La Lacul Siloamului, locul unde s-a tămăduit orbul cel din naştere

Cred că cunoaşteţi cu toţii evanghelia orbului din naştere pe care l-a tămăduit Iisus ungându-i ochii cu tină şi trimiţându-l să se spele în „scăldătoarea Siloamului” (citiţi pe larg această evanghelie la Ioan cap. 9).

Această evanghelie s-a petrecut la Ierusalim. Lacul Siloamului este în afară de Ierusalim. Ierusalimul este aşezat sus, pe colina muntelui Sionului, iar Lacul Siloamului e tocmai jos, în valea Chedron, în sudul Ierusalimului. Din Ierusalim trebuie să cobori un bun povârniş până ajungi la locul unde a fost Lacul Siloamului.

Un grup de vreo douăzeci de pelerini plecăm pe jos,să cercetăm locurile din Valea Chedron. În această vreme, o parte din pelerini erau duşi în Galileea; (aceştia n-au văzut Siloamul). E o căldură înăbuşitoare. Dăm mai întâi pe la o mănăstire aşezată pe o coastă şi apoi coborâm în vale şi ne îndreptăm spre Lacul Siloamului. Întreg drumul e tot piatră şi iar piatră. Un nor de pulbere se ridică pe urma noastră, ca după o turmă de oi care merg pe drum. Sărim pe întrecute unii înaintea altora, ca să lăsăm praful să-l înghită cei din urma noastră. Mă gândesc în mine: Doamne, ce puţin trăim noi în duhul Evangheliei! O milă mă cuprinde când mă gândesc, de altă parte, la bietul orb din evanghelie: de câte ori se va fi împiedicat el, sărmanul, în aceşti bolovani până să ajungă la apa unde îl trimisese Iisus.

Iată-ne ajunşi în faţa Lacului Siloamului. Acest lac dăinuieşte şi azi şi are şi azi apă ca pe vremea Mântuitorului, numai că apa i s-a mai împuţinat. E mai mult o fântână mare decât un lac. Dar locul cu apa nu e la suprafaţă, ci e în adâncul pământului. Trebuie să cobori în pământ vreo 30-40 de trepte de piatră până dai de apă. Dăm pe pagina următoare chipul Siloamului de azi.

Pentru o mai bună orientare şi înţelegere, în imagine se vede Siloamul deschis printr-o tăietură de sus, de la suprafaţa pământului, până jos, în adâncime, unde este apa. Treizeci şi doi de metri trebuie să cobori în adâncul pământului stâncos până dai de apa Siloamului. Siloamul e azi mai mult o fântână mare, cum am mai spus. O mulţime de oameni săraci din partea locului - mai ales fete şi copii - scot mereu apă şi o duc la mari depărtări. Fetele şi copiii au un fel de urcioare mari de pământ pe care le duc pe umeri. Alţii au şi vase de tinichea. Unii au venit cu măgăruşi pe care încarcă apa în burdufuri de capră şi o duc sus, în Ierusalim, unde o vând pe bani. O, ce lucru scump este pe aici apa!

În întreg Ierusalimul sunt numai câteva izvoare mici de apă. În cea mai mare parte se foloseşte apa de ploaie. La Ierusalim plouă numai în timpul de iarnă, adică în lunile noiembrie-martie. În vremea asta, oamenii strâng apa de ploaie în „cisterne”, nişte fântâni săpate în piatră, pe lângă zidurile caselor. În această vreme se strânge apă şi în cele mai multe fântâni. O astfel de apă strânsă din ploaia de iarnă are şi Siloamul.

Aşteptăm să se sfârşească mulţimea, ca să intrăm în adânc. Dar, în loc să se termine, tot mai mulţi şi mai mulţi vin cei ce însetează după apă. O, ce comoară este pe aici apa! Eu mă gândesc la ţara mea cea binecuvântată de Dumnezeu cu izvoare şi râuri de apă limpede. Dar pe la noi oamenii nu ştiu preţui acest dar, căci, dacă l-ar şti preţui, nu s-ar înfunda în crâşme să bea băuturile şi otrăvurile cârciumarilor.

Intrăm în Lacul Siloamului. După zăpuşeala de afară, simţim înăuntru o răcoare plăcută. Abia străbatem înăuntru de mulţimea celor care intră şi ies mereu, purtând vasele de apă pe umeri şi în mâini. Înaintăm mereu şi tot mai avem. Trebuie să coborâm în adânc 33 de metri. Mă gândesc mereu la orbul din evanghelie, mă gândesc la viaţa sa tristă ce a petrecut-o în orbie şi mă gândesc la bucuria tămăduirii sale. Mă gândesc că orbul a trăit două vieţi: una în orbie şi alta în lumină.

Mă gândesc că şi eu am trăit o viaţă de orbie sufletească, o viaţă pierdută. O, ce mult a lucrat Domnul până să mă aducă la lumina vieţii!

O, cum nu cunosc oamenii pe Cel care a venit în lume „să dea orbilor vedere” (Lc 4, 18). O, cum nu ştiu oamenii că vorba cea mai dulce şi fericirea cea mai mare de pe lume sunt cuvintele orbului din naştere: „orb am fost şi acum văd”.

Iată apa Siloamului! Aici s-a spălat cu apă orbul, aici i s-au deschis ochii. Mă aplec, iau apă cu mâna şi îmi ud ochii, rugându-mă cu cuvintele din cântarea bisericească: „Fiind orbit la ochii sufletului, vin la Tine, Hristoase, ca şi orbul cel din naştere, strigând către Tine întru căinţă: Milostiv fii mie, Unule, Cela ce eşti lesne-iertător!”.

Ieşind afară, mă gândesc la cei mulţi-mulţi care „ochi au şi nu văd”, orbiţi fiind de patimi şi păcate. O, cum a orbit dumnezeul veacului acestuia (diavolul) mintea oamenilor, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos! (2 Cor 4, 4).