sunt atât de încâlcite încât foarte puțini ajung până la el, drumurile spre dragoste sunt atât de limpezi încât oricine poate ajunge la ea.
Dar mulți dintre cei care tot umblă după adevăr nu ajung niciodată la dragoste, pe când toți cei care umblă după dragoste ajung totdeauna la adevăr.
Căci Dumnezeu a întocmit toate lucrurile în așa fel încât cei smeriți să ajungă la dragoste și cei sinceri să ajungă la adevăr.
Deci cele două condiții neapărat necesare unirii Duhului și legăturii păcii sunt smerenia și sinceritatea!
4 - O singură nădejde
După cum într-un trup sănătos sângele este acela care întreține energia și viața în toate mădularele, tot așa în Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Hristos, nădejdea vie și puternică în prezența și în făgăduințele Lui sfinte este ceea ce însuflețește și păstrează totul.
În suferințele atât de grele și îndelungate, ce ar mai fi putut întări pe credincioșii Domnului Isus, spre a putea suporta toate cumplitele încercări la care erau supuși, dacă n-ar fi fost această singură nădejde a vieții și răsplătirii viitoare prin care ei au biruit totul?
Ca o nădejde dulce și negrăit de scumpă pentru toți martirii Evangheliei de-a lungul mileniilor de suferință, erau dulcile cuvinte: Căci suferințele de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare!...
Cu aceste Dumnezeiești făgăduințe în inimă, ei, cei de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin peșteri, prin crăpăturile munților, fiind chinuiți, munciți, tăiați, spânzurați, arși, fără a cârti și fără a se lepăda, ci au suferit totul pentru dragostea lui Hristos în neclintita și singura nădejde, dar de nezdruncinat niciodată, a răsplătirii și încununării Lui veșnice.
Focul care trebuia să ardă necurmat pe altar se spune că trebuia alimentat cu uriașe cantități de lemne, care se aduceau de departe și cu multă greutate.
Două familii își luaseră această îndatorire grea, și ele erau acelea care aduceau pe cheltuiala și eforturile lor toate aceste lemne, fără de care n-ar fi fost cu putință jertfele, fără de care n-ar fi fost cu putință slujbele Domnului.
Fiii preotului Aaron să facă foc pe altar și să pună lemne pe foc, - spune porunca Domnului (Levitic 1, 7).
Focul care trebuia să ardă necurmat pe altar și să nu se stingă (Levitic 6, 13), preînchipuia tocmai această nădejde sfântă și vie care trebuie să fie mereu puternică, fierbinte și frumoasă în inimile tuturora.
Nădejdea are nevoie să fie mereu întărită, îmbărbătată și înflăcărată, iar pentru aceasta trebuie să fie mereu cineva să aducă lemne de pus pe focul ei. Cei doi aducători de lemne pentru focul nădejdii sunt credința și dragostea. Numai o credință vie și o dragoste fierbinte pot face ca nădejdea să fie mereu puternică și focul ei să ardă viu și frumos pe altarul Domnului.
Când eram copil și mergeam la școala primară din satul meu, de multe ori stăteam iarna în școala noastră fără foc în sobă, din lipsă de lemne. Școala nu avea lemne, pentru că cei care trebuia să aibă grija lemnelor de foc erau niște oameni nechibzuiți și nu se îngrijeau din vreme să aducă lemnele din pădure...
În astfel de vremuri, noi, toți copiii tremuram în băncile noastre, iar învățătorul tremura și el împreună cu noi...
Atunci s-a luat o hotărâre: fiecare școlar să aducă de acasă neapărat, dimineața când venea la școală, câte două bucățele de lemn, ca să avem cu ce face focul în soba clasei noastre.
Și așa am și făcut zile și săptămâni la rând, în vremea când școala nu avea lemnele ei.
Când aduceam lemne de acasă, ne încălzeam; când uitam să aducem lemne, tremuram cu toții de frig și nu ne alegeam cu nici un folos de învățătură.
Cam așa stăm și sufletește când adunarea noastră duhovnicească nu are căldură și putere.
Atunci, dacă nu aducem fiecare partea noastră de foc de acasă, stăm cu toții și înghețăm sufletește, căci în soba dragostei nu-i nici o scânteie de căldură; în lucrarea credinței, nici o roadă duhovnicească; iar pe altarul nădejdii, nici o putere de jertfă.
Dragul meu frate, sufletul meu și fiul meu, îngrijește de focul nădejdii frățești! Pune lemne pe focul acesta sfânt la care ne încălzim cu toții! Pune lemnele rugăciunii, ale postului, ale râvnei și ale ostenelilor!
Nu așteptați ca numai unii să facă asta, ci dați-vă toate silințele ca să ducă fiecare câte un lemnișor de acasă, pentru ca focul adunării să ardă frumos.
Rugați-vă înainte de plecarea la adunare! Rugați-vă tot timpul șederii acolo! Rugați-vă pentru focul care trebuie să ardă necurmat în mijlocul nostru, în inimile noastre, în familiile noastre, în toate zilele și nopțile vieții noastre, fiindcă fără lemne focul se stinge, iar fără focul nădejdii în curând ne stingem și noi toți.
5 - Un Singur Domn
Trebuința unității frățești este porunca cea mai mare și datoria cea mai mare a fiecăruia dintre noi. Unde este unitate între copiii lui Dumnezeu, ei sunt fericiți cu El, iar El este fericit cu ei. Unde nu este armonie între frați, nimic nu poate fi nici plăcut, nici cald, nici frumos.
Cea mai mare învățătură este a-i îndruma pe oameni să se iubească. Și cea mai mare greutate este a-i ajuta să ajungă a fi una în toate, prin această iubire.
Cea mai sfântă și grea luptă pe care o duc trimeșii Domnului spre a-i ține pe oameni în unitatea duhului iubirii, într-o singură credință și într-un singur botez.
Toată lupta diavolului împotriva celor credincioși a fost și va fi mereu aceea de a-i împărți în cete și partide, spre a avea mai multe credințe și mai multe botezuri, fiecare credință nouă nimicind-o pe cea veche. Și fiecare botez nou disprețuindu-l pe cel vechi.
În felul acesta credincioșii nu mai au nici un singur Domn. Isus nu mai este Unul și Același pentru creștini și Evanghelia nu mai este una și aceeași pentru toți.
Împărțiți în partide, în culte, în confesiuni și în secte mai mari sau mai mici, creștinii L-au împărțit pe Hristos, Singurul Domn, în tot atâtea părți în câte partide și culte au putut rupe Trupul Lui Sfânt care este Biserica.
După ce în anul 1054 Biserica creștină a fost ruptă în două mari fracțiuni, cea de Răsărit și cea de Apus, în curând au început să se mai rupă și în alte frânturi. În cursul anilor, de atunci fărâmițarea aceasta a continuat cu tot mai multă și vinovată nechibzuință, până când azi cămașa Bisericii lui Hristos suferă sfâșiată în peste două mii de confesiuni și secte, care se luptă unele împotriva altora cu o ură și cu o sete de sânge în stare de orice nelegiuiri!...
Niciodată până astăzi, de la facerea acestei lumi, nu s-a mai văzut așa ceva! Mai mult ca de orice alt cuvânt, Satana a reușit să-și bată joc de acest verset al Scripturii: O singură credință, un singur botez și un Singur Domn!
Vrăjmașul unicei credințe, al unicului botez și al Unicului Domn a sfărâmat pentru mulți oameni în mii de cioburi nefolositoare aceste unice vase scumpe și de preț ale lui Dumnezeu și ale fiecăruia dintre noi.
La cei mai mulți oameni vorbele frumoase întrec faptele bune; la cei mai puțini oameni faptele bune întrec vorbele frumoase.
La cei mai mulți credincioși puterea duhovnicească le ajunge doar pentru predici și pentru cântări. Când trebuie să și rodească faptele bune, ei nu mai au nici o putere. Ei sunt ca și o baterie slabă care nu-i bună decât pentru o sonerie care face zgomot.
Puterea lor nu ajunge pentru un bec care să lumineze.
Cu ce poate fi asemănat cel care are numai vorbe, dar nu are fapte? Cu un pom care are numai frunze frumoase, dar are rădăcini scurte. El nu poate aduce nici rod, iar vântul îl smulge și îl răstoarnă ca pe un scaiete uscat, toamna.
Dar acela ale cărui fapte bune întrec vorbele lui frumoase este ca un pom răsădit la izvoarele de apă, cu ramuri rare, dar cu rădăcini adânci și puternice; astfel că, chiar dacă ar bate cele mai mari furtuni, pe el nu-l vor putea clinti din loc, fiindcă el este, precum scrie Cuvântul, o casă zidită pe stâncă.
A avea un singur Domn, o singură credință și un singur botez înseamnă a rămâne statornic pe temelia învățăturii primite întâi, în credința auzită de la început, cu Domnul, cu Isus Cel cunoscut din prima zi când ai pus legământul cutremurător și neuitat al nașterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele Crucii Sale prin care ai fost iertat și primit.
Nu există decât o singură credință: aceea pe care ai primit-o în clipa nașterii din nou. Credința dintâi, credința vie și puternică ce te-a înviat în clipa legământului tău.
Dacă păstrezi până la moarte această credință, prin ea te vei mântui la sfârșitul vieții tale, după cum este scris: veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre mântuirea sufletelor voastre (1 Petru 1, 9).
Și dacă păstrezi unic și curat primul botez, el te va îndreptăți totdeauna să-ți păstrezi prin credință moștenirea la care ai fost făcut părtaș prin el.
Numai avându-le curate și unice pe acestea două, noi Îl vom avea cu adevărat și pe Domnul.
Astfel, oricine le leapădă sau le disprețuiește pe acelea două, Îl pierde odată cu ele și pe Domnul lor.
6 - Mai presus de toți
Ce tainică și ce nebănuit de mare este dragostea lui Dumnezeu care cu toate că este mai presus de toți, Se face robul tuturor! El poartă grijă de fiecare creatură a Sa! Până și de un vierme. Până și de un neascultător, până și de un vrăjmaș al Lui, după cum este scris: El face să răsară soarele Său și peste cel drept și peste cel nedrept. Și face să cadă ploaia Sa și peste cel bun și peste cel rău...
Ori de câte ori se bucură un copil al Său, Se bucură și Domnul și îngerii Săi. Și ori de câte ori suferă unul din copiii Săi, suferă și El împreună cu acesta. El, Cel mai presus de toți, este mai prejos tuturor.
Se spune undeva: de la nimicirea Templului și de la dărâmarea Ierusalimului, Domnul nu S-a mai așezat pe Scaunul Lui de Domnie nici nu S-a mai ospătat la masa Lui...
- Poate oare să se ospăteze omul care și-a dărâmat propria lui casă până ce își va reclădi alta?
- Poate oare părintele care și-a împrăștiat copiii, să se veselească până ce și-i va aduna iarăși?
- Chiar dacă ar putea o mamă să-și uite copilul său, Eu totuși nu vă voi putea uita niciodată, - zice Domnul!
Da, Dumnezeul nostru este mai prejos ca toți și El, care a făcut rana noastră, tot El ne-o va vindeca.
El, care Și-a ars Casa Lui, tot El Și-o va și reclădi, fiindcă El care este mai presus de toți, care suferă cu toți și pentru toți, nu are liniște până ce nu le reașează frumos pe toate.
Dar El lucrează în timp, în răbdare și în liniște. De aceea se vor vindeca odată toate rănile, atât ale noastre, cât și ale Lui.
Dumnezeu nu numai că este mai presus de toți, dar este și mai milostiv ca toți.
Ne spune un înțelept că atunci când s-au pus cătușe copiilor Domnului și li s-au legat mâinile, Și-a pus și Domnul Mâna Sa la spate, ca să sufere și El la fel cu ei.
Când lor nu li s-a dat mâncare, n-a mâncat nici El, ca să sufere și El cu ei.
Când ei au fost bătuți și pe trupurile lor au apărut răni și vânătăi, aceste semne ale suferinței lor au apărut și pe mădularele Lui, ca să sufere și El cu ei, după cum este scris: Tot ce ați făcut celor mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut (Matei 25, 40).
Și de asemenea este scris: Cine se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Mei, zice Domnul!
Suferințele și necazurile noastre sunt strâns legate de cele ale lui Dumnezeu. El suferă cu noi și lângă noi tot ce suferim fiecare în parte și toți împreună.
Nu este oare și aceasta pentru noi un fericit temei de bucurie, întâi știind că El nu ne-a lăsat să suferim singuri, ci și El Însuși suferă alături de noi? Apoi știind că în curând El va veni din pricina Lui Însuși să Se izbăvească pe Sine, și atunci ne va izbăvi și pe noi, din pricina Numelui Său? Căci de asemenea este scris: Eu vă mântui pentru Numele Meu (Isaia 41, 13; Ps. 106, 8).
Cel care este mai presus ca toți, iubindu-i mai mult pe toți, suferă mai dureros pentru toți, fiindcă este mai simțitor decât toți.
O, ce taină și ce minune este dragostea lui Dumnezeu!
Se spune că în clipa când a hotărât să pedepsească Ierusalimul cu dărâmarea, Dumnezeu Și-a luat rămas bun plângând de la zidurile lui, sărutându-le.
Și tot așa și tatăl și-a luat rămas bun cu lacrimi și cu sărutări de la fiul cel neascultător, când acesta a luat drumul pierzării sale, plecând într-o țară îndepărtată.
Tatăl tuturor nu numai că lucrează pentru toți, îi ascultă pe toți și suferă pentru toți, dar suferă mai mult ca toți. Nimeni nu suferă atât de mult ca Acela care iubește cel mai mult.
El fiind iubirea și nu despărțirea, iubește totdeauna și nu Se desparte niciodată. Chiar și când noi ne despărțim de El, El nu Se desparte de noi, fiindcă iubirea nu se poate despărți niciodată.
Când fiii lui Israel s-au întors de la păcatele lor, ei L-au găsit pe El așteptându-i tot acolo unde ei L-au părăsit.
Când fiul pierdut s-a întors acasă, el l-a aflat pe tatăl său tot acolo unde îl lăsase când s-a despărțit de el. Tatăl l-a văzut de departe și i-a ieșit înainte până exact în locul până unde îl petrecuse când se dusese.
O, ce nemărginit de bun este Tatăl nostru! În toate El este mai presus de toți.
O, dacă și noi am fi așa față de toți!
7 - Măsura lui Hristos
Binecuvântată și darnică măsură a lui Hristos, ce nemărginit de mare ai fost și ai rămas tu față de fiecare dintre noi! Cât de necesare sunt izvoarele tale, har al lui Hristos din care s-au revărsat și se vor revărsa spre noi veșnic și veșnic toate darurile și îndurările Tatălui! Cât de întinse sunt hotarele moștenirii Tale, Împărăție a harului lui Hristos, în care ne-a strămutat dragostea Ta! Cât de adânci sunt mările tale, cât de strălucite sunt zările tale!
Când le număr sunt mai multe decât boabele de nisip. Când le măsor sunt mai înalte decât tăriile cerului. Când le privesc sunt mai strălucite decât frumusețile soarelui.
Și toată ființa mea sufletească s-ar întinde, s-ar înălța și s-ar lărgi până la nemărginirile infinitului și ale veșniciei, spre a cuprinde întreagă măsura lui Hristos...
Dar marginile ei nu le pot întrezări.
Măsura harului lui Dumnezeu este Hristos Însuși.
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Singurul Său Fiu Și L-a dat...
Aceasta este măsura harului Tatălui ceresc... Și cum Hristosul Său, Dumnezeul Adevărat din Dumnezeu Adevărat este nemărginit în Preț, nemărginit în Putere, nemărginit în Frumusețe, nemărginit în Iubire, vom înțelege că este nemărginit și în Dărnicie. De aceea El este nemărginit în harul cu care ne-a dat El toate în Hristos. Și dacă ne-a dat pe Fiul Său, cum nu ne va da împreună cu El toate lucrurile? (Rom. 8, 32).
Hristos fiind El Însuși măsura harului Său, iar măsura aceasta fiind nemărginită, înțelegem că fiecare dintre noi are în această bogăție nesfârșită de har marea din care putem lua fără nici o piedică și oprire, oricât dorim, oricât vrem, oricât avem nevoie, oricât putem cuprinde, oricât suntem în stare să ne însușim.
Când ai la îndemână oceanul și ai slobodă chemarea și poftirea, greutatea nu-i în a ți se da, ci în a putea primi, așa că versetul acesta binecuvântat este a se completa cam în felul acesta: fiecăruia ni s-a dat harul după măsura nemărginită a darului lui Hristos, dar fiecare își ia din acest har după măsura dorinței și a ostenelii sale, după măsura cu care însetează după acest har. După măsura în care prețuiește și luptă a-l avea. După măsura în care se întinde și se lărgește inima sa de a-l cuprinde și păstra.
Din revărsările apelor mării, fiecare vas se poate umple până peste marginile sale. Depinde cât de cuprinzătoare îi sunt fiecăruia aceste margini...
Așa că dacă suntem unii dintre noi atât de săraci în har și în daruri, nu-i din cauza lui Hristos, ci din cauza noastră, din cauza micimii și îngustimii noastre. Și cândva, în fața Judecății lui Dumnezeu, nu vom avea nici o dezvinovățire, fiindcă nouă ne-a stat la îndemână și ne-a fost îmbiat harul lui Dumnezeu în chip nemărginit, dar noi nu l-am vrut, noi l-am nesocotit, noi nu l-am băgat în seamă.
Tu, sufletul meu, și tu fiul meu, cum stați față de acest har?
Slavă veșnică Ție, Darnicul și Bogatul nostru Dumnezeu care ne-ai făcut o așa de slăvită chemare și ne-ai făcut parte de o atât de nesfârșită bogăție de har!
Te rugăm dă-ne fiecăruia dintre noi toată înțelepciunea de a ne ști folosi la timp de ascultarea chemării Tale. Și puterea de a ne însuși din plin harul darului Tău, după măsura bogăției Tale față de noi, arătată în Isus Hristos.
Pătrunde-ne pe fiecare din noi Doamne de conștiința marii noastre datorii pentru statornicia în credința dintâi, în botezul dintâi, în Isusul dintâi, pentru a nu mai dori și a nu mai primi niciodată un alt duh, o altă evanghelie și un alt isus, fiindcă adevărate nu mai sunt decât cele ce le-am primit întâi.
Și păstrându-le curate, întregi și frumoase pe acestea ce ne-au fost date odată pentru totdeauna, să ne mântuim prin ele pe noi înșine și pe cei ce ne vor asculta. Amin.