La Apostolul din Duminica 1-a a Postului Mare

24. Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon,

25. ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.

26. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.

32. Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de proroci!

33. Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor,

34. au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.

35. Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, şi au fost chinuiţi.

36. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare;

37. au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi,

38. ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.

39. Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit;

40. pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.

24 - Prin credinţă... prin credinţă

Credinţa adevărată este un lucru mare şi unic. Dacă are cineva o adevărată credinţă, aceasta va fi în primul rând mare şi puternică. Apoi unică, adică una şi pe totdeauna. Neschimbată, vie, sfântă şi veşnică.

Cei mai mulţi oameni nu au credinţă, ci au crezuri. De aceea ei pot să şi le schimbe după împrejurări, după interese, după simpatii. Numai foarte puţini sunt acei oameni care au credinţa ce nu se poate schimba, ce nu se poate părăsi niciodată şi pentru nimic.

Toţi acei oameni sfinţi şi biruitori, despre care spune sfântul apostol de azi, au fost numai dintre acei care au avut o astfel de credinţă unică şi biruitoare. Începând cu cel dintâi pomenit, şi sfârşind cu cel din urmă, ei au dovedit prin faptele lor ce credinţă de mare preţ aveau ei. Iată dar că dovada credinţei erau faptele, fiindcă o credinţă mare se vede numai din nişte fapte mari.

Despre Moise se spune că atunci când s-a făcut mare, n-a mai vrut mărirea lumească, ci a ales smerenia şi suferinţa poporului lui Dumnezeu. Iată cu adevărat ce înseamnă să fii mare în faţa lui Dumnezeu!

Numai renunţarea la slava lumii şi acceptarea umilirii şi a suferinţei alături de poporul lui Hristos şi pentru El, - te arată într-adevăr că eşti mare, că eşti o valoare, că ai o credinţă.

Şi luaţi la rând tot capitolul unsprezece din Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, şi veţi vedea ce nesfârşit şi strălucit este şirul marilor oameni ai lui Dumnezeu pe care panoul de onoare al cerului ni-i înfăţişează aici ca pe nişte adevăraţi şi nemuritori eroi. Toţi aceştia sunt astăzi sus, în slava eternă, pe marea de cristal din Apocalipsa sau împrejurul Scaunului de Domnie al lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine albe, cu cununi de aur pe cap, şi cu harfe în mâini, binecuvântaţi de Dumnezeu şi binecuvântându-L pe El în vecii vecilor (Apoc. 7, 9-17).

Fiul meu şi fraţii mei, dacă dorim cu adevărat să fim şi noi odată între ei, atunci trebuie neapărat ca acum să ajungem şi noi să avem o credinţă de acelaşi preţ şi în stare de aceleaşi fapte ca ale lor (2 Petru 1, 1).

Numai o astfel de credinţă este cu adevărat credinţă. Şi duce la mântuire. Toate celelalte sunt crezuri care n-au nici un preţ mântuitor!

25 - Suferă împreună

Cea dintâi şi cea mai frumoasă dovadă a adevăratei credinţe este desigur alegerea şi primirea suferinţei împreună cu Domnul Hristos, împreună cu Evanghelia Sa şi împreună cu poporul Său. Aceste trei părţi ale suferinţei sunt una şi aceeaşi. Hristos nu poate fi despărţit de Evanghelia Sa şi de poporul Său. Nimeni nu poate spune că suferă pentru Hristos, dacă el nu trăieşte smerit curăţia şi sfinţenia Evangheliei. Şi dacă nu este puternic părtaş cu fraţii săi, cu familia sa şi cu poporul său credincios.

Cine are o credinţă adevărată, acela trebuie neapărat să aibă parte într-un fel şi de o suferinţă pentru ea. Să luăm însă bine seama că o suferinţă nu totdeauna poate fi neapărat semnul unei credinţe adevărate. Pot fi suferinţe şi pentru credinţe false. Dar vom cunoaşte uşor o credinţă falsă prin cele trei semne: nu suferă pentru Hristos, nu suferă împreună cu Evanghelia şi nu suferă împreună cu poporul lui Dumnezeu care are dreapta învăţătură şi sfinţenia unei trăiri după pilda Domnului Isus.

Moise, omul ales şi profetul lui Dumnezeu, ne este dat nouă aici ca o pildă despre atitudinea unui om de credinţă. El avea la curtea lui Faraon tot ce putea visa să aibă un om muritor. Desigur că fiind crescut acolo, umblând la şcoli înalte, făcând cunoştinţe şi legând prietenii cu cei mai înalţi demnitari ai ţării, el ar fi avut asigurat un viitor dintre cele mai înalte, acolo unde era. Dar sângele adevărat nu se face apă niciodată şi sufletul mare este în stare de fapte mari. Glasul tainic din străfundul conştiinţei lui şi sfânta legătură a sângelui său nu l-au lăsat să tacă şi să se bucure şi el de plăcerile de o clipă ale păcatului, în timp ce fraţii lui, familia lui şi poporul lui sufereau. Numele Dumnezeului său era batjocorit, credinţa lui interzisă, poporul lui asuprit... La ce-i puteau folosi toate plăcerile lumii în care ar fi putut să se desfăteze şi el, fără să-i pese de alţii, cum făceau Core, Datan şi Abiram - şi încă destui alţii? Dar focul din sufletul lui nu l-a lăsat.

Vai, dacă ar fi tăcut şi Moise şi ar fi rămas şi el mai departe nepăsător faţă de Domnul şi faţă de poporul său, în ce nenorocire ar fi rămas, cine ştie până când încă, toţi cei care au cântat fericiţi la izbăvirea lui Dumnezeu din Marea Roşie! Cântarea lui de laudă care se cântă până astăzi şi până în veci şi în ceruri (Exod 15, 1-19; Apoc. 15, 3).

Dacă şi părintele Pavel ar fi tăcut şi ar fi rămas să se bucure şi el de bucuriile care erau atât de însemnate câştiguri pentru el în starea lui de mai înainte, după cum spune el filipenilor la 3, 4-8, - ce s-ar fi ales de toate mulţimile de suflete, de poporul lui Hristos care a fost dezrobit prin el? Dar el a ales mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, ca să ajungă la o mântuire veşnică, în Ierusalimul de Sus, împreună cu toţi cei ce l-au urmat!

Dacă şi părintele Iosif ar fi rămas la scaunul moale şi la situaţia avantajoasă pe care le avea înainte de a porni de la rugul Oastei Domnului pentru a dezrobi mulţimile care zăceau gemând în robia păcatului şi a diavolului, trupeşte ar fi putut fi bine şi de el, cum fusese bine mai înainte de Moise la curtea lui Faraon, sau de Pavel în preţuirea mai marilor săi din Ierusalim. Dar vai, ce ne-am fi făcut noi cei la care a fost trimes şi el şi pe care el ne-a dezrobit prin Hristos din întunericul cel mai nefericit şi din osânda cea mai adâncă?

Binecuvântat să fie Domnul şi Dumnezeul nostru care nu i-a lăsat pe aceşti dezrobitori să se bucure mai departe de plăcerile de o clipă ale lumii şi ale condiţiilor pe care le aveau, ci i-a ales şi i-a trimes să sufere, să lupte împreună cu poporul care trebuia dezrobit şi călăuzit până la ajungerea în Canaanul şi Ierusalimul cel ceresc!

Domnul şi Dumnezeul Răsplătirilor să le dăruiască în veşnicie slava şi cununa Lui pentru tot ce au suferit ca să ne mântuim noi!

26 - Ocara lui Hristos

Ceea ce vă spun acum nu este o taină - şi totuşi este una dintre cele mai adânci şi mai minunate taine ale lui Dumnezeu. Această taină cu putinţă a fi văzută, cunoscută şi ştiută de toţi, este marea putere transformatoare a Jertfei lui Isus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. Această taină este asemenea tainei naşterii din nou, dar este mai mare decât ea, fiindcă taina naşterii din nou tot prin taina puterii transformatoare a Jertfei lui Hristos se poate face. Este mai mare şi decât taina învierii morţilor, pentru că şi aceasta tot prin taina puterii transformatoare a Jertfei lui Hristos se va putea împlini. Este mai mare decât toate celelalte taine care se petrec în viaţa creştinului, în viaţa bisericii şi în viaţa omenirii, căci şi acestea toate numai şi numai prin lucrarea tainei puterii transformatoare a Jertfei lui Hristos se pot împlini.

Una din aceste taine minunate, care din durere face bucurie, din slăbiciune face biruinţă şi din ruşine face slavă, este taina transformării minunate a ocării lui Hristos într-o bogăţie mai mare decât toate comorile lumii. După cum a fost pentru Moise, după cum a fost pentru Sfântul Apostol Pavel când zicea: În adevăr, în toată curtea împărătească, şi pretutindeni aiurea toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. Pe adevărul lui Hristos care este în mine, nimeni nu-mi va răpi această pricină de laudă (Filipeni 1, 13; 2 Cor. 11, 10). Şi tot aşa a fost şi pentru părintele nostru în Hristos, care când a fost dispreţuit a zis: Mi s-a luat numele şi haina de preot... Aceasta este o ocară a lui Hristos pentru mine, dar slăvit să fie Domnul că mie aceste lucruri mi se întâmplă nu pentru că aş fi săvârşit vreun lucru nevrednic sau păcătos, ci numai şi numai pentru că am mărturisit şi am căutat să-L mărturisesc pe Isus Cel Răstignit cu toată puterea sufletului meu bisericii mele, ţării mele şi neamului meu. Singură aceasta este vina pentru care sufăr eu acum ocara lui Hristos, dar încă odată slăvit să fie Domnul pentru această ocară. Mă închin până la pământ înaintea Domnului meu Isus Hristos care mă învredniceşte astfel şi pe mine de o parte din ocara Lui. El să mă ajute să o port până la sfârşit, ca să mă pot bucura apoi şi de împărăţirea cu El, după cum este scris: Dacă răbdăm împreună cu El şi pentru El, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se leapădă de noi (2 Timotei 2, 12).

Moartea răstignit pe cruce era o ocară înainte de răstignirea lui Isus pe o Cruce. Dar prin puterea Jertfei lui Hristos Cel Răstignit, Crucea care mai înainte era un semn de ocară şi de slăbiciune, s-a transformat dintr-odată şi pe veşnicie într-un semn de cea mai mare cinste şi biruinţă.

Lanţurile şi suferinţele celor necredincioşi şi vinovaţi erau un semn de ocară şi de chinuire. Dar lanţurile şi suferinţele celor credincioşi şi nevinovaţi au fost transformate de Hristos în pricină de slavă şi bucurie.

Închisorile şi condamnările celor vinovaţi de furturi, de crime, de spargeri şi de alte fărădelegi, sunt desigur o ruşine şi o înjosire pentru toată viaţa. Dar închisorile şi condamnările celor nevinovaţi de nici o nelegiuire, ci numai pentru iubirea şi lucrarea lor pentru Hristos, puterea Lui le transformă în cele mai strălucite titluri de glorie. Un osândit al lumii trebuie să umble totdeauna cu capul aplecat printre oameni, pe când un osândit al lui Hristos trebuie să umble mereu cu fruntea sus, fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte fericit (Iacov 5, 11).

Aşa lucrează puterea transformatoare a Jertfei lui Hristos chiar şi în momentul martiriului pentru cel credincios în El. Cum faţa celor trei tineri din cuptorul de foc strălucea (Daniel 3, 25). Sau cum Sfântul Ştefan, în momentul martiriului său, strălucea (Fap. Ap. 6, 15). Aşa a făcut El şi va face să se transforme în strălucire tot ce este acum întuneric şi în slavă tot ce este acum ocară, şi pentru noi. Fiţi plini de credinţă, fraţii mei care suferiţi sau veţi mai avea de suferit pentru Hristos! Credeţi puternic şi veţi vedea în clipa cea grea cum tot ce vă îngrozea se va transforma în bucurie şi biruinţă!

35 - O înviere mai bună

Toate promisiunile lui Dumnezeu sunt făcute aleşilor Săi care ascultă Cuvântul Lui, nu înainte de moarte, ci după ea. Înainte de moarte, în viaţa aceasta, sunt promise numai necazuri şi suferinţe. Chiar şi acele binecuvântări de care vom avea nevoie şi pe care Domnul ni le va da, ele ne sunt promise numai împreună cu noi prigoniri. Deşi este foarte adevărat că Domnul ne dă atâtea bucurii, mângâieri, îndestulări şi câştiguri chiar şi în viaţa aceasta, încât uneori ne vine chiar să ne întrebăm cu mirare cum totuşi ni s-au promis numai necazuri, iar noi parcă avem numai bucurii!...

Asta este desigur o taină a dragostei Sale faţă de noi, care ne-am aşteptat numai la necazuri, după cum ni s-a spus, pentru ca să ne pregătim să le putem suferi. Iar El ne dă bucurii pe care nu ni le-a promis aici, pentru ca iarăşi să vedem că dacă aici unde nu ne-a promis ne dă totuşi atâtea binecuvântări, câte ne va da El atunci Acolo unde ni le-a promis atât de multe!...

Dar toate promisiunile lui Satana şi ale păcatului sunt numai pentru viaţa aceasta, înainte de moarte. După moarte nu spune nici unui păcătos ce-l aşteaptă dacă ascultă de ispitele lui şi face ceea ce-l îndeamnă el! După moarte el chiar spune că nu mai este nimic, pentru ca nu cumva sufletul nenorocit care ascultă pe diavolul şi face voia lui, să se oprească înspăimântat şi să spună: Ajunge! Vine moartea şi vine Judecata şi vine osânda veşnică - nu mai fac răul! Mă întorc la Dumnezeu, ca să mă izbăvească de la diavolul şi să mă spele de păcat.

De acest moment diavolul se îngrozeşte şi se leapădă. El face totul ca sufletul căzut în cursele lui să nu ajungă niciodată la această trezire şi la această întoarcere. De aceea odată cu păcatul, el îi îmbie omului fericirea şi satisfacţia numai acum şi numai aici. Despre moarte nu-i spune nimic, îi spune numai că după ea nu mai este nimic. Că doar aici este totul, pentru ca omul, liniştindu-se că nu mai are să dea nici o socoteală de ceea ce a făcut, să poată păcătui până în cea din urmă clipă, fără să se mai trezească şi să se întoarcă.

Numai când omul a ajuns la ultima sa clipă, fără să se întoarcă la Dumnezeu, atunci diavolul rânjind de bucuria pierzării bietului suflet, îi arată că este o înviere, că este o judecată, că este un iad şi o pedeapsă veşnică!...

O, fericiţi cei ce cred pe Domnul Isus Hristos şi vin la El, refuzând tot ce li se îmbie pentru a renunţa la viaţa veşnică, şi astfel dobândesc o înviere nespus mai bună şi o fericire nespus mai mare decât o poate promite orice plăcere pământească şi orice câştig dobândit prin păcat!

Dar nu numai la câştigurile lumeşti şi la slava pământească au renunţat aleşii lui Dumnezeu pentru a dobândi învierea cea strălucită de la venirea Domnului Isus, ci au primit chiar să-şi jertfească pentru dobândirea acestei învieri toată liniştea lor din lume, toate plăcerile păcatului, toate comorile înşelătoare, toată slava de o clipă a lumii, şi şi-au ales chinurile, prigonirile, batjocurile, foamea, sărăcia, răpirea averilor, temniţele, bătăile, crucea şi până la urmă moartea, fiindcă în urma tuturor acestora cuvântul cel adevărat şi netăgăduit al lui Hristos le promite şi le asigură nu numai învierea cea nespus mai bună, dar şi viaţa cea eternă care urmează acestei învieri! Şi pe care nu-i nici un cuvânt s-o poată descrie şi arăta atât de strălucită şi fericită cum este în adevăr (1 Cor. 2, 9).

O, fiul meu şi sufletul meu, urmează şi tu pilda marilor şi sfinţilor tăi înaintaşi şi nu sta niciodată la îndoială când este vorba să alegi între plăcerile de o clipă ale păcatului, şi între izbăvirea ce ţi se îmbie de către Satana şi de către lumea de acum - şi Slava Viitoare, pe care ţi-o dă Isus Hristos. Alege acum hotărât să rămâi cu Hristos, să trăieşti şi să mori cu El, dar să dobândeşti învierea cea nespus mai bună. Suferinţele ţin o clipă, însă bucuriile vor ţine veşnic.

36 - Alţii au suferit...

În cartea Actele martirice, apărută în anul 1983 la Editura Cărţilor Bisericeşti, sunt prezentate pe larg nişte documente din vremea primilor creştini despre câteva astfel de pătimiri şi martirii pentru Hristos. Întocmai cum se arată în aceste versete din sfântul apostol de azi. Am dori ca toţi fraţii noştri să poată ajunge să citească această carte care se poate găsi prin bibliotecile parohiale, pentru a vedea nu numai cât de puternică trebuie să fie şi credinţa noastră, ca a lor, ci şi pentru a se convinge că în clipa hotărâtoare a suferinţei, care ne-o cere dragostea neclintită faţă de Hristos, puterea cea mare a lui Dumnezeu ne întăreşte şi pe noi, pe oricare, ca pe ei, în aşa fel încât nu există suferinţă ca să n-o putem suporta şi birui.

Dar pentru că ştim că cei mai mulţi dintre fraţi nu au avut şi poate nu vor avea posibilitatea s-o citească, am vrea să amintim aici câteva din numele acelor sfinţi şi martiri ale căror jertfe s-au adăugat la cele din Sfintele Scripturi. Şi ale căror nume împodobesc Istoria Bisericii şi panourile de onoare ale cerului.

În primul rând, este amintit martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, ucis pentru Hristos în 23 februarie, anul 155. În cuvântul de început scrie între altele: Fericite şi vrednice de laudă sunt toate muceniciile care s-au făcut după voia lui Dumnezeu... Într-adevăr, cine nu va admira curajul, răbdarea şi iubirea lor de Dumnezeu? Sfâşiaţi prin biciuiri, de li se vedea alcătuirea trupului lor până la venele şi arterele dinăuntru, ei au răbdat atât de mult, încât şi pe cei ce stăteau în jurul lor i-au făcut să plângă... iar ei au arătat atâta tărie sufletească, încât nici unul din ei n-a gemut... cei chinuiţi dovedindu-ne tuturor că în ceasul muceniciei, prea vitejii martiri ai lui Hristos sunt ca şi dezbrăcaţi de trup... că Domnul Însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ei.

Sfântul Policarp înainte cu trei zile de a fi prins, şi-a văzut într-o vedenie perna lui cuprinsă de flăcări şi atunci a spus celor din jurul lui: Fraţilor, eu trebuie să fiu ars de viu pentru Numele Mântuitorului nostru Isus Hristos. Era de 86 de ani când a fost luat de trimişii judecătorilor necredincioşi, şi după ce a fost chinuit în tot felul ca să se lepede de Domnul Isus, iar el nevoind să-L trădeze pe Domnul, ci stând tare în credinţa sa, până la urmă a fost judecat să fie ars pe rug... Trebuind să fie prins în cuie de stâlpul pe care trebuia să ardă, el le-a zis: Nu-i nevoie nici să mă prindeţi în cuie, nici să mă legaţi, căci eu stau singur, ca să ard ca o jertfă dulce pentru Hristos...

Despre alţi şapte martiri: Iustin, Hariton, Harit, Evelpist, Hierax, Peon şi Liberian, ucişi în iunie anul 155, se scriu la fel lucruri nespus de frumoase cum au mărturisit şi au suferit şi ei pentru Domnul până la moarte.

În persecuţia izbucnită în Galia, Franţa, în 1 August, anul 177, au fost ucişi un număr foarte mare de fraţi şi surori, dintre care unii sunt amintiţi cu numele lor. Printre ei sunt mulţi tineri şi chiar şi copii care au mărturisit puternic credinţa lor în Domnul Isus şi n-au vrut să primească iertarea ce li se dădea în schimbul lepădării de Hristos. Toţi aceştia au primit moartea de martiri, fiind unii tăiaţi cu sabia, alţii aruncaţi la fiarele sălbatice, alţii arşi pe rug.

Minunate au fost îndeosebi mărturisirile, răbdarea, declaraţiile şi ale martirilor de la Lyon, ale sfinţilor Scilitani, ale Sfântului Apolos, ale Sfintelor Perpetua şi Felicitas, două tinere mame creştine care au suferit cele mai cumplite chinuri, fără a slăbi întru nimic în hotărârea şi mărturisirea credinţei lor în Hristos. Istoria martiriului lor ca şi a altor tinere creştine nu poate fi redată aici. Ea trebuie să fie citită pentru a se vedea mărturisite de ele însele şi păstrate sub formă de declaraţii ale lor în faţa judecăţii şi a morţii, pentru a se putea vedea întreaga frumuseţe şi biruinţă a dragostei, a credinţei şi a nădejdii lor în Hristos Isus, Mântuitorul şi Răsplata noastră cea mare.

Nici nouă nu ne-ar ajunge nici timpul şi nici locul ca să pomenim aici numele şi faptele acelor nenumăraţi înaintaşi ai credinţei noastre din vechime şi de mai curând, care prin pilda lor de viaţă şi prin curajul morţii lor, ne sunt lanţul nostru de aur, de care fiind legaţi prin aceeaşi alegere Dumnezeiască, să ne arătăm vrednici ca şi ei, suferind şi biruind până la moarte în urmarea şi ascultarea noastră de Mântuitorul nostru, ca să putem ajunge şi noi cu vrednicie lângă El şi lângă ei.

40 - Să n-ajungă ei... fără noi

Sfântul apostol de astăzi se încheie cu un îndemn nespus de mângâietor pentru noi, când zice: Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.

- Cum adică n-au primit ce le-a fost făgăduit?

- Ei au văzut numai prin credinţă pentru urmaşii lor, ştiind bine că ei înşişi nu vor ajunge să vadă împlinirea marilor idealuri pentru care ei se jertfeau... Iată de pildă, Avraam. Despre el este scris: Avraam a săltat de bucurie că are să vadă Ziua Mea... A văzut-o doar prin credinţă, fiindcă Ziua lui Hristos avea să vină cu mii de ani mai târziu.

Iosif care a murit în Egipt a văzut doar prin credinţă eliberarea poporului său din robie, eliberare care avea să vină peste câteva sute de ani, dar a cerut ca atunci să fie luate şi oasele lui, împreună cu ei în Canaan (Geneza 50, 25).

Cei ieşiţi din Egipt au plecat cu nădejde spre Canaan, deşi mulţi dintre ei nici nu mai sperau să ajungă acolo şi nici n-au ajuns, dar au plecat spre ţara făgăduită.

Cei care au primit credinţa în Domnul Isus s-au înrolat în oştirea Lui cu porunca să meargă până la marginile pământului să vestească Evanghelia la orice făptură şi să lupte pentru ca odată toată lumea să fie adusă la ascultarea de Hristos. Ei au pornit, au luptat, au propovăduit, au sângerat şi au murit, ştiind bine că ei înşişi, trupeşte nu vor ajunge niciodată să vadă cu ochii lor împlinirea acestui ideal, dar au murit convinşi că va veni o vreme strălucită când peste vremi şi vremi, cineva din urmaşii lor va ajunge să vadă împlinită această sfântă promisiune şi dorinţă a lui Hristos.

Martirii şi înaintaşii poporului nostru care de două mii de ani au luptat pentru realizarea marelui nostru ideal naţional, figurile măreţe ale acestui strălucit trecut, care cu mii, cu sute sau cu zeci de ani înaintea împlinirii idealului pentru care luptau şi sufereau ei, au ştiut că nu ei, ci cândva urmaşii lor vor ajunge să vadă împlinirea pentru care mureau ei, au fost şi ei tot printre cei care doar prin credinţă au văzut măreţia idealului pentru care luptau. Dar erau neclintit încredinţaţi că odată dreptatea cauzei lor tot va învinge, iar urmaşii lor vor ajunge cândva să vadă cu ochii lor ceea ce ei doar prin credinţă au văzut.

Înaintaşii noştri în Lucrarea Oastei Domnului, la fel. Începând lupta mântuirii pentru biserica noastră şi pentru poporul nostru în nişte condiţii atât de grele şi cu puteri atât de slabe, n-au putut vedea decât printr-o puternică şi neclintită credinţă că undeva în viitor, Lucrarea profetică şi divină a Oastei Domnului va ajunge totuşi să antreneze tot numărul neamului nostru şi toată energia spirituală a bisericii noastre pentru acest divin ideal spre care a ridicat-o Dumnezeu.

Şi cum toate idealurile drepte şi divine ajung odată şi odată la realizarea lor, noi ştim astăzi că acest ideal măreţ şi frumos se va realiza la vremea lui. Trebuie numai ca jertfele curate cerute pentru împlinirea lui şi timpul rânduit de Dumnezeu pentru această împlinire să se aducă, şi atunci cum toate au venit frumoase la împlinire la vremea lor, va veni şi acesta la vremea lui.

Fiul meu şi fraţii mei, să credem şi noi puternic în dragostea lui Dumnezeu şi în dreptatea cauzei noastre! Să luptăm frumos şi să ne jertfim curat pentru aceasta - şi vom vedea odată ori noi, ori urmaşii noştri realizarea acestui măreţ şi divin ideal pentru care au pornit, au luptat şi au murit părinţii noştri în Hristos!

O Doamne şi Dumnezeul nostru, Te rugăm ajută-ne să nu slăbim şi să nu ne îndoim până vom ajunge prin vedere, ceea ce acum privim numai prin credinţă! Amin.