La Apostolul din Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii lui Adam din Rai)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
11. Și aceasta cu atât mai mult, cu cât știți în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziți în sfârșit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. 12. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului, și să ne îmbrăcăm cu armele luminii.
13. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri și în beții; nu în curvii și în fapte de rușine; nu în certuri și în pizmă;
14. Ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos, și nu purtați grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziți poftele.
1. Primiți bine pe cel slab în credință, și nu vă apucați la vorbă asupra părerilor îndoielnice.
2. Unul crede că poate să mănânce de toate, pe când altul, care este slab, nu mănâncă decât verdețuri.
3. Cine mănâncă, să nu disprețuiască pe cine nu mănâncă; și cine nu mănâncă, să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.
4. Cine ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuși, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.
11 - Cu atât mai mult cu cât știți
Datoria de a umbla treji în orice vreme pe calea mântuirii este o poruncă pe care Cuvântul lui Dumnezeu o ține vie și puternică în fața fiecăruia din noi în orice zi a vieții și în orice împrejurare. Printre acestea, unele dintre ele sunt deosebit de însemnate. Fiți treji și vegheați, spune Sfântul Apostol Petru, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind și caută pe cine să înghită (1 Petru 5, 8).
De aceea să nu dormim ca ceilalți, ci să veghem și să fim treji, spune și Sfântul Pavel (1 Tes. 5, 6).
De ce Cuvântul Domnului ne face atât de atenți la acest lucru? Pentru că pe tot de-a lungul drumului mântuirii noastre sunt și vor fi mereu până la sfârșit tot felul de curse așezate de cel rău, și tot felul de tâlhari sufletești care vor căuta neîncetat să ne prindă iarăși în vreun laț și să ne atace iarăși, pentru a cădea din nou în vechile păcate din care ne-a scos harul lui Dumnezeu și Sângele Crucii lui Hristos.
Înștiințarea cea cu care începe sfântul apostol de azi este însă și mai cu deosebire însemnată. El ne grăiește parcă anume nouă, când ne spune să ne deschidem ochii și să vedem în ce împrejurări ne aflăm. Și dacă ochii noștri cei deschiși și treji sunt și înțelepți, atunci noi vom urmări cu un ochi înștiințările profețiilor din Biblie, iar cu altul vom lua seama în același timp la felul cum aceste înștiințări se împlinesc întocmai în zilele noastre cu noi, cu cei din jurul nostru și din lumea noastră.
Profețiile Mântuitorului din Evanghelii cu privire la împrejurările din afară, la războaie și pregătiri de războaie, la foamete, la boli, la cutremure, la strâmtorarea dintre neamuri (Matei 24, 6-7), - parcă le citim astăzi nu din Scriptură, scrise acum două mii de ani, ci parcă le citim acum în ziarele de astăzi și le ascultăm acum la radio. La fel și profețiile despre necredința și răutatea oamenilor din zilele sfârșitului, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea... (2 Timotei 3, 1-5).
Atunci cum să nu vezi împrejurările în care ne aflăm? Și cum să nu iei seama la înștiințarea cea cu mult mai potrivită pentru noi decât pentru orice altă generație de oameni până astăzi: Să fim treji și să răscumpărăm vremea, pentru că într-adevăr Domnul care vine să ne aducă mântuirea este mai aproape ca oricând!
12 - Faptele întunericului și armele luminii
Orice act de mare curaj în viață îl poate face numai omul care are o mare iubire pentru ceva sau pentru cineva care îi cere acest act de mare curaj.
O mamă ori un tată care își iubește copilul, dacă îl vede într-o mare primejdie, ajunge în stare să facă pentru salvarea copilului său lucruri nebănuit de mari.
Un soț care-și iubește soția, un frate care-și iubește fratele, un fiu care-și iubește părintele, un om care-și iubește țara, - la fel. Numai pentru o iubire pe care o consideri mai de preț ca tot avutul tău, decât libertatea, decât chiar viața ta - le poți da pe fiecare din acestea, și chiar pe toate la un loc.
Dragostea lui Hristos pentru noi a fost o astfel de dragoste mai presus de tot ce avea El din veșnicii la Tatăl. Și această dragoste L-a făcut pe El să Se dezbrace de Sine Însuși, de Slava Dumnezeirii Sale Eterne, să ia chip de rob, făcându-Se asemenea nouă oamenilor, suferind, smerindu-Se și supunându-Se până la moarte, până la cea mai grea, mai rușinoasă și mai chinuitoare dintre toate morțile, - moartea de cruce, numai și numai din dragoste pentru noi și pentru mântuirea noastră (Filipeni 2, 7-11).
Oricine a ajuns să vadă și să creadă cu adevărat această dragoste a lui Dumnezeu și să o primească pentru sine personal, a primit și el, prin chiar această credință în Jertfa dragostei lui Isus, o asemenea dragoste față de El. Căci atunci când vezi dragostea cea dulce cu care te iubește mama ta sau soția ta, se naște și în ființa ta o asemenea dragoste dulce față de ființa care ți-o arată. Și cum ea a fost și este în stare pentru tine de jertfe neobișnuite, tot așa, ba și mai mult, dorești să te arați și tu în stare pentru ea.
Sfântul Apostol ne îndeamnă aici să ne lepădăm de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Da, întunericul are fapte, adică manifestări a unei vieți robite, decăzute, neputincioase, care nu-i în stare să se împotrivească răului, ci se lasă moale și leneșă să fie târâtă din rău în mai rău, din jos în mai jos, din întuneric în mai întuneric. Așa ajunge cel hoț mai hoț, cel beat mai beat, cel ticălos mai ticălos, până ce devine un demon ca și Satana care îl târăște spre acest hal blestemat!
Dar lumina are arme, adică semnele și mijloacele înaintării, ale urcușului, ale biruinței cu care oricine se îmbracă devine un ostaș al lui Hristos, un luptător al luminii, un viteaz al Împărăției lui Dumnezeu.
Însă atât dezbrăcarea de faptele întunericului, cât și îmbrăcarea în armele luminii este unul și același act, de cel mai mare curaj în viața unui om pământean. Și nimeni nu poate face acest lucru mare și curajos fără îndemnul și ajutorul unei mari iubiri. Iar această mare iubire este numai iubirea lui Hristos. Numai aflarea și primirea acestei iubiri, cu tot harul și puterea ei în ființa noastră. Nici o altfel de iubire și de putere de pe lumea asta nu mai este în stare să poată face pe un om, care mai înainte se tăvălea cu plăcere și cu ticăloșie în faptele întunericului, - să se trezească îngrozit, să se smulgă din noroi și să se dezbrace de zdrențele cleioase ale întunericului care se lipiseră atât de strâns pe sufletul și pe trupul lui, și să alerge gol la picioarele Crucii lui Hristos, răstignit din dragoste pentru el, ca să fie spălat și curățit acolo de puterea Sângelui nevinovat al lui Isus. Apoi să se îmbrace acolo în armele curate ale luminii și să pornească hotărât și curajos la luptă pe viață și pe moarte împotriva acelui întuneric și acelui Satana care îl orbise, îl robise și îl târâse și pe el mai înainte spre osânda și pierzarea veșnică.
O, fiul meu și inima mea, din dragoste pentru Hristos care te-a iubit și pe tine atât de mult, fă și tu pentru El acest act de mare și veșnic curaj!
Îmbracă-te puternic în armele luminii și fii și tu un ostaș și un erou al Dulcelui tău și al meu Mântuitor, Isus Hristos!
13 - Să trăim frumos...
Fiul meu dulce și urmașul meu scump, eu am dorit totdeauna și voi dori până în veșnicie să-ți vorbesc ție și să-ți îndrept privirea ta și duhul tău, nu atât la înfățișarea răului, pentru ca îngrozindu-te de urâțenia lui, să te îndrepți apoi spre bine și să vezi frumusețea acestuia.
Ci am dorit din chiar cea mai fragedă vârstă a ta să-ți arăt numai binele, ca tu nici să nu știi vreodată că există și răul. Să te cuprinzi numai de iubirea de frumos; nici să nu cunoști vreodată că există și urâtul, de care să te scârbești. Să te alipești și să te pătrunzi numai de adevăr în așa de adâncă măsură încât nici să nu ai vreo idee despre minciună, ci necunoscută și străină să-ți fie ea pe totdeauna.
Dar în lumea aceasta în care ai pătruns și tu și în care urlă tot mai puternic minciuna, peste care se întinde tot mai scârbos urâtul și în care se înstăpânește tot mai tiranic păcatul și răul, tu urmașul meu vei fi silit să iei din ce în ce cunoștință tot mai îndurerat de existența îngrozitoare a minciunii, a urâtului și a răului, cu care totdeauna Adevărul, Frumosul și Binele vor fi din ce în ce tot mai în puternică luptă și confruntare.
Dar când vei ajunge să cunoști aceasta, eu aș dori din tot sufletul meu ca tu să fii departe pătruns în împărăția binelui, pentru ca răul să nu-ți mai poată face nimic. Să fii adânc înfipt cu toate rădăcinile tale în terenul adevărului, pentru ca minciuna să nu te poată clinti din locul tău, iar ființa ta să fie îmbrăcată deplin în dragostea de frumos, pentru ca urâtul să nu te mai poată decât scârbi și să nu te atingă întru nimic.
Dar toată această trăire în frumos se poate realiza numai în Isus, în părtășia Lui, în dragostea Lui, în Lucrarea Lui. Singur Cuvântul lui Hristos este Adevărul care îți poate da pe deplin nu numai fericirea de a-l descoperi, ci și fericirea de a-l realiza. Singură predarea în slujba lui Hristos îți poate da pe totdeauna siguranța descoperirii binelui, dar și condițiile de a-l putea face. Și singură dragostea lui Hristos îți poate arăta frumosul și te poate îmbrățișa pe deplin și etern în cea mai divină contopire cu el.
Alipește-te deci într-atâta de Hristos încât de undeva ființa ta să devină El. Cum mlădița devine de undeva viță. Cum altoiul devine de undeva pomul. Cum cei doi devin de undeva unul.
Desigur, pământește vorbind, viața cu Hristos are în lume multe dureri și multe bucurii. Dar toate acestea sunt mari pentru că inima în care se cuprinde Hristos devine o inimă mare. Însă pe când durerile sunt trecătoare, bucuriile lor sunt eterne, fiindcă ele sunt treptele pe care sui spre lumină și slavă.
Iubește deci, iubitul meu fiu, tot ce este frumos, tot ce este adevăr și tot ce este bine!
În iubirea aceasta să se cuprindă toate zilele tale, toate gândurile tale, toate umbletele și faptele tale. Iubirea aceasta te va înnobila, te va ferici și ea va fi răsplătirea ta cea foarte mare pentru tot ce vei pierde sau vei cheltui spre a o avea mereu mare, curată și fierbinte.
Fie-ți tot mai străin și mai nesuferit răul, și fie-ți tot mai milă de cei care sunt orbiți și robiți de el. Viața acelora este nu numai nefericită, dar și zadarnică. Toate zbaterile lor nespus de mari și chinuitoare de a nimici binele și a propovădui minciuna, sunt condamnate de la început la falimentul total și definitiv. Iar drept plată pentru aceste zbateri și eforturi, ei vor primi pe vecii vecilor groaznica pedeapsă de a fi cu Satana, cel care i-a făcut să fie asemenea lui. Pentru ca fiind pe veci cu el, să se urască cu el, să se bată cu el, să se mănânce cu el, să se sfâșie cu el, să se ucidă cu el, dar fără să poată muri nici unii, niciodată. Fiindcă așa au vrut să fie!...
Pe când tu vei fi fericit cu Hristos și fericit ca Hristos.
14 - Îmbrăcați în Hristos
Există trei stări de credință și trei feluri de credincioși. Credință nestatornică, credință luptătoare și credință neclintită. Creștini care au ajuns cu Hristos, creștini care umblă lângă Hristos și creștini care trăiesc în Hristos.
În starea cea dintâi sunt cei care s-au predat Domnului, dar nu în totul. Și-au predat viața, dar nu și-au predat firea. În umblarea lor cu Domnul încă mai lucrează mult și de multe ori firea lor cea veche, pornirile lor dinainte, care au ca rod gânduri și fapte ce îi depărtează adeseori de Domnul Isus și de felul Lui de a fi. Aceștia seamănă cu un copil care umblă cu tatăl său, dar adeseori o ia prea înainte, ori rămâne prea în urmă. Unui astfel de copil i se întâmplă de multe ori să cadă, fiindcă el nu se ține de tatăl. Și uneori cade chiar foarte rău, dar cu toate acestea tot nu învață, și îndată ce scapă dintr-un necaz, cade iarăși în altul. Umblând când cu Domnul, când fără El, sufletul acesta nestatornic este când ici, când colo.
El nu are o credință neclintită și de aceea ușor este atras când de o părere când de alta.
Când de o învățătură, când de alta, când de o adunare, când de alta. Și de cele mai multe ori rămâne ori într-o rătăcire, ori în alta.
Astfel de credincioși nu ajung decât foarte puțini să aibă ca sfârșit al credinței lor mântuirea pentru care au venit și ei la Hristos când au fost chemați la Evanghelia dintâi.
În starea a doua sunt cei care s-au predat și ei Domnului Isus și au făcut un pas mai departe, au ajuns până lângă Hristos. Și-au întins mâna spre Mâna Domnului, se țin chiar uneori strâns de Domnul, dar și aceștia au adeseori clipe și stări când se scapă de Domnul, când se poticnesc de câte ceva și pentru că nu Domnul Isus îi ține pe ei, ci ei Îl țin pe El, mâna lor slabă se desface - și ei cad! Uneori, chiar ținându-se de Domnul, se uită prea mult ori într-o parte, ori în alta, ori la o ispită, ori la alta și își încurcă picioarele și într-o piedică și în alta, făcându-i să alunece, să se rănească, să întârzie și să sufere și ei și Domnul din cauza aceasta. În umblarea duhovnicească a acestui fel de credincioși nu există niciodată o siguranță deplină, nici o bucurie statornică, nici o mulțumire adevărată. Credința lor poate ajunge la dobândirea mântuirii, dar amintirile lor vor cuprinde multe păreri de rău și roadele lor vor purta multe urme ce le vor scădea din preț.
Numai în starea a treia sunt adevărații credincioși și adevărata credință, pentru că aceștia au trecut și de starea dintâi, cea cu Hristos, și de starea a doua, cea lângă Hristos, și au ajuns în starea cea singură desăvârșită, cea în Hristos. Din această stare Sfântul Pavel spunea:
Pot totul în Hristos (Filipeni 4, 13)... Pentru mine a trăi este Hristos (Filipeni 1, 21). Fiindcă numai cine este în Hristos este o făptură nouă (2 Cor. 5, 17). Nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos (Rom. 8, 1-2). Omul în Hristos are descoperiri cerești (2 Cor. 12, 1). Și cei în Hristos vor învia (1 Tes. 4, 16).
Fiul meu și sufletul meu, numai această credință este adevărată, și este sigură, și este biruitoare. Numai această stare în Hristos și în siguranța brațelor Lui puternice poate să ne asigure nouă o viață rodnică, o umblare sfântă și un sfârșit strălucit și biruitor.
Să nu ne mulțumim niciodată numai a fi cu Hristos, pentru că am văzut la ce stări nenorocite duce aceasta.
Să nu ne mulțumim nici chiar a fi lângă Isus, a-L ține noi pe El și a ne ține noi de El, căci și în felul acesta noi suntem expuși la multe primejdii, la nesiguranță și la amărăciuni.
Ci să facem saltul fericit până la Hristos, printr-o predare deplină și printr-o rămânere permanentă în El, în brațele Lui, în contopirea fericită cu El, în duhul Lui, cu ascultarea Lui, cu smerenia și sfințenia trăirii Lui, pentru a avea mereu parte nu numai de cele mai mari bucurii și biruințe, ci și de ospățul unei mulțumiri necurmate!
1 - Părerile îndoielnice
Părerile îndoielnice sunt dovada unei credințe slabe, a unei iubiri nestatornice, a unei vieți nepredate total lui Hristos. Sunt stările de nici zi, nici noapte, nici pace, nici război, nici rece nici clocot.
Când nu este nici ziuă, ca să se vadă totul luminos, dar nici noapte, ca să nu se vadă nimic, atunci omul bâjbâie și într-o parte și în alta. Și vede și nu vede. I se pare când că e tufă, când că e lup. Când că e cale, când că e șanț. Când că e adevăr, când că e amăgire.
În starea asta, sufletul este ca un orb care nu știe niciodată dacă merge bine sau dacă merge rău. Dacă ce atinge este curat sau dacă este necurat. Dacă ce primește este adevărat sau dacă este fals. Întreabă când pe unul, când pe altul. Și primește și o părere și alta. Niciodată nefiind sigur, el totuși apără ceea ce i se pare că are, pentru ca nu cumva să rămână fără nimic.
În cazul când el crede că a ajuns totuși să aibă ceva, este în stare să se certe cu oricine pentru ca să-și apere avutul său îndoielnic, fiindcă cu cât îl apără mai tare cu atât i se pare lui că ceea ce el apără devine mai prețios și mai important. Iar când omul ajunge în felul acesta să și sufere ceva pentru aceste păreri ale lui, atunci se face îndărătnic, necruțător, certăreț și obraznic, luptând cu toate armele vinovate ale firii pământești și ale răutății pentru a-și apăra și impune părerile lui, pe care niciodată nu le aduce sincer și smerit la lumina și judecata Adevărului și a Cuvântului lui Dumnezeu.
Discuțiile cu acest fel de oameni și dintre acest fel de oameni sunt nu numai vinovate, ci și nefolositoare. După cum spune în altă parte Cuvântul Sfânt: Zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricați la minte, lipsiți de adevăr și care cred că evlavia este un izvor de câștig. Ferește-te de astfel de oameni. Adu-le aminte de aceste lucruri și roagă-i fierbinte înaintea lui Dumnezeu, să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă (1 Timotei 6, 5; 2 Timotei 2, 14).
Sfântul Apostol Pavel trebuie să fi avut mult de luptă și mult de suferit din cauza acestui fel de falși credincioși robiți și orbiți de tot felul de învățături și de duhuri străine, care mânați de acest fel rău de a crede și de a vorbi, nu au o altă plăcere mai mare decât să se laude pe ei și să hulească pe alții. Ori de unde ar porni discuția cu ei, îndată va degenera în ceartă, apoi în jigniri și batjocuri. Pentru că ei se iau la vorbă numai asupra învățăturilor începătoare sau îndoielnice... despre botezuri, despre punerea mâinilor... despre sabate, despre vorbirea în limbi, despre împărăția de o mie de ani... după cum spune la Evrei 6, 2. Iar despre aceste învățături fiecare din aceștia nu are numai o părere, ci azi o are de un fel, iar mâine de altul. Astfel de oameni învață totdeauna, dar nu ajung niciodată la cunoștința Adevărului, după cum este scris (2 Timotei 3, 7). Fiindcă ei învață rău, nu cu gând să trăiască în curăție ceea ce învață, ci cu gând de a se mândri și lăuda pe ei înșiși, spre a-i înșela pe alții.
Fiul meu și frații mei, feriți-vă de acest fel de oameni și de vorbirile cu ei, cum vă feriți de ceea ce este mai primejdios și mai murdar! Sufletul acestor oameni este o cloacă de murdării, și de fiecare dată vor împroșca cu aceste murdării tot ce aveți voi sfânt. E îngrozitor cu câtă îndrăzneală batjocoresc ei și disprețuiesc cele mai sfinte lucruri și adevăruri ale lui Dumnezeu!
Nu este nimic sfânt pe care ei să se ferească a-l batjocori. Au o plăcere satanică să batjocorească Biserica, Crucea, pe Maica Domnului, Împărtășirea, Sfintele Taine și tot ce este vrednic de respect și de evlavie. După întâia și a doua mustrare, depărtați-vă de ei, fiindcă orice vorbă pe care le-o ascultați vă va întina urechile, cugetul și inima. Nu le dați prilejul acesta, nici nu-i primiți în casa voastră, nici nu mergeți în casa lor! Ocoliți-i în drumurile voastre și feriți-vă de căile lor. Ca să nu vă faceți părtași la osânda care îi așteaptă (2 Ioan 10-11; Iuda 12, 13).
4 - Cine ești tu care judeci?
Judecata este un lucru foarte greu și plin de o nespus de mare răspundere. Este ceva ce se cuvine numai autorității lui Dumnezeu. Și unor puțini oameni cărora în chip vădit le este îngăduit acest drept și această datorie.
Răspunderea acelor oameni cărora le este îngăduit să judece pe alții și care trebuie să judece o cauză a unui om sau a mai multora, este mai mare ca a oricăror alți oameni de pe pământ. Pentru că ei se amestecă astfel într-un domeniu ce este în întregime numai al lui Dumnezeu, fiindcă numai El este desăvârșit de drept și desăvârșit de cunoscător al tuturor cauzelor și împrejurărilor. Și prin urmare, numai El este negreșit în judecățile Sale.
Pe pământul acesta însă judecata s-a născut odată cu păcatul și din păcat. Înainte de păcat nu era judecată, și când nu va mai fi păcatul, nu va mai fi nici judecata. Dar până când păcatul nedreptății va lovi dreptatea, și păcatul urii va lovi iubirea, și păcatul minciunii va lovi adevărul, și păcatul lăcomiei va lovi cinstea - trebuie să fie și judecata care să apere binele de agresiunea răului; nevinovăția de atacul stricăciunii; blândețea de silnicia cruzimii...
Dar cât de sfânt, cât de drept, cât de înțelept și de iubitor trebuie să fie acel care judecă!... După cum sfânt, drept, înțelept și iubitor cu desăvârșire este Dumnezeu!
Nu judecați ca să nu fiți judecați - este o poruncă pe cât de categorică, pe atât de amenințătoare pentru noi toți. Căci cu ce judecată judecați, cu aceea veți fi judecați și voi (Matei 7, 1-2). Nu judecați nimic înainte de vreme, până ce va veni Domnul care va scoate totul la lumină, va judeca lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor (1 Cor. 4, 5). Unul Singur este dătătorul Legii și Judecătorul. Acela care are puterea și dreptul să mântuiască și să piardă. Dar tu cine ești de judeci pe aproapele tău? (Iacov 4, 12).
În lumina acestor Dumnezeiești avertismente și porunci, iată cât de grav și de primejdios lucru este a fi judecător în orice cauză și pentru oricine. Pentru că oricine se așează pe un scaun de judecător, se așează pe un loc al lui Dumnezeu. Și împlinește o lucrare Dumnezeiască.
Iar ca să faci bine, curat și drept această lucrare, trebuie să cercetezi atât de atent și de cinstit toate lucrurile privitoare la fapta pe care trebuie s-o judeci. Trebuie să fii atât de nevinovat și de drept tu însuți și trebuie să fii atât de liber în orice hotărâre pe care o ai de luat, cum este numai Singur Dumnezeu! Numai în felul acesta judecata ta va putea fi dreaptă, iar tu nu vei fi găsit vinovat de încălcarea dreptății, de osândirea nevinovăției și de chinuirea semenului tău. Simțământul acestei temeri era atât de treaz până și la judecătorii păgâni, încât spuneau: Decât să osândesc pe un nevinovat, mai bine să scape zece vinovați!...
Să nu vorbim despre judecățile lumești care se petrec acum în lumea păcatului și a lipsei de respect față de om... Când majoritatea judecătorilor au poruncă aspră să judece părtinitor în așa fel încât decât să scape un vinovat, mai bine să fie osândiți zece, sau o sută, sau o mie, sau oricâți nevinovați. Ci vorbim acum despre judecățile duhovnicești care se petrec îngrozitor de multe și de ușuratic, între cei care sunt sau se pretind că sunt credincioși ai lui Isus Hristos! O, ce nespus de dureros este ceea ce se vede și se aude astăzi printre cei mai mulți frați și surori! Niciodată parcă n-au fost atâtea judecăți și atâtea vorbiri de rău în Biserica lui Dumnezeu! Nu poți sta de vorbă aproape cu nici un frate și cu nici o soră, fără ca îndată să auzi o vorbă rea sau o judecată necruțătoare despre un alt frate ori o altă soră. Tinerii vorbesc de rău pe bătrâni, bătrânii pe tineri. Soțiile pe soți, soții pe soții, părinții pe copii, copiii pe părinți. Frații cei din frunte pe cei din urmă, cei din urmă pe cei din frunte. Nimeni n-are respect față de nimeni. Toți îi judecă pe toți.
Fiul meu dulce și inima mea, tu ia seama și teme-te de Cuvântul lui Dumnezeu! Nu judeca în nici un fel, ca să nu fii judecat nici tu în nici un fel. Ferește-te de orice păcat, apoi stai drept și curat în fața oricărei judecăți, ca Sfântul Pavel. Să te apere nevinovăția - și atunci vei fi apărat!
Doamne Isuse, apără-i pe toți nevinovații Tăi de ocările celor necinstiți și de judecățile celor nedrepți! Amin.