La Apostolul din Duminica a 6-a a Postului Mare (a Floriilor)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
4. Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!
5. Blândețea voastră să fie cunoscută de toți oamenii. Domnul este aproape.
6. Nu vă îngrijorați de nimic; ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.
7. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.
8. Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, și orice laudă, aceea să vă însuflețească.
9. Ce ați învățat, ce ați primit și auzit de la mine, și ce ați văzut în mine, faceți.
Și Dumnezeul păcii va fi cu voi.
4 - Bucurați-vă totdeauna în Domnul
Starea de înaltă și permanentă bucurie în Domnul nu poate să o aibă decât acel suflet credincios, care în orice loc ar fi pus să-L slujească pe Dumnezeu, se străduiește să aibă în această slujbă un cuget curat. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă și condiție pusă de Domnul Hristos fiecărui suflet care dorește să se mântuiască pe sine însuși și pe cei care îl ascultă (1 Timotei 4, 16).
Iată, cu ajutorul lui Dumnezeu ne apropiem și noi cu aceste meditații de sfârșitul slujbei pe care am primit-o prin Duhul lui Dumnezeu, când am pornit la începutul lor, acum zece ani. Zece ani de zile și nopți am stat multe ceasuri aplecați cu genunchii și cu inima și cu lacrimile noastre asupra Cuvântului Dumnezeiesc din cuprinsul acestor adevăruri biblice și asupra învățăturilor, îndemnurilor, mustrărilor ori mângâierilor cuprinse în ele.
Acum și pururea și în vecii vecilor vom da slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate acestea, cu bucurie din El.
Dar la încheierea aceasta am căpătat prin Duhul Domnului nu numai o lumină desăvârșită asupra celor două căi puse de Dumnezeu în fața noastră prin aceste descoperiri, ci și pe aceea asupra datoriei noastre de a face acum o înțeleaptă și mântuitoare alegere a uneia din aceste două căi, după Cuvântul Sfânt care ne zice fiecăruia: Iată, pun înaintea voastră calea vieții și calea morții (Ier. 21, 8); calea cea îngustă și calea cea largă, ușa cea strâmtă și ușa cea largă (Matei 7, 13-14).
Acum alegeți!... Căci sunteți datori, sunteți siliți, sunteți obligați fiecare să alegeți.
Nu există nimeni pe lumea asta care să scape de această obligație de a alege. De fapt, prin chiar condiția vieții pe care o are fiecare om care trăiește pe pământ, el trebuie să aleagă, el își alege neapărat una din aceste două căi: ori calea vieții, ori calea morții; ori calea păcatului, ori calea mântuirii; ori calea lumii, ori calea lui Dumnezeu. Și fiecare dintre aceste două căi are la începutul ei îndemnul și promisiunea ei. Una are îndemnul: Bucurați-vă în Domnul! Și ea promite această bucurie și o dă celui ce pornește pe ea. Cealaltă are îndemnul: Bucurați-vă în păcat, în Satana... și promite și ea această bucurie. Și într-un fel și pentru o clipă, poate că o și dă... sau numai pare că o dă.
Pe aceste două căi și după aceste două bucurii aleargă acum, împărțiți în două cete, toți oamenii care trăiesc pe pământ. În una din aceste două cete ne găsim și noi amândoi, suflete drag care citești aceste cuvinte ori asculți aceste adevăruri. Până aici ai venit și tu și poate că nici nu te-ai gândit cu tot dinadinsul asupra căii pe care ai venit până aici și spre bucuria către care te îndrepți. Dar acum am ajuns la răscrucea ultimă. Și trebuie să alegi.
Eu am ales. Alege și tu, căci trebuie neapărat să alegi!
5 - Blândețea voastră
Blândețea e primul semn al celor care au ales calea lui Dumnezeu și au căpătat moștenirea Lui, după cum este scris: Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul (desigur, pământul cel nou, căci pe acesta vechi îl moștenesc acum cei violenți!).
Blândețea este semnul celei mai mari bucurii în Hristos, fiindcă ea este însușirea cea mai frumoasă pe care Însuși Domnul Isus ne-a poruncit s-o avem, învățând-o de la El, când a zis: Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima (Matei 11, 29).
În acest loc al Cuvântului Sfânt, blândețea și smerenia ni-s înfățișate ca primele două spițe, frumoase și tari, din roata mântuirii noastre. Ele sunt cele dintâi dar nu sunt numai ele. Ci la numărul lor se mai adaugă și celelalte sfinte și frumoase virtuți, surorile lor, care toate ies din Butucul cel Tare al Vieții noastre, care este Hristos.
Și după cum sunt mai multe spițe, dar numai un singur butuc, tot așa sunt mai multe virtuți care țin viața unui credincios, dar este numai Unul Singur în care se țin toate acestea, și Acela este Hristos, Viața noastră, după cum este scris: În El era viața (Ioan 1, 4). Și în altă parte: Eu sunt Învierea și Viața (Ioan 11, 25).
Și după cum sunt mai multe mlădițe, dar este numai o singură viță din care ies toate și prin care își primesc toate rodul lor, tot așa sunt mai multe daruri, dar este Unul, Singurul și Același, Duhul Sfânt din care ies și din care rodesc toate aceste daruri, așa cum este de asemenea scris: Sunt felurite daruri, dar este Același Duh (1 Cor. 12, 4).
Acum desigur după cum pe aceeași viță mlădițele nu toate sunt la fel, și după cum pe același pom nu toate crengile roditoare sunt de aceeași mărime, și după cum pe aceeași mlădiță sau aceeași creangă nu toate roadele sunt de aceeași mărime ori de aceeași frumusețe, - tot așa și în viața unui credincios nu toate virtuțile credinței sunt de aceeași mărime și frumusețe. Totuși blândețea și smerenia rămân aroma și gustul, cele mai frumoase și plăcute care trebuie să le dea dulceața și bucuria tuturor celorlalte.
Pe fațada unei clădiri frumoase sunt unele părți care sunt podoabele ei. Aceste părți nu se înfrumusețează numai pe ele însele, ci toată clădirea. Pe un corp pot fi unele dintre veșminte mai frumoase ca altele. Dar cele frumoase nu se împodobesc numai pe ele, ci întreg corpul. Din pricina unui mădular frumos, capătă frumusețe și celelalte mai puțin frumoase, ori chiar lipsite de frumusețe.
Din pricina unei vorbiri și a unei fețe blânde la un credincios, capătă o prețuire deosebită și toate celelalte însușiri ale lui. Și tot așa din pricina unui frate blând ori a unei surori smerite, capătă un nume bun și o înfățișare plăcută întreagă familia ori adunarea care are astfel de suflete.
Cuvântul Domnului ne poruncește aici că singura însușire pe care trebuie s-o arătăm totdeauna și pe care trebuie să ne-o cunoască toți oamenii, este și trebuie să fie blândețea noastră... Înțelepciunea poate nu ne-o văd toți, nici dărnicia poate, nici credința, nici dragostea, nici nădejdea, - dar blândețea, dacă o avem în adevăr, nu poate să nu fie cunoscută. Căci ea, fără să spună nimănui nimic despre ea, totuși se face văzută de toți.
Dar adevărata blândețe nu se arată numai la biserică, ori în sărbători, sau la mese...
Ci ea se arată la fel, peste tot. La muncă, la înghesuială, la lipsă, la osteneli, la renunțări,
la suferință, la nedreptate, la pagubă...
Este o poruncă și o datorie care ne privește pe fiecare dintre noi.
Fiecare virtute din noi trebuie să aibă în ea înțelepciune, fiindcă fără înțelepciune nici dragostea, nici mila, nici răbdarea, nici bunătatea nu pot face binele bine, ci numai rău.
Dar înțelepciunii i se cere neapărat să aibă în ea blândețea, căci este scris: Cine dintre voi este înțelept... să-și arate prin purtarea lui bună faptele făcute cu blândețea înțelepciunii (Iacov 3, 13).
Doamne Isuse, dă înțelepciunii noastre blândețea Ta adevărată și permanentă!
6 - Cereri cu mulțumiri
Un alt semn al celor care au ales cu adevărat calea mântuirii și care este la fel ca și blândețea, o însușire tot așa de frumoasă și de plăcută a oricărui suflet credincios, este mulțumirea recunoscătoare. Trăsătura aceasta atât de nobilă și de rară, este una din cele mai alese podoabe sufletești pe care însă prea puțini oameni o mai au acum.
Îngrijorarea de toate a ajuns acum, în veacul acesta din urmă, semnul dureros al pierderii credinței și încrederii în Dumnezeu. Din pricină că oamenii nu mai au o adevărată credință în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, deși nu duc lipsă de nimic, se îngrijorează totuși că le vor lipsi toate. În această stare de permanentă îngrijorare pentru ceea ce nu are, omul nu se mai poate bucura nici de ceea ce are. Îngrijorat totdeauna că va muri de foame, omul aleargă mereu numai după mâncare. Îngrijorat că va muri de frig, omul aleargă numai după combustibil. Îngrijorat că va muri de boală, aleargă mereu numai după medici și după medicamente. Și astfel toată ziua și peste tot locul vezi oameni preocupați numai de alergarea după lucrurile vieții acesteia, fără să se gândească aproape nimeni și aproape niciodată, măcar cât de puțin, și la lucrurile vieții celeilalte.
Fiind chinuiți mereu de lăcomie, oamenii acestui veac nu mai au mulțumirea sufletească niciodată. Au cereri mereu, dar mulțumiri niciodată. Cer mereu, primesc mereu, strâng mereu, dar nu sunt mulțumiți, oricât de mult ar primi și ar strânge. Și atunci ce folos de toate?
Când nu au o casă, cer mereu casă. Când au o casă, ar vrea alta. Când au o mobilă, ar vrea alta. Când au o soție, ar vrea alta. Când au o slujbă, ar vrea alta. Când au o credință, ar vrea alta...
Și astfel omul, dacă nu mulțumește pentru nimic, nu-l mai mulțumește nimic. Și atunci el este un nefericit al vieții sale și unul care nefericește și viețile altora. Cu un astfel de nemulțumit, care este veșnic cârtitor, certăreț și nervos, nimeni nu poate trăi nicăieri în pace.
La prăvălie se ceartă că nu-i dă repede, ori că nu-i dă corect, ori că nu-i dă mult.
Acasă este nemulțumit de mâncare, de copii, de curățenie.
La muncă este nemulțumit de colegi, de condiții, de salariu.
La biserică este nemulțumit de păstor, de înghesuială, de slujbă...
Pâinea o găsește necoaptă; mâncarea nesărată; casa neîngrijită; el nu se mai poate nici mulțumi, nici bucura de nimic. Și oricât de bine, oricât de repede și oricât de frumos le-ar face Dumnezeu și alții toate, un astfel de om nu va mulțumi nici lui Dumnezeu și nici semenilor săi pentru nimic.
Asta este starea aproape a tuturor oamenilor de azi, fiindcă trăiesc fără Dumnezeu.
Dar ce minunată este starea celor ce sunt în Hristos! Domnul fiind în ei, iar ei în El, bucuria și mulțumirea îi însoțesc totdeauna în toate și oriunde.
Mulțumind pentru oricât, ei au totdeauna îndeajuns din toate.
Mulțumitori față de toți, ei află totdeauna bunăvoință din partea tuturor.
Mulțumiți de orice, ei sunt serviți cu plăcere, oricând.
Atunci puținul lor pentru care mulțumesc lui Dumnezeu este binecuvântat și se ajunge. Pentru că ceea ce mulțumește și satură este nu hrana care se vede, ci puterea lui Dumnezeu pusă în ea. Când această putere lipsește, omul poate să aibă șapte feluri de mâncare pe masa lui, dar nu va avea mulțumire în inima sa. Totul va fi fără gust, fără plăcere, fără saț. Așa și cu casa plină, așa și cu punga plină, așa cu toate...
Fiul meu și sufletul meu, învață-te să ceri cât mai puțin, dar să mulțumești cât mai mult. Învață-te să aștepți oricât și să nu fii nerăbdător niciodată. Învață-te să poți renunța liniștit la orice și să nu cârtești pentru nimic, nicăieri. Învață-te să te mulțumești cu mai puțin decât ai, și atunci vei fi fericit.
Căci fericirea nu stă în a avea mult, ci în puțin. Cu cât te poți mulțumi cu mai puțin, cu atât vei fi mai fericit. Căci puțin poți avea totdeauna. Dar mult nu poți avea niciodată.
7 - Pacea lui Dumnezeu
În felul acesta ajungi la pacea cu toți semenii tăi. Vei putea să privești totdeauna liniștit în ochii fiecărui om pe care îl întâlnești, fiindcă îi vei avea prieteni pe toți.
Te vei putea ruga liniștit pentru fiecare, lângă fiecare și cu fiecare frate ori soră, vecin ori coleg, cunoscut ori necunoscut, fiindcă neavând nici un dușman, nu vei fi împiedicat de nimic față de nimeni. Neavând nimic ascuns față de nimeni, vei putea să-i vorbești deschis oricui. Și să primești cu bunăvoință în casa ta pe oricine. Având pacea cu toți, vei avea pace din partea tuturor. Bineînțeles că vor mai fi și unii cu care nu vei putea avea pacea deplină niciodată. Dar aceasta nu va depinde de tine, ci de ei. Însă asta nu-ți va nimici pacea ta însăți care va fi întristată, dar tulburată de nimic.
Asta este pacea cu oamenii și pacea omenească.
Dar pacea lui Dumnezeu este altceva. Pacea aceasta se statornicește între sufletul tău și Dumnezeul tău. Între sufletul meu și Dumnezeul meu. Și pacea aceasta depinde de starea de până la care am ajuns noi, fiecare, în relațiile noastre cu El.
Pacea cu Dumnezeu. Aceasta este prima stare la care ajungem în clipa nașterii din nou, când Sângele Sfânt al lui Hristos ne spală de păcatele trecutului și ne aduce la picioarele harului ceresc pentru înfierea Tatălui. Această pace durează atâta vreme cât între noi și Dumnezeu nu intervine un nou păcat care ne strică această pace. Dacă intervine, atunci numai lacrimile și căința din partea noastră, pe măsura păcatului făcut, și alergarea la Sângele curățitor al Domnului Isus mai poate reface pacea noastră cu Dumnezeu... după cum este scris: Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire (1 Ioan 1, 9).
Așa a fost starea Sfântului Apostol Petru în seara Patimilor Domnului. Dar el s-a trezit îndată, alergând la pocăință și la plânsul amar. Din cauza asta el a fost mântuit.
Pacea lângă Dumnezeu. Aceasta este o a doua stare și durează atâta vreme până când intervine o încercare mai grea și mai deosebită, o furtună mai tare care ne smulge de lângă Dumnezeu și ne aruncă în nu știu ce valuri sau noroaie în care ne putem îneca și îngropa.
Dacă nu intervine atunci o pocăință îndurerată și cutremurătoare, sufletul ajuns astfel rămâne pierdut pe veci. Așa a fost starea lui Iuda, vânzătorul Mântuitorului nostru. Dar el n-a mai alergat la pocăință și nici la lacrimi; din cauza aceasta el a fost pierdut.
Pacea lui Dumnezeu. Aceasta este a treia stare, este starea cea mai înaltă pentru că este pacea din Dumnezeu și pacea în Dumnezeu. Aceasta era starea Sfântului Apostol Pavel când spunea: Pot totul în Hristos. Am totul în El. Birui totul, rabd totul, iert totul, înțeleg totul, cred totul, nădăjduiesc totul și iubesc totul în Isus, prin Isus și pentru Isus.
La această stare trebuie să ajungem noi, și prin harul lui Dumnezeu putem ajunge fiecare dintre noi, dacă ne dăm toate silințele, încât atârnă de noi. Și numai când am ajuns aici, abia atunci trebuie să ne simțim în siguranță. Câtă vreme suntem încă numai în primele stări, trebuie să ne temem și să ne luptăm. Nespus de mulți credincioși care au rămas numai la starea întâi au fost despărțiți de El mai curând sau mai târziu de un păcat pentru care neavând la timp o pocăință adâncă și un plâns amar, au rămas pe totdeauna despărțiți de Hristos. O, câți de aceștia am văzut!
Chiar și rămânerea numai în starea a doua, adică numai lângă Dumnezeu - și nu în El - este tot primejdioasă. Fiindcă pot veni furtuni ca peste Absalom sau ca peste Iuda. Și ele ne pot smulge de lângă Tatăl nostru și de lângă Mântuitorul nostru, și atunci ce folos că am fost lângă David, ori am fost lângă Hristos? Și Absalom și Iuda au murit la fel...
Dar dacă am ajuns în Dumnezeu, cum era Avraam, ori Iov, atunci nu ne mai desparte nici nu ne mai smulge nimic.
Nu demult am văzut o tânără familie de frați care au trecut printr-una din cele mai grele încercări. Copilașul lor cel mai drag, în vârstă de trei ani, a căzut într-un cazan cu apă clocotită, murind opărit în fața lor, fără să-l poată salva. Tatăl copilului primise cu o săptămână înainte o înștiințare clară din partea Domnului și se aștepta la asta. Și totuși, când a venit jertfa aceasta cerută de Dumnezeu, acest tată era zdrobit peste măsură de mult.
I-am adus atunci aminte de încercarea lui Avraam și a lui Iov, care în împrejurări mai grele decât acestea, totuși nu s-au prăbușit. Pentru că era una să aduci fără voia ta, fără mâna ta și fără știința ta o jertfă atât de mare, ca arderea și moartea copilului tău în fața ta... Dar este cu totul alta când tu, mai dinainte știind, pregătești tu însuți jertfa copilului tău. Îi pregătești tu cuțitul cu care să-l taie mâna ta. Și focul pe care să-l aprinzi cu mâna ta. Numai cine își poate închipui ce jertfă cumplită este o astfel de jertfire adusă cu mâna ta, a singurului tău copil, cerut atâția ani de la Dumnezeu, primit cu atâtea mulțumiri, scăldat în atâtea lacrimi, legănat cu atâtea cântări și însoțit cu atâtea rugăciuni de dragoste, de temere și de nădejde, - numai acela poate că își va putea închipui și cât de mare trebuie să fie credința unui tată în Dumnezeul lui care îi cerea această jertfă. Și cât de înaltă trebuia să fie dragostea și încrederea lui Avraam în Dumnezeul său!
Și a lui Iov, care după zece astfel de jertfe dintr-odată, să poată totuși spune: Dumnezeu a dat și Dumnezeu a luat. Fie Numele Lui binecuvântat.
Iată ce pilde mari avem noi. Și iată cu cine să ne măsurăm noi ca să vedem câtă pace avem. Și în ce stare este această pace a noastră.
8 - Tot ce este adevărat
Numai când am ajuns într-o astfel de stare deplină în Dumnezeu, abia atunci noi putem privi și primi totul cu un discernământ clar. Cu o putere de alegere limpede și hotărâtă a tot ce ni se îmbie sau ni se cere din partea lui Dumnezeu ori din partea lui Satana. Pentru folosul lui Dumnezeu, ori pentru al semenilor noștri.
Atunci având nu numai un echilibru stabil, dar și o sensibilitate înaltă, noi ca un cântar de mare perfecțiune, vom sesiza îndată tot ce este mai greu decât se pare, și nu vom fi înșelați niciodată să primim ceea ce nu se cuvine, ceea ce nu este drept sau nu este curat. Având un ochi cu o vedere deplin sănătoasă, nu vom putea fi înșelați să numim alb ceea ce este negru, ori bun ceea ce este rău. Având un gust fin și desăvârșit, nu vom putea fi amăgiți să înghițim ceea ce este stricat ori otrăvitor. Și dacă nu primim în trupul nostru nici o poftă păcătoasă, în sufletul nostru nici o dorință îngâmfată și în duhul nostru nici o încredințare străină - atunci toată ființa noastră, fiind în Dumnezeu, va fi folosită de Duhul Sfânt numai spre ceea ce este pozitiv, curat și sfânt.
Când un suflet credincios a ajuns în starea aceasta, nu numai că nu va simți nici un fel de greutate în a se feri de orice rău, în a renunța la orice poftă și în a birui orice ispită, căci acestea fiind de acum rămase departe și devenite străine de el, nu-l vor mai putea deranja întru nimic; dar va ajunge un atât de pasionat iubitor al binelui, încât nu va putea să nu-l facă oriunde ar ajunge și oricât ar sta. Ci oriunde vede că ceva nu-i atât de bine cât ar trebui, el pune o mână pricepută și harnică și face. Orice vede că nu-i făcut cu dreptate ori cu cinste, el caută cu blândețe și cu bunăvoință să îndrepte și să împace.
Oriunde adevărul nu este atât de clar văzut cât ar trebui, el mai îndepărtează de peste el o perdea, ca să fie clar deplin. Oriunde cinstea nu-i destul de urmată cum ar trebui, el mai dă un sfat, ori mai face o mustrare, pentru ca ea să fie în totul fără pată. Oriunde dreptatea nu se face întreagă, el intervine pentru împlinirea ei. Oriunde ceva nu este atât de curat cât se cuvine, el nu poate să nu caute a ajuta să fie totul în ordine. Și oriunde nu este iubirea cum ar trebui de frumoasă, primirea cât ar trebui de bucuroasă și binefacerea cum ar trebui de răspândită, sufletul care este în Hristos nu poate sta să nu ajute prin tot ce poate la deplinătatea tuturor acestora, cu toată însuflețirea, dar și cu toată gingășia și evlavia pentru ca toate acestea să poată fi primite cu bucurie acolo unde sunt duse.
Ceea ce este însă mai însemnat în toate acestea este partea de însuflețire pe care o punem în ele din inima noastră, din dragostea și focul nostru lăuntric. Spune Sfântul Pavel: Înflăcărează darul lui Dumnezeu care este în tine (2 Timotei 1, 6). Asta înseamnă munca ta, efortul tău, stăruințele tale, chinul tău și sudoarea ta pentru însuflețirea lucrului pe care îl faci. Asta înseamnă că dacă te rogi, să te rogi cu cutremur. Dacă spui un sfat, să-l spui cu duioșie. Dacă faci o mustrare, s-o faci cu durere; o cântare, cu lacrimi; o binefacere, cu smerenie; o muncă, cu pasiune; o jertfă, cu dăruire; o iertare, cu blândețe; o renunțare, cu pace; o îmbrățișare, cu bucurie; o despărțire, cu părere de rău.
Fiul meu și sufletul meu, ai luat tu aminte oare cum se cuvine la toate aceste chemări și îndemnuri și mustrări și stăruințe din toate aceste învățături și porunci pe care ți le-a pus înaintea ta cu atâta dărnicie și bunătate dragostea lui Dumnezeu și lumina Cuvântului Său Sfânt?
Cred că da, fiindcă este scris că nici un Cuvânt al lui Dumnezeu nu este lipsit de putere, ci va aduce până la urmă un rod.
Eu mă rog ca rodul tău să fie la început de treizeci, apoi de șaizeci, dar apoi neapărat de o sută. Starea ta cu Dumnezeu să ajungă lângă Dumnezeu, apoi în Dumnezeu. Așa să fie!
9 - Ce ați învățat - faceți!
Moise, omul și învățătorul lui Dumnezeu, când a ajuns la cea din urmă parte a vieții lui și la încheierea slujbei sale în mijlocul poporului său, în ultima pagină a cărții a cincea a Deuteronomului, mai face încă odată o recapitulare a tuturor învățăturilor și poruncilor pe care el din partea lui Dumnezeu le dăduse lor, zicând: Puneți-vă la inimă toate cuvintele pe care vă jur astăzi să le porunciți copiilor voștri, ca să păzească și să împlinească toate cuvintele legii acesteia. Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viața voastră, și prin aceasta vă veți lungi zilele în țara pe care o veți lua în stăpânire, după ce veți trece Iordanul (Deut. 32, 46-47).
Iosua, urmașul lui Moise la conducerea și îndrumarea poporului lui Dumnezeu, când a ajuns și el la încheierea misiunii sale, a spus și el tot așa, când a zis: Acum, temeți-vă de Domnul, și slujiți-i cu scumpătate și credincioșie. Depărtați dumnezeii cărora le-au slujit părinții voștri dincolo de Râu și în Egipt, și slujiți Domnului. Și dacă nu găsiți cu cale să slujiți Domnului, alegeți astăzi cui vreți să slujiți: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinții voștri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoriților în a căror țară locuiți. Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului (Iosua 24, 14-15).
Eclesiastul spune și el la sfârșitul învățăturilor sale același lucru, când zice: Să ascultăm dar încheierea tuturor învățăturilor: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău (Ecles. 12, 13-14).
Și toți prorocii și scriitorii Cuvântului lui Dumnezeu și-au încheiat scrierile lor și viețile lor cu aceste îndemnuri și cuvinte testamentare, de la cel dintâi și până la cel din urmă. Maleahi, care încheie ultima pagină a Vechiului Testament, arătând răsplata care așteaptă la Dumnezeu pe fiecare om, după felul cum a ascultat și a împlinit aceste legi și porunci pe care le-a dat El, spune: Și veți vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit și cel rău, dintre cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește (Maleahi 3, 18).
Trecând și mai mult, în Noul Testament, iar apoi mai departe în Istoria Bisericii Vii a lui Hristos, până astăzi, fiecare evanghelist ori apostol, ori părinte și scriitor duhovnicesc, le-a repetat mereu fraților credincioși Cuvintele Mântuitorului și adevărul Lui prin care ne sunt înfățișate binecuvântările ori pedepsele sigure pentru cei care împlinesc sau pentru cei care nu împlinesc voia lui Dumnezeu arătată în aceste porunci și învățături.
Fiul meu și sufletul meu, frații mei și surorile mele, prietenii mei și străinii mei, cum aș putea încheia și eu aceste gânduri și adevăruri la care am meditat de-a lungul a zece ani de zile și nopți de lacrimi și îngenuncheri, de temeri și speranțe, de sudoare și de jertfe pe care numai Singur Dumnezeul meu le cunoaște câte au fost și cum le-am dus? Cum aș putea să le închei altfel decât așa cum le-au încheiat toți acei care s-au aplecat spre ele de la începutul lor și până acum, la sfârșitul nostru?
Închei și eu cu cele spuse de Sfântul Apostol la încheierea pericopei acesteia:
Ce ați învățat, ce ați primit și auzit - faceți! Și Dumnezeul păcii va fi cu voi!
Voi mai adăuga numai ceva, dar foarte însemnat.
Acum, nu demult, îmi mărturisea un frate bătrân care l-a cunoscut pe traducătorul minunatei Biblii - de care ne folosim noi cel mai mult și căreia Duhul Domnului Isus i-a inspirat cea mai clară și desăvârșită formă tradusă în limba noastră a Cuvântului Veșnic și Sfânt al lui Dumnezeu - că l-a găzduit în casa lui pe acest om sfânt al lui Hristos.
L-am întrebat:
- Ce știi despre infirmitatea lui de la mâna dreaptă?
Fratele bătrân îmi răspunse:
- Cineva care îl ajutase în ultimul an înainte de încheierea traducerii Bibliei mi-a spus că era foarte slăbit și obosit de munca lui grea și îndelungată. Muncise timp de zece ani, întruna, douăzeci de ore pe zi. Avea în fața lui pe masă originalul Bibliei în limbile ebraică și greacă, împreună cu alte șapte traduceri din diferite limbi, cu care verifica și confrunta fiecare cuvânt pe care îl traducea. Pentru ca înțelesul lui să fie întocmai acela pe care l-a inspirat Duhul lui Dumnezeu primului scriitor. Iar acest înțeles să fie redat în cea mai populară și cunoscută expresie a limbii noastre, spre a-l putea pricepe orice suflet de om.
Când s-a apropiat de ultimele versete din Apocalipsa, mișcat și cu fața scăldată în lumină și în lacrimi, el a căzut în genunchi. Și cu mâna tremurândă a însemnat fericit și recunoscător acele Dumnezeiești cuvinte de încheiere, rostite de însăși gura sfântă a Dumnezeului și Mântuitorului nostru, care a zis: Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina și Sămânța lui David, Luceafărul strălucitor de dimineață. Și Duhul și Mireasa zic: “Vino!” Și cine aude, să zică: “Vino!” Și celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată! Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adeverește aceste lucruri zice: “Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Isuse!” Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toți! Amin.
Apoi a scris: SFÂRȘIT - și a pus punct.
Dar în clipa când a pus punctul sfârșitului, mâna cu care scrisese toată Cartea a rămas înțepenită, așa cum a fost în clipa punctului final. Și nu și-a mai putut-o îndrepta. Așa a mers cu ea în pământ și în cer. Ca să nu mai scrie pe pământ nimic altceva, după ce a sfârșit de scris această eternă operă divină...
Și fratele bătrân a încheiat foarte mișcat și el: Cum și Maria a spart vasul ei scump de mir de nard, pentru ca după Mântuitorul ei Isus Hristos nimeni altcineva să nu mai fie înmiresmat niciodată din el...
Cu acest gând mă aplec și eu, încheind Cartea aceasta în cea mai adâncă și mai cutremurătoare rugăciune de mulțumire și de recunoștință, de teamă și de speranță, de iertare și de binecuvântare:
O, Marele și Veșnicul nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos! Primește cu bunătate și cu bunăvoință toate gândurile și cuvintele înlăcrimate și obosite pe care le aduc la picioarele Tale, în cea mai smerită și mai plină de cutremur stare sufletească în care pot să fiu.
Te rog din tot sufletul meu Doamne Isuse, iartă și acoperă tot ce am greșit fără voie și cu neștiință din tot ce am spus de-a lungul atâtor ani și cuvinte. Căci după cum spune Cuvântul Sfânt, toți greșim în multe feluri... Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit (Iacov 3, 2). Iar eu, care am spus atâtea cuvinte, cât de multe pot să fi greșit! Totuși știi Tu Doamne Isuse că dacă am greșit ceva, am greșit dorind să fac binele, și nu dorind să fac răul!
Ai milă și înțelegere față de nepriceperea mea și mi-o iartă!
Și Te rog binecuvântează tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, tot ce este un îndemn spre faptă bună și de laudă în lucrarea aceasta, căci știi că numai aceasta am dorit să mă însuflețească.
Și fă Doamne Isuse ca fiecare sămânță din cuvintele acestea să aducă rod înzecit, însutit și înmiit pentru Slava Ta și pentru mântuirea fiecărui suflet care le va primi ca pe Cuvintele Tale, așa cum și sunt într-adevăr. Amin.
Slăvit să fie Domnul!