Pe locul unde S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli

Locul unde S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli este tot acolo şi tot acelaşi unde s-a ţinut Cina cea de Taină şi unde s-a petrecut evanghelia din Duminica Tomii. Acest loc se află în sudul Ierusalimului, afară de zidurile de azi ale cetăţii. Se vede că şi pe atunci locul acesta era mai retras din vederea iudeilor şi din vuietul oraşului şi poate de aceea îl alegeau Apostolii pentru întâlnirile şi rugăciunile lor.

Plecăm spre acest loc. Ieşim din vuietul oraşului şi apucăm spre sudul Ierusalimului. Mă gândesc în mine: iată ce potrivire minunată! Pentru ca să mergi la locul unde S-a pogorât Duhul Sfânt, trebuie să ieşi mai întâi din vuietul şi zgomotul oraşului. Pentru ca să poţi primi darul şi harul Duhului Sfânt, trebuie să faci tot aşa: să te retragi mai întâi din vuietul acestei lumi, să te retragi din „moda” şi datinile acestei lumi, să te retragi în rugăciune, în cugetare despre cele sufleteşti şi să încui uşa inimii tale faţă de „duhul acestei lumi” (Efes 2, 2).

Calea noastră spre locul Pogorârii Duhului Sfânt este şi ea o predică pe care o pun aici, spre învăţătură tuturor.

Iată-ne ajunşi în faţa locului unde S-a pogorât Duhul Sfânt. Este azi pe acest loc o biserică arabă (mahomedană), al cărei chip l-am dat când am vorbit despre locul unde s-a ţinut Cina cea de Taină. Pentru ca să putem intra înăuntru trebuie să plătim bacşiş şi trebuie să ne tragem peste ghete nişte pantofi, căci, după legea mahomedană, în bisericile lor e oprit să intre cineva încălţat. Ei intră numai după ce mai întâi s-au descălţat şi şi-au spălat picioarele.

Intrăm înăuntru şi iată-ne ajunşi în locul unde S-a pogorât Duhul Sfânt în chipul limbilor de foc peste apostoli. Este acest loc o încăpere mare şi înaltă, având câteva columne ce se prelungesc sus în nişte boltituri şi arcuiri. E o încăpere goală, rece şi neîmpodobită, aşa cum sunt cele mai multe moschei (biserici) musulmane. Dăm mai jos chipul acestei încăperi.

Ceea ce-ţi izbeşte privirea mai întâi când ajungi la locul Pogorârii Duhului Sfânt este faptul că acest loc, de o atât de mare însemnătate creştină, se află azi în mâinile şi stăpânirea necredincioşilor. E un loc străin nouă creştinilor, şi sufletul ţi se umple de mâhnire când afli acest lucru. Ai vrea să te rogi, ai vrea să cazi în genunchi şi n-ai unde. Eşti într-o casă străină. Îmi vine să întreb: „Doamne, cum se poate una ca asta?... Cum poţi Tu suferi una ca asta?”. Simt însă că această mâhnire şi indignare dintr-o dată se topeşte în sufletul meu şi, în locul ei, îmi pune parcă cineva o altă gândire. „Scrie la «Lumina Satelor» - îmi şopteşte un glas tainic - că locul unde S-a pogorât Duhul Sfânt în chipul limbilor de foc nu este al creştinilor, pentru că nici praznicul Duhului Sfânt nu este şi n-a ajuns să fie praznicul creştinilor, căci dacă Duhul Sfânt ar fi praznicul creştinilor s-ar vedea în lume «roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, credinţa, blândeţea, înfrânarea» (Gal 5, 22). Scrie la «Lumina Satelor» că acest loc reprezintă în chip minunat viaţa creştinătăţii. Plină de focul, de lumina şi căldura Duhului Sfânt a fost viaţa celor dintâi creştini, dar acest foc s-a stins mereu, căldura dragostei s-a răcit mereu. Sufletul creştinilor de azi a ajuns o casă goală, rece şi străină de darul şi harul Duhului Sfânt.

Creştinătatea a pierdut locul Pogorârii Duhului Sfânt, pentru că a pierdut puterea, darul şi harul limbilor de foc”.

Câţiva intră să vadă mormântul lui David. Eu mă reazem în dosul unui stâlp. Mâinile mi se strâng cu putere împreună, ochii mi se umezesc şi inima mi se roagă suspinând:

Duhule Cel de viaţă dătător, vino şi Te sălăşluieşte şi în mine şi mă curăţă de toată otrava ce mai este în mine... Arde, Duhule Sfinte, tot ce mai este de ars în mine, ca să se cureţe de rugină aurul inimii mele şi de buruieni ogorul sufletului meu. Duhule Sfinte, Mângâietorule, Cel făgăduit nouă de Mântuitorul, rămâi de-a pururi în mine, să Te simt neîncetat ca pe «focul ce arde în oasele mele» (Ier 10, 19), să Te simt ca pe ploaia şi roua ce adapă mereu pământul inimii mele. Duhule Sfinte, îmbată-mă şi pe mine cu „beţia” cu care i-ai îmbătat aici pe Apostoli în Ziua Cincizecimii... Fă-mă şi pe mine un „nebun pentru Hristos” (1 Cor 4, 10) şi mă umple, ca odinioară pe Apostoli, cu îndrăzneală pentru vestirea Evangheliei, cu curaj în suferinţa pentru Domnul, cu smerenie, răbdare, dragoste, înţelepciune şi mai ales cu căldura, cu focul şi puterea darului şi harului Tău.

Duhule Sfinte, umple cu foc şi lumină şi sufletul celor care s-au strâns la luptă contra păcatelor în Oastea Domnului, căci fără de focul darului Tău şi fără de „sabia” Ta (Efes 6, 17) noi nu putem face nimic...

Ieşim afară. Citesc din Noul Testament (Fapte cap. 2) cele ce s-au întâmplat în Duminica Cincizecimii.

Citesc aici, la faţa locului, despre cei 3000 care au primit pe Mântuitorul: „Ei petreceau în învăţătura Apostolilor, în legătura frăţească şi în rugăciuni... în toate zilele erau în biserică, lăudând pe Dumnezeu... şi erau una sufletul şi inima lor şi peste toţi era un mare dar” (Fapte 2, 41-47). O, cât de mult s-a depărtat viaţa creştinilor de azi de viaţa cea plină de darurile Duhului Sfânt a creştinilor cei dintâi!

Nicăieri n-am simţit în Ierusalim o durere şi întristare mai mare ca aici, la locul unde S-a pogorât odinioară Duhul Sfânt în chipul limbilor de foc.

Mulţimea era împărţită în două tabere: unii ziceau că „Apostolii sunt beţi de must”, iar alţii „au fost străpunşi în inima lor de Cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 2, 13-47). Aceste tabere sunt şi azi: unii oameni - foarte puţini - trăiesc în darul Duhului Sfânt, iar alţii - cei mulţi - trăiesc în „duhul acestei lumi”.