La Apostolul din Duminica lăsatului sec de carne (a înfricoşatei Judecăţi)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
8. Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu: nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea, şi nu pierdem nimic dacă nu mâncăm.
9. Luaţi seama, însă, ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi.
10. Căci dacă te vede cineva pe tine care ai cunoştinţă, că şezi la masă într-un templu de idoli, cugetul lui, care este slab, nu-l va împinge pe el să mănânce din lucrurile jertfite idolilor?
11. Şi astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta: el, fratele, pentru care a murit Hristos!
12. Dacă păcătuiţi astfel împotriva fraţilor, şi le răniţi cugetul lor slab, păcătuiţi împotriva lui Hristos.
13. De aceea, dacă o mâncare face pe fratele meu să păcătuiască, nu voi mânca niciodată carne, ca să nu fac pe fratele meu să păcătuiască.
8 - Nu carnea
Cuvântul carne, în înţelesul Bibliei şi al vorbirii duhovniceşti, are aici şi peste tot în Sfintele Scripturi o cuprindere mai largă, înţelesul de plăcerile lumeşti, de lucrurile firii pământeşti, de avuţiile materiale, de foloasele şi satisfacţiile trupului acestuia.
Desigur că în lumina adevărului mântuitor spre care ne călăuzeşte mereu Duhul Sfânt şi asupra căruia stăruie Domnul Isus prin tot Cuvântul Său ca să luăm noi seama, în primul rând, desigur că în lumina aceasta, umblarea prea multă după lucrurile fireşti este văzută ca un rău, ca o mare primejdie, ca o umblare după moarte, după cum este scris: În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (Rom. 8, 5-7).
Iată dar limpede porunca şi adevărul lui Dumnezeu. Iată mijlocul sigur prin care noi putem uşor şi categoric să deosebim ce este permis unui credincios şi ce nu-i este permis să-şi permită. Ce este folositor şi ce este mortal. Ce este plăcut lui Dumnezeu şi ce este vrăjmăşie cu El.
Carnea!... Nu-i vorba aici numai de îmbuibarea cu mâncăruri de multe feluri şi de îmbuibate pretenţii... Este şi de asta, dar nu numai de asta. Ci este vorba de un mai larg înţeles al tuturor pretenţiilor legate de firea pământească a omului, puzderia de pretenţii din ce în ce mai mari şi mai multe, începând de la mâncăruri, de la îmbrăcăminte, de la condiţiile de confort, de la etichetele sociale, de la mofturi şi până la blestemata nesăturare de putere, de bogăţie, de slavă lumească, de tot ce cere şi dă lumea asta. De la cel dintâi dintre aceste lucruri şi până la cel din urmă, alergarea cu lăcomie după acestea şi lupta de a le aduna şi păstra cu silnicie şi nedreptate este condamnată şi blestemată de Dumnezeu, ca o vrăjmăşie împotriva Lui.
Dacă avem prin muncă cinstită desigur, şi prin folosire cumpătată, ce să mâncăm şi cu ce să ne îmbrăcăm, spune Cuvântul lui Dumnezeu, ne este de ajuns. Cei ce vor mai mult, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care îi cufundă pe oameni în prăpăd şi în pierzare (1 Tim. 6, 8-9).
Fiul meu şi inima mea, uită-te bine înăuntrul tău şi în casa ta! Uită-te în cămările tale, în dulapurile tale, în camerele tale, în magaziile tale. Ai tu oare acolo numai strictul necesar pentru hrana cumpătată a ta şi a familiei tale, ori ai adunate bogăţii nebuneşti ca bogatul din Evanghelie? Ai tu în camerele tale chiar numai ceea ce este cuviincios şi decent pentru îmbrăcămintea şi încălzirea ta şi alor tăi, ori ai tot felul de toalete, de costume, de covoare, de scumpeturi de care n-ai nici voie nici nevoie să le îmbraci? Ce ai tu în pungile tale ori în lăzile tale?
Fiica mea şi sufletul meu, adu-le înaintea judecăţii lui Hristos toate acestea şi fă şi tu cu ele ce-ţi spune Duhul Sfânt că ar face Isus! Acum şi imediat, pentru ca nu cumva mâine să fie prea târziu!
9 - Slobozenia... şi piatra
Slobozenia pe care o dă Domnul Duhul Sfânt credinciosului Său adevărat este un har înalt, dar foarte gingaş şi fin. Ca un vas scump care trebuie păzit totdeauna şi cu cea mai mare grijă, fiindcă este permanent în primejdie ori să cadă el peste ceva, ori să cadă ceva peste el şi să se prefacă atunci în ţăndări pe totdeauna.
Desigur după cum este de asemenea scris: Toate îmi sunt îngăduite!... dar în îngăduinţa aceasta cel mai hotărâtor cuvânt de învoire îl are curăţia lui Hristos, sfinţenia Duhului Său. Un bilet de învoire la un ceas şi într-un loc, dacă nu are semnătura curăţiei şi pecetea Duhului Sfânt, nu are nici o valoare. Şi fără semnătura aceasta şi fără această ştampilă n-ar trebui să folosim nici un bilet de învoire. Niciodată şi nicăieri.
Fără îndoială diavolul ne îmbie de multe ori învoiri nepermise şi bilete cu semnături false. Ispititorul vine mereu la noi, îmbiindu-ne satisfacţii şi slobozenii de tot felul, dar care nu sunt curate înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, nici binecuvântate de Duhul Sfânt. Alegerea între slobozenie şi Duhul Sfânt la tot ce este drept, la tot ce este sfânt, la tot ce este adevărat, la tot ce este curat şi vrednic de iubit şi de primit, la orice faptă bună şi la orice laudă frumoasă, - asta e una. Dar slobozenia duhului lumesc la tot ce este împotriva acestora, - aceasta desigur este cu totul alta!...
Un credincios care are temere de Dumnezeu şi frică de păcat, are curat în conştiinţa sa echilibrul sănătos între aceste slobozenii. Şi ştie clar de fiecare dată de la cine vin ele. Pe care trebuie să o primească şi să o asculte cu bucurie. Şi pe care trebuie să o respingă numaidecât, cu cea mai mare scârbă şi hotărâre.
Pentru că îndată după ce asculţi de slobozenia Duhului Sfânt, împlinirea binelui îţi devine o piatră scumpă în cununa ta veşnică şi în lauda lui Hristos. Dar odată ce asculţi de slobozenia diavolului, devii o piatră de poticnire pentru cauza lui Dumnezeu, pentru frăţietatea ta duhovnicească şi pentru toţi cei care văd ce faci tu, de la care ei cu toţii aşteaptă cu totul altceva...
Când un credincios este văzut că face numai binele, lumea poate că uneori spune: Iată un om bun. Dar când un credincios este văzut că face răul, lumea îndată sare şi spune: Iată, toţi sunt aşa. Când este vorba de bine, atunci lumea vorbeşte numai despre unul. Când este vorba de rău, atunci lumea vorbeşte despre toţi. De aceea cel care este ispitit să facă ceea ce nu este îngăduit, să ştie că nu numai lui îşi face rău, ci tuturor fraţilor săi, adică întregii Lucrări Sfinte şi pe urmă Numelui Sfânt al Domnului Său Isus Hristos. Fără a mai pune în socoteală marele rău pe care îl facem fraţilor care se uită în sus spre noi!
Când un frate simplu şi slăbuţ mai cade în vreo greşeală, este desigur şi aceasta un rău, dar nu aşa mare, fiindcă el nu predică în adunare, nici nu are pretenţia să înveţe pe alţii...
Dar când un frate care vorbeşte altora cu îndrăzneală despre Cuvântul neprihănirii, iar este văzut aşteptând la cârciumă, ori împingându-se peste rând în faţa celor ce aşteaptă, ori având hârdaiele cu borhot în şură, ori butoiul cu băutură în pivniţă, ori semnele lumii în casă, ori anecdotele lumeşti în vorbire, ori necumpătarea în purtări, ori desfrâul în ochi, ori participarea la lucrurile lumeşti, - atunci e cu totul altceva! Atunci cei care cunosc sau doresc lucrurile Domnului, văzându-l, auzindu-l, simţindu-l, clatină din cap cu durere şi încep să vorbească din gură cu ocări.
Fiul meu şi inima mea, ai grijă, ai multă şi aspră grijă totdeauna la slobozenia pe care o cauţi şi pe care o doreşti! Fii cu mare luare aminte de la cine îţi vine slobozenia aceasta şi cât îţi este îngăduită ea! Harul lui Dumnezeu cel adevărat ne învaţă s-o rupem cu... poftele lumeşti şi să trăim cu evlavie (Tit 2, 11-12).
Orice har care permite mai mult, nu este harul lui Dumnezeu. Foloseşte numai slobozenia pe care ţi-o dă harul lui Dumnezeu, ca să fii o piatră vie şi scumpă în Biserica cea vie şi scumpă a lui Hristos (1 Petru, 2, 5). Şi fereşte-te de tot ce te-ar putea face o piatră de poticnire pentru ea.
10 - Te vede cineva!...
Nu există nici un loc în care să nu te vadă nimeni, să nu te audă nimeni, să nu te ştie nimeni.
Un om credincios mergea cu fiul său odată în căruţă la o adunare, undeva. Cum el era cam zgârcit, nu şi-a pus de acasă mâncare la cai, căci îşi zicea el: Voi găsi eu pe drum undeva fân ca să iau. Trecând pe lângă un loc cosit al cuiva, tatăl opri căruţa, se dădu jos, şi uitându-se în toate părţile, se apucă în grabă să strângă fân din brazdele cosite şi să-l ducă cu braţul în căruţă.
Copilul văzând că tatăl său se uită în toate părţile şi îi zisese şi lui: Uită-te şi tu, să nu ne vadă cineva! - îi zise tatălui său:
- Tată, în sus nu te-ai uitat. De acolo ne vede. De acolo ne vede Cineva!...
Tatăl speriat pentru moment şi nedându-şi seama, întrebă:
- Cine ne vede?
- Dumnezeu, răspunse fiul, mirat că tatăl său uitase. El totdeauna ne vede, chiar când nu-L vedem.
O, fii cu mare luare aminte la Cel ce te vede şi când nu-i nimeni. Mai ales Acela!...
Şi totdeauna ne aude Cineva. Chiar şi atunci când noi nu grăim nimic. Chiar şi atunci când vorbim prea mult fără să spunem nimic.
Un vorbitor a ţinut odată o predică lungă-lungă, dar fără a spune aproape nimic. După vorbirea aceasta, un ascultător a întrebat pe altul:
- Ce zici despre vorbirea asta?
- În Eclesiastul - răspunse cel întrebat - găsim înşirate douăzeci şi opt de vremuri: vremea de plâns şi cea de râs, vremea de clădit şi cea de dărâmat, vremea de jelit şi cea de jucat, iar în cele două vremuri, deosebite una de alta, există un punct mijlociu. Adică e cu putinţă nici să plângi şi nici să râzi, nici să nu clădeşti, nici să nu dărâmi...
Autorul Eclesiastului vorbeşte însă şi despre o vreme de vorbit şi una de tăcut... Iar eu totdeauna m-am întrebat care este în acest caz punctul de mijloc.
Dar abia acum, ascultând la predicatorul aceasta, m-am lămurit: nici n-a tăcut, nici n-a vorbit.
O, fii cu luare aminte la Cel ce te ascultă şi când nu spui nimic! Mai ales atunci.
Şi totdeauna te ştie Cineva ce gândeşti şi cum te porţi.
Într-un loc friguros erau odată mai mulţi oameni. Doi dintre ei erau îmbrăcaţi şi lor nu le era frig, iar ceilalţi tremurau, suflându-şi în mâini şi stând neliniştiţi. Unul din cei îmbrăcaţi stătea liniştit şi mulţumit în inima lui că el nu are nimic de suferit cu tot frigul din jurul său. Dar celălalt, părându-i rău că nu poate să-şi împartă căldura hainei lui la toţi cei din jurul său, se dusese îndată, făcu rost de lemne şi aprinse un foc în jurul căruia se strânseseră apoi şi ceilalţi oameni, încălzindu-se şi ei.
Iată deosebirea dintre un om şi celălalt, dintre un credincios şi celălalt... dintre un frate şi celălalt!
Unul poate fi liniştit dacă lui îi este cald, chiar dacă toţi ceilalţi în jurul lui ar îngheţa de frig. Unul poate închide traista lui, după ce s-a săturat el, chiar dacă în jurul lui sunt o mulţime de flămânzi. Şi unul poate să ţină în dulapurile sale zeci de cămăşi şi de costume pe care nu ajunge să le îmbrace pe toate niciodată, chiar dacă vede că în jurul lui sunt atâţia care umblă în aceleaşi zdrenţe, şi la muncă şi la biserică...
O, fii cu luare aminte la Cel care te ştie ce ai în ascuns şi când nu dai nimic! Mai ales la Acela...
Dar fii cu luare aminte şi la cei care te văd, la cei care te aud şi la cei care ştiu ce faci, ce spui şi cum te porţi, fiindcă de aceste umblări şi fapte ale tale poate depinde mântuirea sau pierzarea multora, fericirea sau nefericirea, viaţa sau moartea celor care privesc, ascultă sau observă ceea ce faci sau nu, ceea ce vorbeşti sau nu. Şi ceea ce ascunzi sau arăţi în mijlocul lor, astăzi!
11 - Fratele tău...
Acela care se ocupă de suflete pentru a le aduce la Dumnezeu şi pentru a le ţine lângă Hristos, trebuie să fie pe deplin pătruns de dragostea şi grija plină de bunătate şi înţelegere pentru slăbiciunile şi nevoile lor. Nu poate fi un bun păstor niciodată acela care nu-şi iubeşte oile sale din tot sufletul său şi care nu este gata să-şi pună viaţa lui în primejdie pentru fiecare din oile lui, din oiţele lui şi din mieluşeii lui.
Nu poate fi un bun părinte acela care nu-i în stare să-şi iubească pe fiecare copil mai presus ca pe sine însuşi. Nici învăţător şi nici îndrumător mai mare peste alţii nu poate fi decât acela care este în stare de o dragoste, de o muncă, de o grijă nespus mai mare pentru ei decât pentru el. Un astfel de părinte, un astfel de învăţător şi păstor nu poate face decât cum a făcut Însuşi Domnul Isus, care a fost şi va fi până la sfârşitul veacurilor pilda şi chipul şi măsura felului în care trebuie să iubim sufletele oamenilor peste care ne-a pus Duhul Sfânt păstori.
Despre Moise, omul lui Dumnezeu şi păstorul poporului ales al Domnului, se spun lucruri minunate şi multe întâmplări din care se vede cât de bun, de blând şi de iubitor faţă de poporul Domnului a fost el.
Îndată ce a fost silit să fugă de la curtea lui Faraon, din pricina dreptăţii pe care a vrut s-o facă celor asupriţi pentru care era ales el de Domnul ca să fie păstor, Moise a ajuns în Madian, iar acolo printr-o binefacere făcută unor suflete mai slabe, a ajuns să aibă o familie şi să pască o turmă. De la curtea împăratului unde crescuse în belşug şi în cinste, el ajunsese într-o pustie păstor la oi, în singurătate, în frig, în căldură, în lipsuri şi în primejdii, având o mare răspundere pentru oile care erau date în grija lui (Exod 2, 11-22).
Se spune că odată, păzind oile prin nişte locuri uscate şi fără apă, cum sunt de obicei acele locuri, Moise a văzut pe unul din mieluşeii turmei sale cum se desprinde din turmă şi o ia la fugă peste stânci şi peste nisipuri, tot mai departe. Moise cam cunoştea locurile acestea pe unde era turma acum, dar spre unde fugea mieluşelul, nu mai fusese niciodată încă.
Se luă Moise în fugă şi el după mieluşel, cu milă, ca să nu se piardă şi să-l readucă în turma şi sub ocrotirea sa. Dar mielul era mai sprinten decât Moise şi fugea mai tare. Din stâncă în stâncă, din deal în vale, el alerga tot mai departe pe locuri necunoscute şi neumblate. Trecea vremea şi soarele se încingea tot mai fierbinte, iar nisipul era tot mai arzător. Moise, care nu fusese obişnuit nici cu nisipul, nici cu soarele, nici cu pustiul, alerga tot mai greu, dar din dragoste şi milă pentru mieluşel nu-l putea lăsa să se piardă. Abia după un timp lung de fugă, mieluşelul se opri când ajunse la un pârâiaş de munte limpede şi răcoros. Acolo el se aplecă însetat să bea cu nesaţ din apă. Moise se opri şi îl privea de departe, lăsându-l cu milă să bea liniştit, până îşi potoli setea.
- Nu am ştiut că ţi-e atât de sete, drag mieluşel, - zise cu lacrimi Moise. Acum desigur nu mai poţi de oboseală...
Şi se aplecă Moise, luă mieluşelul care tremura pe umerii săi şi o porni fericit cu el spre turmă, mângâindu-l pe botişorul umed.
Domnul Dumnezeu din ceruri privea cu drag la Moise şi când îl văzu cu câtă milă şi iubire se purtă el cu mieluşelul, Îşi zise:
Tu Moise, care ai ştiut să ai atâta milă de un mieluşel neînsemnat şi care paşti şi îngrijeşti cu atâta dragoste oile unui străin, vei paşte în curând şi oile Mele...
Atunci Domnul Se coborî în rugul din faţa lui Moise şi rugul începu să ardă. Din clipa aceea Moise fu ales de Dumnezeu să fie păstorul poporului Său. Căci mila şi dragostea faţă de semeni sunt cele două semne ale unui păstor bun. Şi cele două condiţii pe care cine nu le are, nu trebuie niciodată să se facă păstor, părinte, învăţător sau frate!
12 - Împotriva fraţilor, împotriva lui Hristos
Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos a iubit şi iubeşte atât de mult pe copiii Săi, pe orice suflet care cu lacrimi şi cu pocăinţă adevărată a venit la El, a pus legământ de ascultare şi credincioşie cu El şi caută să rămână statornic şi smerit în ascultarea de El, încât S-a făcut una cu ei, după cum a spus El: Oricine primeşte pe trimeşii Mei, pe Mine Mă primeşte.
Şi cine Mă primeşte pe Mine, Îl primeşte pe Tatăl care M-a trimes pe Mine...
Dar oricine se atinge de ei, se atinge de lumina ochilor Mei - zice Domnul (Matei 10, 40; Zah. 2, 8).
Dar vrăjmaşii şi răufăcătorii cei mai mari împotriva fraţilor şi aleşilor Domnului nu sunt cei din afară, ci sunt cei dinăuntru. Vrăjmaşii şi prigonitorii cei din afară nu pot face niciodată răul cel mai mare Lucrării Domnului şi slujitorilor ei cei buni. Ci răul cel mai mare li-l fac cei care au venit în Lucrarea Domnului, dar nu sunt născuţi din nou, nu sunt schimbaţi cu adevărat în făpturi noi, ci ei primind pe diavolul în inima lor, au devenit trădători de fraţi, pârâtori şi vânzători, dezbinători şi potrivnici duhului frăţietăţii şi lucrătorilor adevăraţi. Aceştia se pun în slujba prigonitorului, în slujba faraonului asupritor, şi pentru un câştig mârşav, ori pentru o ambiţie satanică, ori pentru nişte locuri de întâietate nemeritate, se duc printre fraţi, urmăresc pe fraţi, vând pe fraţi, dezbină pe fraţi şi se împotrivesc totdeauna unităţii fraţilor. Aşa a fost totdeauna, dar nu va fi pe totdeauna. Vine o zi când răzbunarea lui Dumnezeu îi va arunca pe totdeauna în focul gheenei, împreună cu diavolul pe care l-au ascultat!
Se spune că pe când poporul evreu era în robia Egiptului şi marea mulţime a poporului suferea din greu asuprirea, erau totuşi unii care, vicleni şi ticăloşi, se făcuseră unelte ale lui Faraon şi aceştia o duceau bine. Ei nu erau nici bătuţi, nici munciţi, nici nu duceau lipsă de nimic, dar urmăreau pe fraţii lor şi pârau îndată la Faraon pe cei care erau conducători ai asupriţilor şi care luptau pentru salvarea lor din robie. Unul din aceştia era şi cel care îl urmărea îndeaproape pe Moise, care îl văzuse că omorâse pe egiptean şi care acum îl ameninţa, după cum scrie la Exod 2, 13-15. Acest agent al lui Faraon era şi asupritor al fratelui său şi era şi pârâtor al celui ce apăra pe fraţi.
Unul din cei mai primejdioşi pârâtori şi răufăcători ai lui Moise, era Core. Multe lucruri rele au rămas scrise despre faptele lui Core, care a mai atras de partea lui şi pe alţii ca el, printre care încă doi au ajuns căpetenii: Datan şi Abiram.
Încă din Egipt se spune despre Core că a aflat prin şiretenie locul unde Iosif, când fusese mai marele Egiptului strânsese multe comori ca să aibă poporul Domnului când va pleca din robie spre ţara lor, şi le îngropase într-un loc tainic. Aceste comori zăceau acolo ascunse şi nu ştia de locul unde erau decât Serah, ultima fiică a ultimului frate al lui Iosif. Core era vistiernic al lui Faraon şi bănuind că Serah ştie locul comorilor, a înşelat-o ca să i-l arate. După ce l-a aflat, Core s-a dus şi a descuiat intrarea la locul cu comorile rămase după Iosif şi a furat el toată bogăţia de acolo pentru el şi familia lui.
Când a ieşit din Egipt să plece spre Canaan, Core şi-a luat toate aceste averi, dar n-a avut nici o grijă să ia şi trupul lui Iosif, după cum lăsase această poruncă la moartea lui, când le-a zis: Când vă va cerceta Domnul, să luaţi şi oasele mele de aici (Geneza 50, 25). Oasele lui Iosif le-a luat Moise care mergea de o parte a apei. Pe când pe cealaltă parte mergea Core, furând comorile poporului sfânt.
Aşa a ajuns Core vrăjmaş şi răufăcător împotriva lui Moise, apoi împotriva lui Dumnezeu, până ce a avut soarta descrisă pe larg în Cartea Numeri 16, 1-40.
Dar el a mai făcut până atunci şi alte fapte care nu sunt uitate înaintea lui Dumnezeu şi despre care poate vom mai scrie şi noi aici. Ca să se vadă ce soartă au până la urmă toţi cei care se ridică împotriva unităţii poporului lui Dumnezeu şi împotriva acelora pe care Domnul îi alege, după tainica Lui voie, ca să le încredinţeze greaua şi chinuitoarea răspundere şi slujbă a îndrumării acestui popor.
13 - Să nu fac pe fratele meu să păcătuiască
Prin starea pe care ne-a rânduit-o Dumnezeu nouă tuturor oamenilor de la început, noi suntem în mod direct şi natural legaţi unii de alţii. Suntem legaţi la sânul aceleiaşi familii, al aceleiaşi cetăţi, ale aceleiaşi patrii şi fiecare depindem de celălalt. Şi fiecare răspundem pentru celălalt. Ca mădulare în acelaşi trup. Nici unul din noi nu putem spune: N-am nevoie să mă ajute nimeni! Şi nici unul: N-am datoria să ajut nimănui! Căci fiecare suntem ajutaţi de către alţii şi fiecare trebuie să ajutăm altora.
Oricine nu-şi face datoria ce îi revine lui în această părtăşie frumoasă şi bună, acela păgubeşte pe unul şi înşală pe celălalt. Primeşte de la cel dinaintea sa, dar nu dă celui din urma lui. Se foloseşte el de cel care îl ajută, dar nu ajută şi el la rândul său celui căruia îi datorează. În felul acesta păcătuieşte unuia, fiindcă primeşte nemeritat un bine pe care îl opreşte la el. Şi păcătuieşte şi altuia, prin faptul că îi opreşte binele pe care i-l datorează.
Oricine face o astfel de nedreptate în mijlocul familiei sale, a însoţitorilor săi sau a patriei sale, este un răufăcător. Faptele sale de acest fel rău vor face mereu pe mulţi dintre cei care privesc la el să păcătuiască. Să păcătuiască cu gândul, văzându-l ce face. Să păcătuiască cu vorba, spunând despre el ce face. Şi să păcătuiască cu fapta, urmând unii dintre ei pilda lui.
Dacă unul lucrează într-o echipă cu alţii, iar el nu-şi face datoria ce îi revine lui la locul de muncă, partea lui trebuie s-o facă ceilalţi. Ce gândesc atunci soţii lui despre el? Şi ce vorbesc? Şi ce sunt ispitiţi să facă?
Dacă un frate nu-şi face datoria în frăţietatea şi în adunarea lui: nu umblă în chip vrednic, nu lucrează cinstit, nu trăieşte curat, - ce pot gândi sau vorbi sau face ceilalţi între care vine el?
Dacă un părinte, un soţ, un fiu care face parte dintr-o familie unde trebuie să primească şi să dea iubire, ajutor, pildă binecuvântată, - el dă o pildă rea, - ce urmări poate să aibă aceasta şi ce roade, decât rele - poate aduce ea în mijlocul familiei aceleia în care trăieşte el? Şi ce plată va primi el, decât rea, la vremea sa, pentru ceea ce face?
Fiul meu şi inima mea, fii cu neîncetată băgare de seamă asupra ta, asupra învăţăturii, asupra vorbirii şi asupra pildei pe care o dai altora. Asupra datoriilor mici şi mari pe care le ai faţă de toţi cei din casa ta, din adunarea şi din biserica ta, din satul tău şi din ţara ta. De aproape de tine şi de departe. Din vremea de acum şi din viitor. Cum ai primit tu binele, aşa trebuie să-l şi dai. Cum ai primit tu credinţa curată, învăţătura dreaptă, îndrumarea sănătoasă de la înaintaşii tăi, aşa să o şi dai urmaşilor tăi. Cum te-ai bucurat tu când ţi s-a făcut ţie un dar, aşa caută să bucuri şi tu pe altul în vreun fel, pentru ca binele să nu se oprească la tine. Ci după cum tu mulţumeşti lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care El ţi-l dă prin altul, să-I mulţumească şi altul pentru ajutorul pe care El i-l dă prin tine.
În felul acesta nu vei face niciodată pe fratele tău să păcătuiască, nici pe tatăl tău, nici pe fiul tău, nici pe soţul tău, nici pe soţia ta. Ci din pricina ta Numele Domnului va fi vorbit de bine, iar familia ta, adunarea ta şi patria ta te vor binecuvânta. În felul acesta vei putea sta cu vrednicie între înaintaşii tăi cei binecuvântaţi şi între urmaşii tăi, la fel. Amin.