Pe locul unde S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli

Locul unde S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli este tot acolo și tot același unde s-a ținut Cina cea de Taină și unde s-a petrecut evanghelia din Duminica Tomii. Acest loc se află în sudul Ierusalimului, afară de zidurile de azi ale cetății. Se vede că și pe atunci locul acesta era mai retras din vederea iudeilor și din vuietul orașului și poate de aceea îl alegeau Apostolii pentru întâlnirile și rugăciunile lor.

Plecăm spre acest loc. Ieșim din vuietul orașului și apucăm spre sudul Ierusalimului. Mă gândesc în mine: iată ce potrivire minunată! Pentru ca să mergi la locul unde S-a pogorât Duhul Sfânt, trebuie să ieși mai întâi din vuietul și zgomotul orașului. Pentru ca să poți primi darul și harul Duhului Sfânt, trebuie să faci tot așa: să te retragi mai întâi din vuietul acestei lumi, să te retragi din „moda” și datinile acestei lumi, să te retragi în rugăciune, în cugetare despre cele sufletești și să încui ușa inimii tale față de „duhul acestei lumi” (Efes 2, 2).

Calea noastră spre locul Pogorârii Duhului Sfânt este și ea o predică pe care o pun aici, spre învățătură tuturor.

Iată-ne ajunși în fața locului unde S-a pogorât Duhul Sfânt. Este azi pe acest loc o biserică arabă (mahomedană), al cărei chip l-am dat când am vorbit despre locul unde s-a ținut Cina cea de Taină. Pentru ca să putem intra înăuntru trebuie să plătim bacșiș și trebuie să ne tragem peste ghete niște pantofi, căci, după legea mahomedană, în bisericile lor e oprit să intre cineva încălțat. Ei intră numai după ce mai întâi s-au descălțat și și-au spălat picioarele.

Intrăm înăuntru și iată-ne ajunși în locul unde S-a pogorât Duhul Sfânt în chipul limbilor de foc peste apostoli. Este acest loc o încăpere mare și înaltă, având câteva columne ce se prelungesc sus în niște boltituri și arcuiri. E o încăpere goală, rece și neîmpodobită, așa cum sunt cele mai multe moschei (biserici) musulmane. Dăm mai jos chipul acestei încăperi.

Ceea ce-ți izbește privirea mai întâi când ajungi la locul Pogorârii Duhului Sfânt este faptul că acest loc, de o atât de mare însemnătate creștină, se află azi în mâinile și stăpânirea necredincioșilor. E un loc străin nouă creștinilor, și sufletul ți se umple de mâhnire când afli acest lucru. Ai vrea să te rogi, ai vrea să cazi în genunchi și n-ai unde. Ești într-o casă străină. Îmi vine să întreb: „Doamne, cum se poate una ca asta?... Cum poți Tu suferi una ca asta?”. Simt însă că această mâhnire și indignare dintr-o dată se topește în sufletul meu și, în locul ei, îmi pune parcă cineva o altă gândire. „Scrie la «Lumina Satelor» - îmi șoptește un glas tainic - că locul unde S-a pogorât Duhul Sfânt în chipul limbilor de foc nu este al creștinilor, pentru că nici praznicul Duhului Sfânt nu este și n-a ajuns să fie praznicul creștinilor, căci dacă Duhul Sfânt ar fi praznicul creștinilor s-ar vedea în lume «roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, credința, blândețea, înfrânarea» (Gal 5, 22). Scrie la «Lumina Satelor» că acest loc reprezintă în chip minunat viața creștinătății. Plină de focul, de lumina și căldura Duhului Sfânt a fost viața celor dintâi creștini, dar acest foc s-a stins mereu, căldura dragostei s-a răcit mereu. Sufletul creștinilor de azi a ajuns o casă goală, rece și străină de darul și harul Duhului Sfânt.

Creștinătatea a pierdut locul Pogorârii Duhului Sfânt, pentru că a pierdut puterea, darul și harul limbilor de foc”.

Câțiva intră să vadă mormântul lui David. Eu mă reazem în dosul unui stâlp. Mâinile mi se strâng cu putere împreună, ochii mi se umezesc și inima mi se roagă suspinând:

Duhule Cel de viață dătător, vino și Te sălășluiește și în mine și mă curăță de toată otrava ce mai este în mine... Arde, Duhule Sfinte, tot ce mai este de ars în mine, ca să se curețe de rugină aurul inimii mele și de buruieni ogorul sufletului meu. Duhule Sfinte, Mângâietorule, Cel făgăduit nouă de Mântuitorul, rămâi de-a pururi în mine, să Te simt neîncetat ca pe «focul ce arde în oasele mele» (Ier 10, 19), să Te simt ca pe ploaia și roua ce adapă mereu pământul inimii mele. Duhule Sfinte, îmbată-mă și pe mine cu „beția” cu care i-ai îmbătat aici pe Apostoli în Ziua Cincizecimii... Fă-mă și pe mine un „nebun pentru Hristos” (1 Cor 4, 10) și mă umple, ca odinioară pe Apostoli, cu îndrăzneală pentru vestirea Evangheliei, cu curaj în suferința pentru Domnul, cu smerenie, răbdare, dragoste, înțelepciune și mai ales cu căldura, cu focul și puterea darului și harului Tău.

Duhule Sfinte, umple cu foc și lumină și sufletul celor care s-au strâns la luptă contra păcatelor în Oastea Domnului, căci fără de focul darului Tău și fără de „sabia” Ta (Efes 6, 17) noi nu putem face nimic...

Ieșim afară. Citesc din Noul Testament (Fapte cap. 2) cele ce s-au întâmplat în Duminica Cincizecimii.

Citesc aici, la fața locului, despre cei 3000 care au primit pe Mântuitorul: „Ei petreceau în învățătura Apostolilor, în legătura frățească și în rugăciuni... în toate zilele erau în biserică, lăudând pe Dumnezeu... și erau una sufletul și inima lor și peste toți era un mare dar” (Fapte 2, 41-47). O, cât de mult s-a depărtat viața creștinilor de azi de viața cea plină de darurile Duhului Sfânt a creștinilor cei dintâi!

Nicăieri n-am simțit în Ierusalim o durere și întristare mai mare ca aici, la locul unde S-a pogorât odinioară Duhul Sfânt în chipul limbilor de foc.

Mulțimea era împărțită în două tabere: unii ziceau că „Apostolii sunt beți de must”, iar alții „au fost străpunși în inima lor de Cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 2, 13-47). Aceste tabere sunt și azi: unii oameni - foarte puțini - trăiesc în darul Duhului Sfânt, iar alții - cei mulți - trăiesc în „duhul acestei lumi”.