La Apostolul din Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
9. Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire și în adevăr.
10. Cercetați ce este plăcut înaintea Domnului,
11. și nu luați deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiți-le.
12. Căci e rușine numai să spunem ce fac ei în ascuns.
13. Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală, este lumina.
14. De aceea zice: “Deșteaptă-te tu care dormi, scoală-te din morți, și Hristos te va lumina.”
15. Luați seama deci să umblați cu băgare de seamă, nu ca niște neînțelepți, ci ca niște înțelepți.
16. Răscumpărați vremea, căci zilele sunt rele.
17. De aceea, nu fiți nepricepuți, ci înțelegeți care este voia Domnului.
18. Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh.
19. Vorbiți între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, și cântați și aduceți din toată inima laudă Domnului.
9 - Roada luminii
În Evanghelia de la Ioan cap. 1, Domnul Isus Hristos este numit Lumina cea veșnică a Tatălui. Cât de mult se aseamănă și cât de mult se întregește în înțelesul de lumină acest verset cu acela din Geneza cap. 1! Și cât de luminos ni se descoperă unul prin celălalt!...
Roada Luminii este în orice bunătate, spune sfântul verset, și într-adevăr citiți Geneza cap. 1 și veți vedea că după fiecare lucrare pe care a făcut-o Dumnezeu prin Hristos este scris:
Și Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Se zice asta după despărțirea făcută între ape și uscat (Geneza cap. 1, 10).
Chiar și după ce a făcut fiarele, vitele, târâtoarele, Dumnezeu a văzut că toate erau bune (Geneza cap. 1, 25).
Numai după ce a făcut pe om, nu mai este spusă cu bucurie această constatare a lui Dumnezeu!...
Căci făcându-l pe om, Dumnezeu n-a făcut decât începutul său, lăsând omului libertatea de a se realiza el însuși, apoi de a se întregi și desăvârși el însuși pe sine după voința sa.
În lumină sau întuneric, în bine sau în rău, în sus sau în jos.
Și numai atunci Dumnezeu va putea spune cu bucurie despre toate realizările Sale că sunt bune, când și omul, cununa creației Lui, își realizează bine și el partea sa, desăvârșind opera atât de măreață a lui Dumnezeu la care i s-a dat și lui marele har de a putea fi și el un colaborator cu Dumnezeu, prin îmbunarea lui însuși.
Da, numai atunci roada Luminii este întregită deplin.
Roada Luminii începută în bunătate se păstrează prin neprihănire. Și se împlinește prin adevăr.
Nici un lucru bun nu se poate păstra decât în ordine și în curăție. Tot ce nu se păstrează prin ordine, ajunge în dezordine. Și tot ce nu se împlinește prin adevăr, se nimicește prin minciună.
Ordinea vorbește despre ascultare... Iată cât de minunat se desfășoară în ascultare tot mersul și toată lucrarea tuturor celor alcătuite de Dumnezeu, despre care El a spus la crearea lor că erau bune!
Atât cele de jos, cât și cele de sus, în ce ordine vin și merg, răsar și apun, se nasc și mor! După cum li s-a rânduit de la început de Făcătorul lor.
Curăția este înfățișarea lor și adevărul este lucrarea fiecăreia. Nici una nu minte, nici una nu înșală, nici una nu se schimbă... Toate își fac lucrarea și își aduc rodul în adevăr, real, frumos, statornic.
O, dacă roada Luminii, viața în Hristos, s-ar arăta astfel și în noi!...
10 - Cercetați
- Când se poate spune despre un lucru că este bun?
- Atunci când după ce acest lucru a fost cercetat și prin roadele lui sau prin folosul său este dovedit că este bun!
Cuvântul Sfânt spune că cele făcute erau bune, numai după ce zice: Și Dumnezeu a văzut... adică Dumnezeu a cercetat ascultarea lor, roadele lor, umblarea lor - și toate erau în voia Lui.
Tuturor lucrărilor Sale de dinaintea omului, Dumnezeu le-a dat legi după care să umble și le-a dat ascultarea de aceste legi, din care ele să nu iese niciodată.
Legi au luminătorii zilei și ai nopții, și ei nu ies din hotărârile Domnului care le-a poruncit prin aceste legi când să răsară și când să apună.
Legi au timpurile, ploile, vânturile, seninul și norul, vara și iarna, frigul și căldura, focul și apa.
Legi au mările și uscatul, peștii și păsările, nașterea și moartea, și nici una din cele făcute de Dumnezeu nu și-a schimbat și nu-și va schimba niciodată nici forma, nici locul, nici felul, decât la porunca Lui, fiindcă ele nu pot face ce vor, ci numai să asculte de El.
Numai omul are voință liberă, numai el poate face ce vrea. Numai el poate să asculte dacă vrea și poate să nu asculte dacă nu vrea.
Numai omul are cunoștința binelui și a răului, toate celelalte nu o au. De aceea numai omul are răspunderea faptelor sale. Numai el va fi judecat sau răsplătit, fiindcă numai el are merite personale dacă face binele, fiindcă voiește și luptă pentru asta.
Și numai el va fi osândit dacă face răul, fiindcă voiește și umblă după aceasta.
Alegerea virtuții sau a păcatului vine totdeauna în urma unei plăceri, iar plăcerea vine totdeauna dintr-o iubire.
Dacă iubim pe Dumnezeu, noi vom avea totdeauna plăcere de lucrurile sfinte, de căile curate, de faptele bune, fiindcă acestea sunt cele dorite și plăcute lui Dumnezeu pe care Îl iubim.
Dacă iubim păcatul și lumea, noi vom avea, dimpotrivă, dorința și plăcerea după lucrurile josnice, păcătoase, firești, fiindcă acestea sunt plăcerea diavolului și a morții.
Omul are nu numai voința liberă să aleagă ce vrea, dar are și puterea de a se transforma pe sine în condiția sa, după alegerea pe care și-a făcut-o.
Dacă nu i-a plăcut să mai umble pe picioare, omul și-a ales să umble pe roate, sau pe luntre, sau pe aripi. Și a avut și puterea să-și facă aceste mijloace.
Dacă nu i-a plăcut să umble pe pământ, și-a ales să umble pe ape sau prin aer. Și a avut și puterea să facă asta.
Ei bine, celelalte creaturi ale lui Dumnezeu n-au putut să-și schimbe nici unele felul și condiția. Măgarul tot fără aripi a rămas. Oaia tot fără gheare, peștii tot fără picioare. Și nici una din acestea nu cârtesc împotriva lui Dumnezeu pentru soarta lor, ci fiecare ascultă și tace, împlinind voia și legea pe care le-a pus-o lor Dumnezeu de la început.
De ce omul nu folosește bine mintea lui care i-a fost dată spre a cerceta ce este plăcut lui Dumnezeu care l-a creat, dându-i această minte cu care să poată cerceta aceasta?
De ce omul nu folosește bine puterea care i-a fost dată spre a se transforma pe sine înspre bine, așa cum a fost voia și plăcerea lui Dumnezeu, când l-a înzestrat cu această putere?
Și de ce omul nu folosește bine voința sa liberă spre a înlătura răul și a înfăptui binele, așa cum a fost dorința și voia lui Dumnezeu când El l-a înzestrat pe om cu această voință liberă?
De ce cei mai mulți oameni aleg să urmeze nu binele pentru care li s-au dat toate aceste însușiri, ci răul împotriva căruia le-au fost date?
Tu sufletul meu și fiul meu, cum faci și cum răspunzi la toate acestea?
Nu uita că pentru toate te va chema Dumnezeu la Judecată și osândă!
Sau la răsplată și fericire!...
11 - Lucrările neroditoare
Porunca Sfântului Cuvânt Dumnezeiesc este să nu luăm deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le osândim.
Dar pentru a nu lua parte la ele și pentru a le osândi, trebuie neapărat să cunoști bine care sunt aceste lucrări și ce hotărâri trebuie să iei față de ele.
Mai întâi aceste lucrări se împart în trei părți clare, așa cum se împart și ispitele și păcatele lor.
În cele trei părți sunt: lucrări trupești, lucrări sufletești și lucrări duhovnicești.
1 - Lucrările trupești sunt cele mai dintâi la care omul ia parte cu trupul său, și anume acelea care ațâță și atrag mădularele trupului: desfrânarea cu tot ce ține de ea.
Beția cu fabricarea de băuturi îmbătătoare, vânzarea lor, consumarea lor, răspândirea lor.
Fumatul, jocurile de noroc, balurile și toate cele asemănătoare cu acestea.
Zgârcenia, lăcomia, vorbirea de rău, certurile, dezbinările, tulburările, ura, sudalma, pârele, ochiul rău, minciuna, înșelăciunea, furtul, mita...
Acestea toate sunt păcate trupești și prin ele se întinde pe pământ puterea întunericului și împărăția diavolului.
Oricine ia parte în vreun fel la acestea sau la unele dintre ele, acela cu adevărat este în slujba puterii întunericului și ajută la înstăpânirea diavolului peste sufletele oamenilor, pentru care Mântuitorul Hristos Și-a dat și Și-a vărsat Sângele Său, ca să-i scape de această putere satanică.
Nu vă înșelați nici unii, voi care luați parte în oricât de mică măsură la aceste lucrări roditoare de păcate și aducătoare de moarte pentru alții! Și voi veți fi blestemați pentru partea pe care o luați la aceste lucrări, fiindcă în loc să le osândiți și să luptați contra lor, le faceți și le răspândiți!...
Și voi care faceți vin și țuică, veți fi acolo între cei osândiți, fiindcă în loc să-i salvați pe semenii voștri din alcoolism, îi mai împingeți și voi în focul acelui iad. Lanțul alcoolului vostru vă va trage și pe voi pe toți acolo în foc!
Să nu vă înșelați în privința asta! Osânda voastră este dreaptă și limpede: Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă și-l amețești ca să-i vezi goliciunea! Te vei sătura de rușine în loc de slavă; bea și tu, și dezvelește-te! Îți va veni și ție rândul să iei paharul din dreapta Domnului, și va veni rușinea peste slava ta (Habacuc 2, 15-16).
2 - Lucrările sufletești ale păcatului sunt cele cu care vrăjmașul mântuirii oamenilor îi atrage pe cei dornici după slava lumii acesteia.
Pe cei dornici după întâietate, după înălțări, după laude, după scaune moi, după confort și avantaje lumești. După câștig fără sudoare. După avuții mari. După celebritate lumească. După stăpâniri peste alții. După titluri și glorii omenești.
Și acestea sunt în cea mai mare parte ispite ale întunericului, după cum s-a lăudat însuși Satana la ispitirea Mântuitorului, când L-a dus pe Domnul pe un munte înalt și într-o clipă I le-a arătat pe toate, zicând: Ție Îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății; căci mie îmi este dată, și o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta (Luca 4, 5-7).
Domnul nostru Isus l-a alungat, alegând smerenia.
Să-l alungăm și noi, ca să avem parte de harul făgăduit celor smeriți!
3 - A treia parte sunt lucrările ispitelor și ale păcatelor duhovnicești. Adică acelea pe care le aduc în fața noastră feluritele duhuri rătăcite, false, mincinoase, care se prefac în duhuri adevărate, credincioase, neprihănite, evanghelice...
Vor veni în numele credinței adevărate, dar vor răspândi încredințări false.
Vor veni în numele Duhului Sfânt, dar cu apucături străine de El.
Vor veni în numele Luminii, dar vor răspândi lucrările întunericului, ale dezbinărilor, ale tulburărilor, ale lăudăroșiei și ale prefăcătoriilor. Nu făcând pacea și unitatea blândeții, bunătății și curăției, ci înmulțind certurile, răutățile și întinăciunea...
Acestea trei sunt feluritele lucrări ale întunericului la care nici unii dintre cei ce-și doresc mântuirea sufletului lor și biruința voii lui Dumnezeu nu trebuie să ia deloc parte, nici prin lucrarea și nici prin cuvântul lor.
Ci trebuie să le osândească cu toată graba și hotărârea, căci numai așa se vor putea păzi neîntinați de lume și biruitori asupra diavolului și a puterii lui.
13 - Lumina
Lumina nu este numai o descoperire a faptelor, ci este și o judecată a lor.
Nici o judecată nu este mai dreaptă și mai adevărată ca a luminii, pentru că nu o face graiul ei, ci strălucirea sa. Nu-l învinuiește lumina pe vinovat, ci îl învinuiesc faptele lui pe care ea doar le arată cum sunt, luând de peste aceste fapte vălul de întuneric sub care le ascunsese la facerea lor vinovatul și diavolul care îl înșelase ca să le facă.
Întunericul este prieten cu păcatul. Orice păcat se face cu ușurință la adăpostul întunericului și cu ajutorul lui.
Dar cu lumina nu este prieten nici un păcat. Nimeni care face păcatul nu-l poate face în lumină, fiindcă lumina nu ascunde pe nimeni și nu-l acoperă pe nici un vinovat.
Cu lumina este prieten numai adevărul, numai dreptatea, numai curăția, numai cinstea, numai binele.
Oricine le face pe acestea iubește lumina și umblă în ea. Oricine face contrariul lor, iubește întunericul și umblă cu plăcere numai în întuneric.
De aceea cei ce iubesc întunericul, urăsc lumina.
Iar când totuși ajung să o aibă, își dau toate silințele să o folosească rău, iar nu bine, fiindcă inima și gândurile lor sunt rele.
Iată, omul când a gustat din pomul luminii, adică al cunoștinței, devenind în stare să cunoască binele și răul, nu a mai ales binele care trebuia să-l facă, ci a ales răul pe care nu trebuia să-l facă!...
Gustarea din pom i-a dat omului numai cunoașterea, dar nu și voința.
Voința era în puterea sa și avea libertatea să aleagă binele pe care îl știa, iar nu răul pe care de asemenea îl știa.
O, ce fericit ar fi fost omul dacă având cunoștința binelui, ar fi ales binele, iar nu răul! Dar s-a nefericit și pe el și pe urmașii săi, fiindcă a ales răul!...
Iată și astăzi omul face la fel. O, cât de bine ar putea ști și ar putea să facă spre fericirea sa și a semenilor săi - dacă ar voi omul, cel ce are cea mai mare cunoștință și înțelepciune!
Dacă este educator, câtă lumină și învățătură bună ar putea el da altora!
Dacă este propovăduitor, cu câtă credință sănătoasă, cu câtă mângâiere simțită, cu câtă îndrumare duhovnicească ar putea el lumina pe toți cei din jurul său!
Dacă este capul unei instituții, al unei familii, al unei lucrări, o, cum ar putea el conduce de chibzuit, cum ar putea sfătui de blând, cum ar putea ajuta de binevoitor pe toți ai lui! Numai dacă ar vrea...
Dar nu este așa, decât în atât de puține cazuri... Pentru că omul nu vrea.
Dacă este om de știință, el inventează mai degrabă bombe, mijloace de distrugere, mașini de război, - și nu unelte de pace!
Dacă este filozof, scornește teorii necredincioase, idei nefericite, curente dezbinătoare, - nu căi pașnice!
Dacă este comerciant, descoperă noi metode de înșelare, de minciună, de falsificări...
Dacă este predicator și cunoaște Biblia, scornește încredințări false, interpretări străine, răstălmăciri vinovate, - și nu căile armoniei frățești!
Dacă este îndrumător, conducător, educator, scriitor, încurajează mai degrabă elementele rele, descrie mai cu plăcere cazurile negative, se complace mai degrabă în situații mincinoase, decât în adevăr și în iubire.
Iar acesta este un păcat mult mai mare decât al celor care, neavând cunoștința, păcătuiesc împotriva ei.
Aceștia, dimpotrivă, păcătuiesc împotriva cunoștinței, având-o.
Fiindcă își siluiesc conștiința, o necinstesc, o schilodesc și o falsifică cu voia și cu știința lor.
Când stai prea mult într-o lumină falsă, ajungi să nu o mai poți deosebi și cunoaște pe cea adevărată.
Când un om falsifică prea multe adevăruri, ajunge să nu-l mai știe pe cel adevărat.
Când cineva s-a obișnuit prea mult să umble numai după interpretările sale, ajunge la un moment dat că Biblia îi ascunde - și nu-i arată înțelesul ei cel bun și adevărat al Cuvântului Sfânt.
Păcatul împotriva Luminii se răzbună nu printr-o prăbușire într-un întuneric total, ci prin ascunderea Luminii adevărate într-un haos de lumini false, înșelătoare, rătăcitoare, pierzătoare pentru cel vinovat.
Iar nefericirea acestuia este cu atât mai mare cu cât își dă mereu false încredințări despre Lumină și false nădejdi că a aflat-o.
Nu păcătuiți împotriva Luminii!
18 - Nu vă îmbătați
Ce tristă dovadă despre jalnica stare duhovnicească a unor fii credincioși este când părintele lor sufletesc trebuie să le dea mereu sfaturi ca acestea, care mai degrabă sunt mustrări îndurerate, decât sfaturi părintești!
În versetul 12 li se amintește efesenilor despre rușinoasele fapte săvârșite de unii în ascuns.
Chiar și numai faptul că se pomenește despre astfel de fapte este un semn rău, fiindcă unde nu ar fi primejdia lor, acolo nici nu-i nevoie să se vorbească de ele.
În versetul 13 se vorbește despre o osândire a luminii care scoate la iveală lucrurile vinovate ce uneori răbufnesc în afară, nemaiputând fi acoperite. Fiindcă nimic nu poate rămâne ascuns multă vreme.
Ce tristă stare are o adunare duhovnicească, o biserică plină de astfel de scăderi!
În versetul 14 se vorbește despre o somnolență și o lenevie asemănătoare cu moartea duhovnicească.
În versetul 15 li se scutură sufletul cu o înștiințare destul de grea cu privire la umblarea lor, spre a umbla cu băgare de seamă...
Se vede că aceasta le lipsea multora. Ba încă li se spune și neînțelepți, pentru a nu li se spune nebuni. Cuvântul ar fi fost prea greu, deși poate că la unii s-ar fi potrivit foarte bine.
În versetul 16 li se aduce puternic aminte despre un fapt foarte grav pe care unii îl săvârșeau atât împotriva propriei lor mântuiri, cât și a altora, pierzându-ți vremea cea atât de scumpă cu lucruri de nimic.
Când vremea este atât de scurtă, iar datoriile noastre atât de multe și de grele, desigur a pierde această vreme scurtă și scumpă cu lucruri deșarte, cu umblări lumești, cu distracții vinovate, cu preocupări firești și nefolositoare, - este nu numai o pagubă, dar și un mare păcat. Pentru că în afară că se face mult rău, e împiedicată și făptuirea a mult bine ce se putea face în timpul acela, în locul acela și cu energia aceea, - dar nu s-a făcut!
La versetul 17 se vorbește de un alt păcat obișnuit la efeseni (și la noi): nepriceperea, nechibzuința și neînțelegerea în ce privește voia lui Dumnezeu.
Din pricina stării rele duhovnicești ce o aveau, nici nu mai puteau deosebi care era voia lui Dumnezeu cu privire la multe lucruri ce trebuia să le facă. Sau să nu le facă...
Într-adevăr, ce grozavă stare de întunecare sufletească trebuie să aibă o întreagă adunare când ajunge în felul acesta!
Se pare că acolo, la Efes, nu mai era atunci nimeni care să fie în stare să discearnă bine nici un lucru. Sau să ia cu hotărâre un drum bun. Sau nici unul nu vede limpede că voia lui Dumnezeu era ca ei toți s-o rupă îndată și hotărâți cu această stare rea.
Astfel că se ajunge la mustrarea cea mai aspră și mai grea, care arată pricina pentru care ajunseseră ei să săvârșească toate relele descrise în toate versetele de mai înainte:
- Nu vă îmbătați de vin!...
Ce grozavă stare: o biserică beată, o adunare bețivă, o adunătură de băutori de vin...
Desigur era acolo o regiune plină de vii... Poate că fiecare dintre ei avea pogoane întregi de vie. Vie pe dealuri, vie prin grădini, vie prin curți. Vie la credincioși, vie la necredincioși, vie la toți de-a valma!
Unde sunt multe vii, se fac mulți struguri, iar din mulți struguri, mult vin. Și dacă Noe a băut și dacă Lot a băut, de ce să nu bem și noi, - dar cu măsură?...
Și bând mult, mereu cu câte o măsură, se ajunge curând și la destrăbălare, cum a ajuns și Noe, cum a ajuns și Lot, cum ajung mulți frați credincioși...
Dar de ce n-a ajuns și Avraam așa ca Lot?
De ce nu ajung așa adevărații credincioși?
Că nu putem lua parte și la masa Domnului și la masa dracilor. Afară numai dacă nu vrem să ne înșelăm singuri.
Dacă un păcat îl fac mai mulți, nu înseamnă că păcatul acesta este mic.
Și dacă toți cei necredincioși fac vin din via lor, și țuică din prunele lor, aceasta nu înseamnă că și cei ce cred în Dumnezeu au dreptul să facă la fel. Nici chiar dacă unii dintre credincioșii lumești și fățarnici fac la fel, ca și cei lumești.
Asta nu înseamnă că păcatul s-a sfințit și că Satana s-a botezat. Ci înseamnă că acel credincios care îndreptățește păcatul său cu versete biblice și justifică nelegiuirea sa cu faptul că și alții fac la fel, acela este un blestemat cu atât mai vinovat decât cei ce nu cunosc, - cu cât el cunoaște! Și mai face răspunzător Cuvântul lui Dumnezeu pentru faptele lui rele, și nu lăcomia și patima sa, care îl duc în iad!
19 - Cu cântări duhovnicești
Ce dulce răsună versetul de la sfârșitul acestui apostol, când Sfântul Pavel, sătul să tot mustre, află să le spună acestor frați și un îndemn fericit. După atâtea cuvinte grele, află să le dea un cuvânt bucuros.
De fapt acest ultim verset era ca un medicament vindecător al atâtor boli de care sufereau acești frați. Vorbiți între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești...
Și cântați și aduceți din toată inima laudă Domnului.
Se poate că și de acest îndemn era multă nevoie pe vremea aceea în Biserica efesenilor. Unde se răspândesc atâtea slăbiciuni, unde se ajunge până la îmbătare cu vin, acolo nu cântarea duhovnicească răsună, ci mai degrabă cântările lumești!
Atunci când firea pământească se încălzește cu vinul îmbătător, gura găsește mai degrabă cântecele lumii, decât cântările Domnului. Fiindcă inima umblă după iubirea lumească și nu după iubirea lui Hristos.
Cântările duhovnicești erau încă din bisericile primilor creștini unul din cele trei mijloace de creștere și întărire duhovnicească a fraților și surorilor care se adunau pentru zidirea și mângâierea lor sufletească.
Psalmii, cântările de laudă și cântările duhovnicești le erau recomandate mereu fraților când se adunau împreună. Sfântul Pavel spune acest lucru, întocmai ca aici efesenilor, și colosenilor (Col. 3, 16), și corintenilor (1 Cor. 14, 26).
Celelalte două mijloace de creștere și de zidire duhovnicească, în afară de cântări, erau în bisericile Domnului, Cuvântul și Rugăciunea.
Propovăduirea Cuvântul biblic, cu vorbirea liberă, înflăcărată și chemătoare, era de la început - și rămâne până la sfârșitul Lucrării Domnului Isus - mijlocul prin care se mărturisește Vestea Bună a iertării și mântuirii pe care ne-a adus-o și ne-o aduc Jertfa și Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.
Aceasta este și rămâne temelia evanghelizării creștine și mijlocul răspândirii ei.
Prin aceasta se înflăcărează viața duhovnicească în Biserica și adunarea cea vie a Domnului. Ele nu pot și nu trebuie să renunțe la acest mijloc de evanghelizare, niciodată.
Rugăciunea este al doilea mijloc duhovnicesc prin care Biserica cea vie și lucrătoare a lui Hristos trăiește, rodește și biruie pe pământ.
Prin propovăduirea Cuvântului, Dumnezeu ne vorbește nouă, iar prin rugăciune Îi vorbim noi Lui. Și una și cealaltă fiind tot atât de însemnate pentru sufletul nostru. Este ca inspirația și respirația noastră sufletească, prin care ne primenim și ne întreținem viața.
Cântarea duhovnicească este izbucnirea în afară spre Dumnezeu și spre semeni a fiorului nostru duhovnicesc. A căldurii și a bucuriei noastre lăuntrice. A setei și a foamei duhului nostru după iubire, după mângâiere, după lauda și adorația lui Dumnezeu. După comuniunea și părtășia cu toată creația lui Dumnezeu, dornică să I se închine și să-L laude.
Orice ființă care are viață și simțire de vreun fel, dorește cântarea și o practică în felul său, fiindcă orice creatură curată simte nevoia să-L laude și să-L adore pe Creatorul său.
De aceea oricine împiedică sau vrea să împiedice în vreun fel cântarea duhovnicească în Biserica cea vie și în adunarea Domnului, nu numai că săvârșește o nelegiuire împotriva Cuvântului Sfânt și a firii duhovnicești, dar și luptă zadarnic, fiindcă Biserica și adunarea Domnului nu pot trăi fără cântare, tot așa cum nu pot trăi fără cuvânt și fără rugăciune.
Să nu renunțați nici voi niciodată, frații mei, la acestea trei.
Lucrarea Oastei s-a născut și trăiește prin ele. Și îndată ce îi vor fi luate, ea va înceta să mai existe.
Slavă veșnică Ție, Domnul și Dumnezeul nostru Bun, care ne-ai lăsat Cuvântul Tău, Rugăciunea Ta și Cântarea Ta sfântă, ca prin ele să ne chemi la Tine, să ne ții lângă Tine și să ne dai putere de rodire și de biruință în viața noastră duhovnicească.
Te rugăm păstrează-le pe toate aceste trei puteri în mijlocul nostru. Pentru că acolo unde nu sunt acestea vii și lucrătoare, îndată vin ispitele, păcatele și căderile care nimicesc sufletele și mântuirea noastră.
Te rugăm trezește pe cei care au ajuns în starea rea de a înmulți păcatele, și fă-ne să ne înnoim legământul spre a ne smulge din pierzare, făcând iarăși saltul sfânt la starea cea vie și sfântă în Tine. Amin.