La Apostolul din Duminica a 5-a a Postului Mare
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
11. Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta,
12. şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu Însuşi Sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.
13. Căci, dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului,
14. cu cât mai mult Sângele lui Hristos, care, prin Duhul Cel Veşnic S-a adus pe Sine Însuşi Jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte ca să slujiţi Dumnezeului Cel Viu!
11 - Preot al bunurilor viitoare
Înţelepciunea lui Dumnezeu, prin aceste repetate şi stăruitoare învăţături despre scopul şi rostul preoţiei în Noul Testament, vrea să ne înveţe şi pe noi toţi nişte foarte mari şi însemnate lucruri. Dintre ele două se desprind cel mai puternic, şi anume:
Primul este rolul de Mare Preot, mijlocitor al Domnului şi Mântuitorului nostru între noi şi Dumnezeu, mijlocire pe care El o face în cel mai înalt fel, prin Jertfa Sa şi prin Sângele Său, temeiurile şi meritele Sale veşnice, care singure sunt în faţa Tatălui garanţia şi preţul iertării noastre sigure şi depline.
Şi în lumina acestui adevăr trebuie să înţelegem şi rolul preoţiei pe plan pământesc ca mijlocitoare pentru trebuinţele noastre în datoriile pe care le avem faţă de Dumnezeu Tatăl.
Trebuinţele acestea pentru care preotul-om a fost chemat să le îndeplinească pentru oameni faţă de Dumnezeu, oricare preot-om, şi oriunde ar fi el, este dator să le îndeplinească într-un fel tot aşa de înalt, de sfânt şi de cutremurător cum Şi le-a împlinit şi Şi le împlineşte Hristos, Marele Preot-Dumnezeu.
Hristos este Modelul şi Concepţia oricărei preoţii adevărate.
Nu numai pe temeiul Jertfei şi al Sângelui lui Hristos trebuie să-şi împlinească preotul-om slujba sa, ci aproape tot în aceeaşi măsură trebuie să-şi împlinească el această slujbă şi pe temeiul jertfei şi al sângelui său personal. După cum spune Sfântul Pavel, acel preot-om care este cel mai asemănător cu Preotul-Dumnezeu, Isus Hristos, când spune:
Şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru Trupul Lui, care este Biserica (Col. 1, 24). Şi adaugă: Să fiu părtaş la suferinţele Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi (Filipeni 3, 10-11).
Da, asta înseamnă preoţia. Şi numai cine îşi împlineşte în aşa chip îndatoririle sale sacerdotale, acela este un adevărat preot. Oricine nu şi le împlineşte în acest fel, acela se face vinovat de cel mai mare sacrilegiu nu numai faţă de cerinţele preoţiei, ci mai ales faţă de Jertfa şi Sângele lui Hristos pe care le batjocoreşte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor prin nevrednicia şi necredinţa sa, fiind o pricină de poticnire pentru toţi. Unui astfel de om i-ar fi mai uşor dacă ar face ce spune Mântuitorul în Evanghelia de la Luca 17, 1-2...
Şi în al doilea rând: noi toţi oamenii pentru care Marele Preot-Dumnezeu, Isus Hristos, a împlinit această slujbă, să fim bine încredinţaţi că numai dacă fiecare din noi, personal, primim prin credinţă pentru noi înşine mijlocirea Jertfei Sale de pe Cruce şi spălarea Sângelui Său Sfânt vărsat pentru noi, numai aşa vom putea primi iertarea păcatelor noastre şi sfinţirea vieţii, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).
Apoi, potrivit cu acest adevăr, trebuie să privim proporţional cu această măsură, tot prin credinţă, şi slujba jertfitoare a adevăratului preot-om. Şi a adevăratei preoţii omeneşti, care la fel a fost instituită de Dumnezeu pentru trebuinţele norodului, după cum de asemeni este scris la Evrei 5, 1.
După cum ei au datorie faţă de Dumnezeu să-şi împlinească în chip vrednic slujba preoţiei la care au fost chemaţi, tot aşa şi noi, cei supuşi acestei slujbe, trebuie să ne împlinim în chip tot aşa de vrednic şi conştiincios datoria noastră faţă de această preoţie, fiindcă Acela care îi va judeca pe ei pentru neîmplinirea datoriei lor, ne va judeca şi pe noi pentru neîmplinirea datoriei noastre.
11 - Cortul desăvârşit
În legătură cu partea întâia a acestui verset, ar mai fi de meditat asupra unui adevăr foarte însemnat, şi anume, la rostul divin al preoţiei de a urmări numai bucuriile viitoare şi veşnice, cum le-a urmărit Marele Preot Hristos. Şi nu numai bunurile prezente şi trecătoare, cum este ispitită să le caute acum o mare parte din preoţimea pământească.
Căutarea bunurilor viitoare îl înalţă pe adevăratul preot atât în ochii lui Dumnezeu, cât şi în ochii oamenilor. Un preot care va umbla printre oamenii săi cu tot cugetul său curat şi cu toată fiinţa lui însufleţită de Duhul Sfânt numai după bunurile viitoare, atât pentru sine, cât şi pentru turma sa, un astfel de preot nu va fi lipsit nici de bunurile vremelnice, după cum este scris: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra (Matei 6, 33).
Dar cine le caută pe cele trecătoare întâi, acela le va tot căuta, le va tot cerşi, le va tot strânge, dar niciodată nu se va sătura... Fiindcă lăcomia este un blestem la toţi oamenii care o au, dar la preoţii stăpâniţi de ea acest blestem este de o mie de ori mai greu, mai urât şi mai vinovat.
În legătură cu cortul desăvârşit prin care a trecut Marele nostru Preot Isus Hristos, şi despre care în afară de acest verset se mai aminteşte şi în cap. 8, 2, putem înţelege cel puţin două adevăruri, şi anume:
Întâi că este vorba de cortul Trupului Său, în care Domnul Isus a trăit desăvârşit, sfânt şi fără de păcat, trup în care El a făcut ispăşirea păcatelor noastre, apoi S-a înălţat şi şade la Dreapta Măririi în Locul Preaînalt, unde face slujba mijlocitoare pentru toţi cei care se apropie de Dumnezeu prin El (Evrei 5, 7-9).
Şi la fel şi Sfântul Petru, când spune la 2 Petru 1, 14 aşa: Căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos.
Se poate înţelege că aici este vorba şi despre Cortul desăvârşit care este Biserica cea vie, Trupul Său cel duhovnicesc.
În asemănare cu cortul mărturiei din Vechiul Testament, care era preînchipuirea Bisericii din Noul Testament ca loc de întâlnire a lui Dumnezeu cu ai Lui, în vederea sfinţirii lor pentru slava Lui veşnică, se poate vorbi de o trecere a Domnului Isus ca Mare Preot al Bisericii Sale, ca Unul care trece prin ea spre locul unde rămâne veşnic.
Fie într-un înţeles, fie în altul, gândul acesta este nespus de minunat, întrucât el ne dă încredinţarea cea mai cutremurătoare despre felul cum trebuie să ne apropiem noi de taina aceasta Dumnezeiască şi cât de adânc trebuie să ne pătrundem de sfinţenia ce ni se cere nouă pentru a ne putea apropia cu vrednicie de ea.
Slujba aceasta Veşnică de Mare Preot, Unic şi Desăvârşit, ne este arătată de locul acesta din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu într-un mod cutremurător de însemnat, atât pentru iertarea păcatelor noastre, a celor care ne apropiem plini de o credinţă smerită şi ascultătoare de El, dar şi de o înfricoşată osândă veşnică pentru păcatele lor, ale celor care dispreţuiesc ziua mântuirii şi se împotrivesc faţă de chemarea Lui.
Sângele cel Sfânt al Marelui Preot Hristos, pe temeiul căruia El a făcut ispăşirea şi a obţinut iertarea păcatelor noastre, este de un preţ atât de înalt şi de o greutate atât de mare, încât nimic altceva din toată lumea aceasta, văzută ori nevăzută, nu mai şi nu va mai avea în vecii vecilor o însemnătate atât de sfântă şi un preţ atât de mare. Nici în faţa lui Dumnezeu, nici în faţa îngerilor, nici în faţa oamenilor, nici în faţa judecăţii tuturor acestora.
Cine cinsteşte acest Sfânt Sânge şi îl primeşte cu o pocăinţă atât de adânc recunoscătoare, cât se cuvine pentru mântuirea pe care o aduce El, acela se bucură şi se va bucura în vecii vecilor de o iertare deplină şi eternă a tuturor păcatelor sale şi de o spălare şi o curăţire desăvârşită a tuturor păcatelor fiinţei sale. Şi nu va mai veni niciodată la Judecată, ci va trece fericit la viaţa veşnică.
Dar cine batjocoreşte acest Dumnezeiesc şi unic Preţ dat de Dumnezeu pentru toate sufletele şi pentru toate veacurile, acela nu numai că nu va mai afla niciodată nici un alt mijloc de mântuire, dar va merge la Judecata înfricoşată a lui Dumnezeu, vinovat de cel mai înspăimântător păcat, mai mare ca toate celelalte păcate, acela de a fi pângărit Sângele Unic, Jertfa Unică, Harul Unic, date cu atâta generozitate de Însuşi Dumnezeu pentru el!
12 - Cu Însuşi Sângele Său
Să rămânem mai departe la acest adevăr nespus mai însemnat şi mai cutremurător decât oricare altele şi decât toate la un loc. Pentru că nici un fapt din toată istoria mântuirii lui Dumnezeu, din toată Lucrarea dragostei Lui pentru răscumpărarea creaţiei şi a creaturilor Sale nu este atât de profund, de cutremurător, de măreţ şi de însemnat ca acesta!
Dragostea milostivă este în stare să-şi dea banul său, ori pâinea sa, ori haina, ori adăpostul, ori scaunul său pentru cel care este lipsit de acestea. Dar adesea ea nu poate da mai mult.
Dragostea împăciuitoare îşi dă dreptul său, ori folosul său, ori moştenirea, ori întâietatea, ori numele său pentru cel care le pretinde pe acestea. Dar nici aceasta, adesea, nu poate da mai mult.
Numai dragostea jertfitoare poate să dea atât de mult cât se cere pentru cel care are cea mai mare nevoie dintre toate nevoile care pot fi, adică nevoie de iertarea păcatelor, fără de care nu este în vecii vecilor şi nici nu va mai putea fi niciodată, nicăieri, mântuirea unui suflet. Fiindcă dragostea aceasta singură este în stare să-şi dea mai mult decât sudoarea sa, decât lacrimile sale, decât averea sa.
Ea îşi dă viaţa sa, moartea sa, sângele său.
Nu există ceva şi nu va mai exista niciodată ceva atât de mare ca această dragoste.
Şi aşa a fost, şi aşa este pentru noi dragostea lui Dumnezeu. Numai dragostea lui Dumnezeu.
Dragostea sângelui este nu numai cea mai mare fiindcă nu poate să mai fie o altă dragoste atât de mare ca ea, dar este şi cea mai scumpă, fiindcă nu mai poate fi nicăieri un mai mare preţ ca preţul sângelui ei.
De aceea şi inima care este în stare să dovedească o asemenea dragoste, este nu numai cea mai sfântă, dar este şi cea mai geloasă şi mai neînduplecată dintre toate.
Să-l binecuvânteze Dumnezeu pe orice suflet omenesc, care cu toată recunoştinţa şi cu toată smerenia lui se apropie de această dragoste însângerată, primind harul ei iertător.
Un astfel de suflet se va dovedi vrednic să primească - şi va şi primi acest har fără margini şi fără sfârşit.
Dar să-l ferească Dumnezeu pe orice suflet care se împotriveşte să nu primească şi să nu asculte de chemarea dragostei sângerânde a lui Dumnezeu! Pentru că nimic nu va fi mai groaznic şi mai amar pentru acest suflet ca necruţătoarea, neîndurata şi nebănuita osândă pentru acest nemaipomenit de mare păcat al lepădării Sângelui lui Hristos!
Se spune că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Fiul Său, Sângele Lui, pentru ca oricine va crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 16).
Atât de mult este o nemăsură a dragostei lui Dumnezeu. Într-adevăr, nici nu se poate bănui cât este de mult asta. Acest atât de mult poţi să-l arăţi desfăcând braţele cât nu poţi mai larg, mai lung ori mai înalt...
Dar acest atât de mult poţi să-l şi arăţi, arătând o măsură cu braţele; atât şi nu mai mult.
Şi-a dat Sângele, dar mai mult nu mai dă.
Şi l-a dat o singură dată, a doua oară nu Şi-l mai dă.
Şi l-a dat atunci, dar o altă dată nu Şi-l va mai da.
Cui vrea să-l creadă şi să-l primească, îi va fi de-ajuns o dată şi pe vecii vecilor preţul acestui Sânge care i s-a dat.
Cui nu vrea să creadă şi să primească atât de mult cât i s-a dat prin acest Sânge, şi acum, cât i se îmbie, aceluia nu numai că nu i se va mai da niciodată nimic altceva mai mult, dar nici nu va mai avea niciodată o altă vreme şi o altă ocazie ca aceasta şi ca acum, pentru a se mai mântui.
O, ce cutremurător şi unic este acest adevăr!
13 - O răscumpărare veşnică
Iertarea pe care o dă Sângele lui Hristos este pentru sufletul meu ori totală, ori nu este deloc.
Răscumpărarea pe care o aduce Hristos şi sufletului tău este ori veşnică, ori nu mai este nici pentru o clipă.
Pentru că preţul acestora ori îl primim fiecare dintre noi întreg, ori nu primim din el nimic.
Încet se ajunge dintr-un salt şi dintr-o clipă prin actul divin şi fulgerător al naşterii din nou, ori nu se ajunge în vecii vecilor prin nici un alt act.
Toată Taina Naşterii Mântuitorului şi a venirii Lui în lume era numai în vederea Marii Mântuiri care a fost profeţită încă de la căderea omului în păcat, că se va face numai prin Jertfa Lui. Toate legămintele Vechiului Testament prin sânge şi jertfe preînchipuiau numai marele şi cutremurătorul Legământ prin Jertfă, care se va face o dată pentru totdeauna pe Cruce prin Sângele şi Jertfa Lui.
De-a lungul întregii istorii a Vechiului Testament, mii de ani, toţi profeţii, dar absolut toţi, fiecare într-un fel, şi de fiecare dată mai tainic ori mai descoperit, fiecare dintre aceşti trimeşi ai lui Dumnezeu aducea prin solia lui preînştiinţarea despre această copleşitoare minune şi Jertfă a lui Dumnezeu pentru lume.
Prin atât de îndelungata ei pregătire şi prin atât de repetata ei înştiinţare, se putea uşor vedea cât de mare va fi însemnătatea acestei Jertfe şi cât de scump va fi preţul ei.
Apoi, din prima Zi a înştiinţării Naşterii lui Hristos, fiecare dintre fiinţele care vor avea vreun rol în planul lui Dumnezeu cu Fiul Său, dar absolut fiecare, începând cu Tatăl care Îl dăruia la suferinţa şi moartea ispăşitoare,
apoi cu Maica Lui Sfântă, prin inima şi prin viaţa căreia va trebui să treacă o atât de usturătoare sabie, pentru a-şi aduce şi ea partea ei de suferinţă la acest mare Preţ,
apoi continuând cu toţi cei care s-au alăturat de Hristos, apostolii, ucenicii, prietenii, închinătorii, toţi, toţi de atunci şi până astăzi a trebuit să aducă şi ei preţul lor de sânge şi de suferinţă, pentru că L-au primit, pentru că L-au iubit, pentru că L-au urmat, pentru că s-au alipit de El.
Astfel, pe măsură ce treceau anii şi veacurile şi pe măsură ce se înmulţeau păcatele care trebuiau spălate şi răscumpărate, Sângele lui Isus Hristos s-a unit cu sângele tuturor martirilor Săi, care se adaugă la acest Sânge Sfânt şi creşte şi el valoarea tot mai marelui Preţ care întrece mereu mărimea păcatelor ce trebuie răscumpărate... În acest înţeles spune Sfântul Pavel că în trupul său împlineşte ceea ce mai lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru Trupul Său, care este Biserica (Coloseni 1, 24). Adică, prin sângele său, mai adaugă şi el ceva la Preţul răscumpărător al Sângelui lui Hristos plătit pentru mântuirea alor Lui.
Asta nu înseamnă că Preţul Sângelui vărsat de Mântuitorul nostru Isus Hristos nu ar fi de ajuns pentru răscumpărarea deplină şi veşnică a tuturor oamenilor din lume, ci înseamnă că dragostea lui Dumnezeu a vrut ca la Preţul cel Mare al Sângelui Său, să se adauge şi preţul cel mic al sângelui alor Săi, tocmai pentru ca prin participarea noastră la Jertfa Lui, să fim aleşi a participa şi la slava răsplătitoare a acestei Jertfe.
În rugăciunea Sa dinaintea Patimilor Sale, Însuşi Mântuitorul nostru Iubit, care venea să aducă chiar din seara aceea suprema Sa Jertfire, a cerut cu toată stăruinţa Tatălui ceresc această participare a lor, când a zis: Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu (Ioan 17, 24).
Aceasta însemna dorinţa dragostei de a fi nedespărţită de acei pentru care suferea. Pentru că numai participarea la suferinţa celui ce te iubeşte, te face vrednic cu adevărat de iubirea sa.
Fiul meu şi dragostea meu, eu nu simt mai mare împăcare înăuntrul meu decât atunci când ştiu şi văd că şi tu iei parte cu adevărat la durerea mea pentru izbânda dragostei noastre. Abia atunci sunt încredinţat nu numai că izbânda aceasta va veni mai repede, ci şi că preţul ei va fi mai frumos, iar bucuria noastră mai fericită.
14 - Cugetul vostru
Dacă se face cu adevărat în cineva lucrarea curăţitoare a Sângelui Sfinţit şi Sfinţitor al lui Hristos, această lucrare curăţitoare începe neapărat din cea mai ascunsă şi mai profundă parte a fiinţei acelui cineva, adică din cugetul său. Căci cugetul este în fiecare om această cea mai ascunsă şi tainică parte a fiinţei sale.
Tot ce vine din afară, fie bun, fie rău, în fiinţa oricărui om, vine mai întâi şi mai întâi în cugetul său. Dar cugetul acesta este ceva pe care nu-l poţi spune dacă este în minte, ori dacă este în inimă. Se pare că el este în amândouă, după cum poate fi şi gândul omului în amândouă aceste părţi ale fiinţei noastre.
Cuvântul Domnului scrie într-un loc: cuget adânc înăuntrul inimii mele (Psalm 77, 6). Am păstrat cuvintele acestea în inima mea (Daniel 7, 28).
Iar în altă parte scrie: Despre această lucrare mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor...
Cugetul este deci o însuşire şi a inimii şi a gândului. Şi a simţirii care este în inimă, şi a gândirii care este în minte. Aceste două părţi sunt cele care hotărăsc toate faptele, umblările şi cuvintele fiecărui suflet omenesc.
Acest cuget la începutul vieţii omului nu poate fi decât bun şi curat, cum sunt toate însuşirile unui copil, atât cele trupeşti, cât şi cele sufleteşti. Dar cu timpul în urma felului de viaţă pe care o trăieşte omul, cugetul acesta ori se păstrează curat, ori se face rău. După cum este scris: Fraţilor, eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu (Fap. Ap. 23, 1). Ori: Mulţumesc lui Dumnezeu căruia Îi slujesc cu un cuget curat din moşi strămoşi (2 Timotei 1, 3).
În faţa unui judecător aspru şi în faţa unor pârâtori nedrepţi, Sfântul Apostol Pavel se apăra odată zicând: Şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi. De aceea, mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (Fap. Ap. 24, 15-16).
În felul acesta se arată limpede că acest cuget care ne îndrumă atât gândurile noastre, cât şi simţămintele noastre, noi ni-l putem fie curăţi, fie întina. Putem să ni-l păstrăm fie curat prin silinţa noastră în cele bune, ori ni-l putem strica şi înrăi prin alipirea noastră de cele rele.
O minte îndrumată de un cuget curat şi o inimă însufleţită de un cuget bun vor avea ca rod numai cuvinte frumoase şi fapte vrednice. Pe când, dimpotrivă, o minte stricată de un cuget rău şi o inimă otrăvită de un cuget vinovat nu pot să scoată din fiinţa omului care le are decât vorbe nelegiuite şi fapte blestemate.
Acum, aici vine deci marea răspundere a fiecăruia dintre noi, dacă primim în cugetul nostru pe Duhul lui Dumnezeu, ori ni-l lăsăm stăpânit de duhul lui Satana.
Prin lucrarea păcatului care ne înfăşoară aşa de lesne, firea noastră pământească îşi lasă cugetul ei stăpânit şi îndrumat de cele mai multe ori de duhul cel rău şi ispititor. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne sfătuieşte şi ne cheamă pe toţi la naşterea din nou, prin care cugetul nostru se curăţă şi se sfinţeşte prin Sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care face această curăţire şi înnoire în fiecare cuget omenesc care îl primeşte.
Acest adevăr se vede limpede şi din cuprinsul acestui apostol şi mai ales din încheierea acestui verset asupra căruia stăruim acum.
Anumite jertfe şi străduinţe omeneşti, desigur pot aduce o curăţire pe dinafară a trupului omenesc. Dar aceasta nu poate ajuta de cele mai multe ori cu nimic la curăţirea şi sfinţirea lăuntrică a sufletului omenesc. Această curăţire şi sfinţire fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu o poate face numai şi numai Sângele lui Isus Hristos, Jertfa cea fără de pată a lui Dumnezeu. De aceea dacă încă n-ai primit prin naşterea ta din nou această curăţire, vino chiar acum la Domnul Isus şi predă-te Lui pe totdeauna. Astfel El va curăţi şi cugetul tău, deci toată fiinţa ta, de faptele moarte ale trecutului, făcându-te un slujitor curat al lui Dumnezeu.
14 - Ca să slujiţi
Slujirea lui Dumnezeu ne cere neapărat un cuget curăţit şi sfinţit printr-o predare unică şi definitivă cu toată trăirea fiinţei lui Hristos ca Mântuitor şi Domn al nostru personal. Fără această consacrare totală şi definitivă nimeni nu poate să-L slujească în chip vrednic şi adevărat pe Dumnezeu, căci cea dintâi pretenţie a Lui de la fiecare slujitor al Său este sfinţenia. Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt - zice Domnul. Cântarea cu care Îl preamărim cel mai frumos şi cutremurător pe Dumnezeu începe cu acest Cuvânt spus de trei ori: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot... plin este cerul şi pământul de mărirea Lui. Deci cum să te poţi apropia pentru a-L sluji pe El, dacă tu însuţi nu te sfinţeşti mai întâi? Orice apropiere şi chemare la o slujbă sfântă pentru Dumnezeu cer mai întâi să devii, să te transformi, să te sfinţeşti, ca să-L poţi sluji... Cine nu se sileşte din toate puterile sale să devină într-o astfel de stare, acela nu va putea nici face slujba aceasta în chip vrednic. Iar cine nu va face cu vrednicie această slujbă înfricoşată, acela va avea parte de o pedeapsă groaznică. Cele scrise în atâtea locuri din Cuvântul Sfânt, sunt nişte înştiinţări la care fiecare dintre noi trebuie să cugetăm cu frică şi cutremur.
În zilele marilor posturi, când oamenii sunt în chip deosebit îndemnaţi de Duhul lui Dumnezeu şi de bunele învăţături statornicite de Biserica Domnului să se preocupe cu toată grija de curăţirea şi sfinţirea sufletelor lor, slujba preoţească le este de o mare trebuinţă şi de un sfânt ajutor.
În aceste zile, mai mult decât în toate celelalte zile ale anului, slujitorul sfânt al lui Dumnezeu trebuie să fie mereu în mijlocul sufletelor doritoare şi însetate după curăţirea şi sfinţirea lor, pentru a se putea înfăţişa cu îndrăzneală înaintea Lui, în zilele Praznicului ce se apropie.
Iar pentru ca slujitorul să poată împlini în chip vrednic această slujbă grea şi plină de răspundere, el trebuie şi iar trebuie să aibă grijă ca el însuşi să fie pe deplin curăţit şi sfinţit. Nu prin nişte obiceiuri şi practici văzute, cu spălări de formă, cu nişte ritualuri pe dinafară, ci cu o profundă şi adevărată înnoire şi sfinţire a cugetului său, a fiinţei sale lăuntrice, a acelui conţinut din care ies apoi toate gândurile, cuvintele, faptele şi umblările sale dinafară, atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor. Atât în cele ce se văd, cât şi în cele ce nu se văd. Şi atât în mulţime, cât şi în singurătatea sa.
Sfinţii Părinţi, ştiind bine toate aceste adevăruri, când au aşezat aceste pericope evanghelice pentru a se citi în biserici în zilele acestea mari şi deosebite, au ales bine aceste părţi, anume pentru ca toţi să gândim la sarcina sfântă dar grea a preoţiei... Pentru ca fiecare din cei care împlinesc slujba aceasta să ia seama ei înşişi mai întâi la cutremurătoarele ei îndatoriri şi cerinţe pentru Dumnezeu şi pentru oameni.
În faţa tuturor este înălţat strălucitor şi măreţ Modelul şi Măsura: Marele Preot Isus Hristos. El Însuşi a poruncit Apostolilor Săi şi tuturor urmaşilor lor aceasta, când le-a zis: Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Eu v-am dat o pildă şi vă las o poruncă, cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi (Ioan 13, 12, 15).
Cine citeşte şi cine este dator, acela să înţeleagă...
O, Marele nostru Preot şi Dumnezeu, Isus Hristos, Jertfa noastră răscumpărătoare şi Preţul nostru Sfinţitor, slavă veşnică Ţie! Îţi mulţumim pentru dragostea cea mare cu care Te-ai dat pe Tine Însuţi la moarte în locul nostru, pentru ca prin Sângele Tău Sfânt să ne speli şi să ne sfinţeşti cugetele şi fiinţele noastre.
Te rugăm mijloceşte la Tatăl ceresc pentru mântuirea noastră a tuturor, şi stropeşte-ne mereu cu Sângele Tău sfinţitor, pentru a putea să fim găsiţi vrednici, în orice clipă a vieţii, de mântuirea Ta şi de cerul Tău.
Iar pe acei dintre noi care au ales slujba preoţiei Tale, Te rugăm ajută-i să fie şi mai sfinţi şi mai vrednici pentru ca să facă această înaltă şi grea slujbă ca nişte ispravnici buni. Amin.