La Apostolul din Duminica a 34-a după Rusalii (a fiului risipitor)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
12. Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.
13. Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncări. Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celălalt. Dar trupul nu este pentru curvie: el este pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup.
14. Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa.
15. Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos, şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!
16. Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă, este un singur trup cu ea? Căci este zis: “Cei doi se vor face un singur trup.”
17. Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El.
18. Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său.
19. Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?
20. Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.
12 - Toate... dar nu toate!
În umblarea noastră cu Dumnezeu ne este de mare folos să fim totdeauna în apropierea unui suflet sfânt şi înţelept, să dorim supravegherea şi îndrumarea acestui sfătuitor şi să dorim din toată inima ascultarea de el. Când ai un astfel de păzitor bun, viaţa ta nu numai că este totdeauna plină de linişte, dar este şi plină de siguranţă. Atunci tu n-ai grija plină de teama pe care o simte totdeauna acela care este şi singur, dar şi nepriceput. Singur pe un drum necunoscut cum este drumul vieţii, dar şi necunoscător al atâtor primejdii ce se pot ivi la fiecare pas, mai ales în anii tinereţii şi în ai începutului.
La adăpostul călăuzirii unui suflet înţelept şi sfânt nu mai ai nici o grijă şi nici o teamă. Toată grija şi teama pentru tine o poartă el. Tu n-ai nevoie decât să-l asculţi şi să-i urmezi cu dragă inimă sfaturile, - şi siguranţa ta este deplină. Aşa am fost cu toţi puţinii ani pe care i-am trăit alături de părintele Iosif, ocrotitorul şi călăuza sufletului meu pe calea Domnului. Atunci el alegea pentru mine tot ce aveam nevoie şi tot ce ştia că-mi este de folos. Şi în afară de ceea ce hotăra el, eu n-am simţit nici o trebuinţă să am. Eu nici nu-mi aduc aminte să fi dorit ceva în afară de ceea ce aveam atunci, deşi avutul acesta era aşa de puţin, încât pe nici un om în altă stare decât a mea, nu l-ar fi mulţumit!...
Dar din clipa când am rămas fără el, o teamă şi o îngrijorare pe care nu le cunoscusem niciodată înainte, au început să-mi umple şi să-mi împovăreze inima din ce în ce mai grea. Ce-mi este şi ce nu-mi este îngăduit? - mă întrebam la fiecare pas. Nu cumva prin vreo nebăgare de seamă să fac ceva care ar primejdui ori ar păgubi Lucrarea lui Dumnezeu, ori ar vătăma Numele Domnului Isus, ori ar pune în primejdie sufletele fraţilor!
Multe îmi simţeam şi eu că mi-ar fi îngăduite şi mie, cum vedeam că şi le îngăduie alţii. Dar o groază sfântă mă oprea, spunându-mi: Nu! Un paznic necruţător şi aspru se aşezase la dreapta mea şi eu îl simţeam cum mă fixează totdeauna cu un ochi neadormit şi ager. Nimic nu-mi puteam ascunde de ochiul lui. Nici gândurile, nici dorinţele, nici căile, nici ispitirile. Mă deprinsesem să ştiu bine mai dinainte tot ce îl supăra şi mă feream nici să nu trebuiască să mă mai facă atent. Eram fericit numai când el era mulţumit cu mine.
Fiul meu, deprinde-te şi tu aşa! Nu face tot ce ţi-ar fi îngăduit, căci mai bine să rămână îngăduinţa datoare faţă de tine decât tu faţă de ea.
13 - Dar trupul este pentru Domnul
Apostolul acesta de azi este anume ales pentru a se citi şi pentru a se medita asupra adevărurilor cuprinse în el, împreună cu Evanghelia din această duminică, a fiului risipitor, despre care Mântuitorul nostru Isus Hristos a vorbit cu adânc înţeles şi cu mântuitoare pilduire în Evanghelia de la Luca cap. 15, 12-32.
În acest capitol al Sfintei Evanghelii după Luca, Domnul nostru Isus Hristos mai vorbeşte de încă alte două exemple de valori pierdute. Întâi despre oaia cea pierdută, apoi despre leul cel pierdut, şi în urmă despre fiul cel pierdut. În toate aceste cazuri este vorba despre suflete pierdute.
Oaia era încurcată în spini; leul, îngropat în gunoaie; fiul, scufundat în desfrânări. Şi spinii, care înghesuie îngrijorările trupeşti ori rătăcirile sufleteşti, sunt tot aşa de mare primejdie şi moarte pentru suflet ca şi gunoaiele care înseamnă lăcomia, nepăsarea, lenea şi robia firii şi a lumii păcatului... Desigur că oricare dintre aceste stări, care pot ispiti şi robi sufletul, ducându-l în pierzare, sunt la fel de rele şi de omorâtoare pentru oricine ajunge în ele. Dar scufundarea în desfrânare, prăbuşirea în robia celui mai murdar şi mai ruşinos dintre toate păcatele, care este păcatul desfrânării, - este cea mai rea!
Despre fiul cel pierdut se spunea peste tot, cum spunea chiar fratele său către tatăl lor... acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate...
Da, aşa era! Îngrozitor adevăr era acesta şi grea era starea în care îl prăbuşise pe acest suflet nefericit păcatul desfrânării. Mai citiţi încă odată cu această groază în suflet cele scrise în Evanghelia fiului pierdut, şi veţi înţelege de ce scrie cu atâta putere şi ne înştiinţează cu atâta stăruinţă Sfântul Apostol Pavel, în acest loc, împotriva acestui îngrozitor păcat!
Trupul nu este pentru desfrânare, trupul este pentru Domnul, ca şi sufletul. De aceea ne porunceşte: preamăriţi dar pe Dumnezeu prin trupul şi duhul vostru, care sunt ale Domnului.
Ce am putea noi să spunem mai convingător împotriva acestui mare păcat, decât să deschidem ochii tuturor celor care încă nu sunt îngroziţi de urmările lui, spunându-le: Duceţi-vă în spitale şi vedeţi cum ajung cei căzuţi în acest păcat! Duceţi-vă în casele de nebuni, în familiile celor desfrânaţi, vedeţi copiii lor, vedeţi prăbuşirea lor trupească şi sufletească! Cercetaţi câţi se sinucid ca urmare a acestui păcat, şi veţi vedea şi veţi înţelege cu groază ce cumplit se răzbună el asupra celor care nu ascultă înştiinţarea poruncii Dumnezeieşti: Să nu fii desfrânat (Exod 20, 14).
Trupul este pentru Dumnezeu, tot ca şi sufletul. Ce minunat este un trup curat, înfrânat, serios, cuviincios, decent, neprihănit, cu o purtare evlavioasă, cu o înfăţişare plină de nevinovăţie, cu ochi curaţi, cu vorbă sfioasă, cu gesturi pline de bun simţ! În faţa unui astfel de frate, în faţa unei astfel de surori te simţi ca în faţa unui înger din cer, ca în faţa unui adevărat copil al lui Dumnezeu. Ce minunat se vede şi peste trupul şi peste sufletul unei astfel de fiinţe omeneşti chipul fiinţelor cereşti! Aşa a înţeles Sfântul Pavel şi aşa înţelege Sfântul Cuvânt că trebuie să fie trupul unui credincios.
Pentru ca să fim aşa însă, se cere luptă şi lacrimi. Luptă cu orice ispită, cât de ascunsă şi cât de mică ar fi ea, pentru a o birui şi nimici chiar din prima clipă. Şi se cer lacrimi în rugăciune, lacrimi în meditaţie, lacrimi în mulţumirea către Domnul pentru orice ajutor pe care ni-l dă, pentru orice biruinţă de care avem nevoie.
Fiul meu, luptă şi roagă-te, ca să-ţi poţi da şi păstra în întregime şi trupul tău lui Hristos şi să-L poţi iubi şi sluji pe El în curăţie. Aceasta îţi va face şi îţi va păstra nu numai sufletul tău, ci şi trupul tău în starea cea mai frumoasă şi mai plăcută, nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea oamenilor.
14 - Şi Dumnezeu... ne va învia şi pe noi
După ce Sfântul Apostol ne arată ce minunată este starea când trupul nostru este şi el predat pe deplin în stăpânirea lui Dumnezeu, ne promite din partea lui Dumnezeu, Făcătorul şi Răsplătitorul nostru, strălucita răsplătire a învierii. A unei învieri asemenea aceleia pe care I-a dat-o Căpeteniei mântuirii noastre, adică lui Isus. Având faţă de lume o moarte asemănătoare cu a lui Isus, Domnul nostru, apoi o viaţă din viaţa Lui, asemănătoare cu a Sa, vom avea şi o înviere tot aşa, asemănătoare cu a Lui. Sămânţa lui Dumnezeu, care este Duhul lui Isus, şi Cuvântul Lui fiind în noi, iar noi fiind viaţă din viaţa Lui, această sămânţă a Lui ne va învia în Ziua de Apoi (1 Petru 1, 23; 1 Ioan 3, 9).
Când eram copil, într-o toamnă eram cu tata la semănat de grâu. Mirat cum răsare grâul după ce stă o vreme îngropat în pământ, l-am întrebat pe tata:
- Cum mai învie grâul acesta, după ce putrezeşte odată?
- Adu-mi un bob de grâu, să-ţi arăt, zise tata.
I-am adus o mânuţă de boabe din săcuţul care era lângă noi.
- Vezi tu aici, la capătul bobului, ceva luminos?
- Văd!
- Ei, acesta este chipul lui Hristos pe fiecare bob de grâu. Şi aici stă viaţa lui, care este nemurirea. Asta nu putrezeşte. Tot bobul celălalt moare şi putrezeşte, dar asta nu moare niciodată. Poate să stea grâul în sac ori în hambar sute de ani. Când bobul este pus în starea potrivită pentru înviere, el învie şi se pregăteşte pentru o nouă viaţă şi pentru o nouă roadă.
Ce adânc m-am mirat atunci de spusele tatălui meu şi ce adânc am gândit de multe ori asupra minunii aceleia pe care mai târziu a venit vremea s-o înţeleg tot mai fericit şi mai deplin!
- Vezi, mi-a zis atunci tata, pentru că are chipul lui Hristos pe el, grâul este sfânt. Şi pâinea este sfântă. Şi de aceea este păcat să calci cu picioarele grâul şi pâinea. Este mare păcat să le batjocoreşti ori să le arunci. Căci cine le calcă şi le aruncă, acela calcă şi aruncă chipul lui Hristos şi faţa Lui.
Ce simplu, dar ce minunat mi-a explicat atunci tatăl meu adevărul despre care spune Sfânta Scriptură în versetele despre care vorbim acum...
Orice bob de grâu sănătos şi curat are pe el un chip, care uimitor de minunat, seamănă cu imaginea lui Isus Cel Răstignit. Iar sub acea imagine, are acea părticică divină care este viaţa. Este acea taină Dumnezeiască şi nemuritoare pe care a pus-o acolo Tatăl Vieţii, Creatorul şi Garantul Învierii. A pus-o El, Cel Nemuritor, din El Însuşi în fiecare sămânţă, pentru ca noi să vedem la fiecare pas şi în fiecare caz că nimic nu moare. Că nimeni nu moare de tot. Că în fiecare este sămânţa nemuririi şi că această sămânţă nemuritoare nu ne va lăsa pe nici unul din noi să rămânem pe totdeauna sub pământ. Va veni o clipă când vom învia fiecare pentru viaţa cea veşnică spre care am fost semănaţi.
Ce adevăr cutremurător şi fericit este acesta! Şi ce adânc ne porunceşte el să gândim noi asupra lui!
Fiul meu dulce şi urmaşul meu! Şi tu ai sămânţa lui Hristos în fiinţa ta. Tu eşti fiul lui Hristos care Şi-a pus peste tine imaginea frumuseţii Sale în Taina Numelui Său Nemuritor! Pătrunde-te de acest strălucit adevăr şi străduieşte-te din toate puterile tale să-ţi păstrezi tot trupul tău curat şi sfânt, pentru ca chipul lui Hristos, Părintele şi Făcătorul tău, să rămână curat peste toată fiinţa ta, atât cea trupească, cât şi cea sufletească. Atunci şi tu, sub această imagine văzută, vei purta vie şi nemuritoare în tine sămânţa Dumnezeiască pe care a pus-o acolo Duhul Sfânt înainte chiar de clipa când, printr-un har deosebit, ai fost pus de El în coapsele tatălui tău - Adevărul, şi în sânul mamei tale - Iubirea (Ier. 1, 5-8; Luca 1, 15; Galateni 1, 15).
Iar această sămânţă îţi va da strălucita Înviere cu El!
15 - Nu ştiţi?...
Trei versete încep în cuvântul acestui sfânt apostol cu aceste două cuvinte de cutremurătoare întrebare, fiecare având în vedere un alt adevăr.
Versetul 15, versetul 16 şi versetul 19.
În acest verset de care vorbim acum, întrebarea aceasta nu este de fapt o întrebare, ci o aducere aminte, şi chiar mai mult, este o învinuire. Corintenii, cei cărora le erau adresate aceste întrebări, ştiau ei bine că trupurile noastre sunt nişte mădulare ale lui Hristos. Fiindcă Sfântul lor Apostol şi părintele lor sufletesc le mărturisise şi le adeverise aceste lucruri, cum spune el: zi şi noapte, ani de zile, cu lacrimi fiecăruia dintre ei (Fap. Ap. 20, 31). Numai că şarpele care o amăgise pe Eva cu şiretlicul lui le stricase şi gândul multora dintre ei de la curăţia şi dragostea faţă de Hristos, după cum le scria el cu teamă şi cu durere (2 Cor. 11, 3).
Cu câtă bucurie îl primiseră corintenii cândva pe Sfântul trimes la ei, care le propovăduise lor pentru prima dată Cuvântul mântuirii prin care fuseseră născuţi din nou, curăţiţi şi sfinţiţi pentru Hristos! Ce frumos umblaseră ei o vreme pe această cale strălucită, când părintele lor, Pavel, le spunea fericit: Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privinţele... Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat... Iar ceva mai târziu, doar cu câtva timp, cum a lucrat acolo şarpele şi ce prăpăd a făcut în mulţi dintre ei! Aproape că nu este nici un păcat de care să nu-i învinuiască părintele lor, cu ruşine şi cu durere!...
Dar cel mai greu dintre toate păcatele în care căzuseră corintenii, cei doar ceva mai înainte răsfăţaţi în dragoste şi în laude, era păcatul desfrânării. Nici unei alte biserici din toate câte mai întemeiase Sfântul Apostol, nu-i mai scrie el cu ochii scăldaţi în atâtea lacrimi (2 Cor. 2, 4) şi în cuvinte atât de îndurerate, - precum lor.
O, ce amară este durerea Domnului Isus Cel sincer şi credincios în dragostea Lui faţă de noi, când Îşi dă seama că tocmai inima pentru care El jertfise totul, care se legase cândva de El prin legăminte veşnice, care Îi făcuse cele mai sfinte promisiuni şi care Îi spusese de mii de ori: Te iubesc, Isuse!... tocmai pe inima aceasta în care El Îşi pusese toată încrederea şi iubirea Lui, o găseşte dintr-o dată iarăşi în braţele păcatului... Şi o aude şoptindu-i tocmai vrăjmaşului Său, un DA! cu acei fiori cu care îi şoptise cândva numai şi numai Lui! Ce să gândească Domnul Isus despre o astfel de inimă care numai ieri fusese îmbrăcată în cele mai cereşti veşminte şi sărutări, iar astăzi iat-o în braţele păcatului, lăsându-se moale şi voluptoasă în îmbrăţişările lui murdare şi blestemate?
Dar şi mai amară va fi îndată după căderea aceasta durerea inimii acesteia căzute într-un moment de ispitire şi neveghere. Cu câte lacrimi sfâşietoare va plânge ea, chiar din clipa următoare şi până în veşnicie, momentul nefericit al acestei căderi!...
Şi totuşi niciodată nu-şi va afla liniştea încredinţării că acest păcat i-a fost iertat şi uitat pe deplin. Chiar dacă Soţul şi Domnul ei i le-a iertat, nu şi-l va putea ierta şi uita ea. Iată o cântare de jale a unei astfel de iubiri:
Ce DA Ţi-am spus eu Ţie, Isuse, oarecând
când Îţi strângeam la suflet iubirea, tremurând,
şi-mi sărutai pe lacrimi lumina fără nori...
- ce DA Ţi-am spus eu Ţie de mii şi mii de ori!
Cine-ar fi zis atuncea, Isuse, că-n curând
eu am să strâng pe-altcine la suflet, tremurând,
şi c-am să spun altcuiva un DA cu-acei fiori
ce Ţi-l spusesem Ţie de mii şi mii de ori...
O, azi privindu-Ţi ochii acei de oarecând
cum strângi înlăcrimarea, Isuse, tremurând,
ce să-ndrăznesc a-Ţi spune din seară până-n zori
decât căinţa mută, de mii şi mii de ori...
O, fiul meu şi inima mea, nu ştii tu, nu ştii şi tu ce sfinte legăminte ai pus Celui ce te-a ridicat din ruşinea ta, te-a scos din nevrednicia ta, te-a luminat cu slava Sa, te-a îmbrăcat cu frumuseţea Sa, te-a îmbogăţit cu avuţia Sa şi te-a numit cu Numele Său? Nu ştii tu, nu ştii şi tu cât ţi-a dat şi cât ţi-a făcut El? Cum mai poţi, cum mai poţi trăi fără El? Cum mai poţi să stai lângă vrăjmaşul Lui? Nu mai sta! Nu, nu, nu...
16 - Cine se lipeşte...
Sunt în viaţa oricărui suflet credincios felurite încercări şi ispitiri prin care vrăjmaşul iubirii curate caută cu toată şiretenia să ne strice inima de la curăţia dragostei unice pe care I-am promis-o şi pe care I-o datorăm numai lui Hristos, Iubitul, Scumpul şi Dulcele nostru Mântuitor!
Ispitele desfrânării trupeşti atrag de obicei pe om mai mult în anii tinereţii sale. Chemările iubirii lumii şi ispitele acestor chemări sunt mai puternice atunci. Pentru că amintirile lor sunt mai vii şi mai apropiate, iar inima s-a rupt de ele abia de curând... Dar ispitele desfrânării sufleteşti, chemările ispititoare ale credinţelor lor străine, ale mândriei dezbinătoare, ale dorinţei de întâietate şi ale duhului falselor încredinţări, acestea vin mai mult nu la cei tineri, ci la cei mai în vârstă. Nu vin la cei nou veniţi în Lucrarea Domnului, ci vin la cei veniţi mai demult în ea.
Cei nou veniţi la Isus sunt în dragostea cea dintâi faţă de El. Şi dragostea cea dintâi este fierbinte, sinceră, curată, unică, dulce, frumoasă, alipită total şi fericit de Isus. Aici diavolul nici nu încearcă să pătrundă, fiindcă el ştie că nu poate pe nicăieri. Curăţia şi puterea acestei iubiri o înconjoară ca un zid de apărare, ca o cetăţuie întărită pe unde nici o săgeată otrăvită a vrăjmaşului nu poate să pătrundă şi s-o strice. Numai când dragostea cea dintâi se pierde - cum spune la Apocalipsa 2, 4 - când se pierde curăţia ei, când slăbeşte legământul ei, când se usucă lacrimile ei, când se uită binefacerile ei, - atunci când vrăjmaşul se apropie, găseşte crăpăturile întăririi slăbite şi se strecoară ca un şarpe, încolăcind molatic şi cald, şoptind atrăgător şi voluptos, strângând şiret şi ispititor, promiţând cuceritor şi blestemat!...
Inima care se lipeşte atunci de el, care cedează ispitei, care se lasă atrasă şi cuprinsă şi pătrunsă de îmbrăţişarea cu el - s-a prăbuşit. Vai, ce clipă îngrozitoare şi ce prăbuşire nevrednică şi murdară este aceasta! Ce tăvălire în noroi! Ce trădare a legământului divin!
Ce dispreţuire ruşinoasă pentru sfinţenia iubirii ei, unic de sfântă, veşnic de preţioasă şi nemărginit de scumpă!... Cum îşi prăbuşeşte ea atunci dintr-odată soarele de pe cerul ei, lumina din ochi, puterea din mâini, stânca de sub picioare, pacea din conştiinţă, - pe totdeauna, pe totdeauna...
Câte o inimă mai vede aceasta, se îngrozeşte şi încearcă să se desprindă din scârboasa încolăcire a şarpelui, să se ridice până în genunchi şi să se târască spre Uşa Îndurării şi spre Faţa Dragostei pe care a murdărit-o... Dacă lacrimile vor fi sincere şi dacă durerea va fi adevărată, atunci se poate ca Uşa Îndurării să se deschidă şi Faţa Dragostei să se aplece...
Dar inima, chiar iertată, va simţi pe veci că nu se mai poate ridica din genunchi şi că urma rănii pe care a făcut-o nu se va putea şterge niciodată pe deplin, ca să mai fie ca şi cum n-ar fi fost.
O, fiul meu şi inima mea, păzeşte-ţi curăţia dragostei tale şi sfinţenia legământului tău mai bine ca lumina ochilor tăi! Păzeşte-ţi învăţătura ta şi credinţa dragostei tale dintâi mai cu grijă decât viaţa ta şi decât orice avuţie ai avea pe pământ! Că orice ai pierde nu-i o pierdere adevărată. Dar dacă ţi-ai pierdut curăţia dragostei tale faţă de Hristos, faţă de fraţi, faţă de învăţătura şi credinţa ta dintâi, atunci ţi-ai pierdut totul. L-ai pierdut pe Dumnezeul tău, ai pierdut sufletul tău, ţi-ai pierdut valoarea ta şi veşnicia ta.
Nu te lipi de nici o altă învăţătură, ca să nu ajungi robit altei credinţe. Aceasta este nefericirea sufletului tău şi a familiei tale. Nu te lipi de credinţele străine, cum nu trebuie să te lipeşti de femeile străine. Fii lipit totdeauna numai de soţia ta, de învăţătura ta, de credinţa ta, de familia ta cu care te-a cununat Hristos prin legământul Crucii Lui! Şi pe care ţi-a pecetluit-o Duhul Sfânt, una şi pe totdeauna.
Iar dacă totuşi ai căzut în ispită, smulge-te îndată şi strigă cu plâns amar spre Uşa Îndurării şi spre Faţa Dragostei, până se vor îndura iarăşi de tine şi te vor primi din nou!...
20 - Cumpăraţi cu un preţ mare...
Când plăteşti pentru un lucru cel mai mare preţ cu putinţă, atunci desigur că şi aştepţi ca de la acel lucru să ai şi folosul şi bucuria pe care le merită şi la care ai dreptul, după mărimea preţului cu care l-ai cumpărat. Dar cât de mare trebuie să fie durerea celui care, după ce a cumpărat ceva cu un preţ nespus de mare, nu numai că nu are de la el nici o bucurie şi nici un folos, ci dimpotrivă, întristare şi pagubă!
O, ce mare preţ a plătit pentru noi Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! El a părăsit pentru noi cerul, Tronul veşnic de la Dreapta Tatălui, slava şi măreţia raiului, bucuria îngerilor, strălucirea adoraţiei puterilor cereşti, desfătările veşnice pe care le avea ca Împărat al Măririi. Şi a venit după noi, la noi şi pentru noi, aici în lumea murdăriei, în dispreţul păcatului, în primejdia morţii, în grozăvia sărăciei şi în colţii fiarelor. Pentru a plăti diavolului prin suferinţele Sale, prin Sângele Său şi prin moartea Sa, preţul nespus de mare cerut pentru răscumpărarea noastră din osânda veşnică a păcatului în care zăcusem prin ispitirea noastră şi a părinţilor noştri.
Nimeni dintre noi, nici unul dintre oameni nu-şi poate şi nu-şi va putea da seama niciodată de mărimea preţului cu care ne-a răscumpărat pe noi Domnul şi Dumnezeul nostru Isus Hristos! Ca să-ţi dai seama ce a părăsit El în cer e cu neputinţă, fiindcă noi n-am fost încă acolo, ca să ştim ce valoare au cele de acolo.
Şi n-am fost niciodată într-o stare ca a Lui pe pământ ca să ştim ce a răbdat El.
Şi n-am fost nici în Gheţimani, nici pe Golgota, nici pe Cruce în cuie, cu cunună de spini pe cap, scuipaţi şi bătuţi până la sânge, goi şi dispreţuiţi ca El, pentru ca să ne putem da cu adevărat seama ce a suferit El pentru noi. Chiar dacă şi noi am fi avut sau am avea totuşi să suferim astfel de chinuri, starea de la care le suferim şi starea pentru care le suferim va fi totdeauna atât de mult diferită decât a Lui, încât nu va fi cu putinţă niciodată nici să suferim atât cât El, nici să răscumpărăm atât cât El a răscumpărat.
O, ce nemărginit de mult a părăsit El în cer şi a dat El pe pământ pentru a ne cumpăra pe noi! Prăbuşeşte-te fiul meu şi sufletul meu la pământ şi târăşte-te aşa spre picioarele Crucii Lui însângerate, spre a-ţi arăta recunoştinţa ta şi spre a-I preda Lui tot trupul tău şi tot sufletul tău pentru totdeauna, spre a-L sluji şi a-L slăvi numai pe El cu amândouă şi cu tot ce au frumos şi divin în ele aceste două părţi ale fiinţei tale răscumpărate de El cu un preţ atât de mare!
Fiica Domnului meu şi inima mea, cum să-ţi mai pot eu spune ţie aceste înştiinţări!
O, comoara şi rodul dragostei şi suferinţelor Domnului tău, cu ce cuvinte de sânge şi de lacrimi să-ţi mai vorbesc eu ţie despre ceea ce nu pot decât cu sânge şi cu lacrimi - singurele mijloace cu care a vorbit şi va vorbi totdeauna dragostea care a dat pentru tine atât de mult, dar a primit şi primeşte atât de puţin!
De ce ai uitat şi de ce încă mai uiţi tu şi acum, fiica Lui şi inima mea?
Adu-ţi aminte, o, adu-ţi aminte...
Adu-ţi aminte unde erai, între ce spini, în ce prăpăstii, în ce singurătate, în ce ocară şi în ce moarte!...
Adu-ţi aminte cum ai fost salvată, primită, îmbrăţişată, înfiată, îmbogăţită, sărutată, sfinţită...
Adu-ţi aminte legămintele tale, lacrimile tale, promisiunile tale, hotărârile tale, rugăciunile tale.
Adu-ţi aminte apoi prăbuşirea ta dintr-odată şi până unde!...
Apoi încercarea ta să te ridici...
Apoi zbuciumul tău că nu te poţi până unde ai fost.
Apoi durerea pentru ceea ce nu se mai poate nici şterge nici uita.
Fiica Domnului meu şi inima mea, suferă, plângi, roagă-te, luptă chiar până la sânge, dar nu te lipi!... Nu te mai alipi niciodată şi în nici o cât de mică părticică decât de Dragul dragostei tale dintâi, Cel care S-a unit cu tine şi cu care te-ai unit odată pentru totdeauna, unic şi sfânt.
Harul Lui veşnic să te sfinţească numai pentru El! Amin.