La Apostolul din Duminica a 34-a după Rusalii (a fiului risipitor)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
12. Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.
13. Mâncările sunt pentru pântece, și pântecele este pentru mâncări. Și Dumnezeu va nimici și pe unul și pe celălalt. Dar trupul nu este pentru curvie: el este pentru Domnul, și Domnul este pentru trup.
14. Și Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi cu puterea Sa.
15. Nu știți că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos, și voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!
16. Nu știți că cine se lipește de o curvă, este un singur trup cu ea? Căci este zis: “Cei doi se vor face un singur trup.”
17. Dar cine se lipește de Domnul, este un singur duh cu El.
18. Fugiți de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârșit afară din trup; dar cine curvește, păcătuiește împotriva trupului său.
19. Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri?
20. Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.
12 - Toate... dar nu toate!
În umblarea noastră cu Dumnezeu ne este de mare folos să fim totdeauna în apropierea unui suflet sfânt și înțelept, să dorim supravegherea și îndrumarea acestui sfătuitor și să dorim din toată inima ascultarea de el. Când ai un astfel de păzitor bun, viața ta nu numai că este totdeauna plină de liniște, dar este și plină de siguranță. Atunci tu n-ai grija plină de teama pe care o simte totdeauna acela care este și singur, dar și nepriceput. Singur pe un drum necunoscut cum este drumul vieții, dar și necunoscător al atâtor primejdii ce se pot ivi la fiecare pas, mai ales în anii tinereții și în ai începutului.
La adăpostul călăuzirii unui suflet înțelept și sfânt nu mai ai nici o grijă și nici o teamă. Toată grija și teama pentru tine o poartă el. Tu n-ai nevoie decât să-l asculți și să-i urmezi cu dragă inimă sfaturile, - și siguranța ta este deplină. Așa am fost cu toți puținii ani pe care i-am trăit alături de părintele Iosif, ocrotitorul și călăuza sufletului meu pe calea Domnului. Atunci el alegea pentru mine tot ce aveam nevoie și tot ce știa că-mi este de folos. Și în afară de ceea ce hotăra el, eu n-am simțit nici o trebuință să am. Eu nici nu-mi aduc aminte să fi dorit ceva în afară de ceea ce aveam atunci, deși avutul acesta era așa de puțin, încât pe nici un om în altă stare decât a mea, nu l-ar fi mulțumit!...
Dar din clipa când am rămas fără el, o teamă și o îngrijorare pe care nu le cunoscusem niciodată înainte, au început să-mi umple și să-mi împovăreze inima din ce în ce mai grea. Ce-mi este și ce nu-mi este îngăduit? - mă întrebam la fiecare pas. Nu cumva prin vreo nebăgare de seamă să fac ceva care ar primejdui ori ar păgubi Lucrarea lui Dumnezeu, ori ar vătăma Numele Domnului Isus, ori ar pune în primejdie sufletele fraților!
Multe îmi simțeam și eu că mi-ar fi îngăduite și mie, cum vedeam că și le îngăduie alții. Dar o groază sfântă mă oprea, spunându-mi: Nu! Un paznic necruțător și aspru se așezase la dreapta mea și eu îl simțeam cum mă fixează totdeauna cu un ochi neadormit și ager. Nimic nu-mi puteam ascunde de ochiul lui. Nici gândurile, nici dorințele, nici căile, nici ispitirile. Mă deprinsesem să știu bine mai dinainte tot ce îl supăra și mă feream nici să nu trebuiască să mă mai facă atent. Eram fericit numai când el era mulțumit cu mine.
Fiul meu, deprinde-te și tu așa! Nu face tot ce ți-ar fi îngăduit, căci mai bine să rămână îngăduința datoare față de tine decât tu față de ea.
13 - Dar trupul este pentru Domnul
Apostolul acesta de azi este anume ales pentru a se citi și pentru a se medita asupra adevărurilor cuprinse în el, împreună cu Evanghelia din această duminică, a fiului risipitor, despre care Mântuitorul nostru Isus Hristos a vorbit cu adânc înțeles și cu mântuitoare pilduire în Evanghelia de la Luca cap. 15, 12-32.
În acest capitol al Sfintei Evanghelii după Luca, Domnul nostru Isus Hristos mai vorbește de încă alte două exemple de valori pierdute. Întâi despre oaia cea pierdută, apoi despre leul cel pierdut, și în urmă despre fiul cel pierdut. În toate aceste cazuri este vorba despre suflete pierdute.
Oaia era încurcată în spini; leul, îngropat în gunoaie; fiul, scufundat în desfrânări. Și spinii, care înghesuie îngrijorările trupești ori rătăcirile sufletești, sunt tot așa de mare primejdie și moarte pentru suflet ca și gunoaiele care înseamnă lăcomia, nepăsarea, lenea și robia firii și a lumii păcatului... Desigur că oricare dintre aceste stări, care pot ispiti și robi sufletul, ducându-l în pierzare, sunt la fel de rele și de omorâtoare pentru oricine ajunge în ele. Dar scufundarea în desfrânare, prăbușirea în robia celui mai murdar și mai rușinos dintre toate păcatele, care este păcatul desfrânării, - este cea mai rea!
Despre fiul cel pierdut se spunea peste tot, cum spunea chiar fratele său către tatăl lor... acest fiu al tău care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate...
Da, așa era! Îngrozitor adevăr era acesta și grea era starea în care îl prăbușise pe acest suflet nefericit păcatul desfrânării. Mai citiți încă odată cu această groază în suflet cele scrise în Evanghelia fiului pierdut, și veți înțelege de ce scrie cu atâta putere și ne înștiințează cu atâta stăruință Sfântul Apostol Pavel, în acest loc, împotriva acestui îngrozitor păcat!
Trupul nu este pentru desfrânare, trupul este pentru Domnul, ca și sufletul. De aceea ne poruncește: preamăriți dar pe Dumnezeu prin trupul și duhul vostru, care sunt ale Domnului.
Ce am putea noi să spunem mai convingător împotriva acestui mare păcat, decât să deschidem ochii tuturor celor care încă nu sunt îngroziți de urmările lui, spunându-le: Duceți-vă în spitale și vedeți cum ajung cei căzuți în acest păcat! Duceți-vă în casele de nebuni, în familiile celor desfrânați, vedeți copiii lor, vedeți prăbușirea lor trupească și sufletească! Cercetați câți se sinucid ca urmare a acestui păcat, și veți vedea și veți înțelege cu groază ce cumplit se răzbună el asupra celor care nu ascultă înștiințarea poruncii Dumnezeiești: Să nu fii desfrânat (Exod 20, 14).
Trupul este pentru Dumnezeu, tot ca și sufletul. Ce minunat este un trup curat, înfrânat, serios, cuviincios, decent, neprihănit, cu o purtare evlavioasă, cu o înfățișare plină de nevinovăție, cu ochi curați, cu vorbă sfioasă, cu gesturi pline de bun simț! În fața unui astfel de frate, în fața unei astfel de surori te simți ca în fața unui înger din cer, ca în fața unui adevărat copil al lui Dumnezeu. Ce minunat se vede și peste trupul și peste sufletul unei astfel de ființe omenești chipul ființelor cerești! Așa a înțeles Sfântul Pavel și așa înțelege Sfântul Cuvânt că trebuie să fie trupul unui credincios.
Pentru ca să fim așa însă, se cere luptă și lacrimi. Luptă cu orice ispită, cât de ascunsă și cât de mică ar fi ea, pentru a o birui și nimici chiar din prima clipă. Și se cer lacrimi în rugăciune, lacrimi în meditație, lacrimi în mulțumirea către Domnul pentru orice ajutor pe care ni-l dă, pentru orice biruință de care avem nevoie.
Fiul meu, luptă și roagă-te, ca să-ți poți da și păstra în întregime și trupul tău lui Hristos și să-L poți iubi și sluji pe El în curăție. Aceasta îți va face și îți va păstra nu numai sufletul tău, ci și trupul tău în starea cea mai frumoasă și mai plăcută, nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci și înaintea oamenilor.
14 - Și Dumnezeu... ne va învia și pe noi
După ce Sfântul Apostol ne arată ce minunată este starea când trupul nostru este și el predat pe deplin în stăpânirea lui Dumnezeu, ne promite din partea lui Dumnezeu, Făcătorul și Răsplătitorul nostru, strălucita răsplătire a învierii. A unei învieri asemenea aceleia pe care I-a dat-o Căpeteniei mântuirii noastre, adică lui Isus. Având față de lume o moarte asemănătoare cu a lui Isus, Domnul nostru, apoi o viață din viața Lui, asemănătoare cu a Sa, vom avea și o înviere tot așa, asemănătoare cu a Lui. Sămânța lui Dumnezeu, care este Duhul lui Isus, și Cuvântul Lui fiind în noi, iar noi fiind viață din viața Lui, această sămânță a Lui ne va învia în Ziua de Apoi (1 Petru 1, 23; 1 Ioan 3, 9).
Când eram copil, într-o toamnă eram cu tata la semănat de grâu. Mirat cum răsare grâul după ce stă o vreme îngropat în pământ, l-am întrebat pe tata:
- Cum mai învie grâul acesta, după ce putrezește odată?
- Adu-mi un bob de grâu, să-ți arăt, zise tata.
I-am adus o mânuță de boabe din săcuțul care era lângă noi.
- Vezi tu aici, la capătul bobului, ceva luminos?
- Văd!
- Ei, acesta este chipul lui Hristos pe fiecare bob de grâu. Și aici stă viața lui, care este nemurirea. Asta nu putrezește. Tot bobul celălalt moare și putrezește, dar asta nu moare niciodată. Poate să stea grâul în sac ori în hambar sute de ani. Când bobul este pus în starea potrivită pentru înviere, el învie și se pregătește pentru o nouă viață și pentru o nouă roadă.
Ce adânc m-am mirat atunci de spusele tatălui meu și ce adânc am gândit de multe ori asupra minunii aceleia pe care mai târziu a venit vremea s-o înțeleg tot mai fericit și mai deplin!
- Vezi, mi-a zis atunci tata, pentru că are chipul lui Hristos pe el, grâul este sfânt. Și pâinea este sfântă. Și de aceea este păcat să calci cu picioarele grâul și pâinea. Este mare păcat să le batjocorești ori să le arunci. Căci cine le calcă și le aruncă, acela calcă și aruncă chipul lui Hristos și fața Lui.
Ce simplu, dar ce minunat mi-a explicat atunci tatăl meu adevărul despre care spune Sfânta Scriptură în versetele despre care vorbim acum...
Orice bob de grâu sănătos și curat are pe el un chip, care uimitor de minunat, seamănă cu imaginea lui Isus Cel Răstignit. Iar sub acea imagine, are acea părticică divină care este viața. Este acea taină Dumnezeiască și nemuritoare pe care a pus-o acolo Tatăl Vieții, Creatorul și Garantul Învierii. A pus-o El, Cel Nemuritor, din El Însuși în fiecare sămânță, pentru ca noi să vedem la fiecare pas și în fiecare caz că nimic nu moare. Că nimeni nu moare de tot. Că în fiecare este sămânța nemuririi și că această sămânță nemuritoare nu ne va lăsa pe nici unul din noi să rămânem pe totdeauna sub pământ. Va veni o clipă când vom învia fiecare pentru viața cea veșnică spre care am fost semănați.
Ce adevăr cutremurător și fericit este acesta! Și ce adânc ne poruncește el să gândim noi asupra lui!
Fiul meu dulce și urmașul meu! Și tu ai sămânța lui Hristos în ființa ta. Tu ești fiul lui Hristos care Și-a pus peste tine imaginea frumuseții Sale în Taina Numelui Său Nemuritor! Pătrunde-te de acest strălucit adevăr și străduiește-te din toate puterile tale să-ți păstrezi tot trupul tău curat și sfânt, pentru ca chipul lui Hristos, Părintele și Făcătorul tău, să rămână curat peste toată ființa ta, atât cea trupească, cât și cea sufletească. Atunci și tu, sub această imagine văzută, vei purta vie și nemuritoare în tine sămânța Dumnezeiască pe care a pus-o acolo Duhul Sfânt înainte chiar de clipa când, printr-un har deosebit, ai fost pus de El în coapsele tatălui tău - Adevărul, și în sânul mamei tale - Iubirea (Ier. 1, 5-8; Luca 1, 15; Galateni 1, 15).
Iar această sămânță îți va da strălucita Înviere cu El!
15 - Nu știți?...
Trei versete încep în cuvântul acestui sfânt apostol cu aceste două cuvinte de cutremurătoare întrebare, fiecare având în vedere un alt adevăr.
Versetul 15, versetul 16 și versetul 19.
În acest verset de care vorbim acum, întrebarea aceasta nu este de fapt o întrebare, ci o aducere aminte, și chiar mai mult, este o învinuire. Corintenii, cei cărora le erau adresate aceste întrebări, știau ei bine că trupurile noastre sunt niște mădulare ale lui Hristos. Fiindcă Sfântul lor Apostol și părintele lor sufletesc le mărturisise și le adeverise aceste lucruri, cum spune el: zi și noapte, ani de zile, cu lacrimi fiecăruia dintre ei (Fap. Ap. 20, 31). Numai că șarpele care o amăgise pe Eva cu șiretlicul lui le stricase și gândul multora dintre ei de la curăția și dragostea față de Hristos, după cum le scria el cu teamă și cu durere (2 Cor. 11, 3).
Cu câtă bucurie îl primiseră corintenii cândva pe Sfântul trimes la ei, care le propovăduise lor pentru prima dată Cuvântul mântuirii prin care fuseseră născuți din nou, curățiți și sfințiți pentru Hristos! Ce frumos umblaseră ei o vreme pe această cale strălucită, când părintele lor, Pavel, le spunea fericit: Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privințele... Vă laud că în toate privințele vă aduceți aminte de mine și că țineți învățăturile întocmai cum vi le-am dat... Iar ceva mai târziu, doar cu câtva timp, cum a lucrat acolo șarpele și ce prăpăd a făcut în mulți dintre ei! Aproape că nu este nici un păcat de care să nu-i învinuiască părintele lor, cu rușine și cu durere!...
Dar cel mai greu dintre toate păcatele în care căzuseră corintenii, cei doar ceva mai înainte răsfățați în dragoste și în laude, era păcatul desfrânării. Nici unei alte biserici din toate câte mai întemeiase Sfântul Apostol, nu-i mai scrie el cu ochii scăldați în atâtea lacrimi (2 Cor. 2, 4) și în cuvinte atât de îndurerate, - precum lor.
O, ce amară este durerea Domnului Isus Cel sincer și credincios în dragostea Lui față de noi, când Își dă seama că tocmai inima pentru care El jertfise totul, care se legase cândva de El prin legăminte veșnice, care Îi făcuse cele mai sfinte promisiuni și care Îi spusese de mii de ori: Te iubesc, Isuse!... tocmai pe inima aceasta în care El Își pusese toată încrederea și iubirea Lui, o găsește dintr-o dată iarăși în brațele păcatului... Și o aude șoptindu-i tocmai vrăjmașului Său, un DA! cu acei fiori cu care îi șoptise cândva numai și numai Lui! Ce să gândească Domnul Isus despre o astfel de inimă care numai ieri fusese îmbrăcată în cele mai cerești veșminte și sărutări, iar astăzi iat-o în brațele păcatului, lăsându-se moale și voluptoasă în îmbrățișările lui murdare și blestemate?
Dar și mai amară va fi îndată după căderea aceasta durerea inimii acesteia căzute într-un moment de ispitire și neveghere. Cu câte lacrimi sfâșietoare va plânge ea, chiar din clipa următoare și până în veșnicie, momentul nefericit al acestei căderi!...
Și totuși niciodată nu-și va afla liniștea încredințării că acest păcat i-a fost iertat și uitat pe deplin. Chiar dacă Soțul și Domnul ei i le-a iertat, nu și-l va putea ierta și uita ea. Iată o cântare de jale a unei astfel de iubiri:
Ce DA Ți-am spus eu Ție, Isuse, oarecând
când Îți strângeam la suflet iubirea, tremurând,
și-mi sărutai pe lacrimi lumina fără nori...
- ce DA Ți-am spus eu Ție de mii și mii de ori!
Cine-ar fi zis atuncea, Isuse, că-n curând
eu am să strâng pe-altcine la suflet, tremurând,
și c-am să spun altcuiva un DA cu-acei fiori
ce Ți-l spusesem Ție de mii și mii de ori...
O, azi privindu-Ți ochii acei de oarecând
cum strângi înlăcrimarea, Isuse, tremurând,
ce să-ndrăznesc a-Ți spune din seară până-n zori
decât căința mută, de mii și mii de ori...
O, fiul meu și inima mea, nu știi tu, nu știi și tu ce sfinte legăminte ai pus Celui ce te-a ridicat din rușinea ta, te-a scos din nevrednicia ta, te-a luminat cu slava Sa, te-a îmbrăcat cu frumusețea Sa, te-a îmbogățit cu avuția Sa și te-a numit cu Numele Său? Nu știi tu, nu știi și tu cât ți-a dat și cât ți-a făcut El? Cum mai poți, cum mai poți trăi fără El? Cum mai poți să stai lângă vrăjmașul Lui? Nu mai sta! Nu, nu, nu...
16 - Cine se lipește...
Sunt în viața oricărui suflet credincios felurite încercări și ispitiri prin care vrăjmașul iubirii curate caută cu toată șiretenia să ne strice inima de la curăția dragostei unice pe care I-am promis-o și pe care I-o datorăm numai lui Hristos, Iubitul, Scumpul și Dulcele nostru Mântuitor!
Ispitele desfrânării trupești atrag de obicei pe om mai mult în anii tinereții sale. Chemările iubirii lumii și ispitele acestor chemări sunt mai puternice atunci. Pentru că amintirile lor sunt mai vii și mai apropiate, iar inima s-a rupt de ele abia de curând... Dar ispitele desfrânării sufletești, chemările ispititoare ale credințelor lor străine, ale mândriei dezbinătoare, ale dorinței de întâietate și ale duhului falselor încredințări, acestea vin mai mult nu la cei tineri, ci la cei mai în vârstă. Nu vin la cei nou veniți în Lucrarea Domnului, ci vin la cei veniți mai demult în ea.
Cei nou veniți la Isus sunt în dragostea cea dintâi față de El. Și dragostea cea dintâi este fierbinte, sinceră, curată, unică, dulce, frumoasă, alipită total și fericit de Isus. Aici diavolul nici nu încearcă să pătrundă, fiindcă el știe că nu poate pe nicăieri. Curăția și puterea acestei iubiri o înconjoară ca un zid de apărare, ca o cetățuie întărită pe unde nici o săgeată otrăvită a vrăjmașului nu poate să pătrundă și s-o strice. Numai când dragostea cea dintâi se pierde - cum spune la Apocalipsa 2, 4 - când se pierde curăția ei, când slăbește legământul ei, când se usucă lacrimile ei, când se uită binefacerile ei, - atunci când vrăjmașul se apropie, găsește crăpăturile întăririi slăbite și se strecoară ca un șarpe, încolăcind molatic și cald, șoptind atrăgător și voluptos, strângând șiret și ispititor, promițând cuceritor și blestemat!...
Inima care se lipește atunci de el, care cedează ispitei, care se lasă atrasă și cuprinsă și pătrunsă de îmbrățișarea cu el - s-a prăbușit. Vai, ce clipă îngrozitoare și ce prăbușire nevrednică și murdară este aceasta! Ce tăvălire în noroi! Ce trădare a legământului divin!
Ce disprețuire rușinoasă pentru sfințenia iubirii ei, unic de sfântă, veșnic de prețioasă și nemărginit de scumpă!... Cum își prăbușește ea atunci dintr-odată soarele de pe cerul ei, lumina din ochi, puterea din mâini, stânca de sub picioare, pacea din conștiință, - pe totdeauna, pe totdeauna...
Câte o inimă mai vede aceasta, se îngrozește și încearcă să se desprindă din scârboasa încolăcire a șarpelui, să se ridice până în genunchi și să se târască spre Ușa Îndurării și spre Fața Dragostei pe care a murdărit-o... Dacă lacrimile vor fi sincere și dacă durerea va fi adevărată, atunci se poate ca Ușa Îndurării să se deschidă și Fața Dragostei să se aplece...
Dar inima, chiar iertată, va simți pe veci că nu se mai poate ridica din genunchi și că urma rănii pe care a făcut-o nu se va putea șterge niciodată pe deplin, ca să mai fie ca și cum n-ar fi fost.
O, fiul meu și inima mea, păzește-ți curăția dragostei tale și sfințenia legământului tău mai bine ca lumina ochilor tăi! Păzește-ți învățătura ta și credința dragostei tale dintâi mai cu grijă decât viața ta și decât orice avuție ai avea pe pământ! Că orice ai pierde nu-i o pierdere adevărată. Dar dacă ți-ai pierdut curăția dragostei tale față de Hristos, față de frați, față de învățătura și credința ta dintâi, atunci ți-ai pierdut totul. L-ai pierdut pe Dumnezeul tău, ai pierdut sufletul tău, ți-ai pierdut valoarea ta și veșnicia ta.
Nu te lipi de nici o altă învățătură, ca să nu ajungi robit altei credințe. Aceasta este nefericirea sufletului tău și a familiei tale. Nu te lipi de credințele străine, cum nu trebuie să te lipești de femeile străine. Fii lipit totdeauna numai de soția ta, de învățătura ta, de credința ta, de familia ta cu care te-a cununat Hristos prin legământul Crucii Lui! Și pe care ți-a pecetluit-o Duhul Sfânt, una și pe totdeauna.
Iar dacă totuși ai căzut în ispită, smulge-te îndată și strigă cu plâns amar spre Ușa Îndurării și spre Fața Dragostei, până se vor îndura iarăși de tine și te vor primi din nou!...
20 - Cumpărați cu un preț mare...
Când plătești pentru un lucru cel mai mare preț cu putință, atunci desigur că și aștepți ca de la acel lucru să ai și folosul și bucuria pe care le merită și la care ai dreptul, după mărimea prețului cu care l-ai cumpărat. Dar cât de mare trebuie să fie durerea celui care, după ce a cumpărat ceva cu un preț nespus de mare, nu numai că nu are de la el nici o bucurie și nici un folos, ci dimpotrivă, întristare și pagubă!
O, ce mare preț a plătit pentru noi Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! El a părăsit pentru noi cerul, Tronul veșnic de la Dreapta Tatălui, slava și măreția raiului, bucuria îngerilor, strălucirea adorației puterilor cerești, desfătările veșnice pe care le avea ca Împărat al Măririi. Și a venit după noi, la noi și pentru noi, aici în lumea murdăriei, în disprețul păcatului, în primejdia morții, în grozăvia sărăciei și în colții fiarelor. Pentru a plăti diavolului prin suferințele Sale, prin Sângele Său și prin moartea Sa, prețul nespus de mare cerut pentru răscumpărarea noastră din osânda veșnică a păcatului în care zăcusem prin ispitirea noastră și a părinților noștri.
Nimeni dintre noi, nici unul dintre oameni nu-și poate și nu-și va putea da seama niciodată de mărimea prețului cu care ne-a răscumpărat pe noi Domnul și Dumnezeul nostru Isus Hristos! Ca să-ți dai seama ce a părăsit El în cer e cu neputință, fiindcă noi n-am fost încă acolo, ca să știm ce valoare au cele de acolo.
Și n-am fost niciodată într-o stare ca a Lui pe pământ ca să știm ce a răbdat El.
Și n-am fost nici în Ghețimani, nici pe Golgota, nici pe Cruce în cuie, cu cunună de spini pe cap, scuipați și bătuți până la sânge, goi și disprețuiți ca El, pentru ca să ne putem da cu adevărat seama ce a suferit El pentru noi. Chiar dacă și noi am fi avut sau am avea totuși să suferim astfel de chinuri, starea de la care le suferim și starea pentru care le suferim va fi totdeauna atât de mult diferită decât a Lui, încât nu va fi cu putință niciodată nici să suferim atât cât El, nici să răscumpărăm atât cât El a răscumpărat.
O, ce nemărginit de mult a părăsit El în cer și a dat El pe pământ pentru a ne cumpăra pe noi! Prăbușește-te fiul meu și sufletul meu la pământ și târăște-te așa spre picioarele Crucii Lui însângerate, spre a-ți arăta recunoștința ta și spre a-I preda Lui tot trupul tău și tot sufletul tău pentru totdeauna, spre a-L sluji și a-L slăvi numai pe El cu amândouă și cu tot ce au frumos și divin în ele aceste două părți ale ființei tale răscumpărate de El cu un preț atât de mare!
Fiica Domnului meu și inima mea, cum să-ți mai pot eu spune ție aceste înștiințări!
O, comoara și rodul dragostei și suferințelor Domnului tău, cu ce cuvinte de sânge și de lacrimi să-ți mai vorbesc eu ție despre ceea ce nu pot decât cu sânge și cu lacrimi - singurele mijloace cu care a vorbit și va vorbi totdeauna dragostea care a dat pentru tine atât de mult, dar a primit și primește atât de puțin!
De ce ai uitat și de ce încă mai uiți tu și acum, fiica Lui și inima mea?
Adu-ți aminte, o, adu-ți aminte...
Adu-ți aminte unde erai, între ce spini, în ce prăpăstii, în ce singurătate, în ce ocară și în ce moarte!...
Adu-ți aminte cum ai fost salvată, primită, îmbrățișată, înfiată, îmbogățită, sărutată, sfințită...
Adu-ți aminte legămintele tale, lacrimile tale, promisiunile tale, hotărârile tale, rugăciunile tale.
Adu-ți aminte apoi prăbușirea ta dintr-odată și până unde!...
Apoi încercarea ta să te ridici...
Apoi zbuciumul tău că nu te poți până unde ai fost.
Apoi durerea pentru ceea ce nu se mai poate nici șterge nici uita.
Fiica Domnului meu și inima mea, suferă, plângi, roagă-te, luptă chiar până la sânge, dar nu te lipi!... Nu te mai alipi niciodată și în nici o cât de mică părticică decât de Dragul dragostei tale dintâi, Cel care S-a unit cu tine și cu care te-ai unit odată pentru totdeauna, unic și sfânt.
Harul Lui veșnic să te sfințească numai pentru El! Amin.