
La Lacul Siloamului, locul unde s-a tămăduit orbul cel din naștere
Pr. Iosif Trifa - Pe urmele Mântuitorului
Cred că cunoașteți cu toții evanghelia orbului din naștere pe care l-a tămăduit Iisus ungându-i ochii cu tină și trimițându-l să se spele în „scăldătoarea Siloamului” (citiți pe larg această evanghelie la Ioan cap. 9).
Această evanghelie s-a petrecut la Ierusalim. Lacul Siloamului este în afară de Ierusalim. Ierusalimul este așezat sus, pe colina muntelui Sionului, iar Lacul Siloamului e tocmai jos, în valea Chedron, în sudul Ierusalimului. Din Ierusalim trebuie să cobori un bun povârniș până ajungi la locul unde a fost Lacul Siloamului.
Un grup de vreo douăzeci de pelerini plecăm pe jos,să cercetăm locurile din Valea Chedron. În această vreme, o parte din pelerini erau duși în Galileea; (aceștia n-au văzut Siloamul). E o căldură înăbușitoare. Dăm mai întâi pe la o mănăstire așezată pe o coastă și apoi coborâm în vale și ne îndreptăm spre Lacul Siloamului. Întreg drumul e tot piatră și iar piatră. Un nor de pulbere se ridică pe urma noastră, ca după o turmă de oi care merg pe drum. Sărim pe întrecute unii înaintea altora, ca să lăsăm praful să-l înghită cei din urma noastră. Mă gândesc în mine: Doamne, ce puțin trăim noi în duhul Evangheliei! O milă mă cuprinde când mă gândesc, de altă parte, la bietul orb din evanghelie: de câte ori se va fi împiedicat el, sărmanul, în acești bolovani până să ajungă la apa unde îl trimisese Iisus.
Iată-ne ajunși în fața Lacului Siloamului. Acest lac dăinuiește și azi și are și azi apă ca pe vremea Mântuitorului, numai că apa i s-a mai împuținat. E mai mult o fântână mare decât un lac. Dar locul cu apa nu e la suprafață, ci e în adâncul pământului. Trebuie să cobori în pământ vreo 30-40 de trepte de piatră până dai de apă. Dăm pe pagina următoare chipul Siloamului de azi.
Pentru o mai bună orientare și înțelegere, în imagine se vede Siloamul deschis printr-o tăietură de sus, de la suprafața pământului, până jos, în adâncime, unde este apa. Treizeci și doi de metri trebuie să cobori în adâncul pământului stâncos până dai de apa Siloamului. Siloamul e azi mai mult o fântână mare, cum am mai spus. O mulțime de oameni săraci din partea locului - mai ales fete și copii - scot mereu apă și o duc la mari depărtări. Fetele și copiii au un fel de urcioare mari de pământ pe care le duc pe umeri. Alții au și vase de tinichea. Unii au venit cu măgăruși pe care încarcă apa în burdufuri de capră și o duc sus, în Ierusalim, unde o vând pe bani. O, ce lucru scump este pe aici apa!
În întreg Ierusalimul sunt numai câteva izvoare mici de apă. În cea mai mare parte se folosește apa de ploaie. La Ierusalim plouă numai în timpul de iarnă, adică în lunile noiembrie-martie. În vremea asta, oamenii strâng apa de ploaie în „cisterne”, niște fântâni săpate în piatră, pe lângă zidurile caselor. În această vreme se strânge apă și în cele mai multe fântâni. O astfel de apă strânsă din ploaia de iarnă are și Siloamul.
Așteptăm să se sfârșească mulțimea, ca să intrăm în adânc. Dar, în loc să se termine, tot mai mulți și mai mulți vin cei ce însetează după apă. O, ce comoară este pe aici apa! Eu mă gândesc la țara mea cea binecuvântată de Dumnezeu cu izvoare și râuri de apă limpede. Dar pe la noi oamenii nu știu prețui acest dar, căci, dacă l-ar ști prețui, nu s-ar înfunda în crâșme să bea băuturile și otrăvurile cârciumarilor.
Intrăm în Lacul Siloamului. După zăpușeala de afară, simțim înăuntru o răcoare plăcută. Abia străbatem înăuntru de mulțimea celor care intră și ies mereu, purtând vasele de apă pe umeri și în mâini. Înaintăm mereu și tot mai avem. Trebuie să coborâm în adânc 33 de metri. Mă gândesc mereu la orbul din evanghelie, mă gândesc la viața sa tristă ce a petrecut-o în orbie și mă gândesc la bucuria tămăduirii sale. Mă gândesc că orbul a trăit două vieți: una în orbie și alta în lumină.
Mă gândesc că și eu am trăit o viață de orbie sufletească, o viață pierdută. O, ce mult a lucrat Domnul până să mă aducă la lumina vieții!
O, cum nu cunosc oamenii pe Cel care a venit în lume „să dea orbilor vedere” (Lc 4, 18). O, cum nu știu oamenii că vorba cea mai dulce și fericirea cea mai mare de pe lume sunt cuvintele orbului din naștere: „orb am fost și acum văd”.
Iată apa Siloamului! Aici s-a spălat cu apă orbul, aici i s-au deschis ochii. Mă aplec, iau apă cu mâna și îmi ud ochii, rugându-mă cu cuvintele din cântarea bisericească: „Fiind orbit la ochii sufletului, vin la Tine, Hristoase, ca și orbul cel din naștere, strigând către Tine întru căință: Milostiv fii mie, Unule, Cela ce ești lesne-iertător!”.
Ieșind afară, mă gândesc la cei mulți-mulți care „ochi au și nu văd”, orbiți fiind de patimi și păcate. O, cum a orbit dumnezeul veacului acestuia (diavolul) mintea oamenilor, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos! (2 Cor 4, 4).