La Apostolul din Duminica a 6-a a Postului Mare (a Floriilor)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
4. Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!
5. Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii. Domnul este aproape.
6. Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.
7. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.
8. Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.
9. Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi.
Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.
4 - Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul
Starea de înaltă şi permanentă bucurie în Domnul nu poate să o aibă decât acel suflet credincios, care în orice loc ar fi pus să-L slujească pe Dumnezeu, se străduieşte să aibă în această slujbă un cuget curat. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă şi condiţie pusă de Domnul Hristos fiecărui suflet care doreşte să se mântuiască pe sine însuşi şi pe cei care îl ascultă (1 Timotei 4, 16).
Iată, cu ajutorul lui Dumnezeu ne apropiem şi noi cu aceste meditaţii de sfârşitul slujbei pe care am primit-o prin Duhul lui Dumnezeu, când am pornit la începutul lor, acum zece ani. Zece ani de zile şi nopţi am stat multe ceasuri aplecaţi cu genunchii şi cu inima şi cu lacrimile noastre asupra Cuvântului Dumnezeiesc din cuprinsul acestor adevăruri biblice şi asupra învăţăturilor, îndemnurilor, mustrărilor ori mângâierilor cuprinse în ele.
Acum şi pururea şi în vecii vecilor vom da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate acestea, cu bucurie din El.
Dar la încheierea aceasta am căpătat prin Duhul Domnului nu numai o lumină desăvârşită asupra celor două căi puse de Dumnezeu în faţa noastră prin aceste descoperiri, ci şi pe aceea asupra datoriei noastre de a face acum o înţeleaptă şi mântuitoare alegere a uneia din aceste două căi, după Cuvântul Sfânt care ne zice fiecăruia: Iată, pun înaintea voastră calea vieţii şi calea morţii (Ier. 21, 8); calea cea îngustă şi calea cea largă, uşa cea strâmtă şi uşa cea largă (Matei 7, 13-14).
Acum alegeţi!... Căci sunteţi datori, sunteţi siliţi, sunteţi obligaţi fiecare să alegeţi.
Nu există nimeni pe lumea asta care să scape de această obligaţie de a alege. De fapt, prin chiar condiţia vieţii pe care o are fiecare om care trăieşte pe pământ, el trebuie să aleagă, el îşi alege neapărat una din aceste două căi: ori calea vieţii, ori calea morţii; ori calea păcatului, ori calea mântuirii; ori calea lumii, ori calea lui Dumnezeu. Şi fiecare dintre aceste două căi are la începutul ei îndemnul şi promisiunea ei. Una are îndemnul: Bucuraţi-vă în Domnul! Şi ea promite această bucurie şi o dă celui ce porneşte pe ea. Cealaltă are îndemnul: Bucuraţi-vă în păcat, în Satana... şi promite şi ea această bucurie. Şi într-un fel şi pentru o clipă, poate că o şi dă... sau numai pare că o dă.
Pe aceste două căi şi după aceste două bucurii aleargă acum, împărţiţi în două cete, toţi oamenii care trăiesc pe pământ. În una din aceste două cete ne găsim şi noi amândoi, suflete drag care citeşti aceste cuvinte ori asculţi aceste adevăruri. Până aici ai venit şi tu şi poate că nici nu te-ai gândit cu tot dinadinsul asupra căii pe care ai venit până aici şi spre bucuria către care te îndrepţi. Dar acum am ajuns la răscrucea ultimă. Şi trebuie să alegi.
Eu am ales. Alege şi tu, căci trebuie neapărat să alegi!
5 - Blândeţea voastră
Blândeţea e primul semn al celor care au ales calea lui Dumnezeu şi au căpătat moştenirea Lui, după cum este scris: Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul (desigur, pământul cel nou, căci pe acesta vechi îl moştenesc acum cei violenţi!).
Blândeţea este semnul celei mai mari bucurii în Hristos, fiindcă ea este însuşirea cea mai frumoasă pe care Însuşi Domnul Isus ne-a poruncit s-o avem, învăţând-o de la El, când a zis: Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29).
În acest loc al Cuvântului Sfânt, blândeţea şi smerenia ni-s înfăţişate ca primele două spiţe, frumoase şi tari, din roata mântuirii noastre. Ele sunt cele dintâi dar nu sunt numai ele. Ci la numărul lor se mai adaugă şi celelalte sfinte şi frumoase virtuţi, surorile lor, care toate ies din Butucul cel Tare al Vieţii noastre, care este Hristos.
Şi după cum sunt mai multe spiţe, dar numai un singur butuc, tot aşa sunt mai multe virtuţi care ţin viaţa unui credincios, dar este numai Unul Singur în care se ţin toate acestea, şi Acela este Hristos, Viaţa noastră, după cum este scris: În El era viaţa (Ioan 1, 4). Şi în altă parte: Eu sunt Învierea şi Viaţa (Ioan 11, 25).
Şi după cum sunt mai multe mlădiţe, dar este numai o singură viţă din care ies toate şi prin care îşi primesc toate rodul lor, tot aşa sunt mai multe daruri, dar este Unul, Singurul şi Acelaşi, Duhul Sfânt din care ies şi din care rodesc toate aceste daruri, aşa cum este de asemenea scris: Sunt felurite daruri, dar este Acelaşi Duh (1 Cor. 12, 4).
Acum desigur după cum pe aceeaşi viţă mlădiţele nu toate sunt la fel, şi după cum pe acelaşi pom nu toate crengile roditoare sunt de aceeaşi mărime, şi după cum pe aceeaşi mlădiţă sau aceeaşi creangă nu toate roadele sunt de aceeaşi mărime ori de aceeaşi frumuseţe, - tot aşa şi în viaţa unui credincios nu toate virtuţile credinţei sunt de aceeaşi mărime şi frumuseţe. Totuşi blândeţea şi smerenia rămân aroma şi gustul, cele mai frumoase şi plăcute care trebuie să le dea dulceaţa şi bucuria tuturor celorlalte.
Pe faţada unei clădiri frumoase sunt unele părţi care sunt podoabele ei. Aceste părţi nu se înfrumuseţează numai pe ele însele, ci toată clădirea. Pe un corp pot fi unele dintre veşminte mai frumoase ca altele. Dar cele frumoase nu se împodobesc numai pe ele, ci întreg corpul. Din pricina unui mădular frumos, capătă frumuseţe şi celelalte mai puţin frumoase, ori chiar lipsite de frumuseţe.
Din pricina unei vorbiri şi a unei feţe blânde la un credincios, capătă o preţuire deosebită şi toate celelalte însuşiri ale lui. Şi tot aşa din pricina unui frate blând ori a unei surori smerite, capătă un nume bun şi o înfăţişare plăcută întreagă familia ori adunarea care are astfel de suflete.
Cuvântul Domnului ne porunceşte aici că singura însuşire pe care trebuie s-o arătăm totdeauna şi pe care trebuie să ne-o cunoască toţi oamenii, este şi trebuie să fie blândeţea noastră... Înţelepciunea poate nu ne-o văd toţi, nici dărnicia poate, nici credinţa, nici dragostea, nici nădejdea, - dar blândeţea, dacă o avem în adevăr, nu poate să nu fie cunoscută. Căci ea, fără să spună nimănui nimic despre ea, totuşi se face văzută de toţi.
Dar adevărata blândeţe nu se arată numai la biserică, ori în sărbători, sau la mese...
Ci ea se arată la fel, peste tot. La muncă, la înghesuială, la lipsă, la osteneli, la renunţări,
la suferinţă, la nedreptate, la pagubă...
Este o poruncă şi o datorie care ne priveşte pe fiecare dintre noi.
Fiecare virtute din noi trebuie să aibă în ea înţelepciune, fiindcă fără înţelepciune nici dragostea, nici mila, nici răbdarea, nici bunătatea nu pot face binele bine, ci numai rău.
Dar înţelepciunii i se cere neapărat să aibă în ea blândeţea, căci este scris: Cine dintre voi este înţelept... să-şi arate prin purtarea lui bună faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii (Iacov 3, 13).
Doamne Isuse, dă înţelepciunii noastre blândeţea Ta adevărată şi permanentă!
6 - Cereri cu mulţumiri
Un alt semn al celor care au ales cu adevărat calea mântuirii şi care este la fel ca şi blândeţea, o însuşire tot aşa de frumoasă şi de plăcută a oricărui suflet credincios, este mulţumirea recunoscătoare. Trăsătura aceasta atât de nobilă şi de rară, este una din cele mai alese podoabe sufleteşti pe care însă prea puţini oameni o mai au acum.
Îngrijorarea de toate a ajuns acum, în veacul acesta din urmă, semnul dureros al pierderii credinţei şi încrederii în Dumnezeu. Din pricină că oamenii nu mai au o adevărată credinţă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, deşi nu duc lipsă de nimic, se îngrijorează totuşi că le vor lipsi toate. În această stare de permanentă îngrijorare pentru ceea ce nu are, omul nu se mai poate bucura nici de ceea ce are. Îngrijorat totdeauna că va muri de foame, omul aleargă mereu numai după mâncare. Îngrijorat că va muri de frig, omul aleargă numai după combustibil. Îngrijorat că va muri de boală, aleargă mereu numai după medici şi după medicamente. Şi astfel toată ziua şi peste tot locul vezi oameni preocupaţi numai de alergarea după lucrurile vieţii acesteia, fără să se gândească aproape nimeni şi aproape niciodată, măcar cât de puţin, şi la lucrurile vieţii celeilalte.
Fiind chinuiţi mereu de lăcomie, oamenii acestui veac nu mai au mulţumirea sufletească niciodată. Au cereri mereu, dar mulţumiri niciodată. Cer mereu, primesc mereu, strâng mereu, dar nu sunt mulţumiţi, oricât de mult ar primi şi ar strânge. Şi atunci ce folos de toate?
Când nu au o casă, cer mereu casă. Când au o casă, ar vrea alta. Când au o mobilă, ar vrea alta. Când au o soţie, ar vrea alta. Când au o slujbă, ar vrea alta. Când au o credinţă, ar vrea alta...
Şi astfel omul, dacă nu mulţumeşte pentru nimic, nu-l mai mulţumeşte nimic. Şi atunci el este un nefericit al vieţii sale şi unul care nefericeşte şi vieţile altora. Cu un astfel de nemulţumit, care este veşnic cârtitor, certăreţ şi nervos, nimeni nu poate trăi nicăieri în pace.
La prăvălie se ceartă că nu-i dă repede, ori că nu-i dă corect, ori că nu-i dă mult.
Acasă este nemulţumit de mâncare, de copii, de curăţenie.
La muncă este nemulţumit de colegi, de condiţii, de salariu.
La biserică este nemulţumit de păstor, de înghesuială, de slujbă...
Pâinea o găseşte necoaptă; mâncarea nesărată; casa neîngrijită; el nu se mai poate nici mulţumi, nici bucura de nimic. Şi oricât de bine, oricât de repede şi oricât de frumos le-ar face Dumnezeu şi alţii toate, un astfel de om nu va mulţumi nici lui Dumnezeu şi nici semenilor săi pentru nimic.
Asta este starea aproape a tuturor oamenilor de azi, fiindcă trăiesc fără Dumnezeu.
Dar ce minunată este starea celor ce sunt în Hristos! Domnul fiind în ei, iar ei în El, bucuria şi mulţumirea îi însoţesc totdeauna în toate şi oriunde.
Mulţumind pentru oricât, ei au totdeauna îndeajuns din toate.
Mulţumitori faţă de toţi, ei află totdeauna bunăvoinţă din partea tuturor.
Mulţumiţi de orice, ei sunt serviţi cu plăcere, oricând.
Atunci puţinul lor pentru care mulţumesc lui Dumnezeu este binecuvântat şi se ajunge. Pentru că ceea ce mulţumeşte şi satură este nu hrana care se vede, ci puterea lui Dumnezeu pusă în ea. Când această putere lipseşte, omul poate să aibă şapte feluri de mâncare pe masa lui, dar nu va avea mulţumire în inima sa. Totul va fi fără gust, fără plăcere, fără saţ. Aşa şi cu casa plină, aşa şi cu punga plină, aşa cu toate...
Fiul meu şi sufletul meu, învaţă-te să ceri cât mai puţin, dar să mulţumeşti cât mai mult. Învaţă-te să aştepţi oricât şi să nu fii nerăbdător niciodată. Învaţă-te să poţi renunţa liniştit la orice şi să nu cârteşti pentru nimic, nicăieri. Învaţă-te să te mulţumeşti cu mai puţin decât ai, şi atunci vei fi fericit.
Căci fericirea nu stă în a avea mult, ci în puţin. Cu cât te poţi mulţumi cu mai puţin, cu atât vei fi mai fericit. Căci puţin poţi avea totdeauna. Dar mult nu poţi avea niciodată.
7 - Pacea lui Dumnezeu
În felul acesta ajungi la pacea cu toţi semenii tăi. Vei putea să priveşti totdeauna liniştit în ochii fiecărui om pe care îl întâlneşti, fiindcă îi vei avea prieteni pe toţi.
Te vei putea ruga liniştit pentru fiecare, lângă fiecare şi cu fiecare frate ori soră, vecin ori coleg, cunoscut ori necunoscut, fiindcă neavând nici un duşman, nu vei fi împiedicat de nimic faţă de nimeni. Neavând nimic ascuns faţă de nimeni, vei putea să-i vorbeşti deschis oricui. Şi să primeşti cu bunăvoinţă în casa ta pe oricine. Având pacea cu toţi, vei avea pace din partea tuturor. Bineînţeles că vor mai fi şi unii cu care nu vei putea avea pacea deplină niciodată. Dar aceasta nu va depinde de tine, ci de ei. Însă asta nu-ţi va nimici pacea ta însăţi care va fi întristată, dar tulburată de nimic.
Asta este pacea cu oamenii şi pacea omenească.
Dar pacea lui Dumnezeu este altceva. Pacea aceasta se statorniceşte între sufletul tău şi Dumnezeul tău. Între sufletul meu şi Dumnezeul meu. Şi pacea aceasta depinde de starea de până la care am ajuns noi, fiecare, în relaţiile noastre cu El.
Pacea cu Dumnezeu. Aceasta este prima stare la care ajungem în clipa naşterii din nou, când Sângele Sfânt al lui Hristos ne spală de păcatele trecutului şi ne aduce la picioarele harului ceresc pentru înfierea Tatălui. Această pace durează atâta vreme cât între noi şi Dumnezeu nu intervine un nou păcat care ne strică această pace. Dacă intervine, atunci numai lacrimile şi căinţa din partea noastră, pe măsura păcatului făcut, şi alergarea la Sângele curăţitor al Domnului Isus mai poate reface pacea noastră cu Dumnezeu... după cum este scris: Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire (1 Ioan 1, 9).
Aşa a fost starea Sfântului Apostol Petru în seara Patimilor Domnului. Dar el s-a trezit îndată, alergând la pocăinţă şi la plânsul amar. Din cauza asta el a fost mântuit.
Pacea lângă Dumnezeu. Aceasta este o a doua stare şi durează atâta vreme până când intervine o încercare mai grea şi mai deosebită, o furtună mai tare care ne smulge de lângă Dumnezeu şi ne aruncă în nu ştiu ce valuri sau noroaie în care ne putem îneca şi îngropa.
Dacă nu intervine atunci o pocăinţă îndurerată şi cutremurătoare, sufletul ajuns astfel rămâne pierdut pe veci. Aşa a fost starea lui Iuda, vânzătorul Mântuitorului nostru. Dar el n-a mai alergat la pocăinţă şi nici la lacrimi; din cauza aceasta el a fost pierdut.
Pacea lui Dumnezeu. Aceasta este a treia stare, este starea cea mai înaltă pentru că este pacea din Dumnezeu şi pacea în Dumnezeu. Aceasta era starea Sfântului Apostol Pavel când spunea: Pot totul în Hristos. Am totul în El. Birui totul, rabd totul, iert totul, înţeleg totul, cred totul, nădăjduiesc totul şi iubesc totul în Isus, prin Isus şi pentru Isus.
La această stare trebuie să ajungem noi, şi prin harul lui Dumnezeu putem ajunge fiecare dintre noi, dacă ne dăm toate silinţele, încât atârnă de noi. Şi numai când am ajuns aici, abia atunci trebuie să ne simţim în siguranţă. Câtă vreme suntem încă numai în primele stări, trebuie să ne temem şi să ne luptăm. Nespus de mulţi credincioşi care au rămas numai la starea întâi au fost despărţiţi de El mai curând sau mai târziu de un păcat pentru care neavând la timp o pocăinţă adâncă şi un plâns amar, au rămas pe totdeauna despărţiţi de Hristos. O, câţi de aceştia am văzut!
Chiar şi rămânerea numai în starea a doua, adică numai lângă Dumnezeu - şi nu în El - este tot primejdioasă. Fiindcă pot veni furtuni ca peste Absalom sau ca peste Iuda. Şi ele ne pot smulge de lângă Tatăl nostru şi de lângă Mântuitorul nostru, şi atunci ce folos că am fost lângă David, ori am fost lângă Hristos? Şi Absalom şi Iuda au murit la fel...
Dar dacă am ajuns în Dumnezeu, cum era Avraam, ori Iov, atunci nu ne mai desparte nici nu ne mai smulge nimic.
Nu demult am văzut o tânără familie de fraţi care au trecut printr-una din cele mai grele încercări. Copilaşul lor cel mai drag, în vârstă de trei ani, a căzut într-un cazan cu apă clocotită, murind opărit în faţa lor, fără să-l poată salva. Tatăl copilului primise cu o săptămână înainte o înştiinţare clară din partea Domnului şi se aştepta la asta. Şi totuşi, când a venit jertfa aceasta cerută de Dumnezeu, acest tată era zdrobit peste măsură de mult.
I-am adus atunci aminte de încercarea lui Avraam şi a lui Iov, care în împrejurări mai grele decât acestea, totuşi nu s-au prăbuşit. Pentru că era una să aduci fără voia ta, fără mâna ta şi fără ştiinţa ta o jertfă atât de mare, ca arderea şi moartea copilului tău în faţa ta... Dar este cu totul alta când tu, mai dinainte ştiind, pregăteşti tu însuţi jertfa copilului tău. Îi pregăteşti tu cuţitul cu care să-l taie mâna ta. Şi focul pe care să-l aprinzi cu mâna ta. Numai cine îşi poate închipui ce jertfă cumplită este o astfel de jertfire adusă cu mâna ta, a singurului tău copil, cerut atâţia ani de la Dumnezeu, primit cu atâtea mulţumiri, scăldat în atâtea lacrimi, legănat cu atâtea cântări şi însoţit cu atâtea rugăciuni de dragoste, de temere şi de nădejde, - numai acela poate că îşi va putea închipui şi cât de mare trebuie să fie credinţa unui tată în Dumnezeul lui care îi cerea această jertfă. Şi cât de înaltă trebuia să fie dragostea şi încrederea lui Avraam în Dumnezeul său!
Şi a lui Iov, care după zece astfel de jertfe dintr-odată, să poată totuşi spune: Dumnezeu a dat şi Dumnezeu a luat. Fie Numele Lui binecuvântat.
Iată ce pilde mari avem noi. Şi iată cu cine să ne măsurăm noi ca să vedem câtă pace avem. Şi în ce stare este această pace a noastră.
8 - Tot ce este adevărat
Numai când am ajuns într-o astfel de stare deplină în Dumnezeu, abia atunci noi putem privi şi primi totul cu un discernământ clar. Cu o putere de alegere limpede şi hotărâtă a tot ce ni se îmbie sau ni se cere din partea lui Dumnezeu ori din partea lui Satana. Pentru folosul lui Dumnezeu, ori pentru al semenilor noştri.
Atunci având nu numai un echilibru stabil, dar şi o sensibilitate înaltă, noi ca un cântar de mare perfecţiune, vom sesiza îndată tot ce este mai greu decât se pare, şi nu vom fi înşelaţi niciodată să primim ceea ce nu se cuvine, ceea ce nu este drept sau nu este curat. Având un ochi cu o vedere deplin sănătoasă, nu vom putea fi înşelaţi să numim alb ceea ce este negru, ori bun ceea ce este rău. Având un gust fin şi desăvârşit, nu vom putea fi amăgiţi să înghiţim ceea ce este stricat ori otrăvitor. Şi dacă nu primim în trupul nostru nici o poftă păcătoasă, în sufletul nostru nici o dorinţă îngâmfată şi în duhul nostru nici o încredinţare străină - atunci toată fiinţa noastră, fiind în Dumnezeu, va fi folosită de Duhul Sfânt numai spre ceea ce este pozitiv, curat şi sfânt.
Când un suflet credincios a ajuns în starea aceasta, nu numai că nu va simţi nici un fel de greutate în a se feri de orice rău, în a renunţa la orice poftă şi în a birui orice ispită, căci acestea fiind de acum rămase departe şi devenite străine de el, nu-l vor mai putea deranja întru nimic; dar va ajunge un atât de pasionat iubitor al binelui, încât nu va putea să nu-l facă oriunde ar ajunge şi oricât ar sta. Ci oriunde vede că ceva nu-i atât de bine cât ar trebui, el pune o mână pricepută şi harnică şi face. Orice vede că nu-i făcut cu dreptate ori cu cinste, el caută cu blândeţe şi cu bunăvoinţă să îndrepte şi să împace.
Oriunde adevărul nu este atât de clar văzut cât ar trebui, el mai îndepărtează de peste el o perdea, ca să fie clar deplin. Oriunde cinstea nu-i destul de urmată cum ar trebui, el mai dă un sfat, ori mai face o mustrare, pentru ca ea să fie în totul fără pată. Oriunde dreptatea nu se face întreagă, el intervine pentru împlinirea ei. Oriunde ceva nu este atât de curat cât se cuvine, el nu poate să nu caute a ajuta să fie totul în ordine. Şi oriunde nu este iubirea cum ar trebui de frumoasă, primirea cât ar trebui de bucuroasă şi binefacerea cum ar trebui de răspândită, sufletul care este în Hristos nu poate sta să nu ajute prin tot ce poate la deplinătatea tuturor acestora, cu toată însufleţirea, dar şi cu toată gingăşia şi evlavia pentru ca toate acestea să poată fi primite cu bucurie acolo unde sunt duse.
Ceea ce este însă mai însemnat în toate acestea este partea de însufleţire pe care o punem în ele din inima noastră, din dragostea şi focul nostru lăuntric. Spune Sfântul Pavel: Înflăcărează darul lui Dumnezeu care este în tine (2 Timotei 1, 6). Asta înseamnă munca ta, efortul tău, stăruinţele tale, chinul tău şi sudoarea ta pentru însufleţirea lucrului pe care îl faci. Asta înseamnă că dacă te rogi, să te rogi cu cutremur. Dacă spui un sfat, să-l spui cu duioşie. Dacă faci o mustrare, s-o faci cu durere; o cântare, cu lacrimi; o binefacere, cu smerenie; o muncă, cu pasiune; o jertfă, cu dăruire; o iertare, cu blândeţe; o renunţare, cu pace; o îmbrăţişare, cu bucurie; o despărţire, cu părere de rău.
Fiul meu şi sufletul meu, ai luat tu aminte oare cum se cuvine la toate aceste chemări şi îndemnuri şi mustrări şi stăruinţe din toate aceste învăţături şi porunci pe care ţi le-a pus înaintea ta cu atâta dărnicie şi bunătate dragostea lui Dumnezeu şi lumina Cuvântului Său Sfânt?
Cred că da, fiindcă este scris că nici un Cuvânt al lui Dumnezeu nu este lipsit de putere, ci va aduce până la urmă un rod.
Eu mă rog ca rodul tău să fie la început de treizeci, apoi de şaizeci, dar apoi neapărat de o sută. Starea ta cu Dumnezeu să ajungă lângă Dumnezeu, apoi în Dumnezeu. Aşa să fie!
9 - Ce aţi învăţat - faceţi!
Moise, omul şi învăţătorul lui Dumnezeu, când a ajuns la cea din urmă parte a vieţii lui şi la încheierea slujbei sale în mijlocul poporului său, în ultima pagină a cărţii a cincea a Deuteronomului, mai face încă odată o recapitulare a tuturor învăţăturilor şi poruncilor pe care el din partea lui Dumnezeu le dăduse lor, zicând: Puneţi-vă la inimă toate cuvintele pe care vă jur astăzi să le porunciţi copiilor voştri, ca să păzească şi să împlinească toate cuvintele legii acesteia. Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viaţa voastră, şi prin aceasta vă veţi lungi zilele în ţara pe care o veţi lua în stăpânire, după ce veţi trece Iordanul (Deut. 32, 46-47).
Iosua, urmaşul lui Moise la conducerea şi îndrumarea poporului lui Dumnezeu, când a ajuns şi el la încheierea misiunii sale, a spus şi el tot aşa, când a zis: Acum, temeţi-vă de Domnul, şi slujiţi-i cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt, şi slujiţi Domnului. Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului (Iosua 24, 14-15).
Eclesiastul spune şi el la sfârşitul învăţăturilor sale acelaşi lucru, când zice: Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău (Ecles. 12, 13-14).
Şi toţi prorocii şi scriitorii Cuvântului lui Dumnezeu şi-au încheiat scrierile lor şi vieţile lor cu aceste îndemnuri şi cuvinte testamentare, de la cel dintâi şi până la cel din urmă. Maleahi, care încheie ultima pagină a Vechiului Testament, arătând răsplata care aşteaptă la Dumnezeu pe fiecare om, după felul cum a ascultat şi a împlinit aceste legi şi porunci pe care le-a dat El, spune: Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte (Maleahi 3, 18).
Trecând şi mai mult, în Noul Testament, iar apoi mai departe în Istoria Bisericii Vii a lui Hristos, până astăzi, fiecare evanghelist ori apostol, ori părinte şi scriitor duhovnicesc, le-a repetat mereu fraţilor credincioşi Cuvintele Mântuitorului şi adevărul Lui prin care ne sunt înfăţişate binecuvântările ori pedepsele sigure pentru cei care împlinesc sau pentru cei care nu împlinesc voia lui Dumnezeu arătată în aceste porunci şi învăţături.
Fiul meu şi sufletul meu, fraţii mei şi surorile mele, prietenii mei şi străinii mei, cum aş putea încheia şi eu aceste gânduri şi adevăruri la care am meditat de-a lungul a zece ani de zile şi nopţi de lacrimi şi îngenuncheri, de temeri şi speranţe, de sudoare şi de jertfe pe care numai Singur Dumnezeul meu le cunoaşte câte au fost şi cum le-am dus? Cum aş putea să le închei altfel decât aşa cum le-au încheiat toţi acei care s-au aplecat spre ele de la începutul lor şi până acum, la sfârşitul nostru?
Închei şi eu cu cele spuse de Sfântul Apostol la încheierea pericopei acesteia:
Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit - faceţi! Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi!
Voi mai adăuga numai ceva, dar foarte însemnat.
Acum, nu demult, îmi mărturisea un frate bătrân care l-a cunoscut pe traducătorul minunatei Biblii - de care ne folosim noi cel mai mult şi căreia Duhul Domnului Isus i-a inspirat cea mai clară şi desăvârşită formă tradusă în limba noastră a Cuvântului Veşnic şi Sfânt al lui Dumnezeu - că l-a găzduit în casa lui pe acest om sfânt al lui Hristos.
L-am întrebat:
- Ce ştii despre infirmitatea lui de la mâna dreaptă?
Fratele bătrân îmi răspunse:
- Cineva care îl ajutase în ultimul an înainte de încheierea traducerii Bibliei mi-a spus că era foarte slăbit şi obosit de munca lui grea şi îndelungată. Muncise timp de zece ani, întruna, douăzeci de ore pe zi. Avea în faţa lui pe masă originalul Bibliei în limbile ebraică şi greacă, împreună cu alte şapte traduceri din diferite limbi, cu care verifica şi confrunta fiecare cuvânt pe care îl traducea. Pentru ca înţelesul lui să fie întocmai acela pe care l-a inspirat Duhul lui Dumnezeu primului scriitor. Iar acest înţeles să fie redat în cea mai populară şi cunoscută expresie a limbii noastre, spre a-l putea pricepe orice suflet de om.
Când s-a apropiat de ultimele versete din Apocalipsa, mişcat şi cu faţa scăldată în lumină şi în lacrimi, el a căzut în genunchi. Şi cu mâna tremurândă a însemnat fericit şi recunoscător acele Dumnezeieşti cuvinte de încheiere, rostite de însăşi gura sfântă a Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, care a zis: Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Şi Duhul şi Mireasa zic: “Vino!” Şi cine aude, să zică: “Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată! Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste lucruri zice: “Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Isuse!” Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin.
Apoi a scris: SFÂRŞIT - şi a pus punct.
Dar în clipa când a pus punctul sfârşitului, mâna cu care scrisese toată Cartea a rămas înţepenită, aşa cum a fost în clipa punctului final. Şi nu şi-a mai putut-o îndrepta. Aşa a mers cu ea în pământ şi în cer. Ca să nu mai scrie pe pământ nimic altceva, după ce a sfârşit de scris această eternă operă divină...
Şi fratele bătrân a încheiat foarte mişcat şi el: Cum şi Maria a spart vasul ei scump de mir de nard, pentru ca după Mântuitorul ei Isus Hristos nimeni altcineva să nu mai fie înmiresmat niciodată din el...
Cu acest gând mă aplec şi eu, încheind Cartea aceasta în cea mai adâncă şi mai cutremurătoare rugăciune de mulţumire şi de recunoştinţă, de teamă şi de speranţă, de iertare şi de binecuvântare:
O, Marele şi Veşnicul nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos! Primeşte cu bunătate şi cu bunăvoinţă toate gândurile şi cuvintele înlăcrimate şi obosite pe care le aduc la picioarele Tale, în cea mai smerită şi mai plină de cutremur stare sufletească în care pot să fiu.
Te rog din tot sufletul meu Doamne Isuse, iartă şi acoperă tot ce am greşit fără voie şi cu neştiinţă din tot ce am spus de-a lungul atâtor ani şi cuvinte. Căci după cum spune Cuvântul Sfânt, toţi greşim în multe feluri... Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit (Iacov 3, 2). Iar eu, care am spus atâtea cuvinte, cât de multe pot să fi greşit! Totuşi ştii Tu Doamne Isuse că dacă am greşit ceva, am greşit dorind să fac binele, şi nu dorind să fac răul!
Ai milă şi înţelegere faţă de nepriceperea mea şi mi-o iartă!
Şi Te rog binecuvântează tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, tot ce este un îndemn spre faptă bună şi de laudă în lucrarea aceasta, căci ştii că numai aceasta am dorit să mă însufleţească.
Şi fă Doamne Isuse ca fiecare sămânţă din cuvintele acestea să aducă rod înzecit, însutit şi înmiit pentru Slava Ta şi pentru mântuirea fiecărui suflet care le va primi ca pe Cuvintele Tale, aşa cum şi sunt într-adevăr. Amin.
Slăvit să fie Domnul!