La Apostolul din Duminica a 3-a a Postului Mare (a Sfintei Cruci)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
14. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile - pe Isus, Fiul lui Dumnezeu - să rămânem tari în mărturisirea noastră.
15. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.
16. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.
1. În adevăr, orice mare preot, luat din mijlocul oamenilor, este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate.
2. El poate fi îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți, fiindcă și el este cuprins de slăbiciune.
3. Și, din pricina acestei slăbiciuni, trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât și pentru ale norodului.
4. Nimeni nu-și ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron.
5. Tot așa și Hristos, nu Și-a luat Singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: “Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut.”
6. Și, cum zice iarăși într-alt loc: Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.”
14 - Să rămânem tari în mărturisirea noastră
Atâta vreme cât un om are la spatele său un puternic sprijin apărător, omul acela nu se teme de nici un vrăjmaș, ci luptă, bizuindu-se pe acest sprijin, fără să se clatine și fără să se predea, fiindcă tot gândul său este mereu la acest puternic sprijin care îl face biruitor.
Când un om este în fața unei judecăți și are un apărător pe care și-l știe puternic, înțelept și influent, omul acela chiar vinovat fiind, totuși rămâne neclătinat în mărturisirea lui. El este sigur că judecătorul va primi apărarea sa și-l va achita de orice osândă, fiindcă cel care îl apără stă lângă el, garantând achitarea sa.
Tot așa când un suflet credincios are o puternică încredere în Domnul Isus pe care și-L știe Mântuitorul lui dulce și Sprijinitorul său tare, atâta vreme acest suflet credincios rămâne statornic alipit de Hristos și mărturisește cu îndrăzneală în fața oamenilor voia și Cuvântul lui Dumnezeu. Știindu-se sprijinit de meritele Jertfei de pe Cruce ale Domnului Isus - rugăciunile sale sunt pline de încredere înaintea Tatălui. Mulțumirile sale sunt pline de căldură înaintea Fiului. Și mărturisirile sale sunt pline de roade înaintea Duhului Sfânt. O, ce minunată viață este viața unui astfel de credincios în fața tuturora, câtă vreme el trăiește și lucrează prin această încredere!
Dar vai, cât de nefericită schimbare pierzătoare se produce în viața celui care se pomenește în luptă, că rămâne dintr-odată fără sprijin! În judecată, fără apărător. Și în lume, fără Hristos!
Și vai cât de multe sunt sufletele care au fost cândva biruitoare, iar acum zac prăbușite în robia păcatului cu care luptaseră cândva atât de curajos! Dar acum păcatul i-a biruit total! Câte sunt sufletele care mărturiseau cândva în felul cel mai strălucit despre mântuirea lui Hristos, dar acum tăgăduiesc această mântuire prin trăirea lor în felul cel mai nevrednic!
Cum de au ajuns aceștia așa? Foarte ușor au ajuns, pentru că vrăjmașul le-a stricat inima de la curăția dragostei față de Hristos. Și îndată ce inima își pierde curăția față de dragoste, ea prin această pierdere a și căzut.
Curăția dragostei este un lucru atât de scump și atât de gingaș, ca un vas de foarte mare preț, dar foarte fragil. Dacă nu umbli cu el cu cea mai mare grijă și dacă nu-l păstrezi cu cea mai dulce scumpătate, ușor poate să cadă sau să se spargă. Iar odată căzut, în veci nu se mai poate reface cum a fost... De aceea este scris: Este cu neputință să fim înnoiți iarăși... (Evrei 6, 6).
O, suflete al meu și fiul meu, veghează mereu și rămâi tare în mărturisirea ta, păstrându-ți nepătată curăția dragostei tale dintâi!
15 - Milă de slăbiciunile noastre
Cea mai mare putere în rugăciunile mele mi-a dat-o și mi-o dă totdeauna dulcea încredințare care îmi vine în inima mea gândind la cuvintele acestui sfânt verset. Cea mai mare îndrăzneală în pocăința mea îmi vine când înaintea Domnului mă bizui pe această duioasă făgăduință. Cea mai dulce pace și încurajare în nereușitele mele, în greșelile mele, în prăbușirile mele trupești și sufletești îmi vine numai de la această dulce încredințare pe bunătatea puterii Marelui meu Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos. Încredințarea că El nu este aspru și neîndurător ca alți mari preoți lumești care apără numai pentru darurile mari sau numai pe oamenii mari... Ci Hristos, Dulcele nostru Mijlocitor, este Marele și Unicul nostru Preot care are milă de slăbiciunile noastre, nu fiindcă le-ar avea și El, ci pentru că ispitit fiind de toate acestea întocmai ca și noi, dar fără păcat, ni le cunoaște, ni le înțelege și ni le acoperă...
A fost o vreme la început când eu nu aflasem încă acest adevăr și nu cunoscusem încă această liniștitoare făgăduință din Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. În vremea aceea am fost adeseori chinuit, îngrijorat și chiar deznădăjduit de slăbiciunile pe care de prea multe ori le vedeam în viața mea.
Mă aplecam la rugăciune, dar de atâtea ori n-aveam nici o putere, nici o căldură, nici o înfiorare în rugăciunea mea. Și mă ridicam din genunchi fără bucurie în inimă, fără lacrimi în ochi, fără liniște în duh.
Mă ridicam la Cuvânt, dar mintea mea era pustie; vorbirea mea, goală; ascultătorii mei erau de gheață...
Puneam mâna pe condei, dar hârtia mea rămânea albă; mintea mea, răvășită; aripile inspirației mele, frânte.
Mă apucam de un lucru, dar ochiul meu nu mai vedea limpede, mâna mea nu mai era sigură, priceperea mea nu mai știa cum să facă, și lucrul meu ieșea o batjocură!...
Vedeam păcatul venind spre mine, ori eu mergând spre el. Știam că este păcatul, fiindcă lumina Cuvântului Sfânt mi-l arătase limpede. Știam că trebuie să-l osândesc și să nu-l fac, fiindcă Duhul Sfânt care era în mine mă înștiința clar asupra acestui lucru... Și totuși... și totuși, când el era lângă mine și eu eram lângă el, un văl neguros se prăbușea peste ochii minții mele. O căldură moleșitoare învăluia inima mea. Și o vrajă satanică îmi robea toată puterea ființei mele. Și cădeam.
Cădeam. Dar după o clipă, în chiar clipa următoare, ceva sărea ca ars în mine, trezindu-mă, îngrozindu-mă, prăbușindu-mă deznădăjduit de mine și înfricoșat de Dumnezeu!...
O, câte astfel de falimente nimicitoare am avut! Uneori în clipa trezirii, văzându-mi dureroasa prăbușire, am dorit să mor. Eram atât de descurajat, încât nici nu îndrăzneam să mai nădăjduiesc, să mai cer, să mai merit nici o iertare... Numai Singur Domnul Isus, care cunoștea zbuciumul și deznădejdea mea, numai El m-a izbăvit că totuși n-am ajuns la prăbușirea totală, fiindcă nu mai îndrăzneam nici să mă rog. Satana reușise nu numai să mă facă să cad în păcatul său, ci să mă și rupă de mila lui Hristos, să nu mai alerg la ea!
Dar binecuvântat să fie harul și Duhul Sfânt care mi-au luminat inima și mi-au strălucit înaintea mea mai înalt și mai puternic decât toate, acest fericit adevăr! Noi avem în Hristos Isus, Dulcele, Dragul și Scumpul nostru Mântuitor, acel Veșnic și Puternic Mare Preot care mijlocește la Tronul Dumnezeiesc, plin de milă și de înțelegere pentru slăbiciunile noastre.
Prin mijlocirea lui Isus primim iertarea Tatălui Sfânt, fiindcă meritele Lui acoperă lipsurile noastre. Și prin aceasta primim și puterea Duhului Sfânt, care însuflețește viața, care valorifică eforturile, care înnobilează calitatea realizărilor noastre, făcând ca slăbiciunea noastră să se preschimbe în putere; eșecul, în reușită; descurajarea, în siguranță; întristarea, în bucurie; moartea, în viață.
O, fiul meu și sufletul meu, ridică-ți ochii, înalță-ți capul, înflăcărează-ți încrederea! Acolo la Dreapta Măririi, noi avem un Mare Preot Mijlocitor, care are o milă și o înțelegere nespus de dulce și binevoitoare față de noi. Cu această încredințare să luptăm - și toate slăbiciunile noastre se vor transforma în biruințe!
16 - Să ne apropiem dar...
Toate înfrângerile unui suflet în lupta sa cu păcatul vin numai din cauza depărtării și despărțirii sale de Hristos.
Cine a venit la Domnul Isus, și dacă a venit, rămâne mereu aproape de El, lângă El, cu El și cel mai bine, în El - acela știe ce fericită este această stare și ce biruitoare este toată lupta sa sprijinită de Hristos și sprijinită pe Hristos. De aceea acel suflet nu va dori nimic mai puternic decât să rămână mereu aproape de Hristos, cu El și în El.
Dar și cel care s-a depărtat de acest Loc al Puterii, știe ce dureros s-a prăbușit îndată ce n-a mai fost sprijinit de El. Uneori s-a mai putut ridica mai ușor, alteori mai greu... dar au fost unii care nu s-au mai putut ridica niciodată. Unii s-au putut ridica până în genunchi. Alții puțini până la jumătate. Dar foarte puțini până în vârful stării de unde căzuseră. Nici unii însă n-au uitat niciodată clipa nenorocitei căderi...
Cât ar fi dat ei în urmă ca aceasta să nu fi fost niciodată în viața lor! Dar când bați un cui într-o scândură, chiar dacă îl mai scoți vreodată de acolo, urma lui tot rămâne. Când faci o spărtură în haina cea nouă, chiar dacă o mai coși iarăși, cât de bine a-i coase-o, locul tot se cunoaște. Și când un vas se crapă, oricât de bine l-ai lipi în urmă, tot se va vedea totdeauna că acolo a fost o crăpătură ce a trebuit lipită...
Totuși dacă o nenorocire a făcut ca o haină nouă să se rupă, un vas scump să fie crăpat și o față curată să se murdărească, cel mai bine este ca toate acestea să se remedieze cât mai repede cu putință. E mai bine și cu o haină cârpită, decât fără ea. E mai bine și cu un vas lipit, decât fără el. E mai bine și cu o mântuire îndurerată, decât fără ea!
Într-o viață de mântuire cu o durată scurtă omul poate ajunge mai ușor în cer. Cum a ajuns tâlharul de pe cruce. În ziua în care s-a hotărât pentru Hristos, în acea zi s-a și bucurat de ajungerea sa în rai. Ce fericită este o astfel de viață! Cel care în ziua nașterii sale din nou a și murit, acela trece direct din baia curățitoare, în palatul strălucit. Trece din înviere direct în viață. De la încorporarea în Oștirea Domnului, direct între eroii acestei Oștiri.
Dar cei care au parte după ziua legământului lor cu Dumnezeu de anii unei îndelungate vieți de luptă și muncă în slujba lui Hristos, aceștia vor cunoaște multe experiențe și multe primejdii.
Din acestea, cum am mai spus, unii se vor mai ridica poate, dar cei mai mulți, nu. Niciodată!
Era în satul Valea Bradului, mai demult, pe la începuturile Oastei, o frumoasă adunare frățească. Și toată mulțimea sufletelor acesteia era plină de putere și de bucurie duhovnicească. Adunările aveau loc ca peste tot atunci, în școala sau în căminul cultural din sat. Începuse să ia parte la ele satul întreg. Între lucrătorii Domnului din această adunare se aflau printre cei mai harnici, trei frați. Ei erau frați în Domnul, dar și frați de trup. Unul era Ion, crâsnic la biserică. El era cel mai bun vorbitor. Apoi Gheorghe și Ștefan, ceilalți doi frați ai lui, la fel cu el.
Într-o sărbătoare ei aveau adunare mare la casa culturală. Era sala plină de suflete venite să asculte Cuvântul Domnului. Vorbea fratele Ion tocmai despre locul din acest apostol, despre Marele Preot al mântuirii noastre, Isus Hristos, și despre harul Său care ne învață să o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești, și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, cu dreptate și evlavie... Cum scrie la Tit 2, 11-13. Și vorbea fratele Ion frumos despre preoția care îndeamnă la sfințenie, la cumpătare, la înfrânare, căci era și vremea postului.
Dar tocmai atunci a intrat în adunare și preotul satului, care văzând mulțimea adunată și auzind vorbirea despre sfințenie și împotriva păcatului, a început să strige furios:
- Nu-i păcat să bei! Nu-i păcat să joci! Nu-i păcat să te bucuri de poftele vieții!
Nu-i ascultați pe acești rătăciți! Ieșiți de aici și mergeți și vă petreceți! Nu-i păcat asta!...
Oamenii au ieșit... adunarea s-a risipit. Oamenii, sfătuiți de îndrumătorul satului, s-au dus la păcate și nu s-au mai adunat niciodată din ziua aceea să audă Evanghelia.
Dar ceea ce a fost și mai rău este că din ziua aceea nici cei trei frați n-au mai mers la adunarea Domnului. S-au dus și ei la păcat. Asta era ceva mai înainte de război.
Urmarea a fost că pe Ion l-a călcat trenul îndată după aceea. Gheorghe a murit pe front în primele zile. Iar lui Ștefan i-a născut soția patru copii muți.
Au avut cu toții familii numeroase cu mulți copii, care înainte erau și ei credincioși. Dar după aceea s-au pierdut cu toții, întâi în păcate, după aceea și în nimicire. Astăzi nici nu se mai cunoaște unde erau casele lor...
Iată ce se poate întâmpla când după ce te-ai apropiat odată de Dumnezeu, la prima ispită, cum spune Mântuitorul despre sămânța căzută pe piatră, omul se leapădă și se depărtează de Dumnezeu.
Fiul meu și sufletul meu, ai grijă! Nu te depărta, ci te apropie de El. Cu cât e mai aspră dogoarea și mai grea ispita prigonirii, ori a ademenirii lui Satana, noi să ne apropiem cu o tot mai deplină încredere de scaunul harului, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.
1 - Este pus pentru oameni
Aici este locul să ne amintim iarăși de un alt minunat și tainic adevăr din Cuvântul Cel Sfânt al Domnului, și anume adevărul despre rostul cel sfânt și divin al celor două daruri rânduite de Dumnezeu în Biserica Sa cea vie și sfântă, adică darul profeției și darul preoției.
Încă din Vechiul Testament, de la începutul lucrării de eliberare a poporului Israel, Domnul Dumnezeu a instituit aceste două mari daruri. Întâi a făcut darul profeției și l-a dat lui Moise. Apoi a făcut darul preoției și l-a dat lui Aaron.
Pe tot de-a lungul drumului sfânt pe care Dumnezeu îl rânduise poporului Său de la eliberarea din Egipt și până la ajungerea în Canaan, aceste două duhuri, al profeției și al preoției, a trebuit să împlinească fiecare slujba lui de cea mai mare însemnătate între Dumnezeu și popor; între popor și Dumnezeu.
Profetul era slujitorul lui Dumnezeu în fața poporului. Preotul era slujitorul poporului în fața lui Dumnezeu.
Profetul trebuia să înfățișeze cererile lui Dumnezeu către popor, iar preotul, cererile poporului către Dumnezeu.
Profetul era răspunzător față de Dumnezeu, preotul era răspunzător față de oameni.
Profetul era mai mult în fața lui Dumnezeu, să asculte și să îndeplinească poruncile Lui. Preotul era mai mult în fața oamenilor, să asculte și să îndeplinească trebuințele lor.
Profetul era slujitorul Cuvântului nevăzut, preotul era slujitorul faptelor văzute. Profetul n-avea nici investitură omenească, nici un veșmânt neobișnuit, nici o slujbă materială. Preotul avea și însemnul toiagului, și podoaba veșmintelor și mânuirea materiei.
Profetul umbla numai cu darurile nevăzute ale Duhului, preotul - numai cu darurile văzute ale trupului.
De aceea profetul era totdeauna sărac, iar preotul - totdeauna bogat... profetul era totdeauna chinuit, iar preotul - totdeauna satisfăcut. Profetul - totdeauna slab, preotul - totdeauna gras, fiindcă primul privea totdeauna spre cer, plin de frica și dorința de a nu pierde încrederea și darurile lui Dumnezeu; iar cel de-al doilea privea mereu spre oameni, plin de frica și dorința de a nu le pierde încrederea și darurile lor!...
În felul acesta, au trecut aceste două slujbe din Vechiul Testament în Noul Testament. Dar pe când la slujba profeției se îndeamnă din ce în ce tot mai puțini, la slujba preoției se îndeamnă mereu tot mai mulți.
La începutul Bisericii Duhul Sfânt i-a făcut pe profeții Săi și preoți ai Săi. După aceea a făcut din preoți, profeți. Cu timpul, aceste două slujbe s-au unit în așa fel încât se crede că numai preotul este și profet. Aceste slujbe le făcea una și aceeași persoană. Sau credea că le poate face...
În vremile marilor sfinți, într-adevăr, le-au și putut împlini. Sfinții Părinți bisericești erau și preoți, dar erau și profeți. Însă aceste mari figuri ale credinței au rămas strălucite nu prin slujba lor de preoți, ci prin slujba lor de profeți.
Când și-au cunoscut datoria cutremurătoare pe care le-o cere chemarea lor, nu numai că au renunțat la avantajele materiale și lumești ale preoției, dar au pus toate darurile și avantajele preoțești cu totul în slujba lor de profeți.
Așa au putut accepta ei să li se ia haina și slujba de preoți, dar n-au putut niciodată renunța nici cu prețul vieții lor la chemarea și datoria lor de profeți. Așa au fost Sfinții: Maxim Mărturisitorul, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore și alții și alții care au fost deseori în timpul vieții lor dați afară din preoție. Unii au și murit caterisiți de mai marii sinoadelor bisericești. Dar au murit ca profeți, ținând sus Cuvântul Vieții și strălucind de lumina pe care le-o dădea curăția și sfințenia misiunii lor Dumnezeiești... Și în această lumină strălucesc și astăzi și vor străluci veșnic. Fiindcă slujba preotului, ca aceea a Martei, trece, dar cea a profetului, asemănarea slujbei ce o dădea Maria, rămâne veșnic. Preot poate fi oricine face o școală și caută o meserie bănoasă și comodă. Dar profet nu poate fi decât acela care are o chemare, care are Duhul Sfânt și care poate alege sărăcia, suferințele, lacrimile, jertfa și moartea din dragoste pentru Dumnezeu, pentru Adevăr și pentru suflete.
Dar ce cutremurătoare este plata și judecata acestora!
Adevăratul preot al lui Hristos are în ființa și în viața lui atât preoția cea adevărată, cât și profeția.
O, fiul meu și sufletul meu, stai înfricoșat în fața acestor adevăruri. Privește bine nu la avantajele de acum, ci la sentința cea veșnică din Ziua Judecății lui Hristos - și alege bine!
Dacă Domnul te-a chemat să fii profetul Său, ai grijă să nu te înșele avantajele lumești ale slujbei de preot, cum l-au înșelat pe Aaron, când obișnuit mereu cu aurul, a ajuns să se lepede de Dumnezeu și să se închine aurului său (Exod 32). Biruie această ispită și rămâi sărac. Nu cere oamenilor niciodată banul lor și darurile lor pământești. Fă precum a făcut Sfântul profet Pavel, care zice: Iată că sunt gata să vin a treia oară la voi și tot nu vă voi fi o sarcină, pentru că nu caut bunurile voastre, ci pe voi înșivă... (2 Cor. 12, 14).
Nu căuta niciodată nici tu bunurile de nici un fel ale oamenilor, ci caută numai sufletele lor, spre a le aduce la mântuirea lui Hristos și a le păstra în ea.
Iar dacă ești preot, fă ca marii și sfinții preoți - fă-te și profetul lui Dumnezeu, nu numai preotul oamenilor. Fă-ți slujba de preot, dar ca un profet. Nu slujba de profet ca un preot, cum au ajuns acum cei mai mulți, căzând din rău în mai rău, până ce au devenit o batjocură a lui Satana și o pricină de poticnire, că le-ar fi mai ușor să facă ceea ce de trei ori le spune Mântuitorul la Matei 18, 6; Marcu 9, 42 și Luca 17, 2, decât să facă ceea ce le spune Satana acum!...
Păcatul sinuciderii le-ar fi mai ușor decât cel al sacrilegiului!
2 - Cuprins de slăbiciune
Ajunși aici în cercetarea Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu cu privire la preot și la profet, este spre binele nostru veșnic să nu ne lăsăm biruiți de prejudecăți, ca să socotim cumva că faptul că un om stă într-un loc sfânt și împlinește o slujbă sfântă îi și dă acestui om de la sine o stare sfântă! Nu, ci o viață sfântă, o trăire în sfințenie îl poate face pe acel cineva sfânt, după cum și este scris: Nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă (Gal. 6, 15). Și cum iarăși este scris: După cum Cel ce v-a chemat este Sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră... (Luca 1, 74-75; 1 Petru 1, 15-16).
Cerința și porunca aceasta este pentru orice credincios care dorește să se mântuiască în adevăr, fiindcă de asemenea este scris că în Împărăția cerească nu va intra nimic necurat (Apoc. 21, 27). Dar această credință și condiție este cu atât mai mult de neapărată trebuință aceluia care a îmbrăcat misiunea sacerdotală, care și-a ales chemarea și slujba de preot. Însă a-și da seama cu adevărat de cutremurătoarea răspundere pe care o are un astfel de om, nu sunt în stare decât cei care au în ei și ceva din duhul profeției.
Un astfel de preot, trăind permanent în conștiința sa cu temere și cu evlavie înaintea lui Dumnezeu, se confruntă necurmat pe sine însuși cu misiunea pe care este chemat s-o îndeplinească. Și de fiecare dată descoperindu-și slăbiciunile sale și starea sa profund necorespunzătoare marilor sale îndatoriri, se chinuie pe sine înaintea lui Dumnezeu, simțindu-se vinovat nu numai de nevrednicia sa, ci și de căderile tuturor celor pentru care i-a dat Dumnezeu, ori și-a luat el, misiunea aceasta.
Cu această conștiință a propriei sale nevrednicii, se va lupta toată viața lui adevăratul preot, atât atunci când este pentru oameni înaintea lui Dumnezeu, cât și atunci când este pentru Dumnezeu înaintea oamenilor. Față de Dumnezeu se va simți totdeauna vinovat, fiindcă nu poate să-și înfățișeze înaintea Lui pe cei încredințați spre păstorire atât de curați cât cere El. Iar față de oameni, că nu le poate îngădui atâta necurăție câtă cer ei. Duhul Domnului îl va mustra pentru că este prea îngăduitor cu slăbiciunile sale și ale altora, iar duhul omenesc, că este prea neîngăduitor!...
Totuși lupta aceasta cu oamenii pentru Dumnezeu în mărturisirea vie și fierbinte a poruncilor Scripturii către ei și lupta cu Dumnezeu pentru oameni, în rugăciunile lui vii și fierbinți, lupta asta îi curăță și îi sfințește în primul rând propria viață a preotului credincios. Apoi curăția asta se răsfrânge prin cuvântul său, prin rugăciunea sa, și mai ales prin pilda trăirii lui între oamenii săi, încet și binefăcător, și asupra acestora.
El însuși conștient fiind de slăbiciunile sale, va avea milă și de slăbiciunile altora, fiindcă el însuși vede câtă milă mai trebuie încă să aibă Hristos de ale lui. Căci dacă el s-ar împărtăși de mila lui Dumnezeu pentru sine, dar în același timp el n-ar avea milă de cei mai slabi ca el, atunci ar fi de o mie de ori mai vinovat decât ei. Așa cum spune Mântuitorul despre datornicul cel iertat, dar neiertător (Matei 18, 21-35).
Dar mila aceasta a sa nu va fi o milă părtașă la păcatul altora, prin îngăduința față de el. Ci va fi o milă ostenitoare, rugătoare, luptătoare, jertfitoare pentru izbăvirea lor din păcat. Cum a fost și cum este mila lui Dumnezeu pentru noi. În mila aceasta și în scopul acesta, adevăratul preot va mijloci înaintea lui Dumnezeu prin rugăciunile cele mai fierbinți și înlăcrimate. Și va mijloci înaintea oamenilor prin mărturisirile cele mai înlăcrimate și fierbinți. Pentru a-L apropia pe Dumnezeu până la cunoașterea lor. Și pe ei, până la cunoașterea Lui. Numai atunci când a reușit să-L unească pe Hristos cu oamenii și pe ei cu El, înseamnă că un preot și-a făcut datoria lui cu adevărat.
Dar atunci preotul este profet. Asta trebuie să și fie.
O, fiul meu și sufletul meu, așa trebuie să fii tu, în primul rând, fiindcă aceasta este datoria fiecărui om care a avut parte de chemarea și cunoașterea lui Hristos!
4 - Nimeni nu-și ia singur...
Cinstea de a fi un slujitor, un profet sau un preot al lui Dumnezeu, fiind o cinste deosebită de toate celelalte, nimeni nu și-o poate lua singur... sau n-ar trebui să și-o ia. De la chemarea și până la alegerea cuiva pentru aceasta este totuși un drum mai lung, ori mai scurt. Este totuși un timp mai apropiat, ori mai îndepărtat în care nu numai el, cel chemat, dar și cei care îl aleg trebuie să fie cu toată grija asupra alegerii sale.
Căci dacă nu totdeauna cel chemat își dă seama că are și însușirile necesare slujbei către care merge, cei care îl cheamă ori îl împing spre această slujbă trebuie neapărat să fie cu grijă la el, dacă le are sau nu le are. Fiindcă cine își pune cu grabă mâinile peste un nevrednic, investindu-l cu o slujbă sfântă în Casa lui Dumnezeu, pe când se vede bine că el nu corespunde pentru slujba aceasta deloc, - acela va băga în Casa lui Dumnezeu pe un tâlhar.
Și de toată prada și dezastrul pe care acesta le va săvârși acolo, va răspunde solidar cu el.
O, cât de vinovat va fi în veci Alexandru Căldărarul, ori Imeneu și Filet, ori Diotref și toți dezbinătorii Lucrării lui Hristos din cele dintâi zile și până în cele din urmă! Dar oare acei care i-au băgat pe aceștia în Lucrarea lui Dumnezeu, vor fi ei scoși total nevinovați de faptele acestor lucrători ai lui Satana, pe care tocmai ei i-au ajutat cândva să intre în ea?
Nu știm cum va privi Marele și Dreptul Judecător în Ziua marii Sale Judecăți Drepte, această delicată și dureroasă parte întunecată și îndurerată a multora dintre noi. Va găsi El oare îndeajuns de îndreptățită apărarea noastră că am avut prea puțină prevedere din cauza prea marii iubiri? Că am avut o prea mare încredere în partea cea bună din om și prea puțină teamă de partea cea rea din el? Că îndemnul milei de a-l ajuta pe un neputincios să ajungă și el la rost înalt a fost mai puternic decât teama că încălzim un șarpe și investim pe un blestemat? Binele părea sigur, răul nici nu părea a fi.
Iar la urmă ce a ieșit din orfanul milog? Un uzurpator perfid, un compilator nerușinat, un stricător conștient și nelegiuit, un răstălmăcitor înrăit al Adevărului celui mai sfânt și mai scump! Ori un batjocoritor al Tainelor lui Dumnezeu, și un desfrânat al cărnii și al duhului. Ori un vânzător și trădător al Lucrării și al copiilor lui Hristos. Niște slujitori ai lui Satana în Biserica lui Hristos. Niște tâlhari ai diavolului în Casa lui Dumnezeu.
Cine dintre cei care au ajutat cândva în vreun fel pe vreunul dintre aceștia să ajungă acolo, cine oare ar putea să nu aibă adeseori o chinuitoare părere de rău și o necruțătoare mustrare pentru slăbiciunea lui din clipa când și-a pus și el prea cu grabă mâinile peste netrebnicul acela? Când a dat și el o mână de ajutor ca acesta să ajungă acolo? Când s-a făcut și el o scară pe care risipitorul să ajungă la vârful grămezii de unde acum nimeni nu-l mai poate împiedica să nu împrăștie? În Casa unde nimeni nu-l mai poate opri să nu aprindă și să nu dărâme?
O, câți dintre aceștia nu am și eu pe conștiință!... Și nu știu încă tot răul pe care mi l-au făcut mie însumi. Dacă toate lacrimile pe care le-am vărsat din pricina lor, sau sângele, sau sudoarea, sau foamea, sau frigul, sau arsurile, sau muncile cu care am plătit zeci de ani ușurătatea încrederii și dragostei mele față de ei vor fi de-ajuns ca să mă dezvinovățească Dreptatea lui Dumnezeu în Ziua Judecății Sale, pentru a nu mă face și pe mine părtaș la nelegiuirile pe care le-au făcut și le mai fac aceștia! Fiindcă este singur că dacă nu i-aș fi ajutat și eu mai înainte de a ajunge ei cineva, nu ar fi putut face tot acest rău pe care l-au făcut după ce au ajuns.
Bine spune Sfântul Apostol Pavel fiului său Timotei: Să nu-ți pui mâinile peste nimeni cu grabă, ca să nu te faci părtaș păcatelor altora... (1 Timotei 5, 22). Poate că și el avea multe astfel de experiențe amare cu unii dintre cei care îl chinuiau și pe el acum... Și cred că mulți aleși ai lui Dumnezeu au avut și vor mai avea încă să plângă pentru astfel de pricini!
Totuși e bine ca măcar în viitor oamenii lui Dumnezeu să țină seama de experiențele amare ale celor din trecut. Și în privința alegerii pentru slujba sfântă a celor ce se înghesuie spre ea, să fie mai cu multă grijă și mai cu temătoare băgare de seamă.
O, dacă ar fi o sită mai deasă și cea care îi cerne acum pe aceia care se îmbulzesc spre cinstea și slujba preoției! Cu cât ar fi mai curată Casa lui Dumnezeu! Și mai vrednică mulțimea celor care merg acolo!...
O, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos! Tu, Slăvitul și Vrednicul Mare Preot al mântuirii noastre, care stai la Dreapta Slavei, mijlocind pe temeiul Jertfei Tale pentru căderile noastre. Și pe Temeiul Puterii Tale pentru slăbiciunile noastre. Și pe Temeiul Neprihănirii Tale pentru păcatele noastre, Te rugăm ai milă de noi de toți!
Iartă de peste noi păcatele altora și de peste alții păcatele noastre! Spală-ne pe toți prin Sângele Tău și ajută-ne să ajungem vrednici de slujba sfântă la care ne-ai chemat și pentru care ne-ai ales.
Ca să ne mântuim și noi și toți cei la care ne-ai trimis Tu, ajungând pe totdeauna în Împărăția Ta împreună cu înaintașii noștri și cu urmașii noștri. Amin.