La Apostolul din Duminica 1-a a Postului Mare
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
24. Prin credință Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon,
25. ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.
26. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire.
32. Și ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aș vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel și de proroci!
33. Prin credință au cucerit ei împărății, au făcut dreptate, au căpătat făgăduințe, au astupat gurile leilor,
34. au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oștirile vrăjmașe.
35. Femeile și-au primit înapoi pe morții lor înviați; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, și au fost chinuiți.
36. Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare;
37. au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu ferăstrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți,
38. ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului.
39. Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit;
40. pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.
24 - Prin credință... prin credință
Credința adevărată este un lucru mare și unic. Dacă are cineva o adevărată credință, aceasta va fi în primul rând mare și puternică. Apoi unică, adică una și pe totdeauna. Neschimbată, vie, sfântă și veșnică.
Cei mai mulți oameni nu au credință, ci au crezuri. De aceea ei pot să și le schimbe după împrejurări, după interese, după simpatii. Numai foarte puțini sunt acei oameni care au credința ce nu se poate schimba, ce nu se poate părăsi niciodată și pentru nimic.
Toți acei oameni sfinți și biruitori, despre care spune sfântul apostol de azi, au fost numai dintre acei care au avut o astfel de credință unică și biruitoare. Începând cu cel dintâi pomenit, și sfârșind cu cel din urmă, ei au dovedit prin faptele lor ce credință de mare preț aveau ei. Iată dar că dovada credinței erau faptele, fiindcă o credință mare se vede numai din niște fapte mari.
Despre Moise se spune că atunci când s-a făcut mare, n-a mai vrut mărirea lumească, ci a ales smerenia și suferința poporului lui Dumnezeu. Iată cu adevărat ce înseamnă să fii mare în fața lui Dumnezeu!
Numai renunțarea la slava lumii și acceptarea umilirii și a suferinței alături de poporul lui Hristos și pentru El, - te arată într-adevăr că ești mare, că ești o valoare, că ai o credință.
Și luați la rând tot capitolul unsprezece din Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, și veți vedea ce nesfârșit și strălucit este șirul marilor oameni ai lui Dumnezeu pe care panoul de onoare al cerului ni-i înfățișează aici ca pe niște adevărați și nemuritori eroi. Toți aceștia sunt astăzi sus, în slava eternă, pe marea de cristal din Apocalipsa sau împrejurul Scaunului de Domnie al lui Dumnezeu, îmbrăcați în haine albe, cu cununi de aur pe cap, și cu harfe în mâini, binecuvântați de Dumnezeu și binecuvântându-L pe El în vecii vecilor (Apoc. 7, 9-17).
Fiul meu și frații mei, dacă dorim cu adevărat să fim și noi odată între ei, atunci trebuie neapărat ca acum să ajungem și noi să avem o credință de același preț și în stare de aceleași fapte ca ale lor (2 Petru 1, 1).
Numai o astfel de credință este cu adevărat credință. Și duce la mântuire. Toate celelalte sunt crezuri care n-au nici un preț mântuitor!
25 - Suferă împreună
Cea dintâi și cea mai frumoasă dovadă a adevăratei credințe este desigur alegerea și primirea suferinței împreună cu Domnul Hristos, împreună cu Evanghelia Sa și împreună cu poporul Său. Aceste trei părți ale suferinței sunt una și aceeași. Hristos nu poate fi despărțit de Evanghelia Sa și de poporul Său. Nimeni nu poate spune că suferă pentru Hristos, dacă el nu trăiește smerit curăția și sfințenia Evangheliei. Și dacă nu este puternic părtaș cu frații săi, cu familia sa și cu poporul său credincios.
Cine are o credință adevărată, acela trebuie neapărat să aibă parte într-un fel și de o suferință pentru ea. Să luăm însă bine seama că o suferință nu totdeauna poate fi neapărat semnul unei credințe adevărate. Pot fi suferințe și pentru credințe false. Dar vom cunoaște ușor o credință falsă prin cele trei semne: nu suferă pentru Hristos, nu suferă împreună cu Evanghelia și nu suferă împreună cu poporul lui Dumnezeu care are dreapta învățătură și sfințenia unei trăiri după pilda Domnului Isus.
Moise, omul ales și profetul lui Dumnezeu, ne este dat nouă aici ca o pildă despre atitudinea unui om de credință. El avea la curtea lui Faraon tot ce putea visa să aibă un om muritor. Desigur că fiind crescut acolo, umblând la școli înalte, făcând cunoștințe și legând prietenii cu cei mai înalți demnitari ai țării, el ar fi avut asigurat un viitor dintre cele mai înalte, acolo unde era. Dar sângele adevărat nu se face apă niciodată și sufletul mare este în stare de fapte mari. Glasul tainic din străfundul conștiinței lui și sfânta legătură a sângelui său nu l-au lăsat să tacă și să se bucure și el de plăcerile de o clipă ale păcatului, în timp ce frații lui, familia lui și poporul lui sufereau. Numele Dumnezeului său era batjocorit, credința lui interzisă, poporul lui asuprit... La ce-i puteau folosi toate plăcerile lumii în care ar fi putut să se desfăteze și el, fără să-i pese de alții, cum făceau Core, Datan și Abiram - și încă destui alții? Dar focul din sufletul lui nu l-a lăsat.
Vai, dacă ar fi tăcut și Moise și ar fi rămas și el mai departe nepăsător față de Domnul și față de poporul său, în ce nenorocire ar fi rămas, cine știe până când încă, toți cei care au cântat fericiți la izbăvirea lui Dumnezeu din Marea Roșie! Cântarea lui de laudă care se cântă până astăzi și până în veci și în ceruri (Exod 15, 1-19; Apoc. 15, 3).
Dacă și părintele Pavel ar fi tăcut și ar fi rămas să se bucure și el de bucuriile care erau atât de însemnate câștiguri pentru el în starea lui de mai înainte, după cum spune el filipenilor la 3, 4-8, - ce s-ar fi ales de toate mulțimile de suflete, de poporul lui Hristos care a fost dezrobit prin el? Dar el a ales mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, ca să ajungă la o mântuire veșnică, în Ierusalimul de Sus, împreună cu toți cei ce l-au urmat!
Dacă și părintele Iosif ar fi rămas la scaunul moale și la situația avantajoasă pe care le avea înainte de a porni de la rugul Oastei Domnului pentru a dezrobi mulțimile care zăceau gemând în robia păcatului și a diavolului, trupește ar fi putut fi bine și de el, cum fusese bine mai înainte de Moise la curtea lui Faraon, sau de Pavel în prețuirea mai marilor săi din Ierusalim. Dar vai, ce ne-am fi făcut noi cei la care a fost trimes și el și pe care el ne-a dezrobit prin Hristos din întunericul cel mai nefericit și din osânda cea mai adâncă?
Binecuvântat să fie Domnul și Dumnezeul nostru care nu i-a lăsat pe acești dezrobitori să se bucure mai departe de plăcerile de o clipă ale lumii și ale condițiilor pe care le aveau, ci i-a ales și i-a trimes să sufere, să lupte împreună cu poporul care trebuia dezrobit și călăuzit până la ajungerea în Canaanul și Ierusalimul cel ceresc!
Domnul și Dumnezeul Răsplătirilor să le dăruiască în veșnicie slava și cununa Lui pentru tot ce au suferit ca să ne mântuim noi!
26 - Ocara lui Hristos
Ceea ce vă spun acum nu este o taină - și totuși este una dintre cele mai adânci și mai minunate taine ale lui Dumnezeu. Această taină cu putință a fi văzută, cunoscută și știută de toți, este marea putere transformatoare a Jertfei lui Isus Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru. Această taină este asemenea tainei nașterii din nou, dar este mai mare decât ea, fiindcă taina nașterii din nou tot prin taina puterii transformatoare a Jertfei lui Hristos se poate face. Este mai mare și decât taina învierii morților, pentru că și aceasta tot prin taina puterii transformatoare a Jertfei lui Hristos se va putea împlini. Este mai mare decât toate celelalte taine care se petrec în viața creștinului, în viața bisericii și în viața omenirii, căci și acestea toate numai și numai prin lucrarea tainei puterii transformatoare a Jertfei lui Hristos se pot împlini.
Una din aceste taine minunate, care din durere face bucurie, din slăbiciune face biruință și din rușine face slavă, este taina transformării minunate a ocării lui Hristos într-o bogăție mai mare decât toate comorile lumii. După cum a fost pentru Moise, după cum a fost pentru Sfântul Apostol Pavel când zicea: În adevăr, în toată curtea împărătească, și pretutindeni aiurea toți știu că sunt pus în lanțuri din pricina lui Isus Hristos. Pe adevărul lui Hristos care este în mine, nimeni nu-mi va răpi această pricină de laudă (Filipeni 1, 13; 2 Cor. 11, 10). Și tot așa a fost și pentru părintele nostru în Hristos, care când a fost disprețuit a zis: Mi s-a luat numele și haina de preot... Aceasta este o ocară a lui Hristos pentru mine, dar slăvit să fie Domnul că mie aceste lucruri mi se întâmplă nu pentru că aș fi săvârșit vreun lucru nevrednic sau păcătos, ci numai și numai pentru că am mărturisit și am căutat să-L mărturisesc pe Isus Cel Răstignit cu toată puterea sufletului meu bisericii mele, țării mele și neamului meu. Singură aceasta este vina pentru care sufăr eu acum ocara lui Hristos, dar încă odată slăvit să fie Domnul pentru această ocară. Mă închin până la pământ înaintea Domnului meu Isus Hristos care mă învrednicește astfel și pe mine de o parte din ocara Lui. El să mă ajute să o port până la sfârșit, ca să mă pot bucura apoi și de împărățirea cu El, după cum este scris: Dacă răbdăm împreună cu El și pentru El, vom și împărăți împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, și El Se leapădă de noi (2 Timotei 2, 12).
Moartea răstignit pe cruce era o ocară înainte de răstignirea lui Isus pe o Cruce. Dar prin puterea Jertfei lui Hristos Cel Răstignit, Crucea care mai înainte era un semn de ocară și de slăbiciune, s-a transformat dintr-odată și pe veșnicie într-un semn de cea mai mare cinste și biruință.
Lanțurile și suferințele celor necredincioși și vinovați erau un semn de ocară și de chinuire. Dar lanțurile și suferințele celor credincioși și nevinovați au fost transformate de Hristos în pricină de slavă și bucurie.
Închisorile și condamnările celor vinovați de furturi, de crime, de spargeri și de alte fărădelegi, sunt desigur o rușine și o înjosire pentru toată viața. Dar închisorile și condamnările celor nevinovați de nici o nelegiuire, ci numai pentru iubirea și lucrarea lor pentru Hristos, puterea Lui le transformă în cele mai strălucite titluri de glorie. Un osândit al lumii trebuie să umble totdeauna cu capul aplecat printre oameni, pe când un osândit al lui Hristos trebuie să umble mereu cu fruntea sus, fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu îl numește fericit (Iacov 5, 11).
Așa lucrează puterea transformatoare a Jertfei lui Hristos chiar și în momentul martiriului pentru cel credincios în El. Cum fața celor trei tineri din cuptorul de foc strălucea (Daniel 3, 25). Sau cum Sfântul Ștefan, în momentul martiriului său, strălucea (Fap. Ap. 6, 15). Așa a făcut El și va face să se transforme în strălucire tot ce este acum întuneric și în slavă tot ce este acum ocară, și pentru noi. Fiți plini de credință, frații mei care suferiți sau veți mai avea de suferit pentru Hristos! Credeți puternic și veți vedea în clipa cea grea cum tot ce vă îngrozea se va transforma în bucurie și biruință!
35 - O înviere mai bună
Toate promisiunile lui Dumnezeu sunt făcute aleșilor Săi care ascultă Cuvântul Lui, nu înainte de moarte, ci după ea. Înainte de moarte, în viața aceasta, sunt promise numai necazuri și suferințe. Chiar și acele binecuvântări de care vom avea nevoie și pe care Domnul ni le va da, ele ne sunt promise numai împreună cu noi prigoniri. Deși este foarte adevărat că Domnul ne dă atâtea bucurii, mângâieri, îndestulări și câștiguri chiar și în viața aceasta, încât uneori ne vine chiar să ne întrebăm cu mirare cum totuși ni s-au promis numai necazuri, iar noi parcă avem numai bucurii!...
Asta este desigur o taină a dragostei Sale față de noi, care ne-am așteptat numai la necazuri, după cum ni s-a spus, pentru ca să ne pregătim să le putem suferi. Iar El ne dă bucurii pe care nu ni le-a promis aici, pentru ca iarăși să vedem că dacă aici unde nu ne-a promis ne dă totuși atâtea binecuvântări, câte ne va da El atunci Acolo unde ni le-a promis atât de multe!...
Dar toate promisiunile lui Satana și ale păcatului sunt numai pentru viața aceasta, înainte de moarte. După moarte nu spune nici unui păcătos ce-l așteaptă dacă ascultă de ispitele lui și face ceea ce-l îndeamnă el! După moarte el chiar spune că nu mai este nimic, pentru ca nu cumva sufletul nenorocit care ascultă pe diavolul și face voia lui, să se oprească înspăimântat și să spună: Ajunge! Vine moartea și vine Judecata și vine osânda veșnică - nu mai fac răul! Mă întorc la Dumnezeu, ca să mă izbăvească de la diavolul și să mă spele de păcat.
De acest moment diavolul se îngrozește și se leapădă. El face totul ca sufletul căzut în cursele lui să nu ajungă niciodată la această trezire și la această întoarcere. De aceea odată cu păcatul, el îi îmbie omului fericirea și satisfacția numai acum și numai aici. Despre moarte nu-i spune nimic, îi spune numai că după ea nu mai este nimic. Că doar aici este totul, pentru ca omul, liniștindu-se că nu mai are să dea nici o socoteală de ceea ce a făcut, să poată păcătui până în cea din urmă clipă, fără să se mai trezească și să se întoarcă.
Numai când omul a ajuns la ultima sa clipă, fără să se întoarcă la Dumnezeu, atunci diavolul rânjind de bucuria pierzării bietului suflet, îi arată că este o înviere, că este o judecată, că este un iad și o pedeapsă veșnică!...
O, fericiți cei ce cred pe Domnul Isus Hristos și vin la El, refuzând tot ce li se îmbie pentru a renunța la viața veșnică, și astfel dobândesc o înviere nespus mai bună și o fericire nespus mai mare decât o poate promite orice plăcere pământească și orice câștig dobândit prin păcat!
Dar nu numai la câștigurile lumești și la slava pământească au renunțat aleșii lui Dumnezeu pentru a dobândi învierea cea strălucită de la venirea Domnului Isus, ci au primit chiar să-și jertfească pentru dobândirea acestei învieri toată liniștea lor din lume, toate plăcerile păcatului, toate comorile înșelătoare, toată slava de o clipă a lumii, și și-au ales chinurile, prigonirile, batjocurile, foamea, sărăcia, răpirea averilor, temnițele, bătăile, crucea și până la urmă moartea, fiindcă în urma tuturor acestora cuvântul cel adevărat și netăgăduit al lui Hristos le promite și le asigură nu numai învierea cea nespus mai bună, dar și viața cea eternă care urmează acestei învieri! Și pe care nu-i nici un cuvânt s-o poată descrie și arăta atât de strălucită și fericită cum este în adevăr (1 Cor. 2, 9).
O, fiul meu și sufletul meu, urmează și tu pilda marilor și sfinților tăi înaintași și nu sta niciodată la îndoială când este vorba să alegi între plăcerile de o clipă ale păcatului, și între izbăvirea ce ți se îmbie de către Satana și de către lumea de acum - și Slava Viitoare, pe care ți-o dă Isus Hristos. Alege acum hotărât să rămâi cu Hristos, să trăiești și să mori cu El, dar să dobândești învierea cea nespus mai bună. Suferințele țin o clipă, însă bucuriile vor ține veșnic.
36 - Alții au suferit...
În cartea Actele martirice, apărută în anul 1983 la Editura Cărților Bisericești, sunt prezentate pe larg niște documente din vremea primilor creștini despre câteva astfel de pătimiri și martirii pentru Hristos. Întocmai cum se arată în aceste versete din sfântul apostol de azi. Am dori ca toți frații noștri să poată ajunge să citească această carte care se poate găsi prin bibliotecile parohiale, pentru a vedea nu numai cât de puternică trebuie să fie și credința noastră, ca a lor, ci și pentru a se convinge că în clipa hotărâtoare a suferinței, care ne-o cere dragostea neclintită față de Hristos, puterea cea mare a lui Dumnezeu ne întărește și pe noi, pe oricare, ca pe ei, în așa fel încât nu există suferință ca să n-o putem suporta și birui.
Dar pentru că știm că cei mai mulți dintre frați nu au avut și poate nu vor avea posibilitatea s-o citească, am vrea să amintim aici câteva din numele acelor sfinți și martiri ale căror jertfe s-au adăugat la cele din Sfintele Scripturi. Și ale căror nume împodobesc Istoria Bisericii și panourile de onoare ale cerului.
În primul rând, este amintit martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, ucis pentru Hristos în 23 februarie, anul 155. În cuvântul de început scrie între altele: Fericite și vrednice de laudă sunt toate muceniciile care s-au făcut după voia lui Dumnezeu... Într-adevăr, cine nu va admira curajul, răbdarea și iubirea lor de Dumnezeu? Sfâșiați prin biciuiri, de li se vedea alcătuirea trupului lor până la venele și arterele dinăuntru, ei au răbdat atât de mult, încât și pe cei ce stăteau în jurul lor i-au făcut să plângă... iar ei au arătat atâta tărie sufletească, încât nici unul din ei n-a gemut... cei chinuiți dovedindu-ne tuturor că în ceasul muceniciei, prea vitejii martiri ai lui Hristos sunt ca și dezbrăcați de trup... că Domnul Însuși este de față și vorbește cu ei.
Sfântul Policarp înainte cu trei zile de a fi prins, și-a văzut într-o vedenie perna lui cuprinsă de flăcări și atunci a spus celor din jurul lui: Fraților, eu trebuie să fiu ars de viu pentru Numele Mântuitorului nostru Isus Hristos. Era de 86 de ani când a fost luat de trimișii judecătorilor necredincioși, și după ce a fost chinuit în tot felul ca să se lepede de Domnul Isus, iar el nevoind să-L trădeze pe Domnul, ci stând tare în credința sa, până la urmă a fost judecat să fie ars pe rug... Trebuind să fie prins în cuie de stâlpul pe care trebuia să ardă, el le-a zis: Nu-i nevoie nici să mă prindeți în cuie, nici să mă legați, căci eu stau singur, ca să ard ca o jertfă dulce pentru Hristos...
Despre alți șapte martiri: Iustin, Hariton, Harit, Evelpist, Hierax, Peon și Liberian, uciși în iunie anul 155, se scriu la fel lucruri nespus de frumoase cum au mărturisit și au suferit și ei pentru Domnul până la moarte.
În persecuția izbucnită în Galia, Franța, în 1 August, anul 177, au fost uciși un număr foarte mare de frați și surori, dintre care unii sunt amintiți cu numele lor. Printre ei sunt mulți tineri și chiar și copii care au mărturisit puternic credința lor în Domnul Isus și n-au vrut să primească iertarea ce li se dădea în schimbul lepădării de Hristos. Toți aceștia au primit moartea de martiri, fiind unii tăiați cu sabia, alții aruncați la fiarele sălbatice, alții arși pe rug.
Minunate au fost îndeosebi mărturisirile, răbdarea, declarațiile și ale martirilor de la Lyon, ale sfinților Scilitani, ale Sfântului Apolos, ale Sfintelor Perpetua și Felicitas, două tinere mame creștine care au suferit cele mai cumplite chinuri, fără a slăbi întru nimic în hotărârea și mărturisirea credinței lor în Hristos. Istoria martiriului lor ca și a altor tinere creștine nu poate fi redată aici. Ea trebuie să fie citită pentru a se vedea mărturisite de ele însele și păstrate sub formă de declarații ale lor în fața judecății și a morții, pentru a se putea vedea întreaga frumusețe și biruință a dragostei, a credinței și a nădejdii lor în Hristos Isus, Mântuitorul și Răsplata noastră cea mare.
Nici nouă nu ne-ar ajunge nici timpul și nici locul ca să pomenim aici numele și faptele acelor nenumărați înaintași ai credinței noastre din vechime și de mai curând, care prin pilda lor de viață și prin curajul morții lor, ne sunt lanțul nostru de aur, de care fiind legați prin aceeași alegere Dumnezeiască, să ne arătăm vrednici ca și ei, suferind și biruind până la moarte în urmarea și ascultarea noastră de Mântuitorul nostru, ca să putem ajunge și noi cu vrednicie lângă El și lângă ei.
40 - Să n-ajungă ei... fără noi
Sfântul apostol de astăzi se încheie cu un îndemn nespus de mângâietor pentru noi, când zice: Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.
- Cum adică n-au primit ce le-a fost făgăduit?
- Ei au văzut numai prin credință pentru urmașii lor, știind bine că ei înșiși nu vor ajunge să vadă împlinirea marilor idealuri pentru care ei se jertfeau... Iată de pildă, Avraam. Despre el este scris: Avraam a săltat de bucurie că are să vadă Ziua Mea... A văzut-o doar prin credință, fiindcă Ziua lui Hristos avea să vină cu mii de ani mai târziu.
Iosif care a murit în Egipt a văzut doar prin credință eliberarea poporului său din robie, eliberare care avea să vină peste câteva sute de ani, dar a cerut ca atunci să fie luate și oasele lui, împreună cu ei în Canaan (Geneza 50, 25).
Cei ieșiți din Egipt au plecat cu nădejde spre Canaan, deși mulți dintre ei nici nu mai sperau să ajungă acolo și nici n-au ajuns, dar au plecat spre țara făgăduită.
Cei care au primit credința în Domnul Isus s-au înrolat în oștirea Lui cu porunca să meargă până la marginile pământului să vestească Evanghelia la orice făptură și să lupte pentru ca odată toată lumea să fie adusă la ascultarea de Hristos. Ei au pornit, au luptat, au propovăduit, au sângerat și au murit, știind bine că ei înșiși, trupește nu vor ajunge niciodată să vadă cu ochii lor împlinirea acestui ideal, dar au murit convinși că va veni o vreme strălucită când peste vremi și vremi, cineva din urmașii lor va ajunge să vadă împlinită această sfântă promisiune și dorință a lui Hristos.
Martirii și înaintașii poporului nostru care de două mii de ani au luptat pentru realizarea marelui nostru ideal național, figurile mărețe ale acestui strălucit trecut, care cu mii, cu sute sau cu zeci de ani înaintea împlinirii idealului pentru care luptau și sufereau ei, au știut că nu ei, ci cândva urmașii lor vor ajunge să vadă împlinirea pentru care mureau ei, au fost și ei tot printre cei care doar prin credință au văzut măreția idealului pentru care luptau. Dar erau neclintit încredințați că odată dreptatea cauzei lor tot va învinge, iar urmașii lor vor ajunge cândva să vadă cu ochii lor ceea ce ei doar prin credință au văzut.
Înaintașii noștri în Lucrarea Oastei Domnului, la fel. Începând lupta mântuirii pentru biserica noastră și pentru poporul nostru în niște condiții atât de grele și cu puteri atât de slabe, n-au putut vedea decât printr-o puternică și neclintită credință că undeva în viitor, Lucrarea profetică și divină a Oastei Domnului va ajunge totuși să antreneze tot numărul neamului nostru și toată energia spirituală a bisericii noastre pentru acest divin ideal spre care a ridicat-o Dumnezeu.
Și cum toate idealurile drepte și divine ajung odată și odată la realizarea lor, noi știm astăzi că acest ideal măreț și frumos se va realiza la vremea lui. Trebuie numai ca jertfele curate cerute pentru împlinirea lui și timpul rânduit de Dumnezeu pentru această împlinire să se aducă, și atunci cum toate au venit frumoase la împlinire la vremea lor, va veni și acesta la vremea lui.
Fiul meu și frații mei, să credem și noi puternic în dragostea lui Dumnezeu și în dreptatea cauzei noastre! Să luptăm frumos și să ne jertfim curat pentru aceasta - și vom vedea odată ori noi, ori urmașii noștri realizarea acestui măreț și divin ideal pentru care au pornit, au luptat și au murit părinții noștri în Hristos!
O Doamne și Dumnezeul nostru, Te rugăm ajută-ne să nu slăbim și să nu ne îndoim până vom ajunge prin vedere, ceea ce acum privim numai prin credință! Amin.