La Apostolul din Duminica a 4-a a Postului Mare

- Evrei 6, 13-20 -

13. Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine Însuşi

14. şi a zis: “Cu adevărat te voi binecuvânta, şi îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa.”

15. Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa.

16. Oamenii, ce-i drept, obişnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezăşie, care pune capăt oricărei neînţelegeri dintre ei.

17. De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ,

18. pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte,

19. pe care o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului,

20. unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut “Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.”

13 - Dumnezeu când a dat făgăduinţa

Întreg cuprinsul acestui apostol ne înalţă de la cel dintâi cuvânt al său şi până la cel din urmă în chip cutremurător în faţa Domnului Dumnezeu şi primul său cuvânt este Numele Sfânt al lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel care a scris această pericopă în cuprinsul epistolei către Evrei, doreşte ca de la început şi până la sfârşit să-L avem înaintea noastră pe Domnul Dumnezeul nostru drept exemplu de sfinţenie, de credincioşie şi de muncă, pentru ca şi noi să tindem mereu spre realizarea acestor înalte virtuţi, după pilda Lui.

Prin aducerea în Noul Testament a faptelor şi cuvintelor din Vechiul Testament, Duhul lui Dumnezeu doreşte nu numai să ne înveţe că El este Acelaşi, ieri, azi şi în veci, al cărui Cuvânt nu se schimbă de la o vreme la alta, ori de la o vârstă la alta, ori de la o naţiune la alta. Ci acest Cuvânt este o Lege la fel de sfântă, la fel de însemnată şi la fel de necesară pentru toţi oamenii din toate vremurile, din toate neamurile şi din toate stările lor. Aşa fiind Dumnezeu faţă de noi totdeauna, înseamnă că şi noi trebuie să fim tot aşa atât faţă de El, cât şi faţă de Legea aceasta a Lui, pe totdeauna. Că nimănui dintre noi El nu ne dă o altă Lege decât pe cea pe care a dat-o de la început, pentru ca nimeni să nu poată spune că el este scutit de la a o împlini.

Când Domnul Dumnezeu a dat Legea Sa, se spune că vocea Lui a răsunat în şaptezeci de limbi... Atâtea neamuri erau atunci pe pământ. Fiecare popor a auzit în limba sa aceeaşi poruncă. N-a auzit-o numai un singur popor, pentru ca să nu se spună că doar acesta este dator s-o ţină. Ci a auzit-o fiecare neam de sub cer în propria sa limbă, pentru ca fiecare să aibă nu numai harul de a o auzi pe înţelesul său, ci şi datoria de a o ţine întocmi aşa cum numai lui i-ar fi fost dată.

Când Duhul Sfânt la pogorârea Sa şi la întemeierea Bisericii lui Hristos, în Ziua Cincizecimii a adus Legea cea şi mai nouă a Iubirii şi Porunca cea şi mai mare a mântuirii prin Sângele şi Evanghelia lui Hristos, această Veste Dumnezeiască a răsunat în toate limbile de sub cer, după cum este scris în Faptele Apostolilor cap. 2, 5. De ce în toate limbile de sub cer şi de ce fiecăruia în limba lui? Pentru ca fiecare să audă cu urechile sale, în limba sa în care s-a născut, lucrurile minunate ale lui Dumnezeu (Fap. Ap. 2, 5-12).

Toţi se minunau şi fiecare se întreba: Ce să fie asta? Apoi asta vrea să zică: Dumnezeu ne-a vorbit fiecăruia în limba noastră. Ne-a dat fiecăruia exemplarul original din porunca Lui, pentru ca fiecare să ne simţim în aşa fel obligaţia de a o asculta şi împlini, ca şi cum tocmai lui şi numai lui i-ar fi fost dată această poruncă.

Limbile sunt în continuă formare şi popoarele sunt în continuă înmulţire. Dar îndată ce se naşte un popor şi se formează o limbă, Domnul Dumnezeu are grijă să-i trimită şi lui Cuvântul Său în propria sa limbă. Azi se tipăreşte Biblia în atâtea mii de limbi şi dialecte, câte popoare mari sau mici se află acum sub cer. Vocea lui Dumnezeu răsună şi astăzi în fiecare limbă, dar dă aceeaşi poruncă pe care este la fel de dator s-o ţină fiecare.

O, cât de minunat este acest lucru, dar şi cât de cutremurător!

Fiul meu şi sufletul meu, şi nouă ne-a vorbit vocea lui Dumnezeu şi ne-a vestit în chiar limba noastră lucrurile Sale minunate... Noi le-am înţeles bine şi prin urmare avem sfânta şi fericita, aspra şi dulcea datorie să le împlinim întocmai aşa cum chiar şi numai nouă ne-ar fi fost date.

O, Sfinte Duh al ascultării şi împlinirii, ajută-ne!

15 - A aşteptat cu răbdare

Se spune că la darea Legii pe Sinai lui Moise pentru poporul Său, mai erau acolo, nevăzuţi pentru Moise, dar prezenţi, chemaţi şi aduşi de voia lui Dumnezeu şi de puterea Lui, încă şaptezeci de profeţi. Câte unul din fiecare neam care era atunci sub cer. Fiecare pentru neamul său.

Şi astfel fiecare a auzit în acelaşi timp şi a văzut în acelaşi fel ca Moise pe Domnul Dumnezeu, dându-i fiecăruia aceeaşi Lege, spre a fi învăţată şi împlinită întocmai de către acel profet şi acel popor. Dar fiecare credea, aşa ca Moise, că Dumnezeu i Se adresează doar lui însuşi şi doar poporului său. Întocmai aşa a şi voit Dumnezeu.

Dar când fiecare profet s-a întors la poporul său, ceilalţi profeţi, în afară de Moise, s-au dovedit fie neînţelepţi, fie neascultători, şi fiecare a învăţat altfel pe ai lor. Nici unii n-au înţeles şi n-au ascultat Legea şi poruncile Domnului, ci şi-au dat alte legi şi alte porunci, fiecare. Astfel că în locul Singurului Dumnezeu, ei şi-au făcut mai mulţi zei, idoli, divinităţi, cărora au început să li se închine.

Ci numai Moise s-a dovedit a fi singurul profet şi înţelept şi ascultător. Şi numai poporul lui Israel s-a dovedit a fi singurul popor şi temător de Dumnezeu şi cinstitor al Lui.

Pe tot de-a lungul împlinirii însărcinării sale primite în chip minunat şi cutremurător de la Dumnezeu, atât prin rugul aprins de pe Muntele lui Dumnezeu, Horeb, cât şi prin cerul aprins de pe Muntele lui Dumnezeu, Sinai, profetul şi omul lui Dumnezeu s-a dovedit plin de cele două virtuţi mai înalte care se cer fiecărui profet al lui Dumnezeu: credinţa faţă de Dumnezeu şi răbdarea faţă de popor.

În cartea Exod cap. 3 şi cap. 19, Cuvântul Domnului arată pe larg aceste două mari momente şi împrejurări din viaţa lui Moise.

Dar în toată desfăşurarea dintre aceste două momente mari precum şi în cea de dinainte şi de după ele, Moise, alesul lui Dumnezeu, s-a dovedit totdeauna un vrednic fiu şi urmaş al tatălui său Avraam, despre credinţa şi răbdarea căruia vorbeşte atât de frumos aici Sfântul Apostol Pavel.

Ce minunaţi sunt fiii înţelepţi care nu uită pildele şi virtuţile sfinte ale marilor lor înaintaşi!

Ce minunaţi urmaşi a avut marele om al lui Dumnezeu, Avraam. Acest înalt munte al credinţei este urmat şi însoţit de munţi tot aşa de înalţi ca el: Moise, David, Isaia... Petru, Ioan, Pavel... Ioan, Vasile, Iosif...

De la Moria, Muntele jertfei lui Avraam, la Sinai, Muntele jertfei lui Moise, şi până la Golgota, Muntele Jertfei lui Hristos, - lanţul Munţilor lui Dumnezeu cuprinde un şir de piscuri unic de strălucite şi de frumoase în toată istoria minunată şi veşnică a poporului lui Dumnezeu de dincolo de Marele Hotar care nu desparte, ci uneşte aceste două emisfere care alcătuiesc Împărăţia lui Dumnezeu din existenţa aceasta!

Înfăţişându-ni-l aici pe Avraam ca o pildă de credinţă puternică şi de răbdare îndelungă, Sfântul Apostol ne arată că Avraam a învăţat aceasta de la Dumnezeu.

El a înţeles astfel că de la început Dumnezeu a făcut totul în aşa fel încât noi, fiii Lui şi creaturile Sale, neîncetat să învăţăm a ne îndrepta inima noastră şi privirile cu atenţie spre felul cum este El, ca să lucrăm aşa şi noi. Spre felul cum vorbeşte El, ca să vorbim aşa şi noi.

Dacă de la început Dumnezeu a poruncit: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt (Levitic 20, 26), aceasta însemna atunci, şi astăzi, şi în veci că oricine se apropie de El şi vrea să aibă parte de mântuirea Lui, trebuie să-şi dea neîncetat şi toate silinţele să ajungă şi el părtaş acestei sfinţenii, cum este părtaşă mlădiţa de vie naturii butucului ei, trăind şi rodind prin el.

Fiul meu şi sufletul meu, ia şi tu seama la aceste adevăruri şi înalţă-ţi mereu privirile, ca să-ţi înalţi mereu trăirea şi viitorul spre El, prin El, până la El!

16 - Jurământul este o chezăşie

Da, jurământul încearcă să fie o chezăşie, adică ultimul mijloc de a convinge, acolo unde nici un alt mijloc de convingere n-a mai rămas. De fapt jurământul este cel mai trist mijloc de încredinţare. Mai trist decât jurământul este numai blestemul.

Un exemplu dureros este, în privinţa aceasta, trista experienţă a Sfântului Apostol Petru din noaptea judecării Domnului Isus.

În Evanghelia Sfântului Matei cap. 26, 72, se spune că după ce Petru s-a lepădat înaintea tuturor celor cu care stătea la acelaşi foc, iar ei nu l-au crezut, el a făcut un jurământ ca să creadă ceea ce ei nu puteau crede. Dar după ce nici jurământul lui nu le-a fost o chezăşie îndestulătoare, în versetul 74 se spune că el a început să se blesteme că nu-L cunoaşte pe Isus. Bineînţeles că nici după aceste blesteme ale ucenicului nenorocit, chinuitorii lui tot nu l-au crezut. Pentru că omul care nu merită să fie crezut pe cuvânt, nu merită să fie crezut nici pe jurământ. Şi nici chiar pe blestem...

Totuşi jurământul rămâne, după acel Cuvânt al Domnului, o chezăşie, un refugiu la care apelează cel ce iubeşte sincer şi adevărat faţă de cel pe care-l iubeşte, dar de care nu mai este iubit. Un ultim argument al dragostei zdrobite de durerea că nu mai este crezută şi împărtăşită cum era la începutul ei faţă de cel pe cale de a o părăsi.

E nespus de dureros jurământul de prietenie sinceră al unui prieten părăsit şi trădat, în faţa prietenului său trădător...

E şi mai dureros decât acesta jurământul de iubire sinceră al unui soţ părăsit şi trădat, în faţa unei soţii trădătoare.

E şi mai dureros chiar şi decât acesta jurământul de sfâşiere zdrobitoare al unui părinte dispreţuit şi judecat în faţa fiului său care îl dispreţuieşte şi-l judecă.

Dar nespus mai dureros decât toate aceste jurăminte este jurământul de nemărginită dragoste străpunsă şi lepădată a lui Dumnezeu, în faţa unui popor care Îi străpunge şi Îi leapădă dragostea şi încrederea aceasta.

De ce oare uneori ni se clatină şi ni se pierde şi nouă dragostea şi încrederea inimii în dragostea şi încrederea Dumnezeului nostru?

De ce oare uneori ni se strică şi nouă simţămintele cele mai curate şi mai înalte ale fiinţei noastre către curăţia dragostei faţă de Hristos, Mântuitorul nostru Scump?

De ce oare se întoarce şi duhul nostru uneori obosit de rugăciune, obosit de adunare, obosit de biserică, obosit de orice lucru şi gând duhovnicesc - şi ne alipim de cele lumeşti?

De ce trebuie oare şi în faţa noastră să vină uneori Dulcele nostru Mântuitor, Prietenul Bun, Soţul Dulce, Părintele şi Dumnezeul nostru Binefăcător să ne întoarcă iarăşi dragostea noastră spre El, prin jurămintele de iubire veşnică spunându-ne: Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea (Ier. 31, 3).

Prea iubitul meu vorbeşte şi-mi zice: “Scoală-te, iubito, şi vino, frumoaso! Căci iată că a trecut iarna; a încetat ploaia, şi s-a dus. Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării, şi se aude glasul turturicii în câmpiile noastre. Se pârguiesc roadele în smochin, şi viile înflorite îşi răspândesc mirosul. Scoală-te, iubito, şi vino, frumoaso (Cânt. Cânt. 2, 10-13).

Fiul meu şi inima mea, nu lepăda, nu îndurera, nu întrista dragostea Domnului şi Preaiubitului tău!... Nu-ţi întoarce nici o clipă privirea de la El şi nu-L face niciodată să-ţi facă El ţie jurăminte de credinţă şi iubire! Nu arăta niciodată şi prin nici un semn că te îndoieşti de dragostea Lui, ori de făgăduinţele Lui! Crede-I Cuvântul şi preţuieşte-I dragostea! Ai atâtea dovezi că El Şi-a ţinut Cuvântul şi că Şi-a păstrat curată dragostea. Crede-L că El a fost, este şi va fi veşnic. Acelaşi faţă de tine. Fii şi tu aşa faţă de El!...

17 - Nestrămutarea hotărârii Lui

Am pornit de la început să adâncim cu mintea şi inima noastră tot înţelesul adevărului pe care ni-l dezvăluie acest minunat apostol, şi anume acela de a ne obişnui să avem privirile mereu aţintite la Domnul şi Dumnezeul nostru, la felul Lui de a fi faţă de legile şi rânduielile Sale, cât şi faţă de noi, creaturile Lui, cărora ne-a dat El aceste legi faţă de care ne-a dovedit şi ne-a arătat prin felul Lui Însuşi cum trebuie să fim şi noi faţă de ele.

Dacă Domnul Dumnezeu a luat o hotărâre şi a rostit un Cuvânt, apoi acea hotărâre şi acel cuvânt aşa au rămas, nestrămutate pe veci. Dacă hotărârile Domnului ar fi azi într-un fel, mâine în altul şi Cuvintele Lui ar fi unul da, iar altul nu, - atunci ce preţ ar mai putea avea ele pentru noi? Şi ce siguranţă şi încredere am mai putea avea noi în ele?

Atunci ce haos ar fi în lumea aceasta şi ce dezordine ar fi în toată creaţiunea aceasta! Atunci soarele n-ar mai răsări din acelaşi loc şi în acelaşi fel. Apele n-ar mai curge spre aceeaşi ţintă. Ploaia şi vântul n-ar mai avea aceleaşi rânduieli! Căldura şi frigul nu şi-ar mai avea aceeaşi vreme. Semănatul şi culesul n-ar mai fi într-o ordine. Naşterile şi morţile ar fi întâmplătoare. Şi toate, toate ar fi într-o totală şi îngrozitoare dezordine. În felul acesta viaţa n-ar mai putea fi trăită şi lumea n-ar mai putea exista.

Iată dar cât de mare preţ are nestrămutarea hotărârilor lui Dumnezeu!

De aceea, pentru că hotărârile Lui sunt nestrămutate, oricare dintre făpturile Sale încalcă aceste hotărâri, are a suporta pedeapsa acestei încălcări prin înseşi urmările faptei sale. Când primii oameni în Eden au încălcat porunca Domnului, Grădina Raiului i-a alungat din ea. Se spune că atunci toţi pomii sub care voiau ei să se ascundă, îşi fereau crengile la o parte, ca să nu fie părtaşi prin tăinuire la pedeapsa păcatului lor. Atunci ei s-au dus la ape, încercând să se scufunde în ele, spre a se ascunde, dar apele au fugit în jos şi în sus, lăsându-i descoperiţi. Apoi s-au dus la stânci, ca să-i adăpostească de Ochiul cel Atotvăzător, dar şi stâncile s-au dat la parte. Au luat frunze, dar frunzele s-au uscat şi au căzut, lăsându-i goi şi descoperiţi înaintea Celui cu care aveau de-a face. Căci este scris: Totul este gol şi descoperit înaintea Lui (Evrei 4, 13).

Astfel, hotărârea cea nestrămutată a lui Dumnezeu a rămas în picioare pe totdeauna: Sufletul care păcătuieşte va pieri. Tatăl nu va purta nelegiuirea fiului, nici fiul pe a tatălui (Ezec. 18, 20).

El a pus apelor de sus şi apelor de jos un hotar... şi ele nu-l trec. El a însemnat soarelui un drum - şi el nu-l schimbă. El a pus polilor, sau vântului, sau vremurilor o lege - şi toate acestea se supun hotărârii nestrămutate a lui Dumnezeu. Pentru că oricine ar încălca-o s-ar pedepsi prin această încălcare, pe sine însuşi.

Domnul Dumnezeu, în virtutea aceleiaşi veşnice statornicii a Lui, a întocmit şi în lumea duhovnicească o asemenea nestrămutată rânduială. De la cea mai neînsemnată creatură a Sa şi până la cea mai de seamă. Dacă El a zis cuvântul: Fiecare să rămână în starea pe care o avea când a fost chemat (1 Cor. 7, 20), asta înseamnă o poruncă nestrămutată. Şi oricine îşi schimbă chemarea, încalcă porunca. Şi dacă încalcă porunca, atunci cu siguranţă că nu va rămânea nepedepsit, oricine ar fi el. În lege sunt scrise pentru toţi oamenii aceleaşi obligaţii egale: să faci, să nu faci. Şi oricine le face va trăi prin ele. Şi oricine nu le face, va fi osândit. Nu se are în vedere faţa nici unui om (Rom. 2, 6-13).

Fiul meu şi sufletul meu, ia şi tu seama, cu frică şi cutremur, de poruncile şi hotărârile nestrămutate ale lui Dumnezeu şi ţine-le, pentru ca să trăieşti prin ascultarea lor!

Apoi ia seama la hotărârile şi legămintele tale sfinte, care trebuie să fie la fel de nestrămutate şi de neschimbate când odată le-ai luat, pentru ca să fii şi tu ca El, atunci când Îl vei vedea aşa cum este (1 Ioan 3, 2-3).

18 - O puternică îmbărbătare

Când un conducător de oaste este cunoscut de către toţi ostaşii săi ca un poruncitor înţelept ale cărui planuri sunt bune, ale cărui porunci sunt clare, ale cărui hotărâri sunt nestrămutate şi ale cărui bătălii sunt totdeauna biruitoare, atunci desigur că nici un luptător al său nu se va clătina în credinţa sa. Nu se va îndoi în izbânda sa. Şi nu va părăsi misiunea sa.

Încrederea neclintită în vrednicia conducătorului său îi va da fiecărui supus al acestuia o puternică îmbărbătare în orice vreme, în orice condiţii şi faţă de orice vrăjmaş. Şi această încredere îi va face pe toţi nişte biruitori şi nişte nebiruiţi.

Numai când cuvântul unui conducător se dovedeşte a nu mai avea adevăr, când făgăduinţele lui se dovedesc a nu mai avea garanţie şi când măsurile lui se dovedesc a nu mai avea reuşită, atunci încrederea supuşilor se clatină, curajul lor se pierde şi misiunea lor s-a prăbuşit!...

De aceea s-au prăbuşit toţi zeii şi idolii păgânilor. S-au pustiit toate religiile lor. Şi s-au nimicit înseşi popoarele care s-au alipit de învăţăturile lor. Şi care s-au amăgit de închinările la ei, după cum este scris: Toţi vor pieri... Şi ca ei sunt toţi cei ce se încred în ei, cum zice psalmistul.

În adevăr, cine mai vorbeşte astăzi despre puternicele popoare şi despre vestitele împărăţii păgâne din trecut?... Amaleciţii, hetiţii, amoriţii, filistenii, babilonienii şi toţi cei ce se făleau cu puterea şi măreţia lor - unde sunt astăzi şi ce s-a ales din toată fala şi lăudăroşia lor? Nimic!

Dar poporul lui Dumnezeu şi urmaşii celor ce s-au bizuit pe Cuvântul şi poruncile Domnului Dumnezeului Celui Adevărat şi Sfânt trăiesc şi astăzi: şi vor trăi pe totdeauna. Fiindcă au avut nişte profeţi adevăraţi şi i-au ascultat. Fiindcă au avut o credinţă adevărată şi au ţinut-o. Fiindcă au avut o ţintă luminoasă şi şi-au urmărit-o. Fiindcă au avut un Conducător Veşnic şi L-au urmat cu o puternică îmbărbătare.

Noi facem parte dintr-un popor binecuvântat de Dumnezeu. Părinţii poporului nostru au fost credincioşi Dumnezeului Celui Viu şi Adevărat, încă de la naşterea acestui popor.

În vremea prigonirii împăraţilor romani din primele veacuri ale creştinismului, ei au exilat aici, pe pământul vechii Dacii, care era o îndepărtată colonie a lor, pe cei mai zeloşi şi mai harnici creştini. Şi din această cea mai curată sămânţă evanghelică a răsărit aici grâul curatei noastre familii creştine.

Cât de frumoase trebuie să fi fost începuturile obiceiurilor creştine ale părinţilor noştri! Cât de minunate trebuie să fi fost viaţa, relaţiile, munca şi luptele lor până când li s-au statornicit aici temeliile istorice! Până când li s-au împlântat în acest pământ rădăcinile. Şi în acest cer crengile lor.

Ce mame credincioase trebuie să fi avut la început acest neam! Ce părinţi sănătoşi!

Ce învăţători inspiraţi, ce conducători înţelepţi, ce profeţi plini de Duhul Sfânt, până şi-au format limba, până şi-au desţelenit pustia, până şi-au săpat matca, până şi-au statornicit pe totdeauna identitatea în Hristos!...

Apoi ce taină este supravieţuirea acestui neam de-a lungul celor o mie de ani de cumplit întuneric ce s-a abătut asupra lui! Până la ivirea zorilor din primele voievodate despre a căror istorie a început apoi să se poată vorbi. Şi despre care s-au mai putut afla mărturii şi dovezi cunoscute şi păstrate astăzi.

Noi, urmaşii lor de astăzi, trebuie să gândim adânc asupra acestui măreţ adevăr, pentru ca să înţelegem că toată taina acestor minuni este în grija directă a lui Dumnezeu faţă de noi, din pricina credinţei curate a părinţilor noştri de la început. După cum este scris: Ei sunt iubiţi din pricina părinţilor lor (Rom. 11, 28).

Dar această grijă ne şi obligă pe noi, urmaşii lor, şi pe urmaşii noştri, nespus mai mult decât pe oricare alţii, la o unică răspundere şi dragoste faţă de Dumnezeul nostru şi faţă de înaintaşii noştri. Pentru a trăi până la sfârşit într-o aşa credincioşie şi ascultare, cu o aşa sfinţenie şi vrednicie faţă de El, ca şi ei. Altfel, vom putea fi pedepsiţi ca nimeni alţii.

19 - O ancoră a sufletului

Pentru cei care n-au călătorit încă pe mare cu o corabie sau cu un vapor, trebuie să le spunem ce este o ancoră. Sunt mulţi care nu ştiu că ancora este una din cele mai însemnate lucruri pe o corabie. Ancora este acea unealtă în formă de undiţă, cu un trunchi lung şi greu, agăţat de un lanţ ori de o frânghie groasă şi puternică, iar la capăt având două braţe întoarse şi ascuţite ca o săgeată.

Când corabia are nevoie să se oprească undeva, atunci oamenii ei aruncă această ancoră în ape, iar ea se fixează de fundul apei, ori de stânci, şi ţine pe loc corabia atâta vreme cât este nevoie. Când vrea să plece mai departe, atunci ei ridică ancora şi-o aşează la îndemână în corabie până când va fi iarăşi nevoie de ea.

În vremea marilor furtuni ce se stârnesc adeseori pe mări, ancora este de cea mai mare nevoie pentru viaţa corăbiei, fiindcă ea o fixează şi o ţine la loc de adăpost, până ce trece furtuna, şi corabia poate să plece iarăşi mai departe spre ţinta ei. Fără ancoră, valurile ar nimici-o de stânci ori s-ar îneca în adâncuri...

În simbolistica creştină, încă de la început, cele trei virtuţi mai mari decât toate, credinţa, nădejdea şi dragostea, despre care spune Sfânta Scriptură la 1 Cor. 13, 13, că sunt cele mai necesare pentru noi, sunt închipuite prin trei simboluri: crucea, ancora şi inima.

Crucea închipuie credinţa, ancora închipuie nădejdea şi inima arzând închipuie iubirea.

Ancora este în mijloc, legând între ele crucea cu inima. Aceasta vrea să ne spună nouă că în tot timpul călătoriei noastre prin lumea aceasta, ţinta noastră, Ierusalimul cel ceresc, nădejdea ajungerii noastre acolo, este cea mai trebuitoare pentru noi prin valurile ispitelor şi prin furtunile necazurilor noastre din lumea aceasta, atât de trebuitoare ca o ancoră pentru o corabie. Că fără o puternică nădejde, nici credinţa noastră, nici dragostea noastră n-ar putea supravieţui prin câte avem de trecut.

Fără nădejde, credinţa noastră s-ar zdrobi de stânci, fiindcă o credinţă care nu mai are nădejde se prăbuşeşte la prima luptă. Şi fără nădejde, şi iubirea noastră s-ar îneca în prima ispită.

Câtă vreme noi avem o nădejde vie că ne vom atinge ţinta, credinţa noastră luptă şi biruie.

Câtă vreme noi avem o nădejde vie că ne vom împlini odată gândul fericit, iubirea noastră luptă şi rabdă, şi arde, şi strigă, şi plânge, şi se zbate, - dar îşi ţine curat legământul ei sfânt şi trupul ei sfânt şi sufletul ei sfânt. Dar îndată ce nădejdea aceasta ni s-a frânt, iubirea noastră cade şi se înnămoleşte şi moare...

O, iubirea mea şi inima mea, ţine-ţi şi tu nădejdea ta vie şi leagă-te şi tu puternic de ea cu toată fiinţa ta şi cu toată tăria încredinţării tale. Odată şi odată tot trebuie să-ţi împlinească Dumnezeul tău şi gândul fericit pentru care te-a născut şi te-a rânduit Dumnezeu pe tine în lumea aceasta. Tu ai primit un rod atât de frumos pe care trebuie să-l creşti până la împlinire. Şi ai primit un rost atât de tainic şi de minunat pe care trebuie să-l împlineşti desăvârşit.

Şi Dumnezeul tău ţi-a împlinit atât de fericit toate rugăciunile tale până acum, încât nici o ispită şi nici o suferinţă şi nici o putere vrăjmaşă şi nici o ardere trupească n-ar trebui să te mai biruie, să te mai facă să cazi, să cedezi, să te prăbuşeşti... Tu ştii ceea ce nimeni altcineva nu mai ştie. Ce legăminte ai făcut tu. Ce taină s-a petrecut cu tine. Ce dar mare ai primit.

Şi ce datorie unică ai tu faţă de toate acestea!...

O, iubirea mea dulce şi unică, o inima mea aprinsă de un foc atât de sfânt şi veşnic, ţine-te de ancora nădejdii tale cu toată fiinţa ta, cu toate lanţurile credinţei tale! Căci dacă rămâi fără ea, în locul unde eşti tu acum este marea cea mai adâncă, noroiul cel mai negru şi moartea cea mai amară. Să nu te lase Dumnezeu!

O, Puternicul şi Sfântul nostru Dumnezeu, Te rugăm ai milă de credinţa noastră când se clatină şi de iubirea noastră când se îneacă! Ţine puternică între ele ancora nădejdii neclintite prin care amândouă acestea să biruie. Ca fiinţa noastră să nu se înece, şi sufletul nostru să nu fie despărţit de Tine,

Nu lăsa Dumnezeule al Iubirii ca ispitele să fie prea grele şi luptele să fie prea lungi, ca nu cumva în vreo clipă de slăbiciune să ne prăbuşim în noroiul din care ne-ai scos. Şi nu cumva să ne înecăm, chiar când am fi aproape de ţărmul salvator! Amin.