La Apostolul din Duminica a 3-a a Postului Mare (a Sfintei Cruci)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
14. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile - pe Isus, Fiul lui Dumnezeu - să rămânem tari în mărturisirea noastră.
15. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.
16. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.
1. În adevăr, orice mare preot, luat din mijlocul oamenilor, este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate.
2. El poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune.
3. Şi, din pricina acestei slăbiciuni, trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât şi pentru ale norodului.
4. Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron.
5. Tot aşa şi Hristos, nu Şi-a luat Singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: “Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.”
6. Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.”
14 - Să rămânem tari în mărturisirea noastră
Atâta vreme cât un om are la spatele său un puternic sprijin apărător, omul acela nu se teme de nici un vrăjmaş, ci luptă, bizuindu-se pe acest sprijin, fără să se clatine şi fără să se predea, fiindcă tot gândul său este mereu la acest puternic sprijin care îl face biruitor.
Când un om este în faţa unei judecăţi şi are un apărător pe care şi-l ştie puternic, înţelept şi influent, omul acela chiar vinovat fiind, totuşi rămâne neclătinat în mărturisirea lui. El este sigur că judecătorul va primi apărarea sa şi-l va achita de orice osândă, fiindcă cel care îl apără stă lângă el, garantând achitarea sa.
Tot aşa când un suflet credincios are o puternică încredere în Domnul Isus pe care şi-L ştie Mântuitorul lui dulce şi Sprijinitorul său tare, atâta vreme acest suflet credincios rămâne statornic alipit de Hristos şi mărturiseşte cu îndrăzneală în faţa oamenilor voia şi Cuvântul lui Dumnezeu. Ştiindu-se sprijinit de meritele Jertfei de pe Cruce ale Domnului Isus - rugăciunile sale sunt pline de încredere înaintea Tatălui. Mulţumirile sale sunt pline de căldură înaintea Fiului. Şi mărturisirile sale sunt pline de roade înaintea Duhului Sfânt. O, ce minunată viaţă este viaţa unui astfel de credincios în faţa tuturora, câtă vreme el trăieşte şi lucrează prin această încredere!
Dar vai, cât de nefericită schimbare pierzătoare se produce în viaţa celui care se pomeneşte în luptă, că rămâne dintr-odată fără sprijin! În judecată, fără apărător. Şi în lume, fără Hristos!
Şi vai cât de multe sunt sufletele care au fost cândva biruitoare, iar acum zac prăbuşite în robia păcatului cu care luptaseră cândva atât de curajos! Dar acum păcatul i-a biruit total! Câte sunt sufletele care mărturiseau cândva în felul cel mai strălucit despre mântuirea lui Hristos, dar acum tăgăduiesc această mântuire prin trăirea lor în felul cel mai nevrednic!
Cum de au ajuns aceştia aşa? Foarte uşor au ajuns, pentru că vrăjmaşul le-a stricat inima de la curăţia dragostei faţă de Hristos. Şi îndată ce inima îşi pierde curăţia faţă de dragoste, ea prin această pierdere a şi căzut.
Curăţia dragostei este un lucru atât de scump şi atât de gingaş, ca un vas de foarte mare preţ, dar foarte fragil. Dacă nu umbli cu el cu cea mai mare grijă şi dacă nu-l păstrezi cu cea mai dulce scumpătate, uşor poate să cadă sau să se spargă. Iar odată căzut, în veci nu se mai poate reface cum a fost... De aceea este scris: Este cu neputinţă să fim înnoiţi iarăşi... (Evrei 6, 6).
O, suflete al meu şi fiul meu, veghează mereu şi rămâi tare în mărturisirea ta, păstrându-ţi nepătată curăţia dragostei tale dintâi!
15 - Milă de slăbiciunile noastre
Cea mai mare putere în rugăciunile mele mi-a dat-o şi mi-o dă totdeauna dulcea încredinţare care îmi vine în inima mea gândind la cuvintele acestui sfânt verset. Cea mai mare îndrăzneală în pocăinţa mea îmi vine când înaintea Domnului mă bizui pe această duioasă făgăduinţă. Cea mai dulce pace şi încurajare în nereuşitele mele, în greşelile mele, în prăbuşirile mele trupeşti şi sufleteşti îmi vine numai de la această dulce încredinţare pe bunătatea puterii Marelui meu Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. Încredinţarea că El nu este aspru şi neîndurător ca alţi mari preoţi lumeşti care apără numai pentru darurile mari sau numai pe oamenii mari... Ci Hristos, Dulcele nostru Mijlocitor, este Marele şi Unicul nostru Preot care are milă de slăbiciunile noastre, nu fiindcă le-ar avea şi El, ci pentru că ispitit fiind de toate acestea întocmai ca şi noi, dar fără păcat, ni le cunoaşte, ni le înţelege şi ni le acoperă...
A fost o vreme la început când eu nu aflasem încă acest adevăr şi nu cunoscusem încă această liniştitoare făgăduinţă din Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. În vremea aceea am fost adeseori chinuit, îngrijorat şi chiar deznădăjduit de slăbiciunile pe care de prea multe ori le vedeam în viaţa mea.
Mă aplecam la rugăciune, dar de atâtea ori n-aveam nici o putere, nici o căldură, nici o înfiorare în rugăciunea mea. Şi mă ridicam din genunchi fără bucurie în inimă, fără lacrimi în ochi, fără linişte în duh.
Mă ridicam la Cuvânt, dar mintea mea era pustie; vorbirea mea, goală; ascultătorii mei erau de gheaţă...
Puneam mâna pe condei, dar hârtia mea rămânea albă; mintea mea, răvăşită; aripile inspiraţiei mele, frânte.
Mă apucam de un lucru, dar ochiul meu nu mai vedea limpede, mâna mea nu mai era sigură, priceperea mea nu mai ştia cum să facă, şi lucrul meu ieşea o batjocură!...
Vedeam păcatul venind spre mine, ori eu mergând spre el. Ştiam că este păcatul, fiindcă lumina Cuvântului Sfânt mi-l arătase limpede. Ştiam că trebuie să-l osândesc şi să nu-l fac, fiindcă Duhul Sfânt care era în mine mă înştiinţa clar asupra acestui lucru... Şi totuşi... şi totuşi, când el era lângă mine şi eu eram lângă el, un văl neguros se prăbuşea peste ochii minţii mele. O căldură moleşitoare învăluia inima mea. Şi o vrajă satanică îmi robea toată puterea fiinţei mele. Şi cădeam.
Cădeam. Dar după o clipă, în chiar clipa următoare, ceva sărea ca ars în mine, trezindu-mă, îngrozindu-mă, prăbuşindu-mă deznădăjduit de mine şi înfricoşat de Dumnezeu!...
O, câte astfel de falimente nimicitoare am avut! Uneori în clipa trezirii, văzându-mi dureroasa prăbuşire, am dorit să mor. Eram atât de descurajat, încât nici nu îndrăzneam să mai nădăjduiesc, să mai cer, să mai merit nici o iertare... Numai Singur Domnul Isus, care cunoştea zbuciumul şi deznădejdea mea, numai El m-a izbăvit că totuşi n-am ajuns la prăbuşirea totală, fiindcă nu mai îndrăzneam nici să mă rog. Satana reuşise nu numai să mă facă să cad în păcatul său, ci să mă şi rupă de mila lui Hristos, să nu mai alerg la ea!
Dar binecuvântat să fie harul şi Duhul Sfânt care mi-au luminat inima şi mi-au strălucit înaintea mea mai înalt şi mai puternic decât toate, acest fericit adevăr! Noi avem în Hristos Isus, Dulcele, Dragul şi Scumpul nostru Mântuitor, acel Veşnic şi Puternic Mare Preot care mijloceşte la Tronul Dumnezeiesc, plin de milă şi de înţelegere pentru slăbiciunile noastre.
Prin mijlocirea lui Isus primim iertarea Tatălui Sfânt, fiindcă meritele Lui acoperă lipsurile noastre. Şi prin aceasta primim şi puterea Duhului Sfânt, care însufleţeşte viaţa, care valorifică eforturile, care înnobilează calitatea realizărilor noastre, făcând ca slăbiciunea noastră să se preschimbe în putere; eşecul, în reuşită; descurajarea, în siguranţă; întristarea, în bucurie; moartea, în viaţă.
O, fiul meu şi sufletul meu, ridică-ţi ochii, înalţă-ţi capul, înflăcărează-ţi încrederea! Acolo la Dreapta Măririi, noi avem un Mare Preot Mijlocitor, care are o milă şi o înţelegere nespus de dulce şi binevoitoare faţă de noi. Cu această încredinţare să luptăm - şi toate slăbiciunile noastre se vor transforma în biruinţe!
16 - Să ne apropiem dar...
Toate înfrângerile unui suflet în lupta sa cu păcatul vin numai din cauza depărtării şi despărţirii sale de Hristos.
Cine a venit la Domnul Isus, şi dacă a venit, rămâne mereu aproape de El, lângă El, cu El şi cel mai bine, în El - acela ştie ce fericită este această stare şi ce biruitoare este toată lupta sa sprijinită de Hristos şi sprijinită pe Hristos. De aceea acel suflet nu va dori nimic mai puternic decât să rămână mereu aproape de Hristos, cu El şi în El.
Dar şi cel care s-a depărtat de acest Loc al Puterii, ştie ce dureros s-a prăbuşit îndată ce n-a mai fost sprijinit de El. Uneori s-a mai putut ridica mai uşor, alteori mai greu... dar au fost unii care nu s-au mai putut ridica niciodată. Unii s-au putut ridica până în genunchi. Alţii puţini până la jumătate. Dar foarte puţini până în vârful stării de unde căzuseră. Nici unii însă n-au uitat niciodată clipa nenorocitei căderi...
Cât ar fi dat ei în urmă ca aceasta să nu fi fost niciodată în viaţa lor! Dar când baţi un cui într-o scândură, chiar dacă îl mai scoţi vreodată de acolo, urma lui tot rămâne. Când faci o spărtură în haina cea nouă, chiar dacă o mai coşi iarăşi, cât de bine a-i coase-o, locul tot se cunoaşte. Şi când un vas se crapă, oricât de bine l-ai lipi în urmă, tot se va vedea totdeauna că acolo a fost o crăpătură ce a trebuit lipită...
Totuşi dacă o nenorocire a făcut ca o haină nouă să se rupă, un vas scump să fie crăpat şi o faţă curată să se murdărească, cel mai bine este ca toate acestea să se remedieze cât mai repede cu putinţă. E mai bine şi cu o haină cârpită, decât fără ea. E mai bine şi cu un vas lipit, decât fără el. E mai bine şi cu o mântuire îndurerată, decât fără ea!
Într-o viaţă de mântuire cu o durată scurtă omul poate ajunge mai uşor în cer. Cum a ajuns tâlharul de pe cruce. În ziua în care s-a hotărât pentru Hristos, în acea zi s-a şi bucurat de ajungerea sa în rai. Ce fericită este o astfel de viaţă! Cel care în ziua naşterii sale din nou a şi murit, acela trece direct din baia curăţitoare, în palatul strălucit. Trece din înviere direct în viaţă. De la încorporarea în Oştirea Domnului, direct între eroii acestei Oştiri.
Dar cei care au parte după ziua legământului lor cu Dumnezeu de anii unei îndelungate vieţi de luptă şi muncă în slujba lui Hristos, aceştia vor cunoaşte multe experienţe şi multe primejdii.
Din acestea, cum am mai spus, unii se vor mai ridica poate, dar cei mai mulţi, nu. Niciodată!
Era în satul Valea Bradului, mai demult, pe la începuturile Oastei, o frumoasă adunare frăţească. Şi toată mulţimea sufletelor acesteia era plină de putere şi de bucurie duhovnicească. Adunările aveau loc ca peste tot atunci, în şcoala sau în căminul cultural din sat. Începuse să ia parte la ele satul întreg. Între lucrătorii Domnului din această adunare se aflau printre cei mai harnici, trei fraţi. Ei erau fraţi în Domnul, dar şi fraţi de trup. Unul era Ion, crâsnic la biserică. El era cel mai bun vorbitor. Apoi Gheorghe şi Ştefan, ceilalţi doi fraţi ai lui, la fel cu el.
Într-o sărbătoare ei aveau adunare mare la casa culturală. Era sala plină de suflete venite să asculte Cuvântul Domnului. Vorbea fratele Ion tocmai despre locul din acest apostol, despre Marele Preot al mântuirii noastre, Isus Hristos, şi despre harul Său care ne învaţă să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, cu dreptate şi evlavie... Cum scrie la Tit 2, 11-13. Şi vorbea fratele Ion frumos despre preoţia care îndeamnă la sfinţenie, la cumpătare, la înfrânare, căci era şi vremea postului.
Dar tocmai atunci a intrat în adunare şi preotul satului, care văzând mulţimea adunată şi auzind vorbirea despre sfinţenie şi împotriva păcatului, a început să strige furios:
- Nu-i păcat să bei! Nu-i păcat să joci! Nu-i păcat să te bucuri de poftele vieţii!
Nu-i ascultaţi pe aceşti rătăciţi! Ieşiţi de aici şi mergeţi şi vă petreceţi! Nu-i păcat asta!...
Oamenii au ieşit... adunarea s-a risipit. Oamenii, sfătuiţi de îndrumătorul satului, s-au dus la păcate şi nu s-au mai adunat niciodată din ziua aceea să audă Evanghelia.
Dar ceea ce a fost şi mai rău este că din ziua aceea nici cei trei fraţi n-au mai mers la adunarea Domnului. S-au dus şi ei la păcat. Asta era ceva mai înainte de război.
Urmarea a fost că pe Ion l-a călcat trenul îndată după aceea. Gheorghe a murit pe front în primele zile. Iar lui Ştefan i-a născut soţia patru copii muţi.
Au avut cu toţii familii numeroase cu mulţi copii, care înainte erau şi ei credincioşi. Dar după aceea s-au pierdut cu toţii, întâi în păcate, după aceea şi în nimicire. Astăzi nici nu se mai cunoaşte unde erau casele lor...
Iată ce se poate întâmpla când după ce te-ai apropiat odată de Dumnezeu, la prima ispită, cum spune Mântuitorul despre sămânţa căzută pe piatră, omul se leapădă şi se depărtează de Dumnezeu.
Fiul meu şi sufletul meu, ai grijă! Nu te depărta, ci te apropie de El. Cu cât e mai aspră dogoarea şi mai grea ispita prigonirii, ori a ademenirii lui Satana, noi să ne apropiem cu o tot mai deplină încredere de scaunul harului, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.
1 - Este pus pentru oameni
Aici este locul să ne amintim iarăşi de un alt minunat şi tainic adevăr din Cuvântul Cel Sfânt al Domnului, şi anume adevărul despre rostul cel sfânt şi divin al celor două daruri rânduite de Dumnezeu în Biserica Sa cea vie şi sfântă, adică darul profeţiei şi darul preoţiei.
Încă din Vechiul Testament, de la începutul lucrării de eliberare a poporului Israel, Domnul Dumnezeu a instituit aceste două mari daruri. Întâi a făcut darul profeţiei şi l-a dat lui Moise. Apoi a făcut darul preoţiei şi l-a dat lui Aaron.
Pe tot de-a lungul drumului sfânt pe care Dumnezeu îl rânduise poporului Său de la eliberarea din Egipt şi până la ajungerea în Canaan, aceste două duhuri, al profeţiei şi al preoţiei, a trebuit să împlinească fiecare slujba lui de cea mai mare însemnătate între Dumnezeu şi popor; între popor şi Dumnezeu.
Profetul era slujitorul lui Dumnezeu în faţa poporului. Preotul era slujitorul poporului în faţa lui Dumnezeu.
Profetul trebuia să înfăţişeze cererile lui Dumnezeu către popor, iar preotul, cererile poporului către Dumnezeu.
Profetul era răspunzător faţă de Dumnezeu, preotul era răspunzător faţă de oameni.
Profetul era mai mult în faţa lui Dumnezeu, să asculte şi să îndeplinească poruncile Lui. Preotul era mai mult în faţa oamenilor, să asculte şi să îndeplinească trebuinţele lor.
Profetul era slujitorul Cuvântului nevăzut, preotul era slujitorul faptelor văzute. Profetul n-avea nici investitură omenească, nici un veşmânt neobişnuit, nici o slujbă materială. Preotul avea şi însemnul toiagului, şi podoaba veşmintelor şi mânuirea materiei.
Profetul umbla numai cu darurile nevăzute ale Duhului, preotul - numai cu darurile văzute ale trupului.
De aceea profetul era totdeauna sărac, iar preotul - totdeauna bogat... profetul era totdeauna chinuit, iar preotul - totdeauna satisfăcut. Profetul - totdeauna slab, preotul - totdeauna gras, fiindcă primul privea totdeauna spre cer, plin de frica şi dorinţa de a nu pierde încrederea şi darurile lui Dumnezeu; iar cel de-al doilea privea mereu spre oameni, plin de frica şi dorinţa de a nu le pierde încrederea şi darurile lor!...
În felul acesta, au trecut aceste două slujbe din Vechiul Testament în Noul Testament. Dar pe când la slujba profeţiei se îndeamnă din ce în ce tot mai puţini, la slujba preoţiei se îndeamnă mereu tot mai mulţi.
La începutul Bisericii Duhul Sfânt i-a făcut pe profeţii Săi şi preoţi ai Săi. După aceea a făcut din preoţi, profeţi. Cu timpul, aceste două slujbe s-au unit în aşa fel încât se crede că numai preotul este şi profet. Aceste slujbe le făcea una şi aceeaşi persoană. Sau credea că le poate face...
În vremile marilor sfinţi, într-adevăr, le-au şi putut împlini. Sfinţii Părinţi bisericeşti erau şi preoţi, dar erau şi profeţi. Însă aceste mari figuri ale credinţei au rămas strălucite nu prin slujba lor de preoţi, ci prin slujba lor de profeţi.
Când şi-au cunoscut datoria cutremurătoare pe care le-o cere chemarea lor, nu numai că au renunţat la avantajele materiale şi lumeşti ale preoţiei, dar au pus toate darurile şi avantajele preoţeşti cu totul în slujba lor de profeţi.
Aşa au putut accepta ei să li se ia haina şi slujba de preoţi, dar n-au putut niciodată renunţa nici cu preţul vieţii lor la chemarea şi datoria lor de profeţi. Aşa au fost Sfinţii: Maxim Mărturisitorul, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore şi alţii şi alţii care au fost deseori în timpul vieţii lor daţi afară din preoţie. Unii au şi murit caterisiţi de mai marii sinoadelor bisericeşti. Dar au murit ca profeţi, ţinând sus Cuvântul Vieţii şi strălucind de lumina pe care le-o dădea curăţia şi sfinţenia misiunii lor Dumnezeieşti... Şi în această lumină strălucesc şi astăzi şi vor străluci veşnic. Fiindcă slujba preotului, ca aceea a Martei, trece, dar cea a profetului, asemănarea slujbei ce o dădea Maria, rămâne veşnic. Preot poate fi oricine face o şcoală şi caută o meserie bănoasă şi comodă. Dar profet nu poate fi decât acela care are o chemare, care are Duhul Sfânt şi care poate alege sărăcia, suferinţele, lacrimile, jertfa şi moartea din dragoste pentru Dumnezeu, pentru Adevăr şi pentru suflete.
Dar ce cutremurătoare este plata şi judecata acestora!
Adevăratul preot al lui Hristos are în fiinţa şi în viaţa lui atât preoţia cea adevărată, cât şi profeţia.
O, fiul meu şi sufletul meu, stai înfricoşat în faţa acestor adevăruri. Priveşte bine nu la avantajele de acum, ci la sentinţa cea veşnică din Ziua Judecăţii lui Hristos - şi alege bine!
Dacă Domnul te-a chemat să fii profetul Său, ai grijă să nu te înşele avantajele lumeşti ale slujbei de preot, cum l-au înşelat pe Aaron, când obişnuit mereu cu aurul, a ajuns să se lepede de Dumnezeu şi să se închine aurului său (Exod 32). Biruie această ispită şi rămâi sărac. Nu cere oamenilor niciodată banul lor şi darurile lor pământeşti. Fă precum a făcut Sfântul profet Pavel, care zice: Iată că sunt gata să vin a treia oară la voi şi tot nu vă voi fi o sarcină, pentru că nu caut bunurile voastre, ci pe voi înşivă... (2 Cor. 12, 14).
Nu căuta niciodată nici tu bunurile de nici un fel ale oamenilor, ci caută numai sufletele lor, spre a le aduce la mântuirea lui Hristos şi a le păstra în ea.
Iar dacă eşti preot, fă ca marii şi sfinţii preoţi - fă-te şi profetul lui Dumnezeu, nu numai preotul oamenilor. Fă-ţi slujba de preot, dar ca un profet. Nu slujba de profet ca un preot, cum au ajuns acum cei mai mulţi, căzând din rău în mai rău, până ce au devenit o batjocură a lui Satana şi o pricină de poticnire, că le-ar fi mai uşor să facă ceea ce de trei ori le spune Mântuitorul la Matei 18, 6; Marcu 9, 42 şi Luca 17, 2, decât să facă ceea ce le spune Satana acum!...
Păcatul sinuciderii le-ar fi mai uşor decât cel al sacrilegiului!
2 - Cuprins de slăbiciune
Ajunşi aici în cercetarea Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu cu privire la preot şi la profet, este spre binele nostru veşnic să nu ne lăsăm biruiţi de prejudecăţi, ca să socotim cumva că faptul că un om stă într-un loc sfânt şi împlineşte o slujbă sfântă îi şi dă acestui om de la sine o stare sfântă! Nu, ci o viaţă sfântă, o trăire în sfinţenie îl poate face pe acel cineva sfânt, după cum şi este scris: Nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă (Gal. 6, 15). Şi cum iarăşi este scris: După cum Cel ce v-a chemat este Sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră... (Luca 1, 74-75; 1 Petru 1, 15-16).
Cerinţa şi porunca aceasta este pentru orice credincios care doreşte să se mântuiască în adevăr, fiindcă de asemenea este scris că în Împărăţia cerească nu va intra nimic necurat (Apoc. 21, 27). Dar această credinţă şi condiţie este cu atât mai mult de neapărată trebuinţă aceluia care a îmbrăcat misiunea sacerdotală, care şi-a ales chemarea şi slujba de preot. Însă a-şi da seama cu adevărat de cutremurătoarea răspundere pe care o are un astfel de om, nu sunt în stare decât cei care au în ei şi ceva din duhul profeţiei.
Un astfel de preot, trăind permanent în conştiinţa sa cu temere şi cu evlavie înaintea lui Dumnezeu, se confruntă necurmat pe sine însuşi cu misiunea pe care este chemat s-o îndeplinească. Şi de fiecare dată descoperindu-şi slăbiciunile sale şi starea sa profund necorespunzătoare marilor sale îndatoriri, se chinuie pe sine înaintea lui Dumnezeu, simţindu-se vinovat nu numai de nevrednicia sa, ci şi de căderile tuturor celor pentru care i-a dat Dumnezeu, ori şi-a luat el, misiunea aceasta.
Cu această conştiinţă a propriei sale nevrednicii, se va lupta toată viaţa lui adevăratul preot, atât atunci când este pentru oameni înaintea lui Dumnezeu, cât şi atunci când este pentru Dumnezeu înaintea oamenilor. Faţă de Dumnezeu se va simţi totdeauna vinovat, fiindcă nu poate să-şi înfăţişeze înaintea Lui pe cei încredinţaţi spre păstorire atât de curaţi cât cere El. Iar faţă de oameni, că nu le poate îngădui atâta necurăţie câtă cer ei. Duhul Domnului îl va mustra pentru că este prea îngăduitor cu slăbiciunile sale şi ale altora, iar duhul omenesc, că este prea neîngăduitor!...
Totuşi lupta aceasta cu oamenii pentru Dumnezeu în mărturisirea vie şi fierbinte a poruncilor Scripturii către ei şi lupta cu Dumnezeu pentru oameni, în rugăciunile lui vii şi fierbinţi, lupta asta îi curăţă şi îi sfinţeşte în primul rând propria viaţă a preotului credincios. Apoi curăţia asta se răsfrânge prin cuvântul său, prin rugăciunea sa, şi mai ales prin pilda trăirii lui între oamenii săi, încet şi binefăcător, şi asupra acestora.
El însuşi conştient fiind de slăbiciunile sale, va avea milă şi de slăbiciunile altora, fiindcă el însuşi vede câtă milă mai trebuie încă să aibă Hristos de ale lui. Căci dacă el s-ar împărtăşi de mila lui Dumnezeu pentru sine, dar în acelaşi timp el n-ar avea milă de cei mai slabi ca el, atunci ar fi de o mie de ori mai vinovat decât ei. Aşa cum spune Mântuitorul despre datornicul cel iertat, dar neiertător (Matei 18, 21-35).
Dar mila aceasta a sa nu va fi o milă părtaşă la păcatul altora, prin îngăduinţa faţă de el. Ci va fi o milă ostenitoare, rugătoare, luptătoare, jertfitoare pentru izbăvirea lor din păcat. Cum a fost şi cum este mila lui Dumnezeu pentru noi. În mila aceasta şi în scopul acesta, adevăratul preot va mijloci înaintea lui Dumnezeu prin rugăciunile cele mai fierbinţi şi înlăcrimate. Şi va mijloci înaintea oamenilor prin mărturisirile cele mai înlăcrimate şi fierbinţi. Pentru a-L apropia pe Dumnezeu până la cunoaşterea lor. Şi pe ei, până la cunoaşterea Lui. Numai atunci când a reuşit să-L unească pe Hristos cu oamenii şi pe ei cu El, înseamnă că un preot şi-a făcut datoria lui cu adevărat.
Dar atunci preotul este profet. Asta trebuie să şi fie.
O, fiul meu şi sufletul meu, aşa trebuie să fii tu, în primul rând, fiindcă aceasta este datoria fiecărui om care a avut parte de chemarea şi cunoaşterea lui Hristos!
4 - Nimeni nu-şi ia singur...
Cinstea de a fi un slujitor, un profet sau un preot al lui Dumnezeu, fiind o cinste deosebită de toate celelalte, nimeni nu şi-o poate lua singur... sau n-ar trebui să şi-o ia. De la chemarea şi până la alegerea cuiva pentru aceasta este totuşi un drum mai lung, ori mai scurt. Este totuşi un timp mai apropiat, ori mai îndepărtat în care nu numai el, cel chemat, dar şi cei care îl aleg trebuie să fie cu toată grija asupra alegerii sale.
Căci dacă nu totdeauna cel chemat îşi dă seama că are şi însuşirile necesare slujbei către care merge, cei care îl cheamă ori îl împing spre această slujbă trebuie neapărat să fie cu grijă la el, dacă le are sau nu le are. Fiindcă cine îşi pune cu grabă mâinile peste un nevrednic, investindu-l cu o slujbă sfântă în Casa lui Dumnezeu, pe când se vede bine că el nu corespunde pentru slujba aceasta deloc, - acela va băga în Casa lui Dumnezeu pe un tâlhar.
Şi de toată prada şi dezastrul pe care acesta le va săvârşi acolo, va răspunde solidar cu el.
O, cât de vinovat va fi în veci Alexandru Căldărarul, ori Imeneu şi Filet, ori Diotref şi toţi dezbinătorii Lucrării lui Hristos din cele dintâi zile şi până în cele din urmă! Dar oare acei care i-au băgat pe aceştia în Lucrarea lui Dumnezeu, vor fi ei scoşi total nevinovaţi de faptele acestor lucrători ai lui Satana, pe care tocmai ei i-au ajutat cândva să intre în ea?
Nu ştim cum va privi Marele şi Dreptul Judecător în Ziua marii Sale Judecăţi Drepte, această delicată şi dureroasă parte întunecată şi îndurerată a multora dintre noi. Va găsi El oare îndeajuns de îndreptăţită apărarea noastră că am avut prea puţină prevedere din cauza prea marii iubiri? Că am avut o prea mare încredere în partea cea bună din om şi prea puţină teamă de partea cea rea din el? Că îndemnul milei de a-l ajuta pe un neputincios să ajungă şi el la rost înalt a fost mai puternic decât teama că încălzim un şarpe şi investim pe un blestemat? Binele părea sigur, răul nici nu părea a fi.
Iar la urmă ce a ieşit din orfanul milog? Un uzurpator perfid, un compilator neruşinat, un stricător conştient şi nelegiuit, un răstălmăcitor înrăit al Adevărului celui mai sfânt şi mai scump! Ori un batjocoritor al Tainelor lui Dumnezeu, şi un desfrânat al cărnii şi al duhului. Ori un vânzător şi trădător al Lucrării şi al copiilor lui Hristos. Nişte slujitori ai lui Satana în Biserica lui Hristos. Nişte tâlhari ai diavolului în Casa lui Dumnezeu.
Cine dintre cei care au ajutat cândva în vreun fel pe vreunul dintre aceştia să ajungă acolo, cine oare ar putea să nu aibă adeseori o chinuitoare părere de rău şi o necruţătoare mustrare pentru slăbiciunea lui din clipa când şi-a pus şi el prea cu grabă mâinile peste netrebnicul acela? Când a dat şi el o mână de ajutor ca acesta să ajungă acolo? Când s-a făcut şi el o scară pe care risipitorul să ajungă la vârful grămezii de unde acum nimeni nu-l mai poate împiedica să nu împrăştie? În Casa unde nimeni nu-l mai poate opri să nu aprindă şi să nu dărâme?
O, câţi dintre aceştia nu am şi eu pe conştiinţă!... Şi nu ştiu încă tot răul pe care mi l-au făcut mie însumi. Dacă toate lacrimile pe care le-am vărsat din pricina lor, sau sângele, sau sudoarea, sau foamea, sau frigul, sau arsurile, sau muncile cu care am plătit zeci de ani uşurătatea încrederii şi dragostei mele faţă de ei vor fi de-ajuns ca să mă dezvinovăţească Dreptatea lui Dumnezeu în Ziua Judecăţii Sale, pentru a nu mă face şi pe mine părtaş la nelegiuirile pe care le-au făcut şi le mai fac aceştia! Fiindcă este singur că dacă nu i-aş fi ajutat şi eu mai înainte de a ajunge ei cineva, nu ar fi putut face tot acest rău pe care l-au făcut după ce au ajuns.
Bine spune Sfântul Apostol Pavel fiului său Timotei: Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă, ca să nu te faci părtaş păcatelor altora... (1 Timotei 5, 22). Poate că şi el avea multe astfel de experienţe amare cu unii dintre cei care îl chinuiau şi pe el acum... Şi cred că mulţi aleşi ai lui Dumnezeu au avut şi vor mai avea încă să plângă pentru astfel de pricini!
Totuşi e bine ca măcar în viitor oamenii lui Dumnezeu să ţină seama de experienţele amare ale celor din trecut. Şi în privinţa alegerii pentru slujba sfântă a celor ce se înghesuie spre ea, să fie mai cu multă grijă şi mai cu temătoare băgare de seamă.
O, dacă ar fi o sită mai deasă şi cea care îi cerne acum pe aceia care se îmbulzesc spre cinstea şi slujba preoţiei! Cu cât ar fi mai curată Casa lui Dumnezeu! Şi mai vrednică mulţimea celor care merg acolo!...
O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos! Tu, Slăvitul şi Vrednicul Mare Preot al mântuirii noastre, care stai la Dreapta Slavei, mijlocind pe temeiul Jertfei Tale pentru căderile noastre. Şi pe Temeiul Puterii Tale pentru slăbiciunile noastre. Şi pe Temeiul Neprihănirii Tale pentru păcatele noastre, Te rugăm ai milă de noi de toţi!
Iartă de peste noi păcatele altora şi de peste alţii păcatele noastre! Spală-ne pe toţi prin Sângele Tău şi ajută-ne să ajungem vrednici de slujba sfântă la care ne-ai chemat şi pentru care ne-ai ales.
Ca să ne mântuim şi noi şi toţi cei la care ne-ai trimis Tu, ajungând pe totdeauna în Împărăţia Ta împreună cu înaintaşii noştri şi cu urmaşii noştri. Amin.