La Apostolul din Duminica a 2-a a Postului Mare

10. Şi iarăşi: “La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul, şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale;

11. Ele vor pieri, dar Tu rămâi, toate se vor învechi ca o haină;

12. le vei face sul ca pe o manta, şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaşi, şi anii Tăi nu se vor sfârşi.”

13. Şi căruia din îngeri i-a zis El vreodată: “Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale?”

14. Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?

1. De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele.

2. Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit, şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire,

3. cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o.

10 - La început, Tu Doamne...

Duhul Sfânt al Domnului nostru ne aduce mereu aminte de Făcătorul tuturor celor făcute, pentru ca niciodată să nu uităm că toate sunt prin El şi pentru El şi că pentru toate, oricum ar fi ele, trebuie să-I aducem slavă acum şi în vecii vecilor, după cum este scris

în Romani 11, 36.

În Cartea Proverbelor, Fiul lui Dumnezeu este numai Înţelepciune (Prov. 8, 22-36). Prin Înţelepciune, Dumnezeu le-a făcut pe toate, după cum este scris: Toate cu înţelepciune le-ai făcut (Psalm 104, 24).

Iar Înţelepciunea era Hristos, fiindcă despre El este scris: El a fost făcut pentru noi Înţelepciune... şi toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El (1 Cor. 1, 30; Ioan 1, 3).

- Dar oare ce a fost făcut mai întâi: cerul sau pământul? - s-au întrebat profeţii. Căci într-un loc este scris: La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (Geneza 1, 1), iar în alt loc este scris: Tu ai întemeiat... pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale (Psalm 102, 25).

Şi Duhul i-a luminat:

- Pe amândouă le-a făcut în acelaşi timp, în aceeaşi zi, în aceeaşi clipă. Şi iată cum:

La voinţa Tatălui şi la inspiraţia Duhului, Domnul Isus Şi-a întins Mâna dreaptă în sus, a făcut un cerc larg - şi atunci a apărut cerul, şi coborând Mâna Lui stângă în acelaşi fel, a apărut pământul. Domnul le-a privit şi pe unul şi pe celălalt şi amândouă I-au fost la fel de dragi... Atunci se spune că cerul a început să cânte, iar pământul a început să plângă.

Şi Domnul S-a aplecat asupra pământului şi l-a întrebat:

- Pământule, tu de ce plângi?

- O, Făcătorul şi Binefăcătorul meu, - se zice că I-a răspuns pământul - plâng pentru că cerul este sus şi el este totdeauna în apropierea Ta. Scaunul Tău de domnie este în el şi Slava Feţei Tale îl luminează totdeauna. Acolo este Împărăţia Ta fericită în care durerea şi moartea nu pătrund. Acolo masa Ta este totdeauna întinsă şi toate ospătează la ea, de aceea el poate să cânte, dar eu sunt jos în umbra Ta, departe de Tine şi tot ce primesc eu îmi vine numai prin cer, prin bunăvoinţa cerului, iar tot ce se află pe mine este rânduit trecerii şi morţii... Atunci Doamne, oare cum să nu plâng?

Dar Domnul aplecându-Se cu milă spre el, îi zise:

- Nu plânge şi nu fi întristat... Ai răbdare acum şi credinţă. Va veni o zi când toate acestea pe care le suferi tu acum vor trece, căci printr-un Preţ Sfânt datoriile tale vor fi plătite şi printr-o înnoire strălucită tu vei fi schimbat. Atunci şi tu vei ca şi cerul, plin de cântări.

Şi imnuri de slavă vor răsuna veşnic şi pe întinderile tale fericite.

11 - Ele vor pieri

Dar se spune mai departe că iarăşi s-au întrebat înţelepţii şi profeţii:

- În Cartea Începutului este scris: Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune (Geneza 1, 31). Atunci de ce este scris: ele vor pieri... le vei schimba ca pe un veşmânt şi se vor schimba (Psalm 102, 26). Şi iarăşi Duhul Înţelepciunii le-ar fi inspirat răspunsul:

- După cum un creator înţelept, în dorinţa lui de a realiza mereu ceva mai bun, lucrează mereu şi distruge ceea ce nu este atât de frumos cum vrea el, pentru a crea ceva şi mai frumos, tot aşa şi Făcătorul, binecuvântat să fie El, - Se bucură mereu când în locul unei opere care s-a deteriorat, creează o alta mai nouă şi cu totul perfectă.

Şi după cum stăpânul unei case frumoase, dar care s-a învechit, o dărâmă pe aceasta şi îşi face în locul ei o alta şi mai frumoasă...

Ori după cum cineva aruncă un veşmânt care s-a rupt, pentru a-şi lucra un altul, nespus mai frumos, tot aşa şi El, Cel Veşnic, are bucuria de a înnoi mereu lucrurile Sale, după cum iarăşi tot El Însuşi a făgăduit când a zis: Iată Eu fac toate lucrurile noi... scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate (Apoc. 21, 5).

Bucuria de a înlocui ceva învechit cu ceva nou şi nespus mai bun este pusă de Domnul Dumnezeu şi în inimile noastre, făpturile Sale. Pentru că prin însăşi învechirea lor, lucrurile se uzează şi se strică. A înlocui o mobilă veche cu una nouă, a strica o casă dărăpănată spre a zidi una nouă, a înlocui o unealtă uzată cu una nouă - acestea sunt unele dintre cele mai mari bucurii. Cu câtă grabă şi nerăbdare arunci în foc o creaţie slabă, când pe aceeaşi idee îţi vine o inspiraţie nespus mai fericită şi o realizezi nespus mai frumos!...

Numai cine a ajuns la limita inspiraţiei sale şi nu mai poate realiza nimic, acela se mulţumeşte cu starea sa şi nu mai doreşte nimic, fiindcă nu mai poate nimic. Dar acela este condamnat la uzură şi moarte.

Dar Cine este Nesfârşit în Ani, Nesfârşit în Putere, Nesfârşit în Înţelepciune, Nesfârşit în Inspiraţie, Nesfârşit în toate, - Acela este mereu în lucru, după cum este scris: Tatăl Meu lucrează şi Eu de asemenea lucrez... (Ioan 5, 17).

O, ce Creator Desăvârşit, Veşnic Tânăr, veşnic în plinătatea tuturor puterilor Sale creatoare, veşnic izvorând noi Inspiraţii în forme şi în conţinut mai minunate, - este Dumnezeu Creatorul şi Inspiratorul nostru!

Ce tainice şi minunate sunt planurile Sale iubitoare şi realizările Lui fericite, mereu mai noi şi mereu mai frumoase! Noi cei ce-L cunoaştem şi Îl iubim trebuie să avem o nemărginită şi bucuroasă încredere în El, care nu strică un lucru vechi spre a nu face în locul lui un altul nou şi mai bun. Dacă strică firea noastră cea veche, este numai spre a ne da în locul ei firea cea nouă, nespus mai strălucită. Dacă strică acest cort al nostru vechi, este numai spre a ne îmbrăca în cel nou, nespus mai fericit. Dacă va arde acest cer şi acest pământ vechi şi uzat, este numai spre a ne aşeza firea noastră cea nouă şi viaţa noastră cea nouă într-un cer nou şi un pământ nou în care va locui neprihănirea, care vor fi nemaidespărţite nici de distanţe, nici de stări, nici de condiţii, nici de legi diferite, ci vor fi atât de apropiate ca şi camerele casei noastre fără uşi între ele, care vor putea comunica unele cu altele cu nespusă uşurinţă şi bucurie, spre a-şi întregi una alteia frumuseţile şi binefacerile lor.

Dacă aţi trăit vreodată bucuria de a vă dărâma casa veche spre a vă muta în cea nouă, de a arunca o cămaşă zdrenţuită spre a vă îmbrăca una nouă, ori de a arunca o sculă rea şi învechită spre a prinde în mână una nouă şi bună, - atunci bucuraţi-vă când lăsaţi viaţa asta pentru cealaltă! Şi pământul acesta pentru celălalt. Numai siliţi-vă să aveţi drept de moştenire Acolo.

12 - Dar Tu rămâi Acelaşi

O, cât de puternic şi de odihnitor simţământ de siguranţă şi de bucurie poate da unui suflet credincios încrederea neclintită în adevărul acestor trei cuvinte: Tu rămâi Acelaşi! Şi cât de fericiţi pot fi puţinii care le cred cu adevărat!

În apostolul de astăzi, acest adevăr ne este amintit nouă în legătură cu facerea şi desfacerea celor ce se văd, ori nu se văd. Cu privire la pieirea lumilor apărute şi dispărute. Cu crearea şi recrearea cerului şi a pământului vechi şi noi. Adică în curgerea şi mişcarea nesfârşită a tuturor lucrurilor şi vremurilor, care prin ele însele sunt făcute anume spre a fi într-un continuu şi veşnic circuit. Într-o continuă şi veşnică înnoire şi învechire, apoi iarăşi înnoire, naştere şi moarte, apoi iarăşi naştere. Înflorire şi uscare, apoi iarăşi înflorire.

Ci numai El, Cel dinainte de toate şi de după ele, numai El Singurul rămâne totdeauna Acelaşi, Neînceput şi Nesfârşit. Fără îmbătrânire, fără uzură, fără moarte. Ca o stâncă neclintită în valurile mereu călătoare. Ca un munte nemişcat în vânturile mereu trecând. Ca un soare nebiruit în norii mereu risipindu-se.

Se spune aşa în Cartea Începutului: Astfel a fost o seară, apoi iarăşi o dimineaţă, ziua întâi, ori ziua a doua, ori ziua a treia... Nu cu seara care este un sfârşit se încheie, ci cu dimineaţa care este un început. Căci dimineaţa, din nou, trecând printr-o altă seară, pregăteşte un alt început.

Cât de asemănătoare sunt acestea şi totuşi fiecare este alta şi altfel!

Numai Făcătorul lor, binecuvântat să fie El, este Acelaşi şi rămâne Acelaşi. Cum a fost Ieri, aşa este şi Astăzi. Şi aşa va fi în Veci. Fiindcă este scris: În El nu este schimbare, nici umbră de mutare (Iacov 1, 17).

Deci nu Soarele trebuie să meargă după umbre, ci umbrele trebuie să meargă după el.

Nu Făcătorul depinde de făpturi, ci făpturile depind de El. Nu ţărmul aleargă după valuri,

ci valurile aleargă spre el.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că El fiind Veşnicul Soare, iar noi trecătorii nori, când suntem în faţa Lui să ne lăsăm pătrunşi şi luminaţi de El. El fiind Veşnicul Ţărm, iar noi călătoarele valuri, trebuie să ne oprim totdeauna la El, să ne prăbuşim la picioarele Lui, să ne topim tot zbuciumul şi toată alergarea noastră în braţele Lui, în Fiinţa Lui, în Voia Lui. El fiind Veşnicul Neschimbat, iar noi necontenit schimbătorii, să ne încredinţăm totdeauna că voia Lui, că Legea Lui şi rânduiala Sa sunt nu numai cele mai înţelepte, mai bune şi desăvârşite, ci şi cele mai potrivite, mai folositoare şi mai fericite pentru noi. Nu numai pentru toţi la un loc, ci şi pentru fiecare în parte.

El fiind Veşnicul Puternic şi Înţelept, iar noi efemerii neputincioşi şi mărginiţi, ce altceva este mai potrivit şi mai cuminte pentru noi decât a ne arunca cu totul în braţele Lui puternice, înţelepte şi iubitoare, fericit încredinţaţi că totdeauna El care ne iubeşte şi ne înţelege, ne vrea numai binele nostru! Dar Binele cel adevărat. Binele pe care numai El Singur îl vede, îl ştie şi îl poate!

Acel suflet credincios cu adevărat care are această convingere deplină, neclintită şi necurmată despre Domnul Dumnezeul său, se aseamănă cu marea liniştită, care se îmbrăţişează cu Ţărmul, nemaiavând niciodată valuri şi zbuciumări de nici un fel.

Se aseamănă cu norul străveziu care s-a oprit în dreptul Soarelui, a cărui lumină, pătrunzându-l, l-a făcut strălucitor. Se aseamănă cu fierul care, unindu-se cu focul, devine şi el fierbinte şi strălucit de aceeaşi fire şi frumuseţe cu el...

Cred din toată inima că aceste lucruri sunt întru totul adevărate, vrednice de crezut şi de primit de către orice suflet care doreşte să fie nu numai lângă Hristos sau numai cu Hristos, ci cu totul în Hristos, fiindcă numai în această stare există şi pot exista deplina siguranţă, deplina pace, deplina şi adevărata mântuire fericită.

14 - Duhuri slujitoare

Câtă vreme noi nu-L cunoaştem pe Domnul, fiind oameni lumeşti, suntem străini şi de cunoaşterea Sfintelor Scripturi, care sunt descoperirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, - atâta vreme noi suntem ca nişte orbi. Umblăm cu ochii închişi. Nu ştim unde mergem şi nu vedem ce ne aşteaptă. Nici trupeşte, nici sufleteşte. Nici acum, nici mai târziu. Nici în viaţă, nici în moarte.

Ci numai când omul ascultă glasul Domnului şi vine la Hristos, atunci i se deschid ochii, i se desfundă urechile şi i se luminează mintea şi inima. Pentru că omul abia atunci primeşte naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt.

Acest om nou este omul duhovnicesc, de o fire duhovnicească, cu o pricepere şi o însuşire care îl fac în stare să înţeleagă şi să vadă lumea duhovnicească şi veşnică. Adică acele realităţi pe care omul firesc nu le vede, dar care sunt singurele realităţi cu adevărat însemnate şi eterne.

Pentru un om care nu s-a născut din nou, din Cuvântul şi din Duhul Sfânt, lumea duhovnicească este ca şi cum n-ar exista deloc. Toate realităţile strălucite şi cutremurătoare, care singurele sunt adevărate şi statornice, pentru un astfel de om sunt total necunoscute. Vai, ce orbie nefericită este a nu le vedea aceste fericite şi mântuitoare realităţi! Vai ce nefericite sunt acele fiinţe omeneşti care trăiesc numai pentru satisfacţia simţurilor trupeşti pe care ei înşişi şi le pervertesc, spre a-şi prăbuşi fiinţa într-un noroi tot mai murdar şi etern!

Ce îngroziţi se vor trezi aceştia în clipa morţii şi a judecăţii, când vor vedea nu numai în ce minciună au trăit, ci şi ce adevăr strălucit era lângă ei, dar în orbia lor voită l-au respins şi l-au pierdut!

Dar pentru noi, cei cărora prin harul Domnului nostru Isus Hristos ni s-au deschis ochii cei duhovniceşti şi care dorim să înaintăm mereu în cercetarea şi cunoaşterea strălucitelor realităţi ale lumii duhovniceşti pentru care ne-am născut din nou, pe care le iubim şi în care vrem să ne trăim viaţa noastră aici şi în veşnicie, aceste realităţi au căpătat un preţ atât de mare, încât nici o altă realitate din lumea aceasta nu le poate acoperi.

Una din aceste minunate realităţi ale lumii noi şi veşnice în care am pătruns prin naşterea din nou, este cunoaşterea duhurilor slujitoare ale îngerilor, fiinţele strălucite care fac adeseori legătura dintre Făcătorul nostru şi noi, făpturile Lui; care împlinesc atâtea felurite slujbe după voia Domnului şi Dumnezeului nostru, atât pentru El, cât şi pentru noi.

Printre acele minunate descoperiri pe care Sfântul Cuvânt al Domnului ni le face cunoscute când venim la El şi ne aplecăm inima şi ascultarea noastră la glasul Lui, vom afla astfel şi că noi, odată pătrunşi în lumea duhovnicească unde stăpâneşte peste tot puternica şi strălucita Prezenţă a lui Dumnezeu, suntem înconjuraţi de o lume nouă şi nemărginită, plină de nenumărate mii şi mii de fiinţe strălucite şi minunate, prietenoase şi binefăcătoare pentru noi, însufleţite de acelaşi gând şi duh al lui Dumnezeu, care umplu totul şi care fac totul numai pentru împlinirea voii Lui, care este fericirea tuturor lumilor şi fiinţelor create de El.

Astfel vom vedea că în sute şi sute de locuri, Biblia, adevăratul Cuvânt Dumnezeiesc, ne descoperă existenţa şi lumea îngerilor, numindu-i duhuri slujitoare trimese de Dumnezeu pentru împlinirea feluritelor slujbe între El şi oameni, în vederea singurului scop al mântuirii şi al fericirii noastre.

Încă de la facerea lumilor văzute şi nevăzute, aceste duhuri slujitoare au fost puterile binecuvântate de care Dumnezeu S-a folosit mereu. Şi după cum Făcătorul tuturor ne-a dat nouă celor trupeşti să devenim duhovniceşti, le-a dat şi lor celor duhovniceşti să poată deveni şi trupeşti pentru timpul şi scopul rânduit de înţelepciunea Lui. Nu ne-ar ajunge timpul şi locul dacă am începe să vorbim aici, cu de-amănuntul despre în câte locuri din Biblie sunt arătaţi îngerii în împlinirea acestor slujbe şi porunci spre binele şi fericirea noastră! Căci în sute de feluri sunt arătaţi apărătorii noştri, călăuzitori, vestitori, însoţitori, salvatori în primejdii, mângâietori în necaz, binevoitori în slăbiciuni, mijlocitori în rugăciuni, fericiţi în cântări, luminători în Cuvânt, prezenţi întotdeauna lângă noi şi păzitorii noştri şi ai copiilor noştri...

Lumea lor strălucită este însoţitoarea noastră nevăzută acum, dar în curând noi vom trece în lumea aceasta a lor, bucurându-ne în veci de acelaşi har, să-L vedem şi să-L slăvim, ca şi ei, pe Făcătorul şi Binefăcătorul nostru şi al lor!

Fiul meu şi sufletul meu, să ne bucurăm şi să ne mângâiem cu aceste cuvinte!

1 - Ca să nu fim depărtaţi

Când auzim astfel de lucruri strălucite şi minunate, toată fiinţa noastră pluteşte ca într-un vis, trăind uneori chiar aievea aceste realităţi duhovniceşti cu duhul nostru şi cu simţurile lui noi şi cereşti.

O, cât de adeseori ar trebui să dorim noi şi să ne silim să ne creăm astfel de stări duhovniceşti în care să trăim cât mai prelung şi cât mai din plin! În mijlocul acestor lucruri şi între aceste realităţi, nu numai că ne vom familiariza cât mai deplin cu ele, pentru că în curând le vom gusta aievea, ci şi petrecerea cât mai îndelungată în mijlocul lor ne învaţă cât de însemnat lucru este ca noi să le dorim şi să le preţuim în totul pe acestea. Şi să ştim cât de mult să le dispreţuim pe cele lumeşti şi trecătoare de care nu numai că ne vom despărţi pe totdeauna atât de curând, dar ele ne şi orbesc şi ne înrobesc, spre nefericirea noastră, atât de mult...

Citiţi Biblia, Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, căci singură ea ne descoperă strălucitorul adevăr despre veşnicele realităţi cu adevărat vrednice a le primi şi a le păstra. Dar în cercetarea acestui Dumnezeiesc Cuvânt urmăriţi cunoaşterea şi dobândirea mai întâi şi deplină a acestor lucruri care ne transpun în starea cea mai înalt duhovnicească. Şi ne fac să petrecem în mijlocul acestor realităţi divine unde Prezenţa lui Dumnezeu şi frumuseţea trăirilor în El ne dau tot mai mult părtăşia Lui. Şi ne ţin în acea înaltă şi dulce atmosferă în care lumea fiinţelor divine şi sfinte devine mediul nostru obişnuit şi normal. Iar lumea fiinţelor lumeşti ne devine ceva tot mai străin şi tot mai de nesuportat.

Când vom fi ajuns în această stare şi în aceste realităţi, abia atunci noi am devenit părtaşi firii Dumnezeieşti (2 Petru 1, 4); părtaşi sfinţeniei Lui (Evrei 12, 10).

Şi transformaţi în acelaşi chip al Lui, mergând veşnic din slavă în slavă, din frumos în mai frumos, din lumină în mai lumină, prin Duhul Sfânt, veşnic şi veşnic, fiindcă în El nu sunt margini şi nici sfârşit.

În această mergere veşnică, odată ajuns, este cum ai intra într-un circuit nesfârşit, într-o derivă eternă în care nu numai priveliştile sunt mereu mai noi şi mereu mai frumoase, ci şi starea este mereu mai fericită şi mai fericită. Şi capacitatea de a sesiza şi cuprinde aceste minuni este mereu şi mereu mai largă, mai profundă, mai clară, mai cuprinzătoare. Până când imaginaţia şi condiţiile noastre de acum nu mai pot înainta.

Şi puterile noastre de acum se opresc biruite de nemărginirile ce ni se deschid spre nesfârşit, copleşite de frumuseţile ce ne devin tot mai grele. De lumina ce ne devine tot mai orbitoare, spre nepătruns, spre nebănuit!...

Ajunşi aici, strigăm şi noi ca Sfântul vizionar: O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi? Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin (Rom. 11, 33-36).

Iată dar fiul meu şi sufletul meu, cât de puternic şi de statornic trebuie să ne ţinem noi de aceste lucruri pe care le-am auzit, pe care am început să le gustăm şi pentru care simţim că trebuie să ne dăm toate puterile, toate avuţiile şi toate lacrimile noastre, nu numai pentru a nu fi depărtaţi de ele, ci şi mai mult, pentru a ni le apropia, a ni le însuşi, a ni le familiariza, până când ele vor deveni pâinea noastră, aerul nostru, simţirea şi gândirea întregii noastre fiinţe. Atunci trecerea noastră din existenţa aceasta spre existenţa cealaltă în care le vom trăi aievea şi pe veşnicie, se va face într-un fel atât de frumos şi de dulce, ca trecerea unui sărut de la un ochi iubit la celălalt...

3 - Dacă stăm nepăsători

Mergând mai departe pe şirul gândurilor de mai înainte, desigur în inimile noastre nu poate să se aprindă decât o râvnă şi mai mare, un dor şi mai fierbinte, o hotărâre şi mai puternică de a ne da şi mai mult silinţele câte le putem, pentru ca să devenim prin trăirea noastră mai curată nişte suflete vrednice de dragostea lui Dumnezeu care ne-a iubit şi ne iubeşte atât de mult. Spre a ne arăta vrednici de o chemare atât de aleasă. Spre a ne dovedi cât putem de recunoscători faţă de harul cel nespus de mare pe care ni l-a dăruit El.

Toate îndemnurile Sfintelor Scripturi făcute celor chemaţi şi aleşi să aibă parte în veşnicie de aceste strălucite şi negrăite frumuseţi sunt numai pentru a-i îndemna ca prin ascultarea lor, ei să se dovedească vrednici de încrederea Tatălui ceresc, de Jertfa Mântuitorului Isus Hristos şi de dragostea Duhului Sfânt prin care au fost rânduiţi la această moştenire împreună cu El.

Şi noi când aveam atât de la îndemâna noastră tot cuvântul acestor descoperiri, al acestor strălucite adevăruri şi al acestor negrăite binecuvântări veşnice pregătite de Dumnezeu pentru noi, cu câtă ardoare şi bucurie nerăbdătoare ar trebui să-l cercetăm! Să ne hrănim cu el.

Să ne alipim de el cu toată fiinţa noastră recunoscătoare Celui ce ni l-a dat şi ni-l păstrează.

Cum ar trebui cu lacrimi să-l sorbim ca pe o băutură dulce şi îmbătătoare! Cum ar trebui să-l credem şi să-l iubim! Cum ar trebui să-l mărturisim tuturor semenilor noştri ca pe vestea cea mai bună şi mai fericită pentru fiecare din noi! Cum ar trebui să tremure inima noastră de drag şi de teamă în faţa Lui! Şi cu ce grijă sfântă ar trebui să veghem necurmat la împlinirea lui în toate clipele, în toate stările şi în toate împrejurările vieţii noastre, pentru ca în adevăr să putem ajunge la moştenirea făgăduinţelor Lui...

Dar într-adevăr, ce dureros este să vedem că din ce în ce tot mai mulţi sunt cei care, după ce au cunoscut mântuirea lui Dumnezeu şi după ce au mărturisit-o ei înşişi o vreme, totuşi acum devin nu numai nepăsători faţă de ea, ci chiar vrăjmaşi!...

Ce să mai zici despre unii fraţi care erau aşa de plini cândva de dragoste frăţească încât străbăteau pe jos satele şi judeţele ţării, pentru a-i întâlni şi a se bucura cu ei, iar astăzi vin fraţii la uşa lor - şi nu-i primesc nici în casă! Erau plini cândva de dragostea mântuirii şi pentru copiii altora, iar astăzi nu se mai îngrijesc nici de mântuirea copiilor lor. Se duceau să citească altădată tuturor oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, iar astăzi nu-l mai citesc nici pentru ei. Aveau altădată vreme să se roage pentru oricine, acum nu se mai roagă nici pentru ei înşişi. Atunci se fereau şi de orice părea că este rău, acum nu se mai feresc nici de ceea ce văd bine că este...

Ba încă au ajuns nespus mai răi, mai mincinoşi, mai îngâmfaţi, mai obraznici, mai necinstitori ai celor sfinte şi mai dispreţuitori de orice lucru bun şi decât erau ei înşişi înainte când nu-L cunoscuseră pe Dumnezeu, nici Cuvântul Său, nici Lucrarea Lui!

O, fiul meu şi sufletul meu, roagă-te, chinui-te, luptă-te şi cutremură-te, ca să nu ajungi aşa! Ci gândul tău să se cureţe mereu, duhul tău să se sfinţească şi toată fiinţa ta să se transforme tot mai stăruitor şi mai frumos din slavă în slavă prin Duhul Domnului, până vom ajunge şi tu şi eu, ca El, pentru a-L vedea aşa cum este (1 Ioan 3, 2).

O, Fericitul, Strălucitul şi Singurul nostru Dumnezeu şi Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru şi al tuturor celor ce au fost, al celor ce sunt şi al celor ce vor fi, Slavă veşnică Ţie!

Tu care Singurul ai nemurirea, care locuieşti într-o lumină de care noi nu ne putem apropia, Tu ai puterea, cinstea şi slava veşnică. Te rugăm ai milă de noi, slabele Tale făpturi, şi ajută-ne prin harul Tău să Te dorim, să Te căutăm, să Te aflăm şi să Te realizăm în viaţa noastră încă începând din existenţa aceasta, pentru ca să ne faci vrednici astfel de contopirea deplină cu Tine şi în Tine pe veşnicie. Amin.