La Apostolul din Duminica lăsatului sec de carne (a înfricoșatei Judecăți)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
8. Dar nu carnea ne face pe noi plăcuți lui Dumnezeu: nu câștigăm nimic dacă mâncăm din ea, și nu pierdem nimic dacă nu mâncăm.
9. Luați seama, însă, ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi.
10. Căci dacă te vede cineva pe tine care ai cunoștință, că șezi la masă într-un templu de idoli, cugetul lui, care este slab, nu-l va împinge pe el să mănânce din lucrurile jertfite idolilor?
11. Și astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoștințe a ta: el, fratele, pentru care a murit Hristos!
12. Dacă păcătuiți astfel împotriva fraților, și le răniți cugetul lor slab, păcătuiți împotriva lui Hristos.
13. De aceea, dacă o mâncare face pe fratele meu să păcătuiască, nu voi mânca niciodată carne, ca să nu fac pe fratele meu să păcătuiască.
8 - Nu carnea
Cuvântul carne, în înțelesul Bibliei și al vorbirii duhovnicești, are aici și peste tot în Sfintele Scripturi o cuprindere mai largă, înțelesul de plăcerile lumești, de lucrurile firii pământești, de avuțiile materiale, de foloasele și satisfacțiile trupului acestuia.
Desigur că în lumina adevărului mântuitor spre care ne călăuzește mereu Duhul Sfânt și asupra căruia stăruie Domnul Isus prin tot Cuvântul Său ca să luăm noi seama, în primul rând, desigur că în lumina aceasta, umblarea prea multă după lucrurile firești este văzută ca un rău, ca o mare primejdie, ca o umblare după moarte, după cum este scris: În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământești, umblă după lucrurile firii pământești, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Și umblarea după lucrurile firii pământești este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu (Rom. 8, 5-7).
Iată dar limpede porunca și adevărul lui Dumnezeu. Iată mijlocul sigur prin care noi putem ușor și categoric să deosebim ce este permis unui credincios și ce nu-i este permis să-și permită. Ce este folositor și ce este mortal. Ce este plăcut lui Dumnezeu și ce este vrăjmășie cu El.
Carnea!... Nu-i vorba aici numai de îmbuibarea cu mâncăruri de multe feluri și de îmbuibate pretenții... Este și de asta, dar nu numai de asta. Ci este vorba de un mai larg înțeles al tuturor pretențiilor legate de firea pământească a omului, puzderia de pretenții din ce în ce mai mari și mai multe, începând de la mâncăruri, de la îmbrăcăminte, de la condițiile de confort, de la etichetele sociale, de la mofturi și până la blestemata nesăturare de putere, de bogăție, de slavă lumească, de tot ce cere și dă lumea asta. De la cel dintâi dintre aceste lucruri și până la cel din urmă, alergarea cu lăcomie după acestea și lupta de a le aduna și păstra cu silnicie și nedreptate este condamnată și blestemată de Dumnezeu, ca o vrăjmășie împotriva Lui.
Dacă avem prin muncă cinstită desigur, și prin folosire cumpătată, ce să mâncăm și cu ce să ne îmbrăcăm, spune Cuvântul lui Dumnezeu, ne este de ajuns. Cei ce vor mai mult, dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care îi cufundă pe oameni în prăpăd și în pierzare (1 Tim. 6, 8-9).
Fiul meu și inima mea, uită-te bine înăuntrul tău și în casa ta! Uită-te în cămările tale, în dulapurile tale, în camerele tale, în magaziile tale. Ai tu oare acolo numai strictul necesar pentru hrana cumpătată a ta și a familiei tale, ori ai adunate bogății nebunești ca bogatul din Evanghelie? Ai tu în camerele tale chiar numai ceea ce este cuviincios și decent pentru îmbrăcămintea și încălzirea ta și alor tăi, ori ai tot felul de toalete, de costume, de covoare, de scumpeturi de care n-ai nici voie nici nevoie să le îmbraci? Ce ai tu în pungile tale ori în lăzile tale?
Fiica mea și sufletul meu, adu-le înaintea judecății lui Hristos toate acestea și fă și tu cu ele ce-ți spune Duhul Sfânt că ar face Isus! Acum și imediat, pentru ca nu cumva mâine să fie prea târziu!
9 - Slobozenia... și piatra
Slobozenia pe care o dă Domnul Duhul Sfânt credinciosului Său adevărat este un har înalt, dar foarte gingaș și fin. Ca un vas scump care trebuie păzit totdeauna și cu cea mai mare grijă, fiindcă este permanent în primejdie ori să cadă el peste ceva, ori să cadă ceva peste el și să se prefacă atunci în țăndări pe totdeauna.
Desigur după cum este de asemenea scris: Toate îmi sunt îngăduite!... dar în îngăduința aceasta cel mai hotărâtor cuvânt de învoire îl are curăția lui Hristos, sfințenia Duhului Său. Un bilet de învoire la un ceas și într-un loc, dacă nu are semnătura curăției și pecetea Duhului Sfânt, nu are nici o valoare. Și fără semnătura aceasta și fără această ștampilă n-ar trebui să folosim nici un bilet de învoire. Niciodată și nicăieri.
Fără îndoială diavolul ne îmbie de multe ori învoiri nepermise și bilete cu semnături false. Ispititorul vine mereu la noi, îmbiindu-ne satisfacții și slobozenii de tot felul, dar care nu sunt curate înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, nici binecuvântate de Duhul Sfânt. Alegerea între slobozenie și Duhul Sfânt la tot ce este drept, la tot ce este sfânt, la tot ce este adevărat, la tot ce este curat și vrednic de iubit și de primit, la orice faptă bună și la orice laudă frumoasă, - asta e una. Dar slobozenia duhului lumesc la tot ce este împotriva acestora, - aceasta desigur este cu totul alta!...
Un credincios care are temere de Dumnezeu și frică de păcat, are curat în conștiința sa echilibrul sănătos între aceste slobozenii. Și știe clar de fiecare dată de la cine vin ele. Pe care trebuie să o primească și să o asculte cu bucurie. Și pe care trebuie să o respingă numaidecât, cu cea mai mare scârbă și hotărâre.
Pentru că îndată după ce asculți de slobozenia Duhului Sfânt, împlinirea binelui îți devine o piatră scumpă în cununa ta veșnică și în lauda lui Hristos. Dar odată ce asculți de slobozenia diavolului, devii o piatră de poticnire pentru cauza lui Dumnezeu, pentru frățietatea ta duhovnicească și pentru toți cei care văd ce faci tu, de la care ei cu toții așteaptă cu totul altceva...
Când un credincios este văzut că face numai binele, lumea poate că uneori spune: Iată un om bun. Dar când un credincios este văzut că face răul, lumea îndată sare și spune: Iată, toți sunt așa. Când este vorba de bine, atunci lumea vorbește numai despre unul. Când este vorba de rău, atunci lumea vorbește despre toți. De aceea cel care este ispitit să facă ceea ce nu este îngăduit, să știe că nu numai lui își face rău, ci tuturor fraților săi, adică întregii Lucrări Sfinte și pe urmă Numelui Sfânt al Domnului Său Isus Hristos. Fără a mai pune în socoteală marele rău pe care îl facem fraților care se uită în sus spre noi!
Când un frate simplu și slăbuț mai cade în vreo greșeală, este desigur și aceasta un rău, dar nu așa mare, fiindcă el nu predică în adunare, nici nu are pretenția să învețe pe alții...
Dar când un frate care vorbește altora cu îndrăzneală despre Cuvântul neprihănirii, iar este văzut așteptând la cârciumă, ori împingându-se peste rând în fața celor ce așteaptă, ori având hârdaiele cu borhot în șură, ori butoiul cu băutură în pivniță, ori semnele lumii în casă, ori anecdotele lumești în vorbire, ori necumpătarea în purtări, ori desfrâul în ochi, ori participarea la lucrurile lumești, - atunci e cu totul altceva! Atunci cei care cunosc sau doresc lucrurile Domnului, văzându-l, auzindu-l, simțindu-l, clatină din cap cu durere și încep să vorbească din gură cu ocări.
Fiul meu și inima mea, ai grijă, ai multă și aspră grijă totdeauna la slobozenia pe care o cauți și pe care o dorești! Fii cu mare luare aminte de la cine îți vine slobozenia aceasta și cât îți este îngăduită ea! Harul lui Dumnezeu cel adevărat ne învață s-o rupem cu... poftele lumești și să trăim cu evlavie (Tit 2, 11-12).
Orice har care permite mai mult, nu este harul lui Dumnezeu. Folosește numai slobozenia pe care ți-o dă harul lui Dumnezeu, ca să fii o piatră vie și scumpă în Biserica cea vie și scumpă a lui Hristos (1 Petru, 2, 5). Și ferește-te de tot ce te-ar putea face o piatră de poticnire pentru ea.
10 - Te vede cineva!...
Nu există nici un loc în care să nu te vadă nimeni, să nu te audă nimeni, să nu te știe nimeni.
Un om credincios mergea cu fiul său odată în căruță la o adunare, undeva. Cum el era cam zgârcit, nu și-a pus de acasă mâncare la cai, căci își zicea el: Voi găsi eu pe drum undeva fân ca să iau. Trecând pe lângă un loc cosit al cuiva, tatăl opri căruța, se dădu jos, și uitându-se în toate părțile, se apucă în grabă să strângă fân din brazdele cosite și să-l ducă cu brațul în căruță.
Copilul văzând că tatăl său se uită în toate părțile și îi zisese și lui: Uită-te și tu, să nu ne vadă cineva! - îi zise tatălui său:
- Tată, în sus nu te-ai uitat. De acolo ne vede. De acolo ne vede Cineva!...
Tatăl speriat pentru moment și nedându-și seama, întrebă:
- Cine ne vede?
- Dumnezeu, răspunse fiul, mirat că tatăl său uitase. El totdeauna ne vede, chiar când nu-L vedem.
O, fii cu mare luare aminte la Cel ce te vede și când nu-i nimeni. Mai ales Acela!...
Și totdeauna ne aude Cineva. Chiar și atunci când noi nu grăim nimic. Chiar și atunci când vorbim prea mult fără să spunem nimic.
Un vorbitor a ținut odată o predică lungă-lungă, dar fără a spune aproape nimic. După vorbirea aceasta, un ascultător a întrebat pe altul:
- Ce zici despre vorbirea asta?
- În Eclesiastul - răspunse cel întrebat - găsim înșirate douăzeci și opt de vremuri: vremea de plâns și cea de râs, vremea de clădit și cea de dărâmat, vremea de jelit și cea de jucat, iar în cele două vremuri, deosebite una de alta, există un punct mijlociu. Adică e cu putință nici să plângi și nici să râzi, nici să nu clădești, nici să nu dărâmi...
Autorul Eclesiastului vorbește însă și despre o vreme de vorbit și una de tăcut... Iar eu totdeauna m-am întrebat care este în acest caz punctul de mijloc.
Dar abia acum, ascultând la predicatorul aceasta, m-am lămurit: nici n-a tăcut, nici n-a vorbit.
O, fii cu luare aminte la Cel ce te ascultă și când nu spui nimic! Mai ales atunci.
Și totdeauna te știe Cineva ce gândești și cum te porți.
Într-un loc friguros erau odată mai mulți oameni. Doi dintre ei erau îmbrăcați și lor nu le era frig, iar ceilalți tremurau, suflându-și în mâini și stând neliniștiți. Unul din cei îmbrăcați stătea liniștit și mulțumit în inima lui că el nu are nimic de suferit cu tot frigul din jurul său. Dar celălalt, părându-i rău că nu poate să-și împartă căldura hainei lui la toți cei din jurul său, se dusese îndată, făcu rost de lemne și aprinse un foc în jurul căruia se strânseseră apoi și ceilalți oameni, încălzindu-se și ei.
Iată deosebirea dintre un om și celălalt, dintre un credincios și celălalt... dintre un frate și celălalt!
Unul poate fi liniștit dacă lui îi este cald, chiar dacă toți ceilalți în jurul lui ar îngheța de frig. Unul poate închide traista lui, după ce s-a săturat el, chiar dacă în jurul lui sunt o mulțime de flămânzi. Și unul poate să țină în dulapurile sale zeci de cămăși și de costume pe care nu ajunge să le îmbrace pe toate niciodată, chiar dacă vede că în jurul lui sunt atâția care umblă în aceleași zdrențe, și la muncă și la biserică...
O, fii cu luare aminte la Cel care te știe ce ai în ascuns și când nu dai nimic! Mai ales la Acela...
Dar fii cu luare aminte și la cei care te văd, la cei care te aud și la cei care știu ce faci, ce spui și cum te porți, fiindcă de aceste umblări și fapte ale tale poate depinde mântuirea sau pierzarea multora, fericirea sau nefericirea, viața sau moartea celor care privesc, ascultă sau observă ceea ce faci sau nu, ceea ce vorbești sau nu. Și ceea ce ascunzi sau arăți în mijlocul lor, astăzi!
11 - Fratele tău...
Acela care se ocupă de suflete pentru a le aduce la Dumnezeu și pentru a le ține lângă Hristos, trebuie să fie pe deplin pătruns de dragostea și grija plină de bunătate și înțelegere pentru slăbiciunile și nevoile lor. Nu poate fi un bun păstor niciodată acela care nu-și iubește oile sale din tot sufletul său și care nu este gata să-și pună viața lui în primejdie pentru fiecare din oile lui, din oițele lui și din mielușeii lui.
Nu poate fi un bun părinte acela care nu-i în stare să-și iubească pe fiecare copil mai presus ca pe sine însuși. Nici învățător și nici îndrumător mai mare peste alții nu poate fi decât acela care este în stare de o dragoste, de o muncă, de o grijă nespus mai mare pentru ei decât pentru el. Un astfel de părinte, un astfel de învățător și păstor nu poate face decât cum a făcut Însuși Domnul Isus, care a fost și va fi până la sfârșitul veacurilor pilda și chipul și măsura felului în care trebuie să iubim sufletele oamenilor peste care ne-a pus Duhul Sfânt păstori.
Despre Moise, omul lui Dumnezeu și păstorul poporului ales al Domnului, se spun lucruri minunate și multe întâmplări din care se vede cât de bun, de blând și de iubitor față de poporul Domnului a fost el.
Îndată ce a fost silit să fugă de la curtea lui Faraon, din pricina dreptății pe care a vrut s-o facă celor asupriți pentru care era ales el de Domnul ca să fie păstor, Moise a ajuns în Madian, iar acolo printr-o binefacere făcută unor suflete mai slabe, a ajuns să aibă o familie și să pască o turmă. De la curtea împăratului unde crescuse în belșug și în cinste, el ajunsese într-o pustie păstor la oi, în singurătate, în frig, în căldură, în lipsuri și în primejdii, având o mare răspundere pentru oile care erau date în grija lui (Exod 2, 11-22).
Se spune că odată, păzind oile prin niște locuri uscate și fără apă, cum sunt de obicei acele locuri, Moise a văzut pe unul din mielușeii turmei sale cum se desprinde din turmă și o ia la fugă peste stânci și peste nisipuri, tot mai departe. Moise cam cunoștea locurile acestea pe unde era turma acum, dar spre unde fugea mielușelul, nu mai fusese niciodată încă.
Se luă Moise în fugă și el după mielușel, cu milă, ca să nu se piardă și să-l readucă în turma și sub ocrotirea sa. Dar mielul era mai sprinten decât Moise și fugea mai tare. Din stâncă în stâncă, din deal în vale, el alerga tot mai departe pe locuri necunoscute și neumblate. Trecea vremea și soarele se încingea tot mai fierbinte, iar nisipul era tot mai arzător. Moise, care nu fusese obișnuit nici cu nisipul, nici cu soarele, nici cu pustiul, alerga tot mai greu, dar din dragoste și milă pentru mielușel nu-l putea lăsa să se piardă. Abia după un timp lung de fugă, mielușelul se opri când ajunse la un pârâiaș de munte limpede și răcoros. Acolo el se aplecă însetat să bea cu nesaț din apă. Moise se opri și îl privea de departe, lăsându-l cu milă să bea liniștit, până își potoli setea.
- Nu am știut că ți-e atât de sete, drag mielușel, - zise cu lacrimi Moise. Acum desigur nu mai poți de oboseală...
Și se aplecă Moise, luă mielușelul care tremura pe umerii săi și o porni fericit cu el spre turmă, mângâindu-l pe botișorul umed.
Domnul Dumnezeu din ceruri privea cu drag la Moise și când îl văzu cu câtă milă și iubire se purtă el cu mielușelul, Își zise:
Tu Moise, care ai știut să ai atâta milă de un mielușel neînsemnat și care paști și îngrijești cu atâta dragoste oile unui străin, vei paște în curând și oile Mele...
Atunci Domnul Se coborî în rugul din fața lui Moise și rugul începu să ardă. Din clipa aceea Moise fu ales de Dumnezeu să fie păstorul poporului Său. Căci mila și dragostea față de semeni sunt cele două semne ale unui păstor bun. Și cele două condiții pe care cine nu le are, nu trebuie niciodată să se facă păstor, părinte, învățător sau frate!
12 - Împotriva fraților, împotriva lui Hristos
Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos a iubit și iubește atât de mult pe copiii Săi, pe orice suflet care cu lacrimi și cu pocăință adevărată a venit la El, a pus legământ de ascultare și credincioșie cu El și caută să rămână statornic și smerit în ascultarea de El, încât S-a făcut una cu ei, după cum a spus El: Oricine primește pe trimeșii Mei, pe Mine Mă primește.
Și cine Mă primește pe Mine, Îl primește pe Tatăl care M-a trimes pe Mine...
Dar oricine se atinge de ei, se atinge de lumina ochilor Mei - zice Domnul (Matei 10, 40; Zah. 2, 8).
Dar vrăjmașii și răufăcătorii cei mai mari împotriva fraților și aleșilor Domnului nu sunt cei din afară, ci sunt cei dinăuntru. Vrăjmașii și prigonitorii cei din afară nu pot face niciodată răul cel mai mare Lucrării Domnului și slujitorilor ei cei buni. Ci răul cel mai mare li-l fac cei care au venit în Lucrarea Domnului, dar nu sunt născuți din nou, nu sunt schimbați cu adevărat în făpturi noi, ci ei primind pe diavolul în inima lor, au devenit trădători de frați, pârâtori și vânzători, dezbinători și potrivnici duhului frățietății și lucrătorilor adevărați. Aceștia se pun în slujba prigonitorului, în slujba faraonului asupritor, și pentru un câștig mârșav, ori pentru o ambiție satanică, ori pentru niște locuri de întâietate nemeritate, se duc printre frați, urmăresc pe frați, vând pe frați, dezbină pe frați și se împotrivesc totdeauna unității fraților. Așa a fost totdeauna, dar nu va fi pe totdeauna. Vine o zi când răzbunarea lui Dumnezeu îi va arunca pe totdeauna în focul gheenei, împreună cu diavolul pe care l-au ascultat!
Se spune că pe când poporul evreu era în robia Egiptului și marea mulțime a poporului suferea din greu asuprirea, erau totuși unii care, vicleni și ticăloși, se făcuseră unelte ale lui Faraon și aceștia o duceau bine. Ei nu erau nici bătuți, nici munciți, nici nu duceau lipsă de nimic, dar urmăreau pe frații lor și pârau îndată la Faraon pe cei care erau conducători ai asupriților și care luptau pentru salvarea lor din robie. Unul din aceștia era și cel care îl urmărea îndeaproape pe Moise, care îl văzuse că omorâse pe egiptean și care acum îl amenința, după cum scrie la Exod 2, 13-15. Acest agent al lui Faraon era și asupritor al fratelui său și era și pârâtor al celui ce apăra pe frați.
Unul din cei mai primejdioși pârâtori și răufăcători ai lui Moise, era Core. Multe lucruri rele au rămas scrise despre faptele lui Core, care a mai atras de partea lui și pe alții ca el, printre care încă doi au ajuns căpetenii: Datan și Abiram.
Încă din Egipt se spune despre Core că a aflat prin șiretenie locul unde Iosif, când fusese mai marele Egiptului strânsese multe comori ca să aibă poporul Domnului când va pleca din robie spre țara lor, și le îngropase într-un loc tainic. Aceste comori zăceau acolo ascunse și nu știa de locul unde erau decât Serah, ultima fiică a ultimului frate al lui Iosif. Core era vistiernic al lui Faraon și bănuind că Serah știe locul comorilor, a înșelat-o ca să i-l arate. După ce l-a aflat, Core s-a dus și a descuiat intrarea la locul cu comorile rămase după Iosif și a furat el toată bogăția de acolo pentru el și familia lui.
Când a ieșit din Egipt să plece spre Canaan, Core și-a luat toate aceste averi, dar n-a avut nici o grijă să ia și trupul lui Iosif, după cum lăsase această poruncă la moartea lui, când le-a zis: Când vă va cerceta Domnul, să luați și oasele mele de aici (Geneza 50, 25). Oasele lui Iosif le-a luat Moise care mergea de o parte a apei. Pe când pe cealaltă parte mergea Core, furând comorile poporului sfânt.
Așa a ajuns Core vrăjmaș și răufăcător împotriva lui Moise, apoi împotriva lui Dumnezeu, până ce a avut soarta descrisă pe larg în Cartea Numeri 16, 1-40.
Dar el a mai făcut până atunci și alte fapte care nu sunt uitate înaintea lui Dumnezeu și despre care poate vom mai scrie și noi aici. Ca să se vadă ce soartă au până la urmă toți cei care se ridică împotriva unității poporului lui Dumnezeu și împotriva acelora pe care Domnul îi alege, după tainica Lui voie, ca să le încredințeze greaua și chinuitoarea răspundere și slujbă a îndrumării acestui popor.
13 - Să nu fac pe fratele meu să păcătuiască
Prin starea pe care ne-a rânduit-o Dumnezeu nouă tuturor oamenilor de la început, noi suntem în mod direct și natural legați unii de alții. Suntem legați la sânul aceleiași familii, al aceleiași cetăți, ale aceleiași patrii și fiecare depindem de celălalt. Și fiecare răspundem pentru celălalt. Ca mădulare în același trup. Nici unul din noi nu putem spune: N-am nevoie să mă ajute nimeni! Și nici unul: N-am datoria să ajut nimănui! Căci fiecare suntem ajutați de către alții și fiecare trebuie să ajutăm altora.
Oricine nu-și face datoria ce îi revine lui în această părtășie frumoasă și bună, acela păgubește pe unul și înșală pe celălalt. Primește de la cel dinaintea sa, dar nu dă celui din urma lui. Se folosește el de cel care îl ajută, dar nu ajută și el la rândul său celui căruia îi datorează. În felul acesta păcătuiește unuia, fiindcă primește nemeritat un bine pe care îl oprește la el. Și păcătuiește și altuia, prin faptul că îi oprește binele pe care i-l datorează.
Oricine face o astfel de nedreptate în mijlocul familiei sale, a însoțitorilor săi sau a patriei sale, este un răufăcător. Faptele sale de acest fel rău vor face mereu pe mulți dintre cei care privesc la el să păcătuiască. Să păcătuiască cu gândul, văzându-l ce face. Să păcătuiască cu vorba, spunând despre el ce face. Și să păcătuiască cu fapta, urmând unii dintre ei pilda lui.
Dacă unul lucrează într-o echipă cu alții, iar el nu-și face datoria ce îi revine lui la locul de muncă, partea lui trebuie s-o facă ceilalți. Ce gândesc atunci soții lui despre el? Și ce vorbesc? Și ce sunt ispitiți să facă?
Dacă un frate nu-și face datoria în frățietatea și în adunarea lui: nu umblă în chip vrednic, nu lucrează cinstit, nu trăiește curat, - ce pot gândi sau vorbi sau face ceilalți între care vine el?
Dacă un părinte, un soț, un fiu care face parte dintr-o familie unde trebuie să primească și să dea iubire, ajutor, pildă binecuvântată, - el dă o pildă rea, - ce urmări poate să aibă aceasta și ce roade, decât rele - poate aduce ea în mijlocul familiei aceleia în care trăiește el? Și ce plată va primi el, decât rea, la vremea sa, pentru ceea ce face?
Fiul meu și inima mea, fii cu neîncetată băgare de seamă asupra ta, asupra învățăturii, asupra vorbirii și asupra pildei pe care o dai altora. Asupra datoriilor mici și mari pe care le ai față de toți cei din casa ta, din adunarea și din biserica ta, din satul tău și din țara ta. De aproape de tine și de departe. Din vremea de acum și din viitor. Cum ai primit tu binele, așa trebuie să-l și dai. Cum ai primit tu credința curată, învățătura dreaptă, îndrumarea sănătoasă de la înaintașii tăi, așa să o și dai urmașilor tăi. Cum te-ai bucurat tu când ți s-a făcut ție un dar, așa caută să bucuri și tu pe altul în vreun fel, pentru ca binele să nu se oprească la tine. Ci după cum tu mulțumești lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care El ți-l dă prin altul, să-I mulțumească și altul pentru ajutorul pe care El i-l dă prin tine.
În felul acesta nu vei face niciodată pe fratele tău să păcătuiască, nici pe tatăl tău, nici pe fiul tău, nici pe soțul tău, nici pe soția ta. Ci din pricina ta Numele Domnului va fi vorbit de bine, iar familia ta, adunarea ta și patria ta te vor binecuvânta. În felul acesta vei putea sta cu vrednicie între înaintașii tăi cei binecuvântați și între urmașii tăi, la fel. Amin.