Morţii şi lacrimile
Traian Dorz - Poruncile Iubirii
1 - Chiar dacă la rugăciunile noastre, nu s-ar trezi niciodată nici unii din fraţii noştri cei morţi duhovniceşte, aceasta va fi totuşi semnul că cel puţin, noi n-am murit faţă de ei.
Şi că nu ne-am schimbat.
Numai să avem într-adevăr grijă să nu murim la ei. Şi cu ei. Şi ca ei.
Căci atunci nenorocirea ar fi totală.
2 - La mormântul lui Lazăr, Isus plângea.
Nu există un alt tablou mai sfâşietor decât acesta: Isus plângând...
O, câtă durere şi câtă dragoste, care ne cutremură sufletul, se desprinde din priveliştea aceasta: Isus plângând.
3 - Domnul Isus n-a plâns niciodată în lovituri, în primejdii şi în ameninţări, în foamete şi în lipsuri... El n-a plâns nici în cele mai grele ceasuri ale patimilor şi morţii Sale,
- dar lângă durerea şi lacrimile unor suflete încercate, lângă inimile zdrobite ale celor preaiubiţi ai Săi, Isus plângea. Preaiubitul Prieten şi Mântuitor suferea şi plângea.
Participarea noastră la durerea celor iubiţi ai noştri, trebuie să fie la fel.
4 - Plânsul în faţa vrăjmaşului, sau în faţa greutăţilor, este o ruşine, o dovadă de nevrednicie, pentru un suflet credincios,
- dar plânsul pentru cei iubiţi, lângă cei iubiţi şi zdrobiţi este cea mai înaltă dovadă de simţire, de iubire, de alipire de ei.
5 - Participarea cu lacrimile şi cu simţirea inimii noastre la durerea şi la pierderile celor dragi ai noştri, este o datorie de conştiinţă şi de suflet şi de iubire pentru ei.
Oricine nu-şi face cu toată simţirea fiinţei sale această datorie,
- nu merită numele de frate, de prieten, de om.
ne este o veşnică şi Dumnezeiască pildă, mai ales în privinţa comportării faţă de cei iubiţi, ajunşi în durere.
O, ce adânc grăitoare pildă, ne este Domnul nostru Preaiubit, acum aici în Betania, lângă mormântul iubit şi lângă durerea sufletelor iubite.
7 - Un suflet credincios nici nu poate să fie închipuit fără lacrimi acolo unde este durere, despărţire şi moarte.
Cred că nu este o mai bună dovadă a credinţei, nici a iubirii, nici a bunătăţii adevărate, decât lacrimile între ai tăi şi între întristările lor.
8 - Într-adevăr, ce este o mângâiere fără lacrimi?
sau ce valoare poate să aibă o propovăduire fără de lacrimi?
sau ce nădejde de vreun folos, are o mustrare fără de lacrimi?
sau ce frumuseţe o cântare fără de lacrimi?
sau ce răspuns să aştepte o rugăciune fără de lacrimi?
9 - Sunt locuri şi stări în care dacă nu poţi merge cu lacrimi, e mai bine să nu mergi deloc.
Acolo unde este moarte, de orice fel ar fi ea, la moartea aceasta nu se merge
şi nu trebuie să se poată merge,
- decât cu lacrimi.
Roagă-te Domnului să ţi le dea. Să nu mergi fără de ele, ca să nu vii fără conştiinţă.
10 - Sunt suflete cu care nu poţi vorbi, sau n-ar putea să putem vorbi, decât lăcrimând...
lăcrimând de durere, ori lăcrimând de milă,
ori lăcrimând de căinţă, ori lăcrimând de teamă,
ori lăcrimând de iubire,
pentru mântuirea lor.
11 - Suflete al meu, învaţă de la Dulcele tău Mântuitor, cum să iubeşti pe cei care ţi-au făcut bine
şi cum să preţuieşti pe cei ce ţi-au fost apropiaţi
şi cum să te apropii de cei zdrobiţi
şi cum să te îndrepţi spre cei morţi
şi cum să întâmpini pe cei loviţi de nenorocire...
Să faci toate acestea numai cu ochii scăldaţi în lacrimi.
12 - Suflete al meu, fii gata totdeauna să poţi plânge lângă toţi. Cu toţi. Şi pentru toţi.
Şi tot ce mustri la ei.
Şi tot ce te rogi pentru ei.
13 - Scaldă-ţi în lacrimi, ca omul lui Dumnezeu, orice sfat sau mustrare sau îndemn pe care îl dai fraţilor tăi (Fap. Ap. 20, 31).
Lacrimile tale vor înlocui o mare parte din cele ale lor.
Căci numai în felul acesta, ceea ce le scrii fraţilor, le vor folosi.
Numai aşa sfaturile, mustrările şi îndemnurile vor fi binecuvântate, atât pentru ei, cât şi pentru tine.
Numai aşa rugăciunea va fi ascultată
numai aşa sămânţa va rodi
şi numai aşa întâlnirea va fi nemaidespărţită.
15 - Nici un minunat poem de dragoste, n-a fost ca Jertfa de pe Crucea lui Isus.
Nici un strălucit cântec de iubire, n-a fost ca vestea cea adusă de El.
Nici un tablou desăvârşit n-a putut reda vreodată în lumea aceasta, toată frumuseţea şi fiorul
şi adâncimea şi durerea zguduitoare şi nemărginită
a acestei Dumnezeieşti iubiri şi Jertfe, adusă pentru noi atât de călduros şi de plin de duioşie.
16 - Cele mai adânci şi mai fericite Cuvinte ale dragostei nu sunt cele ce se pot spune - ci acelea care nu se pot.
Tot ce s-a putut scrie şi citi - este atât de puţin pe lângă tot ce ne dă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi - şi a noastră faţă de El - şi care se petrece tainic şi tăcut numai între El şi noi. Numai între noi şi El.
17 - Credinţa are nevoie să meargă şi să vadă Învierea la mormântul gol.
Dragostea nici n-are nevoie să se ducă să vadă. Ea crede fără dovada ochilor.
De aceea este scris: mai fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut.
18 - Adevărurile credinţei se descopăr înainte de a le crede.
Adevărurile nădejdii se descopăr după ce le-ai nădăjduit
dar adevărurile iubirii se descopăr şi înainte şi după.
De aceea iubirea este cât acestea amândouă, fiindcă ele se pot cuprinde totdeauna în iubire, dar iubirea nu se cuprinde totdeauna în ele.
19 - Credinţa poate uneori să lupte şi fără lacrimi.
Nădejdea poate uneori să rabde şi fără lacrimi
dar dragostea nu poate niciodată nici să lupte, nici să rabde fără ele.
Lacrimile fac parte din iubire, ca mirosul din crin.
20 - Crucea este Semnul lui Hristos după cum Hristos este Puterea Crucii.
Nici Crucea fără Hristos, nici Hristos fără Cruce.
O Cruce fără Hristos este o cruce goală. Un Hristos fără Cruce, este un hristos străin.
Noi am cunoscut o cruce fără hristos - şi nu dorim să o mai cunoaştem. Dar vedem acum şi un hristos fără cruce şi de asemenea nu vrem să avem un astfel de hristos.
Hristosul nostru este cu Cruce, după cum şi crucea noastră este acum cu Hristos.
Acesta este Hristosul Oastei Domnului. Şi aceasta este şi Crucea pe care o are şi o poartă această frăţietate vie şi duhovnicească.
Iar acestea le-am aflat şi le păstrăm prin dragoste şi prin lacrimi.
Dumnezeul nostru Duhule Sfinte, Te rugăm fă-le pe ele vii în noi şi pe noi vii în ele.
Amin.