La Apostolul din Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
9. Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr.
10. Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului,
11. şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le.
12. Căci e ruşine numai să spunem ce fac ei în ascuns.
13. Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală, este lumina.
14. De aceea zice: “Deşteaptă-te tu care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos te va lumina.”
15. Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi.
16. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.
17. De aceea, nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului.
18. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.
19. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.
9 - Roada luminii
În Evanghelia de la Ioan cap. 1, Domnul Isus Hristos este numit Lumina cea veşnică a Tatălui. Cât de mult se aseamănă şi cât de mult se întregeşte în înţelesul de lumină acest verset cu acela din Geneza cap. 1! Şi cât de luminos ni se descoperă unul prin celălalt!...
Roada Luminii este în orice bunătate, spune sfântul verset, şi într-adevăr citiţi Geneza cap. 1 şi veţi vedea că după fiecare lucrare pe care a făcut-o Dumnezeu prin Hristos este scris:
Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Se zice asta după despărţirea făcută între ape şi uscat (Geneza cap. 1, 10).
Chiar şi după ce a făcut fiarele, vitele, târâtoarele, Dumnezeu a văzut că toate erau bune (Geneza cap. 1, 25).
Numai după ce a făcut pe om, nu mai este spusă cu bucurie această constatare a lui Dumnezeu!...
Căci făcându-l pe om, Dumnezeu n-a făcut decât începutul său, lăsând omului libertatea de a se realiza el însuşi, apoi de a se întregi şi desăvârşi el însuşi pe sine după voinţa sa.
În lumină sau întuneric, în bine sau în rău, în sus sau în jos.
Şi numai atunci Dumnezeu va putea spune cu bucurie despre toate realizările Sale că sunt bune, când şi omul, cununa creaţiei Lui, îşi realizează bine şi el partea sa, desăvârşind opera atât de măreaţă a lui Dumnezeu la care i s-a dat şi lui marele har de a putea fi şi el un colaborator cu Dumnezeu, prin îmbunarea lui însuşi.
Da, numai atunci roada Luminii este întregită deplin.
Roada Luminii începută în bunătate se păstrează prin neprihănire. Şi se împlineşte prin adevăr.
Nici un lucru bun nu se poate păstra decât în ordine şi în curăţie. Tot ce nu se păstrează prin ordine, ajunge în dezordine. Şi tot ce nu se împlineşte prin adevăr, se nimiceşte prin minciună.
Ordinea vorbeşte despre ascultare... Iată cât de minunat se desfăşoară în ascultare tot mersul şi toată lucrarea tuturor celor alcătuite de Dumnezeu, despre care El a spus la crearea lor că erau bune!
Atât cele de jos, cât şi cele de sus, în ce ordine vin şi merg, răsar şi apun, se nasc şi mor! După cum li s-a rânduit de la început de Făcătorul lor.
Curăţia este înfăţişarea lor şi adevărul este lucrarea fiecăreia. Nici una nu minte, nici una nu înşală, nici una nu se schimbă... Toate îşi fac lucrarea şi îşi aduc rodul în adevăr, real, frumos, statornic.
O, dacă roada Luminii, viaţa în Hristos, s-ar arăta astfel şi în noi!...
10 - Cercetaţi
- Când se poate spune despre un lucru că este bun?
- Atunci când după ce acest lucru a fost cercetat şi prin roadele lui sau prin folosul său este dovedit că este bun!
Cuvântul Sfânt spune că cele făcute erau bune, numai după ce zice: Şi Dumnezeu a văzut... adică Dumnezeu a cercetat ascultarea lor, roadele lor, umblarea lor - şi toate erau în voia Lui.
Tuturor lucrărilor Sale de dinaintea omului, Dumnezeu le-a dat legi după care să umble şi le-a dat ascultarea de aceste legi, din care ele să nu iese niciodată.
Legi au luminătorii zilei şi ai nopţii, şi ei nu ies din hotărârile Domnului care le-a poruncit prin aceste legi când să răsară şi când să apună.
Legi au timpurile, ploile, vânturile, seninul şi norul, vara şi iarna, frigul şi căldura, focul şi apa.
Legi au mările şi uscatul, peştii şi păsările, naşterea şi moartea, şi nici una din cele făcute de Dumnezeu nu şi-a schimbat şi nu-şi va schimba niciodată nici forma, nici locul, nici felul, decât la porunca Lui, fiindcă ele nu pot face ce vor, ci numai să asculte de El.
Numai omul are voinţă liberă, numai el poate face ce vrea. Numai el poate să asculte dacă vrea şi poate să nu asculte dacă nu vrea.
Numai omul are cunoştinţa binelui şi a răului, toate celelalte nu o au. De aceea numai omul are răspunderea faptelor sale. Numai el va fi judecat sau răsplătit, fiindcă numai el are merite personale dacă face binele, fiindcă voieşte şi luptă pentru asta.
Şi numai el va fi osândit dacă face răul, fiindcă voieşte şi umblă după aceasta.
Alegerea virtuţii sau a păcatului vine totdeauna în urma unei plăceri, iar plăcerea vine totdeauna dintr-o iubire.
Dacă iubim pe Dumnezeu, noi vom avea totdeauna plăcere de lucrurile sfinte, de căile curate, de faptele bune, fiindcă acestea sunt cele dorite şi plăcute lui Dumnezeu pe care Îl iubim.
Dacă iubim păcatul şi lumea, noi vom avea, dimpotrivă, dorinţa şi plăcerea după lucrurile josnice, păcătoase, fireşti, fiindcă acestea sunt plăcerea diavolului şi a morţii.
Omul are nu numai voinţa liberă să aleagă ce vrea, dar are şi puterea de a se transforma pe sine în condiţia sa, după alegerea pe care şi-a făcut-o.
Dacă nu i-a plăcut să mai umble pe picioare, omul şi-a ales să umble pe roate, sau pe luntre, sau pe aripi. Şi a avut şi puterea să-şi facă aceste mijloace.
Dacă nu i-a plăcut să umble pe pământ, şi-a ales să umble pe ape sau prin aer. Şi a avut şi puterea să facă asta.
Ei bine, celelalte creaturi ale lui Dumnezeu n-au putut să-şi schimbe nici unele felul şi condiţia. Măgarul tot fără aripi a rămas. Oaia tot fără gheare, peştii tot fără picioare. Şi nici una din acestea nu cârtesc împotriva lui Dumnezeu pentru soarta lor, ci fiecare ascultă şi tace, împlinind voia şi legea pe care le-a pus-o lor Dumnezeu de la început.
De ce omul nu foloseşte bine mintea lui care i-a fost dată spre a cerceta ce este plăcut lui Dumnezeu care l-a creat, dându-i această minte cu care să poată cerceta aceasta?
De ce omul nu foloseşte bine puterea care i-a fost dată spre a se transforma pe sine înspre bine, aşa cum a fost voia şi plăcerea lui Dumnezeu, când l-a înzestrat cu această putere?
Şi de ce omul nu foloseşte bine voinţa sa liberă spre a înlătura răul şi a înfăptui binele, aşa cum a fost dorinţa şi voia lui Dumnezeu când El l-a înzestrat pe om cu această voinţă liberă?
De ce cei mai mulţi oameni aleg să urmeze nu binele pentru care li s-au dat toate aceste însuşiri, ci răul împotriva căruia le-au fost date?
Tu sufletul meu şi fiul meu, cum faci şi cum răspunzi la toate acestea?
Nu uita că pentru toate te va chema Dumnezeu la Judecată şi osândă!
Sau la răsplată şi fericire!...
11 - Lucrările neroditoare
Porunca Sfântului Cuvânt Dumnezeiesc este să nu luăm deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le osândim.
Dar pentru a nu lua parte la ele şi pentru a le osândi, trebuie neapărat să cunoşti bine care sunt aceste lucrări şi ce hotărâri trebuie să iei faţă de ele.
Mai întâi aceste lucrări se împart în trei părţi clare, aşa cum se împart şi ispitele şi păcatele lor.
În cele trei părţi sunt: lucrări trupeşti, lucrări sufleteşti şi lucrări duhovniceşti.
1 - Lucrările trupeşti sunt cele mai dintâi la care omul ia parte cu trupul său, şi anume acelea care aţâţă şi atrag mădularele trupului: desfrânarea cu tot ce ţine de ea.
Beţia cu fabricarea de băuturi îmbătătoare, vânzarea lor, consumarea lor, răspândirea lor.
Fumatul, jocurile de noroc, balurile şi toate cele asemănătoare cu acestea.
Zgârcenia, lăcomia, vorbirea de rău, certurile, dezbinările, tulburările, ura, sudalma, pârele, ochiul rău, minciuna, înşelăciunea, furtul, mita...
Acestea toate sunt păcate trupeşti şi prin ele se întinde pe pământ puterea întunericului şi împărăţia diavolului.
Oricine ia parte în vreun fel la acestea sau la unele dintre ele, acela cu adevărat este în slujba puterii întunericului şi ajută la înstăpânirea diavolului peste sufletele oamenilor, pentru care Mântuitorul Hristos Şi-a dat şi Şi-a vărsat Sângele Său, ca să-i scape de această putere satanică.
Nu vă înşelaţi nici unii, voi care luaţi parte în oricât de mică măsură la aceste lucrări roditoare de păcate şi aducătoare de moarte pentru alţii! Şi voi veţi fi blestemaţi pentru partea pe care o luaţi la aceste lucrări, fiindcă în loc să le osândiţi şi să luptaţi contra lor, le faceţi şi le răspândiţi!...
Şi voi care faceţi vin şi ţuică, veţi fi acolo între cei osândiţi, fiindcă în loc să-i salvaţi pe semenii voştri din alcoolism, îi mai împingeţi şi voi în focul acelui iad. Lanţul alcoolului vostru vă va trage şi pe voi pe toţi acolo în foc!
Să nu vă înşelaţi în privinţa asta! Osânda voastră este dreaptă şi limpede: Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti ca să-i vezi goliciunea! Te vei sătura de ruşine în loc de slavă; bea şi tu, şi dezveleşte-te! Îţi va veni şi ţie rândul să iei paharul din dreapta Domnului, şi va veni ruşinea peste slava ta (Habacuc 2, 15-16).
2 - Lucrările sufleteşti ale păcatului sunt cele cu care vrăjmaşul mântuirii oamenilor îi atrage pe cei dornici după slava lumii acesteia.
Pe cei dornici după întâietate, după înălţări, după laude, după scaune moi, după confort şi avantaje lumeşti. După câştig fără sudoare. După avuţii mari. După celebritate lumească. După stăpâniri peste alţii. După titluri şi glorii omeneşti.
Şi acestea sunt în cea mai mare parte ispite ale întunericului, după cum s-a lăudat însuşi Satana la ispitirea Mântuitorului, când L-a dus pe Domnul pe un munte înalt şi într-o clipă I le-a arătat pe toate, zicând: Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta (Luca 4, 5-7).
Domnul nostru Isus l-a alungat, alegând smerenia.
Să-l alungăm şi noi, ca să avem parte de harul făgăduit celor smeriţi!
3 - A treia parte sunt lucrările ispitelor şi ale păcatelor duhovniceşti. Adică acelea pe care le aduc în faţa noastră feluritele duhuri rătăcite, false, mincinoase, care se prefac în duhuri adevărate, credincioase, neprihănite, evanghelice...
Vor veni în numele credinţei adevărate, dar vor răspândi încredinţări false.
Vor veni în numele Duhului Sfânt, dar cu apucături străine de El.
Vor veni în numele Luminii, dar vor răspândi lucrările întunericului, ale dezbinărilor, ale tulburărilor, ale lăudăroşiei şi ale prefăcătoriilor. Nu făcând pacea şi unitatea blândeţii, bunătăţii şi curăţiei, ci înmulţind certurile, răutăţile şi întinăciunea...
Acestea trei sunt feluritele lucrări ale întunericului la care nici unii dintre cei ce-şi doresc mântuirea sufletului lor şi biruinţa voii lui Dumnezeu nu trebuie să ia deloc parte, nici prin lucrarea şi nici prin cuvântul lor.
Ci trebuie să le osândească cu toată graba şi hotărârea, căci numai aşa se vor putea păzi neîntinaţi de lume şi biruitori asupra diavolului şi a puterii lui.
13 - Lumina
Lumina nu este numai o descoperire a faptelor, ci este şi o judecată a lor.
Nici o judecată nu este mai dreaptă şi mai adevărată ca a luminii, pentru că nu o face graiul ei, ci strălucirea sa. Nu-l învinuieşte lumina pe vinovat, ci îl învinuiesc faptele lui pe care ea doar le arată cum sunt, luând de peste aceste fapte vălul de întuneric sub care le ascunsese la facerea lor vinovatul şi diavolul care îl înşelase ca să le facă.
Întunericul este prieten cu păcatul. Orice păcat se face cu uşurinţă la adăpostul întunericului şi cu ajutorul lui.
Dar cu lumina nu este prieten nici un păcat. Nimeni care face păcatul nu-l poate face în lumină, fiindcă lumina nu ascunde pe nimeni şi nu-l acoperă pe nici un vinovat.
Cu lumina este prieten numai adevărul, numai dreptatea, numai curăţia, numai cinstea, numai binele.
Oricine le face pe acestea iubeşte lumina şi umblă în ea. Oricine face contrariul lor, iubeşte întunericul şi umblă cu plăcere numai în întuneric.
De aceea cei ce iubesc întunericul, urăsc lumina.
Iar când totuşi ajung să o aibă, îşi dau toate silinţele să o folosească rău, iar nu bine, fiindcă inima şi gândurile lor sunt rele.
Iată, omul când a gustat din pomul luminii, adică al cunoştinţei, devenind în stare să cunoască binele şi răul, nu a mai ales binele care trebuia să-l facă, ci a ales răul pe care nu trebuia să-l facă!...
Gustarea din pom i-a dat omului numai cunoaşterea, dar nu şi voinţa.
Voinţa era în puterea sa şi avea libertatea să aleagă binele pe care îl ştia, iar nu răul pe care de asemenea îl ştia.
O, ce fericit ar fi fost omul dacă având cunoştinţa binelui, ar fi ales binele, iar nu răul! Dar s-a nefericit şi pe el şi pe urmaşii săi, fiindcă a ales răul!...
Iată şi astăzi omul face la fel. O, cât de bine ar putea şti şi ar putea să facă spre fericirea sa şi a semenilor săi - dacă ar voi omul, cel ce are cea mai mare cunoştinţă şi înţelepciune!
Dacă este educator, câtă lumină şi învăţătură bună ar putea el da altora!
Dacă este propovăduitor, cu câtă credinţă sănătoasă, cu câtă mângâiere simţită, cu câtă îndrumare duhovnicească ar putea el lumina pe toţi cei din jurul său!
Dacă este capul unei instituţii, al unei familii, al unei lucrări, o, cum ar putea el conduce de chibzuit, cum ar putea sfătui de blând, cum ar putea ajuta de binevoitor pe toţi ai lui! Numai dacă ar vrea...
Dar nu este aşa, decât în atât de puţine cazuri... Pentru că omul nu vrea.
Dacă este om de ştiinţă, el inventează mai degrabă bombe, mijloace de distrugere, maşini de război, - şi nu unelte de pace!
Dacă este filozof, scorneşte teorii necredincioase, idei nefericite, curente dezbinătoare, - nu căi paşnice!
Dacă este comerciant, descoperă noi metode de înşelare, de minciună, de falsificări...
Dacă este predicator şi cunoaşte Biblia, scorneşte încredinţări false, interpretări străine, răstălmăciri vinovate, - şi nu căile armoniei frăţeşti!
Dacă este îndrumător, conducător, educator, scriitor, încurajează mai degrabă elementele rele, descrie mai cu plăcere cazurile negative, se complace mai degrabă în situaţii mincinoase, decât în adevăr şi în iubire.
Iar acesta este un păcat mult mai mare decât al celor care, neavând cunoştinţa, păcătuiesc împotriva ei.
Aceştia, dimpotrivă, păcătuiesc împotriva cunoştinţei, având-o.
Fiindcă îşi siluiesc conştiinţa, o necinstesc, o schilodesc şi o falsifică cu voia şi cu ştiinţa lor.
Când stai prea mult într-o lumină falsă, ajungi să nu o mai poţi deosebi şi cunoaşte pe cea adevărată.
Când un om falsifică prea multe adevăruri, ajunge să nu-l mai ştie pe cel adevărat.
Când cineva s-a obişnuit prea mult să umble numai după interpretările sale, ajunge la un moment dat că Biblia îi ascunde - şi nu-i arată înţelesul ei cel bun şi adevărat al Cuvântului Sfânt.
Păcatul împotriva Luminii se răzbună nu printr-o prăbuşire într-un întuneric total, ci prin ascunderea Luminii adevărate într-un haos de lumini false, înşelătoare, rătăcitoare, pierzătoare pentru cel vinovat.
Iar nefericirea acestuia este cu atât mai mare cu cât îşi dă mereu false încredinţări despre Lumină şi false nădejdi că a aflat-o.
Nu păcătuiţi împotriva Luminii!
18 - Nu vă îmbătaţi
Ce tristă dovadă despre jalnica stare duhovnicească a unor fii credincioşi este când părintele lor sufletesc trebuie să le dea mereu sfaturi ca acestea, care mai degrabă sunt mustrări îndurerate, decât sfaturi părinteşti!
În versetul 12 li se aminteşte efesenilor despre ruşinoasele fapte săvârşite de unii în ascuns.
Chiar şi numai faptul că se pomeneşte despre astfel de fapte este un semn rău, fiindcă unde nu ar fi primejdia lor, acolo nici nu-i nevoie să se vorbească de ele.
În versetul 13 se vorbeşte despre o osândire a luminii care scoate la iveală lucrurile vinovate ce uneori răbufnesc în afară, nemaiputând fi acoperite. Fiindcă nimic nu poate rămâne ascuns multă vreme.
Ce tristă stare are o adunare duhovnicească, o biserică plină de astfel de scăderi!
În versetul 14 se vorbeşte despre o somnolenţă şi o lenevie asemănătoare cu moartea duhovnicească.
În versetul 15 li se scutură sufletul cu o înştiinţare destul de grea cu privire la umblarea lor, spre a umbla cu băgare de seamă...
Se vede că aceasta le lipsea multora. Ba încă li se spune şi neînţelepţi, pentru a nu li se spune nebuni. Cuvântul ar fi fost prea greu, deşi poate că la unii s-ar fi potrivit foarte bine.
În versetul 16 li se aduce puternic aminte despre un fapt foarte grav pe care unii îl săvârşeau atât împotriva propriei lor mântuiri, cât şi a altora, pierzându-ţi vremea cea atât de scumpă cu lucruri de nimic.
Când vremea este atât de scurtă, iar datoriile noastre atât de multe şi de grele, desigur a pierde această vreme scurtă şi scumpă cu lucruri deşarte, cu umblări lumeşti, cu distracţii vinovate, cu preocupări fireşti şi nefolositoare, - este nu numai o pagubă, dar şi un mare păcat. Pentru că în afară că se face mult rău, e împiedicată şi făptuirea a mult bine ce se putea face în timpul acela, în locul acela şi cu energia aceea, - dar nu s-a făcut!
La versetul 17 se vorbeşte de un alt păcat obişnuit la efeseni (şi la noi): nepriceperea, nechibzuinţa şi neînţelegerea în ce priveşte voia lui Dumnezeu.
Din pricina stării rele duhovniceşti ce o aveau, nici nu mai puteau deosebi care era voia lui Dumnezeu cu privire la multe lucruri ce trebuia să le facă. Sau să nu le facă...
Într-adevăr, ce grozavă stare de întunecare sufletească trebuie să aibă o întreagă adunare când ajunge în felul acesta!
Se pare că acolo, la Efes, nu mai era atunci nimeni care să fie în stare să discearnă bine nici un lucru. Sau să ia cu hotărâre un drum bun. Sau nici unul nu vede limpede că voia lui Dumnezeu era ca ei toţi s-o rupă îndată şi hotărâţi cu această stare rea.
Astfel că se ajunge la mustrarea cea mai aspră şi mai grea, care arată pricina pentru care ajunseseră ei să săvârşească toate relele descrise în toate versetele de mai înainte:
- Nu vă îmbătaţi de vin!...
Ce grozavă stare: o biserică beată, o adunare beţivă, o adunătură de băutori de vin...
Desigur era acolo o regiune plină de vii... Poate că fiecare dintre ei avea pogoane întregi de vie. Vie pe dealuri, vie prin grădini, vie prin curţi. Vie la credincioşi, vie la necredincioşi, vie la toţi de-a valma!
Unde sunt multe vii, se fac mulţi struguri, iar din mulţi struguri, mult vin. Şi dacă Noe a băut şi dacă Lot a băut, de ce să nu bem şi noi, - dar cu măsură?...
Şi bând mult, mereu cu câte o măsură, se ajunge curând şi la destrăbălare, cum a ajuns şi Noe, cum a ajuns şi Lot, cum ajung mulţi fraţi credincioşi...
Dar de ce n-a ajuns şi Avraam aşa ca Lot?
De ce nu ajung aşa adevăraţii credincioşi?
Că nu putem lua parte şi la masa Domnului şi la masa dracilor. Afară numai dacă nu vrem să ne înşelăm singuri.
Dacă un păcat îl fac mai mulţi, nu înseamnă că păcatul acesta este mic.
Şi dacă toţi cei necredincioşi fac vin din via lor, şi ţuică din prunele lor, aceasta nu înseamnă că şi cei ce cred în Dumnezeu au dreptul să facă la fel. Nici chiar dacă unii dintre credincioşii lumeşti şi făţarnici fac la fel, ca şi cei lumeşti.
Asta nu înseamnă că păcatul s-a sfinţit şi că Satana s-a botezat. Ci înseamnă că acel credincios care îndreptăţeşte păcatul său cu versete biblice şi justifică nelegiuirea sa cu faptul că şi alţii fac la fel, acela este un blestemat cu atât mai vinovat decât cei ce nu cunosc, - cu cât el cunoaşte! Şi mai face răspunzător Cuvântul lui Dumnezeu pentru faptele lui rele, şi nu lăcomia şi patima sa, care îl duc în iad!
19 - Cu cântări duhovniceşti
Ce dulce răsună versetul de la sfârşitul acestui apostol, când Sfântul Pavel, sătul să tot mustre, află să le spună acestor fraţi şi un îndemn fericit. După atâtea cuvinte grele, află să le dea un cuvânt bucuros.
De fapt acest ultim verset era ca un medicament vindecător al atâtor boli de care sufereau aceşti fraţi. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti...
Şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.
Se poate că şi de acest îndemn era multă nevoie pe vremea aceea în Biserica efesenilor. Unde se răspândesc atâtea slăbiciuni, unde se ajunge până la îmbătare cu vin, acolo nu cântarea duhovnicească răsună, ci mai degrabă cântările lumeşti!
Atunci când firea pământească se încălzeşte cu vinul îmbătător, gura găseşte mai degrabă cântecele lumii, decât cântările Domnului. Fiindcă inima umblă după iubirea lumească şi nu după iubirea lui Hristos.
Cântările duhovniceşti erau încă din bisericile primilor creştini unul din cele trei mijloace de creştere şi întărire duhovnicească a fraţilor şi surorilor care se adunau pentru zidirea şi mângâierea lor sufletească.
Psalmii, cântările de laudă şi cântările duhovniceşti le erau recomandate mereu fraţilor când se adunau împreună. Sfântul Pavel spune acest lucru, întocmai ca aici efesenilor, şi colosenilor (Col. 3, 16), şi corintenilor (1 Cor. 14, 26).
Celelalte două mijloace de creştere şi de zidire duhovnicească, în afară de cântări, erau în bisericile Domnului, Cuvântul şi Rugăciunea.
Propovăduirea Cuvântul biblic, cu vorbirea liberă, înflăcărată şi chemătoare, era de la început - şi rămâne până la sfârşitul Lucrării Domnului Isus - mijlocul prin care se mărturiseşte Vestea Bună a iertării şi mântuirii pe care ne-a adus-o şi ne-o aduc Jertfa şi Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.
Aceasta este şi rămâne temelia evanghelizării creştine şi mijlocul răspândirii ei.
Prin aceasta se înflăcărează viaţa duhovnicească în Biserica şi adunarea cea vie a Domnului. Ele nu pot şi nu trebuie să renunţe la acest mijloc de evanghelizare, niciodată.
Rugăciunea este al doilea mijloc duhovnicesc prin care Biserica cea vie şi lucrătoare a lui Hristos trăieşte, rodeşte şi biruie pe pământ.
Prin propovăduirea Cuvântului, Dumnezeu ne vorbeşte nouă, iar prin rugăciune Îi vorbim noi Lui. Şi una şi cealaltă fiind tot atât de însemnate pentru sufletul nostru. Este ca inspiraţia şi respiraţia noastră sufletească, prin care ne primenim şi ne întreţinem viaţa.
Cântarea duhovnicească este izbucnirea în afară spre Dumnezeu şi spre semeni a fiorului nostru duhovnicesc. A căldurii şi a bucuriei noastre lăuntrice. A setei şi a foamei duhului nostru după iubire, după mângâiere, după lauda şi adoraţia lui Dumnezeu. După comuniunea şi părtăşia cu toată creaţia lui Dumnezeu, dornică să I se închine şi să-L laude.
Orice fiinţă care are viaţă şi simţire de vreun fel, doreşte cântarea şi o practică în felul său, fiindcă orice creatură curată simte nevoia să-L laude şi să-L adore pe Creatorul său.
De aceea oricine împiedică sau vrea să împiedice în vreun fel cântarea duhovnicească în Biserica cea vie şi în adunarea Domnului, nu numai că săvârşeşte o nelegiuire împotriva Cuvântului Sfânt şi a firii duhovniceşti, dar şi luptă zadarnic, fiindcă Biserica şi adunarea Domnului nu pot trăi fără cântare, tot aşa cum nu pot trăi fără cuvânt şi fără rugăciune.
Să nu renunţaţi nici voi niciodată, fraţii mei, la acestea trei.
Lucrarea Oastei s-a născut şi trăieşte prin ele. Şi îndată ce îi vor fi luate, ea va înceta să mai existe.
Slavă veşnică Ţie, Domnul şi Dumnezeul nostru Bun, care ne-ai lăsat Cuvântul Tău, Rugăciunea Ta şi Cântarea Ta sfântă, ca prin ele să ne chemi la Tine, să ne ţii lângă Tine şi să ne dai putere de rodire şi de biruinţă în viaţa noastră duhovnicească.
Te rugăm păstrează-le pe toate aceste trei puteri în mijlocul nostru. Pentru că acolo unde nu sunt acestea vii şi lucrătoare, îndată vin ispitele, păcatele şi căderile care nimicesc sufletele şi mântuirea noastră.
Te rugăm trezeşte pe cei care au ajuns în starea rea de a înmulţi păcatele, şi fă-ne să ne înnoim legământul spre a ne smulge din pierzare, făcând iarăşi saltul sfânt la starea cea vie şi sfântă în Tine. Amin.