La Apostolul din Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii lui Adam din Rai)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
11. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. 12. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.
13. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă;
14. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.
1. Primiţi bine pe cel slab în credinţă, şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice.
2. Unul crede că poate să mănânce de toate, pe când altul, care este slab, nu mănâncă decât verdeţuri.
3. Cine mănâncă, să nu dispreţuiască pe cine nu mănâncă; şi cine nu mănâncă, să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.
4. Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.
11 - Cu atât mai mult cu cât ştiţi
Datoria de a umbla treji în orice vreme pe calea mântuirii este o poruncă pe care Cuvântul lui Dumnezeu o ţine vie şi puternică în faţa fiecăruia din noi în orice zi a vieţii şi în orice împrejurare. Printre acestea, unele dintre ele sunt deosebit de însemnate. Fiţi treji şi vegheaţi, spune Sfântul Apostol Petru, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să înghită (1 Petru 5, 8).
De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji, spune şi Sfântul Pavel (1 Tes. 5, 6).
De ce Cuvântul Domnului ne face atât de atenţi la acest lucru? Pentru că pe tot de-a lungul drumului mântuirii noastre sunt şi vor fi mereu până la sfârşit tot felul de curse aşezate de cel rău, şi tot felul de tâlhari sufleteşti care vor căuta neîncetat să ne prindă iarăşi în vreun laţ şi să ne atace iarăşi, pentru a cădea din nou în vechile păcate din care ne-a scos harul lui Dumnezeu şi Sângele Crucii lui Hristos.
Înştiinţarea cea cu care începe sfântul apostol de azi este însă şi mai cu deosebire însemnată. El ne grăieşte parcă anume nouă, când ne spune să ne deschidem ochii şi să vedem în ce împrejurări ne aflăm. Şi dacă ochii noştri cei deschişi şi treji sunt şi înţelepţi, atunci noi vom urmări cu un ochi înştiinţările profeţiilor din Biblie, iar cu altul vom lua seama în acelaşi timp la felul cum aceste înştiinţări se împlinesc întocmai în zilele noastre cu noi, cu cei din jurul nostru şi din lumea noastră.
Profeţiile Mântuitorului din Evanghelii cu privire la împrejurările din afară, la războaie şi pregătiri de războaie, la foamete, la boli, la cutremure, la strâmtorarea dintre neamuri (Matei 24, 6-7), - parcă le citim astăzi nu din Scriptură, scrise acum două mii de ani, ci parcă le citim acum în ziarele de astăzi şi le ascultăm acum la radio. La fel şi profeţiile despre necredinţa şi răutatea oamenilor din zilele sfârşitului, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea... (2 Timotei 3, 1-5).
Atunci cum să nu vezi împrejurările în care ne aflăm? Şi cum să nu iei seama la înştiinţarea cea cu mult mai potrivită pentru noi decât pentru orice altă generaţie de oameni până astăzi: Să fim treji şi să răscumpărăm vremea, pentru că într-adevăr Domnul care vine să ne aducă mântuirea este mai aproape ca oricând!
12 - Faptele întunericului şi armele luminii
Orice act de mare curaj în viaţă îl poate face numai omul care are o mare iubire pentru ceva sau pentru cineva care îi cere acest act de mare curaj.
O mamă ori un tată care îşi iubeşte copilul, dacă îl vede într-o mare primejdie, ajunge în stare să facă pentru salvarea copilului său lucruri nebănuit de mari.
Un soţ care-şi iubeşte soţia, un frate care-şi iubeşte fratele, un fiu care-şi iubeşte părintele, un om care-şi iubeşte ţara, - la fel. Numai pentru o iubire pe care o consideri mai de preţ ca tot avutul tău, decât libertatea, decât chiar viaţa ta - le poţi da pe fiecare din acestea, şi chiar pe toate la un loc.
Dragostea lui Hristos pentru noi a fost o astfel de dragoste mai presus de tot ce avea El din veşnicii la Tatăl. Şi această dragoste L-a făcut pe El să Se dezbrace de Sine Însuşi, de Slava Dumnezeirii Sale Eterne, să ia chip de rob, făcându-Se asemenea nouă oamenilor, suferind, smerindu-Se şi supunându-Se până la moarte, până la cea mai grea, mai ruşinoasă şi mai chinuitoare dintre toate morţile, - moartea de cruce, numai şi numai din dragoste pentru noi şi pentru mântuirea noastră (Filipeni 2, 7-11).
Oricine a ajuns să vadă şi să creadă cu adevărat această dragoste a lui Dumnezeu şi să o primească pentru sine personal, a primit şi el, prin chiar această credinţă în Jertfa dragostei lui Isus, o asemenea dragoste faţă de El. Căci atunci când vezi dragostea cea dulce cu care te iubeşte mama ta sau soţia ta, se naşte şi în fiinţa ta o asemenea dragoste dulce faţă de fiinţa care ţi-o arată. Şi cum ea a fost şi este în stare pentru tine de jertfe neobişnuite, tot aşa, ba şi mai mult, doreşti să te araţi şi tu în stare pentru ea.
Sfântul Apostol ne îndeamnă aici să ne lepădăm de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Da, întunericul are fapte, adică manifestări a unei vieţi robite, decăzute, neputincioase, care nu-i în stare să se împotrivească răului, ci se lasă moale şi leneşă să fie târâtă din rău în mai rău, din jos în mai jos, din întuneric în mai întuneric. Aşa ajunge cel hoţ mai hoţ, cel beat mai beat, cel ticălos mai ticălos, până ce devine un demon ca şi Satana care îl târăşte spre acest hal blestemat!
Dar lumina are arme, adică semnele şi mijloacele înaintării, ale urcuşului, ale biruinţei cu care oricine se îmbracă devine un ostaş al lui Hristos, un luptător al luminii, un viteaz al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Însă atât dezbrăcarea de faptele întunericului, cât şi îmbrăcarea în armele luminii este unul şi acelaşi act, de cel mai mare curaj în viaţa unui om pământean. Şi nimeni nu poate face acest lucru mare şi curajos fără îndemnul şi ajutorul unei mari iubiri. Iar această mare iubire este numai iubirea lui Hristos. Numai aflarea şi primirea acestei iubiri, cu tot harul şi puterea ei în fiinţa noastră. Nici o altfel de iubire şi de putere de pe lumea asta nu mai este în stare să poată face pe un om, care mai înainte se tăvălea cu plăcere şi cu ticăloşie în faptele întunericului, - să se trezească îngrozit, să se smulgă din noroi şi să se dezbrace de zdrenţele cleioase ale întunericului care se lipiseră atât de strâns pe sufletul şi pe trupul lui, şi să alerge gol la picioarele Crucii lui Hristos, răstignit din dragoste pentru el, ca să fie spălat şi curăţit acolo de puterea Sângelui nevinovat al lui Isus. Apoi să se îmbrace acolo în armele curate ale luminii şi să pornească hotărât şi curajos la luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva acelui întuneric şi acelui Satana care îl orbise, îl robise şi îl târâse şi pe el mai înainte spre osânda şi pierzarea veşnică.
O, fiul meu şi inima mea, din dragoste pentru Hristos care te-a iubit şi pe tine atât de mult, fă şi tu pentru El acest act de mare şi veşnic curaj!
Îmbracă-te puternic în armele luminii şi fii şi tu un ostaş şi un erou al Dulcelui tău şi al meu Mântuitor, Isus Hristos!
13 - Să trăim frumos...
Fiul meu dulce şi urmaşul meu scump, eu am dorit totdeauna şi voi dori până în veşnicie să-ţi vorbesc ţie şi să-ţi îndrept privirea ta şi duhul tău, nu atât la înfăţişarea răului, pentru ca îngrozindu-te de urâţenia lui, să te îndrepţi apoi spre bine şi să vezi frumuseţea acestuia.
Ci am dorit din chiar cea mai fragedă vârstă a ta să-ţi arăt numai binele, ca tu nici să nu ştii vreodată că există şi răul. Să te cuprinzi numai de iubirea de frumos; nici să nu cunoşti vreodată că există şi urâtul, de care să te scârbeşti. Să te alipeşti şi să te pătrunzi numai de adevăr în aşa de adâncă măsură încât nici să nu ai vreo idee despre minciună, ci necunoscută şi străină să-ţi fie ea pe totdeauna.
Dar în lumea aceasta în care ai pătruns şi tu şi în care urlă tot mai puternic minciuna, peste care se întinde tot mai scârbos urâtul şi în care se înstăpâneşte tot mai tiranic păcatul şi răul, tu urmaşul meu vei fi silit să iei din ce în ce cunoştinţă tot mai îndurerat de existenţa îngrozitoare a minciunii, a urâtului şi a răului, cu care totdeauna Adevărul, Frumosul şi Binele vor fi din ce în ce tot mai în puternică luptă şi confruntare.
Dar când vei ajunge să cunoşti aceasta, eu aş dori din tot sufletul meu ca tu să fii departe pătruns în împărăţia binelui, pentru ca răul să nu-ţi mai poată face nimic. Să fii adânc înfipt cu toate rădăcinile tale în terenul adevărului, pentru ca minciuna să nu te poată clinti din locul tău, iar fiinţa ta să fie îmbrăcată deplin în dragostea de frumos, pentru ca urâtul să nu te mai poată decât scârbi şi să nu te atingă întru nimic.
Dar toată această trăire în frumos se poate realiza numai în Isus, în părtăşia Lui, în dragostea Lui, în Lucrarea Lui. Singur Cuvântul lui Hristos este Adevărul care îţi poate da pe deplin nu numai fericirea de a-l descoperi, ci şi fericirea de a-l realiza. Singură predarea în slujba lui Hristos îţi poate da pe totdeauna siguranţa descoperirii binelui, dar şi condiţiile de a-l putea face. Şi singură dragostea lui Hristos îţi poate arăta frumosul şi te poate îmbrăţişa pe deplin şi etern în cea mai divină contopire cu el.
Alipeşte-te deci într-atâta de Hristos încât de undeva fiinţa ta să devină El. Cum mlădiţa devine de undeva viţă. Cum altoiul devine de undeva pomul. Cum cei doi devin de undeva unul.
Desigur, pământeşte vorbind, viaţa cu Hristos are în lume multe dureri şi multe bucurii. Dar toate acestea sunt mari pentru că inima în care se cuprinde Hristos devine o inimă mare. Însă pe când durerile sunt trecătoare, bucuriile lor sunt eterne, fiindcă ele sunt treptele pe care sui spre lumină şi slavă.
Iubeşte deci, iubitul meu fiu, tot ce este frumos, tot ce este adevăr şi tot ce este bine!
În iubirea aceasta să se cuprindă toate zilele tale, toate gândurile tale, toate umbletele şi faptele tale. Iubirea aceasta te va înnobila, te va ferici şi ea va fi răsplătirea ta cea foarte mare pentru tot ce vei pierde sau vei cheltui spre a o avea mereu mare, curată şi fierbinte.
Fie-ţi tot mai străin şi mai nesuferit răul, şi fie-ţi tot mai milă de cei care sunt orbiţi şi robiţi de el. Viaţa acelora este nu numai nefericită, dar şi zadarnică. Toate zbaterile lor nespus de mari şi chinuitoare de a nimici binele şi a propovădui minciuna, sunt condamnate de la început la falimentul total şi definitiv. Iar drept plată pentru aceste zbateri şi eforturi, ei vor primi pe vecii vecilor groaznica pedeapsă de a fi cu Satana, cel care i-a făcut să fie asemenea lui. Pentru ca fiind pe veci cu el, să se urască cu el, să se bată cu el, să se mănânce cu el, să se sfâşie cu el, să se ucidă cu el, dar fără să poată muri nici unii, niciodată. Fiindcă aşa au vrut să fie!...
Pe când tu vei fi fericit cu Hristos şi fericit ca Hristos.
14 - Îmbrăcaţi în Hristos
Există trei stări de credinţă şi trei feluri de credincioşi. Credinţă nestatornică, credinţă luptătoare şi credinţă neclintită. Creştini care au ajuns cu Hristos, creştini care umblă lângă Hristos şi creştini care trăiesc în Hristos.
În starea cea dintâi sunt cei care s-au predat Domnului, dar nu în totul. Şi-au predat viaţa, dar nu şi-au predat firea. În umblarea lor cu Domnul încă mai lucrează mult şi de multe ori firea lor cea veche, pornirile lor dinainte, care au ca rod gânduri şi fapte ce îi depărtează adeseori de Domnul Isus şi de felul Lui de a fi. Aceştia seamănă cu un copil care umblă cu tatăl său, dar adeseori o ia prea înainte, ori rămâne prea în urmă. Unui astfel de copil i se întâmplă de multe ori să cadă, fiindcă el nu se ţine de tatăl. Şi uneori cade chiar foarte rău, dar cu toate acestea tot nu învaţă, şi îndată ce scapă dintr-un necaz, cade iarăşi în altul. Umblând când cu Domnul, când fără El, sufletul acesta nestatornic este când ici, când colo.
El nu are o credinţă neclintită şi de aceea uşor este atras când de o părere când de alta.
Când de o învăţătură, când de alta, când de o adunare, când de alta. Şi de cele mai multe ori rămâne ori într-o rătăcire, ori în alta.
Astfel de credincioşi nu ajung decât foarte puţini să aibă ca sfârşit al credinţei lor mântuirea pentru care au venit şi ei la Hristos când au fost chemaţi la Evanghelia dintâi.
În starea a doua sunt cei care s-au predat şi ei Domnului Isus şi au făcut un pas mai departe, au ajuns până lângă Hristos. Şi-au întins mâna spre Mâna Domnului, se ţin chiar uneori strâns de Domnul, dar şi aceştia au adeseori clipe şi stări când se scapă de Domnul, când se poticnesc de câte ceva şi pentru că nu Domnul Isus îi ţine pe ei, ci ei Îl ţin pe El, mâna lor slabă se desface - şi ei cad! Uneori, chiar ţinându-se de Domnul, se uită prea mult ori într-o parte, ori în alta, ori la o ispită, ori la alta şi îşi încurcă picioarele şi într-o piedică şi în alta, făcându-i să alunece, să se rănească, să întârzie şi să sufere şi ei şi Domnul din cauza aceasta. În umblarea duhovnicească a acestui fel de credincioşi nu există niciodată o siguranţă deplină, nici o bucurie statornică, nici o mulţumire adevărată. Credinţa lor poate ajunge la dobândirea mântuirii, dar amintirile lor vor cuprinde multe păreri de rău şi roadele lor vor purta multe urme ce le vor scădea din preţ.
Numai în starea a treia sunt adevăraţii credincioşi şi adevărata credinţă, pentru că aceştia au trecut şi de starea dintâi, cea cu Hristos, şi de starea a doua, cea lângă Hristos, şi au ajuns în starea cea singură desăvârşită, cea în Hristos. Din această stare Sfântul Pavel spunea:
Pot totul în Hristos (Filipeni 4, 13)... Pentru mine a trăi este Hristos (Filipeni 1, 21). Fiindcă numai cine este în Hristos este o făptură nouă (2 Cor. 5, 17). Nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos (Rom. 8, 1-2). Omul în Hristos are descoperiri cereşti (2 Cor. 12, 1). Şi cei în Hristos vor învia (1 Tes. 4, 16).
Fiul meu şi sufletul meu, numai această credinţă este adevărată, şi este sigură, şi este biruitoare. Numai această stare în Hristos şi în siguranţa braţelor Lui puternice poate să ne asigure nouă o viaţă rodnică, o umblare sfântă şi un sfârşit strălucit şi biruitor.
Să nu ne mulţumim niciodată numai a fi cu Hristos, pentru că am văzut la ce stări nenorocite duce aceasta.
Să nu ne mulţumim nici chiar a fi lângă Isus, a-L ţine noi pe El şi a ne ţine noi de El, căci şi în felul acesta noi suntem expuşi la multe primejdii, la nesiguranţă şi la amărăciuni.
Ci să facem saltul fericit până la Hristos, printr-o predare deplină şi printr-o rămânere permanentă în El, în braţele Lui, în contopirea fericită cu El, în duhul Lui, cu ascultarea Lui, cu smerenia şi sfinţenia trăirii Lui, pentru a avea mereu parte nu numai de cele mai mari bucurii şi biruinţe, ci şi de ospăţul unei mulţumiri necurmate!
1 - Părerile îndoielnice
Părerile îndoielnice sunt dovada unei credinţe slabe, a unei iubiri nestatornice, a unei vieţi nepredate total lui Hristos. Sunt stările de nici zi, nici noapte, nici pace, nici război, nici rece nici clocot.
Când nu este nici ziuă, ca să se vadă totul luminos, dar nici noapte, ca să nu se vadă nimic, atunci omul bâjbâie şi într-o parte şi în alta. Şi vede şi nu vede. I se pare când că e tufă, când că e lup. Când că e cale, când că e şanţ. Când că e adevăr, când că e amăgire.
În starea asta, sufletul este ca un orb care nu ştie niciodată dacă merge bine sau dacă merge rău. Dacă ce atinge este curat sau dacă este necurat. Dacă ce primeşte este adevărat sau dacă este fals. Întreabă când pe unul, când pe altul. Şi primeşte şi o părere şi alta. Niciodată nefiind sigur, el totuşi apără ceea ce i se pare că are, pentru ca nu cumva să rămână fără nimic.
În cazul când el crede că a ajuns totuşi să aibă ceva, este în stare să se certe cu oricine pentru ca să-şi apere avutul său îndoielnic, fiindcă cu cât îl apără mai tare cu atât i se pare lui că ceea ce el apără devine mai preţios şi mai important. Iar când omul ajunge în felul acesta să şi sufere ceva pentru aceste păreri ale lui, atunci se face îndărătnic, necruţător, certăreţ şi obraznic, luptând cu toate armele vinovate ale firii pământeşti şi ale răutăţii pentru a-şi apăra şi impune părerile lui, pe care niciodată nu le aduce sincer şi smerit la lumina şi judecata Adevărului şi a Cuvântului lui Dumnezeu.
Discuţiile cu acest fel de oameni şi dintre acest fel de oameni sunt nu numai vinovate, ci şi nefolositoare. După cum spune în altă parte Cuvântul Sfânt: Zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni. Adu-le aminte de aceste lucruri şi roagă-i fierbinte înaintea lui Dumnezeu, să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă (1 Timotei 6, 5; 2 Timotei 2, 14).
Sfântul Apostol Pavel trebuie să fi avut mult de luptă şi mult de suferit din cauza acestui fel de falşi credincioşi robiţi şi orbiţi de tot felul de învăţături şi de duhuri străine, care mânaţi de acest fel rău de a crede şi de a vorbi, nu au o altă plăcere mai mare decât să se laude pe ei şi să hulească pe alţii. Ori de unde ar porni discuţia cu ei, îndată va degenera în ceartă, apoi în jigniri şi batjocuri. Pentru că ei se iau la vorbă numai asupra învăţăturilor începătoare sau îndoielnice... despre botezuri, despre punerea mâinilor... despre sabate, despre vorbirea în limbi, despre împărăţia de o mie de ani... după cum spune la Evrei 6, 2. Iar despre aceste învăţături fiecare din aceştia nu are numai o părere, ci azi o are de un fel, iar mâine de altul. Astfel de oameni învaţă totdeauna, dar nu ajung niciodată la cunoştinţa Adevărului, după cum este scris (2 Timotei 3, 7). Fiindcă ei învaţă rău, nu cu gând să trăiască în curăţie ceea ce învaţă, ci cu gând de a se mândri şi lăuda pe ei înşişi, spre a-i înşela pe alţii.
Fiul meu şi fraţii mei, feriţi-vă de acest fel de oameni şi de vorbirile cu ei, cum vă feriţi de ceea ce este mai primejdios şi mai murdar! Sufletul acestor oameni este o cloacă de murdării, şi de fiecare dată vor împroşca cu aceste murdării tot ce aveţi voi sfânt. E îngrozitor cu câtă îndrăzneală batjocoresc ei şi dispreţuiesc cele mai sfinte lucruri şi adevăruri ale lui Dumnezeu!
Nu este nimic sfânt pe care ei să se ferească a-l batjocori. Au o plăcere satanică să batjocorească Biserica, Crucea, pe Maica Domnului, Împărtăşirea, Sfintele Taine şi tot ce este vrednic de respect şi de evlavie. După întâia şi a doua mustrare, depărtaţi-vă de ei, fiindcă orice vorbă pe care le-o ascultaţi vă va întina urechile, cugetul şi inima. Nu le daţi prilejul acesta, nici nu-i primiţi în casa voastră, nici nu mergeţi în casa lor! Ocoliţi-i în drumurile voastre şi feriţi-vă de căile lor. Ca să nu vă faceţi părtaşi la osânda care îi aşteaptă (2 Ioan 10-11; Iuda 12, 13).
4 - Cine eşti tu care judeci?
Judecata este un lucru foarte greu şi plin de o nespus de mare răspundere. Este ceva ce se cuvine numai autorităţii lui Dumnezeu. Şi unor puţini oameni cărora în chip vădit le este îngăduit acest drept şi această datorie.
Răspunderea acelor oameni cărora le este îngăduit să judece pe alţii şi care trebuie să judece o cauză a unui om sau a mai multora, este mai mare ca a oricăror alţi oameni de pe pământ. Pentru că ei se amestecă astfel într-un domeniu ce este în întregime numai al lui Dumnezeu, fiindcă numai El este desăvârşit de drept şi desăvârşit de cunoscător al tuturor cauzelor şi împrejurărilor. Şi prin urmare, numai El este negreşit în judecăţile Sale.
Pe pământul acesta însă judecata s-a născut odată cu păcatul şi din păcat. Înainte de păcat nu era judecată, şi când nu va mai fi păcatul, nu va mai fi nici judecata. Dar până când păcatul nedreptăţii va lovi dreptatea, şi păcatul urii va lovi iubirea, şi păcatul minciunii va lovi adevărul, şi păcatul lăcomiei va lovi cinstea - trebuie să fie şi judecata care să apere binele de agresiunea răului; nevinovăţia de atacul stricăciunii; blândeţea de silnicia cruzimii...
Dar cât de sfânt, cât de drept, cât de înţelept şi de iubitor trebuie să fie acel care judecă!... După cum sfânt, drept, înţelept şi iubitor cu desăvârşire este Dumnezeu!
Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi - este o poruncă pe cât de categorică, pe atât de ameninţătoare pentru noi toţi. Căci cu ce judecată judecaţi, cu aceea veţi fi judecaţi şi voi (Matei 7, 1-2). Nu judecaţi nimic înainte de vreme, până ce va veni Domnul care va scoate totul la lumină, va judeca lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor (1 Cor. 4, 5). Unul Singur este dătătorul Legii şi Judecătorul. Acela care are puterea şi dreptul să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău? (Iacov 4, 12).
În lumina acestor Dumnezeieşti avertismente şi porunci, iată cât de grav şi de primejdios lucru este a fi judecător în orice cauză şi pentru oricine. Pentru că oricine se aşează pe un scaun de judecător, se aşează pe un loc al lui Dumnezeu. Şi împlineşte o lucrare Dumnezeiască.
Iar ca să faci bine, curat şi drept această lucrare, trebuie să cercetezi atât de atent şi de cinstit toate lucrurile privitoare la fapta pe care trebuie s-o judeci. Trebuie să fii atât de nevinovat şi de drept tu însuţi şi trebuie să fii atât de liber în orice hotărâre pe care o ai de luat, cum este numai Singur Dumnezeu! Numai în felul acesta judecata ta va putea fi dreaptă, iar tu nu vei fi găsit vinovat de încălcarea dreptăţii, de osândirea nevinovăţiei şi de chinuirea semenului tău. Simţământul acestei temeri era atât de treaz până şi la judecătorii păgâni, încât spuneau: Decât să osândesc pe un nevinovat, mai bine să scape zece vinovaţi!...
Să nu vorbim despre judecăţile lumeşti care se petrec acum în lumea păcatului şi a lipsei de respect faţă de om... Când majoritatea judecătorilor au poruncă aspră să judece părtinitor în aşa fel încât decât să scape un vinovat, mai bine să fie osândiţi zece, sau o sută, sau o mie, sau oricâţi nevinovaţi. Ci vorbim acum despre judecăţile duhovniceşti care se petrec îngrozitor de multe şi de uşuratic, între cei care sunt sau se pretind că sunt credincioşi ai lui Isus Hristos! O, ce nespus de dureros este ceea ce se vede şi se aude astăzi printre cei mai mulţi fraţi şi surori! Niciodată parcă n-au fost atâtea judecăţi şi atâtea vorbiri de rău în Biserica lui Dumnezeu! Nu poţi sta de vorbă aproape cu nici un frate şi cu nici o soră, fără ca îndată să auzi o vorbă rea sau o judecată necruţătoare despre un alt frate ori o altă soră. Tinerii vorbesc de rău pe bătrâni, bătrânii pe tineri. Soţiile pe soţi, soţii pe soţii, părinţii pe copii, copiii pe părinţi. Fraţii cei din frunte pe cei din urmă, cei din urmă pe cei din frunte. Nimeni n-are respect faţă de nimeni. Toţi îi judecă pe toţi.
Fiul meu dulce şi inima mea, tu ia seama şi teme-te de Cuvântul lui Dumnezeu! Nu judeca în nici un fel, ca să nu fii judecat nici tu în nici un fel. Fereşte-te de orice păcat, apoi stai drept şi curat în faţa oricărei judecăţi, ca Sfântul Pavel. Să te apere nevinovăţia - şi atunci vei fi apărat!
Doamne Isuse, apără-i pe toţi nevinovaţii Tăi de ocările celor necinstiţi şi de judecăţile celor nedrepţi! Amin.