La Apostolul din Duminica a 4-a a Postului Mare
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
13. Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduința, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine Însuși
14. și a zis: “Cu adevărat te voi binecuvânta, și îți voi înmulți foarte mult sămânța.”
15. Și astfel, fiindcă a așteptat cu răbdare, a dobândit făgăduința.
16. Oamenii, ce-i drept, obișnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezășie, care pune capăt oricărei neînțelegeri dintre ei.
17. De aceea și Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moștenitorilor făgăduinței nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ,
18. pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba, și în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte,
19. pe care o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare și neclintită care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului,
20. unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut “Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.”
13 - Dumnezeu când a dat făgăduința
Întreg cuprinsul acestui apostol ne înalță de la cel dintâi cuvânt al său și până la cel din urmă în chip cutremurător în fața Domnului Dumnezeu și primul său cuvânt este Numele Sfânt al lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel care a scris această pericopă în cuprinsul epistolei către Evrei, dorește ca de la început și până la sfârșit să-L avem înaintea noastră pe Domnul Dumnezeul nostru drept exemplu de sfințenie, de credincioșie și de muncă, pentru ca și noi să tindem mereu spre realizarea acestor înalte virtuți, după pilda Lui.
Prin aducerea în Noul Testament a faptelor și cuvintelor din Vechiul Testament, Duhul lui Dumnezeu dorește nu numai să ne învețe că El este Același, ieri, azi și în veci, al cărui Cuvânt nu se schimbă de la o vreme la alta, ori de la o vârstă la alta, ori de la o națiune la alta. Ci acest Cuvânt este o Lege la fel de sfântă, la fel de însemnată și la fel de necesară pentru toți oamenii din toate vremurile, din toate neamurile și din toate stările lor. Așa fiind Dumnezeu față de noi totdeauna, înseamnă că și noi trebuie să fim tot așa atât față de El, cât și față de Legea aceasta a Lui, pe totdeauna. Că nimănui dintre noi El nu ne dă o altă Lege decât pe cea pe care a dat-o de la început, pentru ca nimeni să nu poată spune că el este scutit de la a o împlini.
Când Domnul Dumnezeu a dat Legea Sa, se spune că vocea Lui a răsunat în șaptezeci de limbi... Atâtea neamuri erau atunci pe pământ. Fiecare popor a auzit în limba sa aceeași poruncă. N-a auzit-o numai un singur popor, pentru ca să nu se spună că doar acesta este dator s-o țină. Ci a auzit-o fiecare neam de sub cer în propria sa limbă, pentru ca fiecare să aibă nu numai harul de a o auzi pe înțelesul său, ci și datoria de a o ține întocmi așa cum numai lui i-ar fi fost dată.
Când Duhul Sfânt la pogorârea Sa și la întemeierea Bisericii lui Hristos, în Ziua Cincizecimii a adus Legea cea și mai nouă a Iubirii și Porunca cea și mai mare a mântuirii prin Sângele și Evanghelia lui Hristos, această Veste Dumnezeiască a răsunat în toate limbile de sub cer, după cum este scris în Faptele Apostolilor cap. 2, 5. De ce în toate limbile de sub cer și de ce fiecăruia în limba lui? Pentru ca fiecare să audă cu urechile sale, în limba sa în care s-a născut, lucrurile minunate ale lui Dumnezeu (Fap. Ap. 2, 5-12).
Toți se minunau și fiecare se întreba: Ce să fie asta? Apoi asta vrea să zică: Dumnezeu ne-a vorbit fiecăruia în limba noastră. Ne-a dat fiecăruia exemplarul original din porunca Lui, pentru ca fiecare să ne simțim în așa fel obligația de a o asculta și împlini, ca și cum tocmai lui și numai lui i-ar fi fost dată această poruncă.
Limbile sunt în continuă formare și popoarele sunt în continuă înmulțire. Dar îndată ce se naște un popor și se formează o limbă, Domnul Dumnezeu are grijă să-i trimită și lui Cuvântul Său în propria sa limbă. Azi se tipărește Biblia în atâtea mii de limbi și dialecte, câte popoare mari sau mici se află acum sub cer. Vocea lui Dumnezeu răsună și astăzi în fiecare limbă, dar dă aceeași poruncă pe care este la fel de dator s-o țină fiecare.
O, cât de minunat este acest lucru, dar și cât de cutremurător!
Fiul meu și sufletul meu, și nouă ne-a vorbit vocea lui Dumnezeu și ne-a vestit în chiar limba noastră lucrurile Sale minunate... Noi le-am înțeles bine și prin urmare avem sfânta și fericita, aspra și dulcea datorie să le împlinim întocmai așa cum chiar și numai nouă ne-ar fi fost date.
O, Sfinte Duh al ascultării și împlinirii, ajută-ne!
15 - A așteptat cu răbdare
Se spune că la darea Legii pe Sinai lui Moise pentru poporul Său, mai erau acolo, nevăzuți pentru Moise, dar prezenți, chemați și aduși de voia lui Dumnezeu și de puterea Lui, încă șaptezeci de profeți. Câte unul din fiecare neam care era atunci sub cer. Fiecare pentru neamul său.
Și astfel fiecare a auzit în același timp și a văzut în același fel ca Moise pe Domnul Dumnezeu, dându-i fiecăruia aceeași Lege, spre a fi învățată și împlinită întocmai de către acel profet și acel popor. Dar fiecare credea, așa ca Moise, că Dumnezeu i Se adresează doar lui însuși și doar poporului său. Întocmai așa a și voit Dumnezeu.
Dar când fiecare profet s-a întors la poporul său, ceilalți profeți, în afară de Moise, s-au dovedit fie neînțelepți, fie neascultători, și fiecare a învățat altfel pe ai lor. Nici unii n-au înțeles și n-au ascultat Legea și poruncile Domnului, ci și-au dat alte legi și alte porunci, fiecare. Astfel că în locul Singurului Dumnezeu, ei și-au făcut mai mulți zei, idoli, divinități, cărora au început să li se închine.
Ci numai Moise s-a dovedit a fi singurul profet și înțelept și ascultător. Și numai poporul lui Israel s-a dovedit a fi singurul popor și temător de Dumnezeu și cinstitor al Lui.
Pe tot de-a lungul împlinirii însărcinării sale primite în chip minunat și cutremurător de la Dumnezeu, atât prin rugul aprins de pe Muntele lui Dumnezeu, Horeb, cât și prin cerul aprins de pe Muntele lui Dumnezeu, Sinai, profetul și omul lui Dumnezeu s-a dovedit plin de cele două virtuți mai înalte care se cer fiecărui profet al lui Dumnezeu: credința față de Dumnezeu și răbdarea față de popor.
În cartea Exod cap. 3 și cap. 19, Cuvântul Domnului arată pe larg aceste două mari momente și împrejurări din viața lui Moise.
Dar în toată desfășurarea dintre aceste două momente mari precum și în cea de dinainte și de după ele, Moise, alesul lui Dumnezeu, s-a dovedit totdeauna un vrednic fiu și urmaș al tatălui său Avraam, despre credința și răbdarea căruia vorbește atât de frumos aici Sfântul Apostol Pavel.
Ce minunați sunt fiii înțelepți care nu uită pildele și virtuțile sfinte ale marilor lor înaintași!
Ce minunați urmași a avut marele om al lui Dumnezeu, Avraam. Acest înalt munte al credinței este urmat și însoțit de munți tot așa de înalți ca el: Moise, David, Isaia... Petru, Ioan, Pavel... Ioan, Vasile, Iosif...
De la Moria, Muntele jertfei lui Avraam, la Sinai, Muntele jertfei lui Moise, și până la Golgota, Muntele Jertfei lui Hristos, - lanțul Munților lui Dumnezeu cuprinde un șir de piscuri unic de strălucite și de frumoase în toată istoria minunată și veșnică a poporului lui Dumnezeu de dincolo de Marele Hotar care nu desparte, ci unește aceste două emisfere care alcătuiesc Împărăția lui Dumnezeu din existența aceasta!
Înfățișându-ni-l aici pe Avraam ca o pildă de credință puternică și de răbdare îndelungă, Sfântul Apostol ne arată că Avraam a învățat aceasta de la Dumnezeu.
El a înțeles astfel că de la început Dumnezeu a făcut totul în așa fel încât noi, fiii Lui și creaturile Sale, neîncetat să învățăm a ne îndrepta inima noastră și privirile cu atenție spre felul cum este El, ca să lucrăm așa și noi. Spre felul cum vorbește El, ca să vorbim așa și noi.
Dacă de la început Dumnezeu a poruncit: Fiți sfinți, căci Eu sunt Sfânt (Levitic 20, 26), aceasta însemna atunci, și astăzi, și în veci că oricine se apropie de El și vrea să aibă parte de mântuirea Lui, trebuie să-și dea neîncetat și toate silințele să ajungă și el părtaș acestei sfințenii, cum este părtașă mlădița de vie naturii butucului ei, trăind și rodind prin el.
Fiul meu și sufletul meu, ia și tu seama la aceste adevăruri și înalță-ți mereu privirile, ca să-ți înalți mereu trăirea și viitorul spre El, prin El, până la El!
16 - Jurământul este o chezășie
Da, jurământul încearcă să fie o chezășie, adică ultimul mijloc de a convinge, acolo unde nici un alt mijloc de convingere n-a mai rămas. De fapt jurământul este cel mai trist mijloc de încredințare. Mai trist decât jurământul este numai blestemul.
Un exemplu dureros este, în privința aceasta, trista experiență a Sfântului Apostol Petru din noaptea judecării Domnului Isus.
În Evanghelia Sfântului Matei cap. 26, 72, se spune că după ce Petru s-a lepădat înaintea tuturor celor cu care stătea la același foc, iar ei nu l-au crezut, el a făcut un jurământ ca să creadă ceea ce ei nu puteau crede. Dar după ce nici jurământul lui nu le-a fost o chezășie îndestulătoare, în versetul 74 se spune că el a început să se blesteme că nu-L cunoaște pe Isus. Bineînțeles că nici după aceste blesteme ale ucenicului nenorocit, chinuitorii lui tot nu l-au crezut. Pentru că omul care nu merită să fie crezut pe cuvânt, nu merită să fie crezut nici pe jurământ. Și nici chiar pe blestem...
Totuși jurământul rămâne, după acel Cuvânt al Domnului, o chezășie, un refugiu la care apelează cel ce iubește sincer și adevărat față de cel pe care-l iubește, dar de care nu mai este iubit. Un ultim argument al dragostei zdrobite de durerea că nu mai este crezută și împărtășită cum era la începutul ei față de cel pe cale de a o părăsi.
E nespus de dureros jurământul de prietenie sinceră al unui prieten părăsit și trădat, în fața prietenului său trădător...
E și mai dureros decât acesta jurământul de iubire sinceră al unui soț părăsit și trădat, în fața unei soții trădătoare.
E și mai dureros chiar și decât acesta jurământul de sfâșiere zdrobitoare al unui părinte disprețuit și judecat în fața fiului său care îl disprețuiește și-l judecă.
Dar nespus mai dureros decât toate aceste jurăminte este jurământul de nemărginită dragoste străpunsă și lepădată a lui Dumnezeu, în fața unui popor care Îi străpunge și Îi leapădă dragostea și încrederea aceasta.
De ce oare uneori ni se clatină și ni se pierde și nouă dragostea și încrederea inimii în dragostea și încrederea Dumnezeului nostru?
De ce oare uneori ni se strică și nouă simțămintele cele mai curate și mai înalte ale ființei noastre către curăția dragostei față de Hristos, Mântuitorul nostru Scump?
De ce oare se întoarce și duhul nostru uneori obosit de rugăciune, obosit de adunare, obosit de biserică, obosit de orice lucru și gând duhovnicesc - și ne alipim de cele lumești?
De ce trebuie oare și în fața noastră să vină uneori Dulcele nostru Mântuitor, Prietenul Bun, Soțul Dulce, Părintele și Dumnezeul nostru Binefăcător să ne întoarcă iarăși dragostea noastră spre El, prin jurămintele de iubire veșnică spunându-ne: Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez bunătatea Mea (Ier. 31, 3).
Prea iubitul meu vorbește și-mi zice: “Scoală-te, iubito, și vino, frumoaso! Căci iată că a trecut iarna; a încetat ploaia, și s-a dus. Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării, și se aude glasul turturicii în câmpiile noastre. Se pârguiesc roadele în smochin, și viile înflorite își răspândesc mirosul. Scoală-te, iubito, și vino, frumoaso (Cânt. Cânt. 2, 10-13).
Fiul meu și inima mea, nu lepăda, nu îndurera, nu întrista dragostea Domnului și Preaiubitului tău!... Nu-ți întoarce nici o clipă privirea de la El și nu-L face niciodată să-ți facă El ție jurăminte de credință și iubire! Nu arăta niciodată și prin nici un semn că te îndoiești de dragostea Lui, ori de făgăduințele Lui! Crede-I Cuvântul și prețuiește-I dragostea! Ai atâtea dovezi că El Și-a ținut Cuvântul și că Și-a păstrat curată dragostea. Crede-L că El a fost, este și va fi veșnic. Același față de tine. Fii și tu așa față de El!...
17 - Nestrămutarea hotărârii Lui
Am pornit de la început să adâncim cu mintea și inima noastră tot înțelesul adevărului pe care ni-l dezvăluie acest minunat apostol, și anume acela de a ne obișnui să avem privirile mereu ațintite la Domnul și Dumnezeul nostru, la felul Lui de a fi față de legile și rânduielile Sale, cât și față de noi, creaturile Lui, cărora ne-a dat El aceste legi față de care ne-a dovedit și ne-a arătat prin felul Lui Însuși cum trebuie să fim și noi față de ele.
Dacă Domnul Dumnezeu a luat o hotărâre și a rostit un Cuvânt, apoi acea hotărâre și acel cuvânt așa au rămas, nestrămutate pe veci. Dacă hotărârile Domnului ar fi azi într-un fel, mâine în altul și Cuvintele Lui ar fi unul da, iar altul nu, - atunci ce preț ar mai putea avea ele pentru noi? Și ce siguranță și încredere am mai putea avea noi în ele?
Atunci ce haos ar fi în lumea aceasta și ce dezordine ar fi în toată creațiunea aceasta! Atunci soarele n-ar mai răsări din același loc și în același fel. Apele n-ar mai curge spre aceeași țintă. Ploaia și vântul n-ar mai avea aceleași rânduieli! Căldura și frigul nu și-ar mai avea aceeași vreme. Semănatul și culesul n-ar mai fi într-o ordine. Nașterile și morțile ar fi întâmplătoare. Și toate, toate ar fi într-o totală și îngrozitoare dezordine. În felul acesta viața n-ar mai putea fi trăită și lumea n-ar mai putea exista.
Iată dar cât de mare preț are nestrămutarea hotărârilor lui Dumnezeu!
De aceea, pentru că hotărârile Lui sunt nestrămutate, oricare dintre făpturile Sale încalcă aceste hotărâri, are a suporta pedeapsa acestei încălcări prin înseși urmările faptei sale. Când primii oameni în Eden au încălcat porunca Domnului, Grădina Raiului i-a alungat din ea. Se spune că atunci toți pomii sub care voiau ei să se ascundă, își fereau crengile la o parte, ca să nu fie părtași prin tăinuire la pedeapsa păcatului lor. Atunci ei s-au dus la ape, încercând să se scufunde în ele, spre a se ascunde, dar apele au fugit în jos și în sus, lăsându-i descoperiți. Apoi s-au dus la stânci, ca să-i adăpostească de Ochiul cel Atotvăzător, dar și stâncile s-au dat la parte. Au luat frunze, dar frunzele s-au uscat și au căzut, lăsându-i goi și descoperiți înaintea Celui cu care aveau de-a face. Căci este scris: Totul este gol și descoperit înaintea Lui (Evrei 4, 13).
Astfel, hotărârea cea nestrămutată a lui Dumnezeu a rămas în picioare pe totdeauna: Sufletul care păcătuiește va pieri. Tatăl nu va purta nelegiuirea fiului, nici fiul pe a tatălui (Ezec. 18, 20).
El a pus apelor de sus și apelor de jos un hotar... și ele nu-l trec. El a însemnat soarelui un drum - și el nu-l schimbă. El a pus polilor, sau vântului, sau vremurilor o lege - și toate acestea se supun hotărârii nestrămutate a lui Dumnezeu. Pentru că oricine ar încălca-o s-ar pedepsi prin această încălcare, pe sine însuși.
Domnul Dumnezeu, în virtutea aceleiași veșnice statornicii a Lui, a întocmit și în lumea duhovnicească o asemenea nestrămutată rânduială. De la cea mai neînsemnată creatură a Sa și până la cea mai de seamă. Dacă El a zis cuvântul: Fiecare să rămână în starea pe care o avea când a fost chemat (1 Cor. 7, 20), asta înseamnă o poruncă nestrămutată. Și oricine își schimbă chemarea, încalcă porunca. Și dacă încalcă porunca, atunci cu siguranță că nu va rămânea nepedepsit, oricine ar fi el. În lege sunt scrise pentru toți oamenii aceleași obligații egale: să faci, să nu faci. Și oricine le face va trăi prin ele. Și oricine nu le face, va fi osândit. Nu se are în vedere fața nici unui om (Rom. 2, 6-13).
Fiul meu și sufletul meu, ia și tu seama, cu frică și cutremur, de poruncile și hotărârile nestrămutate ale lui Dumnezeu și ține-le, pentru ca să trăiești prin ascultarea lor!
Apoi ia seama la hotărârile și legămintele tale sfinte, care trebuie să fie la fel de nestrămutate și de neschimbate când odată le-ai luat, pentru ca să fii și tu ca El, atunci când Îl vei vedea așa cum este (1 Ioan 3, 2-3).
18 - O puternică îmbărbătare
Când un conducător de oaste este cunoscut de către toți ostașii săi ca un poruncitor înțelept ale cărui planuri sunt bune, ale cărui porunci sunt clare, ale cărui hotărâri sunt nestrămutate și ale cărui bătălii sunt totdeauna biruitoare, atunci desigur că nici un luptător al său nu se va clătina în credința sa. Nu se va îndoi în izbânda sa. Și nu va părăsi misiunea sa.
Încrederea neclintită în vrednicia conducătorului său îi va da fiecărui supus al acestuia o puternică îmbărbătare în orice vreme, în orice condiții și față de orice vrăjmaș. Și această încredere îi va face pe toți niște biruitori și niște nebiruiți.
Numai când cuvântul unui conducător se dovedește a nu mai avea adevăr, când făgăduințele lui se dovedesc a nu mai avea garanție și când măsurile lui se dovedesc a nu mai avea reușită, atunci încrederea supușilor se clatină, curajul lor se pierde și misiunea lor s-a prăbușit!...
De aceea s-au prăbușit toți zeii și idolii păgânilor. S-au pustiit toate religiile lor. Și s-au nimicit înseși popoarele care s-au alipit de învățăturile lor. Și care s-au amăgit de închinările la ei, după cum este scris: Toți vor pieri... Și ca ei sunt toți cei ce se încred în ei, cum zice psalmistul.
În adevăr, cine mai vorbește astăzi despre puternicele popoare și despre vestitele împărății păgâne din trecut?... Amaleciții, hetiții, amoriții, filistenii, babilonienii și toți cei ce se făleau cu puterea și măreția lor - unde sunt astăzi și ce s-a ales din toată fala și lăudăroșia lor? Nimic!
Dar poporul lui Dumnezeu și urmașii celor ce s-au bizuit pe Cuvântul și poruncile Domnului Dumnezeului Celui Adevărat și Sfânt trăiesc și astăzi: și vor trăi pe totdeauna. Fiindcă au avut niște profeți adevărați și i-au ascultat. Fiindcă au avut o credință adevărată și au ținut-o. Fiindcă au avut o țintă luminoasă și și-au urmărit-o. Fiindcă au avut un Conducător Veșnic și L-au urmat cu o puternică îmbărbătare.
Noi facem parte dintr-un popor binecuvântat de Dumnezeu. Părinții poporului nostru au fost credincioși Dumnezeului Celui Viu și Adevărat, încă de la nașterea acestui popor.
În vremea prigonirii împăraților romani din primele veacuri ale creștinismului, ei au exilat aici, pe pământul vechii Dacii, care era o îndepărtată colonie a lor, pe cei mai zeloși și mai harnici creștini. Și din această cea mai curată sămânță evanghelică a răsărit aici grâul curatei noastre familii creștine.
Cât de frumoase trebuie să fi fost începuturile obiceiurilor creștine ale părinților noștri! Cât de minunate trebuie să fi fost viața, relațiile, munca și luptele lor până când li s-au statornicit aici temeliile istorice! Până când li s-au împlântat în acest pământ rădăcinile. Și în acest cer crengile lor.
Ce mame credincioase trebuie să fi avut la început acest neam! Ce părinți sănătoși!
Ce învățători inspirați, ce conducători înțelepți, ce profeți plini de Duhul Sfânt, până și-au format limba, până și-au desțelenit pustia, până și-au săpat matca, până și-au statornicit pe totdeauna identitatea în Hristos!...
Apoi ce taină este supraviețuirea acestui neam de-a lungul celor o mie de ani de cumplit întuneric ce s-a abătut asupra lui! Până la ivirea zorilor din primele voievodate despre a căror istorie a început apoi să se poată vorbi. Și despre care s-au mai putut afla mărturii și dovezi cunoscute și păstrate astăzi.
Noi, urmașii lor de astăzi, trebuie să gândim adânc asupra acestui măreț adevăr, pentru ca să înțelegem că toată taina acestor minuni este în grija directă a lui Dumnezeu față de noi, din pricina credinței curate a părinților noștri de la început. După cum este scris: Ei sunt iubiți din pricina părinților lor (Rom. 11, 28).
Dar această grijă ne și obligă pe noi, urmașii lor, și pe urmașii noștri, nespus mai mult decât pe oricare alții, la o unică răspundere și dragoste față de Dumnezeul nostru și față de înaintașii noștri. Pentru a trăi până la sfârșit într-o așa credincioșie și ascultare, cu o așa sfințenie și vrednicie față de El, ca și ei. Altfel, vom putea fi pedepsiți ca nimeni alții.
19 - O ancoră a sufletului
Pentru cei care n-au călătorit încă pe mare cu o corabie sau cu un vapor, trebuie să le spunem ce este o ancoră. Sunt mulți care nu știu că ancora este una din cele mai însemnate lucruri pe o corabie. Ancora este acea unealtă în formă de undiță, cu un trunchi lung și greu, agățat de un lanț ori de o frânghie groasă și puternică, iar la capăt având două brațe întoarse și ascuțite ca o săgeată.
Când corabia are nevoie să se oprească undeva, atunci oamenii ei aruncă această ancoră în ape, iar ea se fixează de fundul apei, ori de stânci, și ține pe loc corabia atâta vreme cât este nevoie. Când vrea să plece mai departe, atunci ei ridică ancora și-o așează la îndemână în corabie până când va fi iarăși nevoie de ea.
În vremea marilor furtuni ce se stârnesc adeseori pe mări, ancora este de cea mai mare nevoie pentru viața corăbiei, fiindcă ea o fixează și o ține la loc de adăpost, până ce trece furtuna, și corabia poate să plece iarăși mai departe spre ținta ei. Fără ancoră, valurile ar nimici-o de stânci ori s-ar îneca în adâncuri...
În simbolistica creștină, încă de la început, cele trei virtuți mai mari decât toate, credința, nădejdea și dragostea, despre care spune Sfânta Scriptură la 1 Cor. 13, 13, că sunt cele mai necesare pentru noi, sunt închipuite prin trei simboluri: crucea, ancora și inima.
Crucea închipuie credința, ancora închipuie nădejdea și inima arzând închipuie iubirea.
Ancora este în mijloc, legând între ele crucea cu inima. Aceasta vrea să ne spună nouă că în tot timpul călătoriei noastre prin lumea aceasta, ținta noastră, Ierusalimul cel ceresc, nădejdea ajungerii noastre acolo, este cea mai trebuitoare pentru noi prin valurile ispitelor și prin furtunile necazurilor noastre din lumea aceasta, atât de trebuitoare ca o ancoră pentru o corabie. Că fără o puternică nădejde, nici credința noastră, nici dragostea noastră n-ar putea supraviețui prin câte avem de trecut.
Fără nădejde, credința noastră s-ar zdrobi de stânci, fiindcă o credință care nu mai are nădejde se prăbușește la prima luptă. Și fără nădejde, și iubirea noastră s-ar îneca în prima ispită.
Câtă vreme noi avem o nădejde vie că ne vom atinge ținta, credința noastră luptă și biruie.
Câtă vreme noi avem o nădejde vie că ne vom împlini odată gândul fericit, iubirea noastră luptă și rabdă, și arde, și strigă, și plânge, și se zbate, - dar își ține curat legământul ei sfânt și trupul ei sfânt și sufletul ei sfânt. Dar îndată ce nădejdea aceasta ni s-a frânt, iubirea noastră cade și se înnămolește și moare...
O, iubirea mea și inima mea, ține-ți și tu nădejdea ta vie și leagă-te și tu puternic de ea cu toată ființa ta și cu toată tăria încredințării tale. Odată și odată tot trebuie să-ți împlinească Dumnezeul tău și gândul fericit pentru care te-a născut și te-a rânduit Dumnezeu pe tine în lumea aceasta. Tu ai primit un rod atât de frumos pe care trebuie să-l crești până la împlinire. Și ai primit un rost atât de tainic și de minunat pe care trebuie să-l împlinești desăvârșit.
Și Dumnezeul tău ți-a împlinit atât de fericit toate rugăciunile tale până acum, încât nici o ispită și nici o suferință și nici o putere vrăjmașă și nici o ardere trupească n-ar trebui să te mai biruie, să te mai facă să cazi, să cedezi, să te prăbușești... Tu știi ceea ce nimeni altcineva nu mai știe. Ce legăminte ai făcut tu. Ce taină s-a petrecut cu tine. Ce dar mare ai primit.
Și ce datorie unică ai tu față de toate acestea!...
O, iubirea mea dulce și unică, o inima mea aprinsă de un foc atât de sfânt și veșnic, ține-te de ancora nădejdii tale cu toată ființa ta, cu toate lanțurile credinței tale! Căci dacă rămâi fără ea, în locul unde ești tu acum este marea cea mai adâncă, noroiul cel mai negru și moartea cea mai amară. Să nu te lase Dumnezeu!
O, Puternicul și Sfântul nostru Dumnezeu, Te rugăm ai milă de credința noastră când se clatină și de iubirea noastră când se îneacă! Ține puternică între ele ancora nădejdii neclintite prin care amândouă acestea să biruie. Ca ființa noastră să nu se înece, și sufletul nostru să nu fie despărțit de Tine,
Nu lăsa Dumnezeule al Iubirii ca ispitele să fie prea grele și luptele să fie prea lungi, ca nu cumva în vreo clipă de slăbiciune să ne prăbușim în noroiul din care ne-ai scos. Și nu cumva să ne înecăm, chiar când am fi aproape de țărmul salvator! Amin.