O seară testamentară

La adunarea de sfat frățesc de la Galați - 16 septembrie 1988

Introducere făcută de fratele Traian Dorz

(...) Lucrurile au ajuns la un punct foarte important. Noi suntem o Lucrare a Domnului care s-a înființat acum 65 de ani. Noi toți am venit de bunăvoie, prin legământ personal și nesiliți de nimeni ne-am predat Domnului. Când am venit în Lucrare, Lucrarea era. Noi ne-am atașat Lucrării fără să punem condiții, ci primind condițiile Domnului: să ne predăm Lui, să începem o viață nouă, să punem legământ că vom asculta de bunăvoie și din toată inima de Domnul, de Lucrarea Lui, de frații noștri, înaintașii noștri, și de învățătura la care am venit.

Noi am venit să căutăm mântuirea sufletului. Mântuirea sufletului, noi am crezut și am fost îndemnați de Duhul lui Dumnezeu s-o găsim aici. Că ușor am fi putut merge în alte părți. Câte lucrări mai erau în afară de Oastea Domnului... Puteam merge acolo, la alții. Dar de ce am venit aici? Ne-a îndemnat Duhul lui Dumnezeu. Aici am simțit noi că e matca noastră, familia noastră, vatra noastră caldă în care putem găsi bucuria sufletului și mântuirea vieții noastre și a familiei noastre.

Adevărul așa a fost. Aduceți-vă aminte de dragostea dintâi. Mereu Cuvântul Domnului ne aduce aminte de zilele dragostei noastre dintâi. Ce fior sfânt aveam în inimile noastre când auzeam un frate! Nu știam cântări... știam una sau două... Nu știam să ne rugăm. Nu știam măcar un verset întreg din Biblie, nu știam ce înseamnă trimiterile biblice. Dar ce dragoste fierbinte aveam! Dragoste de care mereu Îi e Domnului dor s-o vadă iarăși în viețile noastre.

De ce nu ne întoarcem oare cu toții și mai des la atmosfera aceea sfântă în care eram toată adunarea și toate sufletele noastre când am venit prima dată la Domnul?

Fiecare dintre frățiile voastre vă aduceți aminte de aceste lucruri. Și cred că uneori vă gândiți cu lacrimi și cu nostalgie la vremea aceea: „O, dacă ar mai veni iarăși vremea dragostei dintâi...”. Nu de Domnul depinde, ci de noi depinde să aducem sau să retrăim în mijlocul nostru această atmosferă curată și sfântă în care am fost fericiți. Nu era atunci pentru noi mai de preț ca un frate, ca o adunare, ca o cântare, ca un verset din Biblie nimic pe pământul acesta.

(Haideți, fraților, și așezați-vă la loc, că noi mai așteptăm încă. Vorbim câteva cuvinte până vin și ceilalți frați și se completează toate locurile. Slăvit să fie Domnul !)

Vorbim despre aceste lucruri pentru că e vatra caldă la care totdeauna trebuie să căutăm să ne întoarcem.

(Frate Costică, hai... lasă locul ăla din frunte la alții. Vino aici, pe locul cel din urmă!)(...)

[Aceasta] (...) e o întâlnire cu totul deosebită. Veți afla mai târziu în ce constă această deosebire și cât de important lucru este ca noi să ne privim bine fețele unii altora acuma și să luăm bine seama la partea de răspundere pe care fiecare dintre noi o avem în locul în care ne-a așezat Dumnezeu în Lucrarea Sa, în familia noastră, în adunarea noastră, în sectorul nostru, în zona noastră. Pentru că nu-i întâmplătoare alegerea aceasta și nu de la noi înșine am venit. Ci Domnul și harul Său ne-a îndemnat și ne-a chemat la această părtășie sfântă. Noi am spus de bunăvoie numai cuvântul legământului prin care ne-am angajat să-L slujim pe Domnul fără rezerve, cu ascultare deplină și din toată inima, și fără condiții. Nu ne-am târguit cu Domnul când am venit. Și n-ar fi trebuit să ne mai târguim nici după aceea. Când Domnul ne-a cerut toată inima, trebuia să știm să nu păstrăm nici unii nimic, nici un lucru firesc, lumesc, străin de Domnul. În măsura în care am mai păstrat ceva străin, acest ceva a infectat viața noastră, a tulburat pacea noastră și bucuria noastră, relația noastră cu Domnul și a întinat în multe rânduri și-n multe feluri Lucrarea sfântă a lui Dumnezeu, în care venisem devotați, predați Domnului, să facem un act de ascultare totală. Și ne-am predat de bunăvoie, fără să fim siliți de nimeni, luându-ne, prin aceasta, angajamentul să-L slujim fără rezerve și fără abateri pe Dumnezeu.

Din când în când, e bine să ne întâlnim unii cu alții, ca, în această verificare a noastră înșine în fața Cuvântului lui Dumnezeu și în fața obligațiilor pe care ni le-am luat de la început, pornind pe calea Lui, să ne dăm seama în ce măsură am reușit noi într-adevăr să ne identificăm cu gândul Domnului și să ne împlinim făgăduința pe care am făcut-o când ne-am predat Lui și am venit în Lucrarea Sa.

Dacă n-am făcut-o de multe ori până acuma, cred că în seara aceasta este un astfel de moment în care va trebui să analizăm conștienți și atenți starea pe care o avem, situația în care ne găsim, condițiile în care lucrăm, viitorul care ne așteaptă, potrivit atitudinii și hotărârii pe care o luăm noi față de Domnul și față de Lucrarea Lui acum.

(Putem să începem adunarea?)

Rugăciunea de început, a fratelui Costică Iacobuță

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino, Doamne, Duhule Sfinte, și Te sălășluiește între noi și întru noi și ne curățește, bunule, sufletele noastre, și mântuiește, bunule, sufletele noastre.

Tatăl nostru Care ești în ceruri și Care, din cerurile Tale preaînalte, ai trimis pe unicul Tău Fiu ca preț de răscumpărare și [prin El] ai adus la împlinire minunea și taina mântuirii noastre... Tu ai văzut starea noastră slabă și cât de repede au căzut primii oameni în neascultare. Ne-ai iubit și ne-ai iertat de-atunci. Ne-ai iubit și ne-ai întocmit o altă taină, mai măreață, dar mai scumpă, de mântuire și o altă posibilitate de regăsire, de reîntâlnire și după aceea de moștenire împreună a făgăduințelor [Tale] (...). Și, peste veacuri, ai privit cu milă până în vremea noastră, până în generația noastră, până în țara noastră, până în Biserica și în neamul nostru, pentru că ai avut în vedere mântuirea sufletelor noastre.

Îți mulțumim cu adâncă recunoștință pentru vremea aceasta de har, căci ne-ai trimis Lucrarea aceasta prin Duhul Sfânt, prin părinții noștri. Ne-ai pregătit vremea aceasta de har și de libertate, ca să Te putem mărturisi și de pe acoperișuri... Îți mulțumim cu adâncă recunoștință. Că ne-ai dat mai mult decât am putut crede noi, Îți mulțumim. Iar pe noi ne iartă că ne-a găsit vremea aceasta așa de nepregătiți.

O, și pentru întâlnirea aceasta, Tu pregătește-ne, Te rugăm. Tu ne-ai dat-o, Tu ne-ai pregătit-o din veșnicie. Noi suntem așa de nepregătiți. Pregătește-ne pentru întâlnirea aceasta, pentru starea împreună, pentru ceea ce va urma de aici, pentru planul pe care-l ai și cu noi în Lucrarea în care ne-ai chemat împreună, ne-ai așezat, ne-ai păstrat împreună.

Îți mulțumim așa de frumos că din nou putem veni împreună și în locul acesta; fii binecuvântat! Ne binecuvântă întâlnirea, ne deschide inimile larg la ascultarea Cuvântului și ne pregătește inimile și sufletele pentru cauza pentru care ai îngăduit să fim împreună în locul acesta. Ca să putem spune și noi așa cum au spus și părinții noștri, că: „...ni s-a părut nimerit nouă și Duhului Sfânt să facem tot ceea ce a hotărât Mâna Ta mai înainte de veșnicii”. Ne dă lumina și ajutorul Duhului Tău celui Sfânt în clipa aceasta. Ne deschide mintea și inima ca să înțelegem minunea și taina vremurilor pe care le trăim. (...) Să-Ți poți face lucrarea, lăsându-ne și noi, o Doamne, călăuziți de sfântul Tău Cuvânt și de puterea Duhului Tău celui Sfânt, ca, în felul acesta, să ne putem încadra și înrola în locul și-n starea în care ne-ai chemat și ne-ai așezat și să ne putem înțelege vremea, starea și slujba la care ne-ai chemat. Să Te poți folosi de noi ca de niște unelte și ca de niște robi.

De aceea, binecuvântă întâlnirea noastră, binecuvântă starea noastră împreună. Ocrotește-ne la umbra aripilor Tale. Dăruiește-ne Tu lumina și ajutorul de care avem nevoie să putem înțelege toate lucrurile; putere să veghem câteva clipe. Tu ne-ai chemat iar și ne-ai strâns în jurul Cuvântului Tău, să mai stai de vorbă un ceas cu noi, să ne mai rugăm un ceas cu Tine și să mai veghem un ceas cu Tine. Ajută-ne... Nu știm câte ceasuri de-acestea vom mai avea până va veni ultimul ceas, când ne vei chema la Tine. Ajută-ne să venim luminoși și puternici. [Ajută-ne] și ceasul acesta să-l putem veghea, să Te putem asculta. Te chemăm în mijlocul nostru. [Vino] așa cum totdeauna ai venit în mijlocul noroadelor: i-ai vindecat pe cei bolnavi, i-ai întărit pe cei slăbănogi, i-ai mântuit pe cei păcătoși și le-ai făcut bine tuturor... și nouă la fel; Îți mulțumim...

De aceea, nici o întâlnire nu vrem s-o avem fără Tine. Te chemăm în mijlocul nostru. Cercetează-ne și în seara aceasta și-n locul acesta. Și, prin Duhul Sfânt, ne deschide inimile și ne deschide ușa larg și, pe aripile Lui [de har] nesfârșite și veșnice, ne trimite tot ceea ce știi că privește viața și evlavia și tot ceea ce este nevoie în vremea noastră, în locul nostru, în starea noastră (...); tot ceea ce este nevoie pentru ca Lucrarea să propășească acum, când ea a depășit hotarele țării noastre. O... și când, din sămânța aceasta așa de mică, ai făcut pomul acesta mare în care atâtea păsări ale cerului vor să-și facă cuib. Și am găsit și noi un cuib aici în pomișorul acesta... Îți mulțumim cu adâncă recunoștință... De aceea, Te rugăm, o binecuvântă și o fă să propășească mai departe în mâinile Tale și în viețile noastre. Și, în felul acesta, ne dăruiește Tu lumina șu ajutorul de care avem nevoie, dăruind puteri biruitoare părinților și înaintașilor noștri, împreună cu îngerul pe care l-ai pus în fruntea Lucrării și căruia totdeauna i-ai dat puteri biruitoare. Și-n împrejurarea, la răscrucea la care ne aflăm, în stările și-n împrejurările prin care avem de trecut, dă-ne puteri biruitoare prin călăuzirea și puterea Duhului Tău celui Sfânt.

A Ta este Lucrarea, ai Tăi suntem și noi. Ție ne încredințăm, pe Tine Te chemăm, pe Tine Te așteptăm, pe Tine vrem să Te ascultăm. Însoțește-ne și fă să simțim prezența Ta și să stăm ca înaintea Ta, așa cum a spus Corneliu. Și, stând ca înaintea Ta, să putem primi tot ceea ce ne vei da.

Pentru toate Îți mulțumim, Te binecuvântăm, că vrednic ești. Și a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui, a Fiului și Sfântului Duh, până în veci. Amin.

Cuvântul fratelui Traian Dorz

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Preaiubiții noștri frați, dorim să citim la început unul dintre cele mai zguduitoare cuvinte ale Mântuitorului, pe care ni l-a lăsat nouă într-o seară ca asta, când Se pregătea să plece pentru totdeauna din mijlocul lor și când prevedea câte încercări și câte lupte vor avea de dus ei pe urmele Lui, până când va veni vremea să se încheie și lupta, și osteneala, și jertfa lor cu slava și cu răsplata cea veșnică. În seara Cinei de Taină, ultimele [lucruri] din cele spuse de Mântuitorul apostolilor Săi după plecarea lui Iuda, când au rămas numai douăsprezece scaune acolo, au fost [cele din] Ioan 17: rugăciunea de încheiere. Rugăciunea de încheiere a slujbei Sale în fața Domnului, a șederii Sale împreună cu ucenicii și de înștiințare [despre] viitorului care îi așteaptă și a condițiilor pe care trebuie ei să le întâmpine și trebuie să le biruie, ca să poată să ajungă cu bucurie la sfârșitul luptei lor, al misiunii lor, al chemării lor, al mântuirii lor și al tuturor celor pentru care Dumnezeu rânduise să vină ei pe pământ.

Mântuitorul a venit să mântuiască lumea. El a vrut să aleagă pentru slujba aceasta minunată pe doisprezece dintre cei mai aleși, pe care i-a cunoscut. Și i-a ales. El l-a ales și pe Iuda. Odată le spune ucenicilor Săi: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Totuși unul dintre voi este drac”. Dar vreunul dintre ei I-ar fi putut spune: „Doamne, Tu, Care pe toate le știi, pe toate le cunoști și ne știi pe fiecare dintre noi, dacă ai știut că e drac, de ce l-ai ales?”. Cred că Mântuitorul i-ar fi zis: „Tocmai pentru că am știut că este un drac l-am ales. Pentru că slujba pe care trebuia să o facă el n-o putea face decât cineva care era demon”.

Cu toate înștiințările permanente pe care Mântuitorul le-a făcut celui care a ajuns să facă slujba aceasta, el, Iuda, a rămas permanent încredințat în hotărârea pe care i-o pusese diavolul în suflet: să-L vândă. Și Mântuitorul face bilanțul în fața Tatălui: „N-am pierdut pe nici unul dintre cei pe care Mi i-ai dat, afară de fiul pierzării”. El era fiul pierzării de la început, pentru că și-a ales singur calea pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Citim deci cuvintele Mântuitorului, o parte din capitolul 17, cu rugăciunea și cu testamentul pe care îl lasă Mântuitorul apostolilor Săi. Pentru că undeva, în aceste cuvinte și adevăruri, ne găsim și pe noi: fiecare în parte, întreaga noastră lucrare, întreaga Lucrare a Oastei Domnului, din care noi suntem numai o parte, o mică parte. Înaintașii, coloana cea mare de la început s-au dus la răsplată. Ei acum sunt în Biserica triumfătoare din ceruri. Ne-a rămas nouă misiunea să continuăm opera lor. Și noi, la rândul nostru, ne vom duce. În urma noastră, cum a spus fratele Neculai, vin alții, care trebuie să continue, să ducă mai departe această luptă sfântă. Noi, cum s-au luptat înaintașii noștri să ne lase nouă clar un adevăr, să ne lase nouă precis un drum și să ne spună nouă curat și limpede un adevăr, așa suntem datori; nu numai prin cuvintele noastre, ci mai ales prin viața noastră, cum s-a spus, să lăsăm urmașilor noștri. Pentru ca această Lucrare să nu se sfârșească cu noi, nici să dea un faliment trist și rușinos cu noi, ci să continue.

Noi suntem aleși hotărât de Dumnezeu. El a spus ucenicilor Săi: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece?” Așa ne poate spune la fiecare dintre noi acum: „Nu v-am ales Eu pe fiecare dintre voi, cei o sută sau... cincizeci, câți sunteți aici?”. Ba da. El ne-a ales. Și ne-a rânduit mai dinainte să fim asemenea chipului Fiului Său și să moștenim viața veșnică. Altfel nu ne-am găsi aici. Fiecare avem diferite probleme. Dacă nu L-am fi cunoscut pe Dumnezeu, nu ne-am fi cunoscut niciodată unii pe ceilalți. Dar pentru că L-am cunoscut pe Domnul, Domnul a făcut să ne cunoaștem și între noi. Și, pentru ca să ne cunoaștem, ne-a trasat sarcini clare, la care știm că trebuie să răspundem nu numai fiecare personal. Ci toți împreună, solidari, răspundem de aceasta.

Când un păcat îl face un individ singur, îl ispășește el. Când un păcat îl face o familie întreagă, îl ispășește toată familia. Când un păcat îl face o lucrare întreagă, îl ispășește toată lucrarea. Când un păcat îl face un popor sau o generație, îl ispășesc toți.

Dumneavoastră sunteți majoritatea tineri - nu știți că înainte au fost idei politice care au păcătuit. Au păcătuit grav împotriva lui Dumnezeu și a omeniei, și a rânduielilor Lui. Și, când a venit vremea să plătească, toată această grupare [a plătit]. N-a cruțat vrăjmașul pe nimeni. Oameni nevinovați care, numai pentru că aderaseră cândva la această lucrare, au trebuit să suporte chinuri și dureri; pentru că însăși unitatea la care aderase el de bunăvoie a trebuit să fie pedepsită pentru păcatele pe care le făcuse. Și atunci vrăjmașul n-a ales pe cel nevinovat. De cele mai multe ori, pentru un singur vinovat, sufăr o sută de nevinovați.

Așa că păcatul se ispășește totdeauna. Și cel care-l face, și cei care îngăduie și acceptă păcatul acesta se fac vinovați de participare la păcat. Sfântul Apostol Ioan, apostolul iubirii, zice: „Dacă vine cineva la voi și nu vă aduce învățătura aceasta, să nu-i ziceți «Bun venit!», că vă faceți părtași păcatelor lui. Nici să nu-l primiți în casă”. Sfântul Apostol Pavel, autorul scrisorii către Corinteni, autorul epistolei despre iubire, în capitolul 13, a zis: „Dacă n-are cineva dragostea de frați, nici faptul că-și dă viața să fie ars de viu, [sau că își] împarte averea la săraci, [sau că] are toate darurile din lume nu-l va justifica în fața lui Dumnezeu.

Dragostea de frați, părtășia cu frații este cea care ne face să fim una, cum a zis Mântuitorul. El a știut cât de necesară este unitatea între frați și coordonarea oricăror lucrări ale lor în înțelegere frățească unii cu alții. Nimeni n-avea voie să facă ceva din proprie inițiativă, fără să-i înștiințeze și pe ceilalți frați. Sfântul Apostol Pavel, care a fost cel mai înțelept dintre apostoli și cel mai dăruit de Dumnezeu (pentru că s-a spus: „Dacă n-ar fi avut Biserica creștină pe Apostolul Pavel, ea ar fi rămas și astăzi o sectă ebraică”), omul acesta a făcut extraordinar de mult. Și el a spus: „Eu n-am primit Evanghelia prin mijlocire omenească, ci prin descoperire de la Dumnezeu”; și totuși, la Galateni, spune: „M-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli înainte de mine, să le înfățișez felul cum învăț eu. Nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar”. Adeziunea, comuniunea, înțelegerea cu frații, părtășia frățească era ceva atât de necesar pentru omul acesta mare al lui Dumnezeu, încât el s-a dus și s-a smerit. N-a zis: „Eu, doctor în Filozofie și în Teologie, de la cel mai învățat învățător al lui Israel, să mă duc să mă plec înaintea unor pescari?!” Nu... A zis: „Au fost apostoli înainte de mine. M-am dus să-i întreb. M-am dus să le cer părerea, consimțământul, îndrumarea... Să colaborăm împreună, nu cumva să alerg sau să mă pomenesc că am alergat în zadar”. Că poți să te pomenești, chiar apostol să fii, să alergi în zadar, dacă nu ai respectul față de frați, ascultarea față de Cuvântul lui Dumnezeu și simțământul datoriei să-ți supui încredințările tale totdeauna fraților. Pentru ca să primești consimțământul și participarea lor.

Citim textele din Sfânta Evanghelie de la Ioan, capitolul 17, începând cu versetul 20: „Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine. Ca și ei să fie una în Noi. Pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și Noi suntem una. Eu în ei și Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu să fiu în ei ”. Amin.

Nu există, cred, ceva mai cutremurător și mai important, și mai însemnat pentru noi, decât să ținem seamă de aceste ultime cuvinte pe care Mântuitorul, într-o seară ca asta, le-a spus celor care mai erau cu El după ce plecase al treisprezecelea, vânzătorul.

Noi avem una dintre poezii inspirată din Psalmul 109, care este un psalm de blestem pentru trădători. Din cât mi-amintesc, această poezie sună așa:

Toți eroii noștri

și martirii sfinți

i-a vândut vreun iudă

cu murdari arginți.

Pe-orice suflet mare

care l-am avut,

s-a aflat vreun iuda

care l-a vândut.

Pe Mihai, la Turda,

pe Tudor, și el,

Horia și Iancu

au pierit la fel.

Blestemat să fie

cine vinde-un sfânt,

spânzurat să moară,

fără de mormânt.

Fugă ca de-un monstru

cine-l va vedea,

focul veșnic ardă-i

toată vița rea.

Ce blestem este vânzarea și trădarea Domnului și a Lucrării Lui!... Sunt unii vânzători care au făcut răul cel mare Lucrării lui Dumnezeu cunoscând aceasta. Conștient și calculat, și văzut, pentru un câștig, cum a făcut Iuda. Și totuși mai sunt și alții, care pot păcătui împotriva adunării chiar fără să-și dea seama și fără să merite într-adevăr blestemul acesta de vânzător. „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Și adunarea noastră noi o putem părăsi în trei feluri:

fie prin lenevie, prin neascultare și neatenție față de Lucrarea Domnului, prin lipsa de la adunare și prin nepăsarea față de bunul mers al adunării; fie prin adoptarea altor învățături și prin participarea la alte adunări; sau din frică, sau din interese, sau din alte cauze care duc totdeauna la părăsirea adunării și la păcatul împotriva lucrării Duhului Sfânt.

Mântuitorul i-a făcut atenți pe toți apostolii Săi în seara aceasta asupra acestei mari datorii și necesități, ca ei să fie una. Fiecare să țină la ceilalți ca la sine însuși și să lupte cu toată puterea, ca să păstreze unitatea credinței așa cum Tatăl e una cu Fiul și Fiul e una cu Tatăl.

În Lucrarea Domnului - când am venit la Domnul (sunt acum aproape șaizeci de ani) și am cunoscut prima generație în această Lucrare, așa cum a spus și fratele Neculai la început, în câteva cuvinte - steagul care era fluturat peste toți era dragostea frumoasă, încrederea desăvârșită, părtășia frățească între noi. Nici un gând de suspiciune, nici o permisiune, ca [cineva] să-și permită cumva să aibă o altă atitudine, o altă învățătură, o altă părere decât cea [despre] care a spus Părintele Iosif: „Așa este Lucrarea Domnului”. Și cuvântul său, pe patul său de moarte ni l-a lăsat, în trei mari forme. A spus așa:

„Lucrarea Oastei Domnului a fost trimisă ca un mesager ceresc, ca un mesaj ceresc poporului nostru și Bisericii noastre. Dacă poporul nostru va continua să se împotrivească, Dumnezeu îl va pedepsi cu multe necazuri. Cu năvălirea altor popoare și cu multe suferințe”. Asta era în 1938... înainte de concentrări, înainte de cedări, înainte de război, înainte de toate nenorocirile care au venit peste noi.

Părintele a spus și a zis așa: „Dacă Biserica noastră se va purta rău față de această Lucrare și dacă o va trata rău și dușmănos, Dumnezeu poate să trimită și peste Biserica noastră învățături rătăcite, oameni stricați, învățători răi, care să semene dezbinarea și tulburarea, și lepădarea de credință, și abaterea de la învățătură.

Dar dacă și Oastea Domnului se va lepăda de solia ei de la început (în noaptea morții sale mi-a spus mie aceste lucruri; și le-am consemnat în Istoria Oastei, volumul 2, și le-am mai înregistrat și pe benzi, ca să fie cunoscute. În noaptea aceea mi-a spus.), dacă și frații din Oastea Domnului, și lucrătorii Oastei Domnului se vor depărta de solia ei, de chemarea ei, Domnul poate să trimită peste ea duhuri tulburătoare, duhuri amăgitoare, să vină partide între frați și certuri, și dezbinări. Și atunci fiecare să ajungă să ispășească singur păcatul neascultării sale”.

N-am uitat acest cuvânt testamentar. A fost un profet al lui Dumnezeu, om sfânt, omul acesta. Și poate că data aceasta, când ne reamintim aceste lucruri împreună, e ultima dată; pentru că vremea a trecut și pentru noi și așteptăm... Mi se pare mie că toate lucrurile s-au copt în așa fel, încât simt că mi-am făcut toată datoria (s.n.) și că pot pleca în pace la Domnul.

Vreau să vă aduc aminte, pentru ultima dată totuși, niște lucruri. Am spus - și știți bine, din toate celelalte pe care vi le-am spus de ani și de zeci de ani - că am alergat cât am putut, pe la toate oficialitățile acestea, să găsim o cale, un strop de înțelegere, pentru ca să putem valorifica această doză și putere de credință și de naștere din nou, și viață veșnică, pe care Domnul ne-a dat-o prin cunoașterea Lui; s-o valorificăm în slujba neamului nostru și a patriei noastre. Că am simțit cum Părintele Iosif și-a dat viața pentru neamul acesta și pentru Biserica aceasta. Suntem și noi datori să ducem mai departe solia lui. Și am dorit să ne sacrificăm viața și tot ce am avut mai de preț și mai frumos să punem în slujba neamului nostru și a Bisericii noastre.

Și Domnul știe că tot ce am scris sau tot ce am lucrat sau am vorbit am scris mai mult cu lacrimi și am vorbit mai mult din genunchi. De aceea lucrările acestea, cântările acestea, meditațiile acestea și toate lucrările acestea au putere și simt că [fac să] vibreze sufletul și storc lacrimi: pentru că ele din lacrimi și din rugăciune adâncă au fost scrise.

Am dorit ca tot ce a fost mai bun în noi - cum a făcut Părintele Iosif - să punem în slujba patriei noastre, în slujba credinței și a Bisericii noastre, pentru Domnul nostru și pentru mântuirea poporului nostru.

Am încercat, îndată ce am putut să vorbim ca și cu niște oameni... că până atunci nu ni s-a permis să vorbim. Și așa cum Mântuitorul a făcut în seara când L-au prins și a zis:

- Pe cine căutați?

- Pe Iisus din Nazaret.

El a răspuns:

- Eu sunt. Dacă Mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se ducă.

Și-a împreunat mâinile și S-a dus. Atunci nu S-a mai apărat. O singură dată, la tot procesul, S-a apărat: în fața marelui preot, când l-a lovit unul dintre aprozii care fuseseră trimiși înainte să-L prindă, și [acela] se întorsese spunând: „Niciodată n-a vorbit un om ca omul acesta”. Acum, pentru ca să-și ispășească păcatul că atunci a fost slab (și probabil că a fost mustrat de marele preot, stăpânul său), a căutat să facă mai mult decât trebuia. Și, când Mântuitorul i-a zis ceva marelui preot, [acesta] i-a dat o palmă. Și Domnul i-a zis numai atâta, singura Lui apărare: „Dacă am zis rău, spune ce am zis rău. Spune tu, că M-ai auzit”. L-a cunoscut că era ăla care se întorsese și spusese că niciodată n-a vorbit un om ca omul ăsta. Și acuma Îl lovește peste față, ca să-și spele păcatul lașității față de stăpânul său și să arate, obraznic, că lui nu-i pasă de Hristos și-L lovește peste față. (Avem un tablou impresionant, pictat pe sticlă: Iisus în fața lui Caiafa. Și se cunoaște locul unde a lovit pumnul aprodului. Te impresionează totdeauna când te uiți la el.) Cred că sus în cer, pe lângă ranele cuielor despre care se spune și în Apocalipsa că le are Mântuitorul și le va arăta în fața celor ce L-au răstignit, Își va arăta și semnul pumnului lovit în față când i-a spus cuvântul: „Dacă am zis rău, spune tu ce-am zis rău, că tu m-ai auzit. Iar dacă am zis bine, de ce mă bați?”.

...Nici noi nu ne-am apărat. Când am văzut că nu stăm în fața unor oameni la care le putem vorbi, ne-am împreunat mâinile și am suferit.

Când a venit vremea însă să putem vorbi și ne-am zis: „Vorbim cu niște oameni”, atunci ne-am înfățișat punctul nostru de vedere.

Încă din 1956, am plecat mereu cu memorii - sunt peste treizeci de ani de atunci - pe la toate instituțiile noastre, începând de la patriarhul Iustinian, pe care l-am cunoscut, și singurul pe care l-am știut și l-am simțit cu toată inima dornic să ajute Lucrarea Oastei să reușească să obțină un mod de lucrare recunoscut și un fel normal de activitate în Biserică. Omul acesta, când n-a reușit din pricina celor care-l împiedicaseră atunci, în 4 octombrie 1958, care împiedicaseră normalizarea situației Oastei Domnului, m-a cuprins în brațe și mi-a spus: „Frate Dorz, am fost torpilați... De data aceasta nu se mai poate. Când vreodată va mai ajunge o situație să puteți spera legalizarea Oastei, trebuie să mergeți din timp pe la toți episcopii din țară și să căutați să-i câștigați pentru Lucrarea Oastei și pentru adevărul ei. Și, când vreodată va mai veni cineva să pună în Sinod problema dumneavoastră, acela să nu se mai pomenească singur, cum m-am pomenit eu astăzi”. M-a îmbrățișat cu lacrimi și m-a sărutat. De atunci nu l-am mai văzut. Acuma e în fața lui Dumnezeu și el și își va primi răsplata pentru bunăvoința pe care ne-a arătat-o.

Dar de-atunci au trecut apoi alți ani. Am fost chemați la Ministerul de Interne și ministrul mi-a spus:

- Eu voi nimici Oastea Domnului! Voi să nu mai umblați după legalizare, că nu veți primi-o niciodată! Am zis:

- Dumneavoastră puteți face tot ce vreți. Dar, când veți lua măsuri împotriva noastră, să știți că veți lua împotriva celor mai supuși și mai nevinovați cetățeni ai țării acesteia.

- Am terminat! Pleacă!

Nu l-am mai văzut de-atunci. A venit și peste el altă plată de la Dumnezeu. Și nu el a nimicit Oastea, ci Dumnezeu a nimicit pe oricine se ridică împotriva Lui.

Au trecut alți ani... Am trecut prin suferințe. Douăzeci de ani de tot felul de necazuri și încercări... Dar am răbdat cu credință, zicând: „Odată și-odată, Dumnezeu va face dreptate poporului nostru și Lucrării Oastei Sale”.

Mi-am adus aminte de cuvântul lui Moise, care a întrebat odată pe Domnul, în timpul când era poporul în robia Egiptului: „Doamne, până când va trebui să sufere poporul acesta?”. Suferise 400 de ani. Și Domnul i-a zis: „Moise, Moise, atâta va trebui să sufere, până când suferințele lui vor întrece păcatele lui. Atunci va veni izbăvirea”. Când suferințele au întrecut păcatele.

Am avut și noi greșeli, multe greșeli. Poate că acei douăzeci de ani prin care am trecut și unii, și alții au fost niște suferințe prin care am ispășit niște greșeli.

Am zis de la început: când o lucrare greșește, ispășirea trebuie să o facă toată lucrarea. Și în Lucrarea aceasta, printre cei care au ispășit, au fost foarte mulți și nevinovați.

Am zis însă: „Toate aceste încercări nu-s de la oameni; sunt de la Dumnezeu. E cernerea pe care Domnul o face întregii Sale lucrări, pentru că nici noi, cei care suntem direct angajați în această Lucrare și care am participat direct la Evanghelia ei și la solia ei, și la tot ce s-a petrecut în ea, poate că nici noi nu ne-am făcut de-ajuns, cu toții, datoria la timpul și la locul nostru. Și acum ispășim toți. Au ispășit copiii noștri nevinovați, soțiile noastre, frații noștri și surorile noastre, părinții bătrâni. Mulți au murit în timp ce noi eram departe. Și mulți dintre copiii noștri nici nu ne-au cunoscut mulți ani... Eu n-am fost la căsătoria nici unuia dintre copiii mei. S-au căsătorit zburătoriți, ca niște pui, prin toate părțile, pe care-i alungă vrăjmașul. Din cauza aceasta poate că mai poartă și ei unele din rămășițele ispășirii...

Dar eu consider că majoritatea dintre cei care au trecut prin suferințe erau nevinovați. Cei vinovați au trecut fără să se curățească; și astăzi sunt tot așa cum au intrat în foc. Nimic nu s-a ales de ei. Dezbinători au intrat în încercare și, după ani de zile, dezbinători au ieșit. Acolo numai dezbinări și tulburare au făcut; și rușine Lucrării, printre toți cei printre care am fost. Că mi-era de multe ori rușine să spun: „...și acela-i din Oastea Domnului”, pentru că cei cu care stăteau ei n-aveau decât amintiri urâte și vorbe slabe despre purtările lor.

Atunci am zis: „Iată, Dumnezeu, în bunătatea Sa, a îngăduit să treacă prin foc și prin cernere, ca să se aleagă, dacă mai era ceva bun în ei”. În cei [în care] a fost ceva bun, s-a ales. Dumnezeu a făcut din ei niște oameni binecuvântați și niște stâlpi ai Lucrării. Dar cei în care nu era nimic bun au rămas tot niște dezbinători și tulburători și după încercarea aceasta. Și am zis: „Păcat că au fost băgați acolo pentru că nu s-a ales nimic bun, numai rău. Dar acesta este un eveniment și o dovadă, un adevăr foarte cutremurător pentru noi.

Au venit anii când am putut să vorbim. Am înfățișat și Sinodului, și Departamentului Cultelor, și Internelor dorințele noastre de legalizare a Oastei Domnului în cadrul Bisericii noastre.

Am repetat mereu aceasta, până când au venit și s-au schimbat și alți patriarhi. Și la celălalt, care murise înaintea acestuia, și la acela am fost. Și acelora le-am înfățișat. Mi s-a părut uneori că unii înțeleg și-și dau seama ce importanță are Lucrarea Oastei Domnului în cadrul Bisericii. Că nu numai un aspect religios are Lucrarea aceasta, ci și un aspect social. Că în mijlocul poporului nostru, unde sunt atâtea păcate: alcoolismul, corupția, toate celelalte, e atât de mare nevoie de un aluat nou, curat și sfânt care să dospească această societate și s-o oprească de la prăpăd, și să-o întoarcă spre mântuire. Iar Biserica noastră, care era... și este tot mai amenințată de atâtea curente prozelitiste din afară și de corupția celor care o slăbesc dinăuntru, are atâta nevoie de o lucrare curată, sănătoasă, înviorătoare, de renaștere spirituală cum e Oastea Domnului.

Am avut impresia că unii dintre mai-marii Bisericii ne-au înțeles. Am avut și mai mult impresia că unii dintre mai-marii poporului nostru, mai degrabă decât [cei] ai Bisericii noastre, ne-au înțeles. Dar unii nu vor să treacă peste ceilalți. Și, în felul acesta, am fost amânați ani și ani de zile.

Ușor ni se poate rezolva problema. Am făcut acest memoriu; am înfățișat și felul în care putem să încadrăm activitatea noastră misionară în paragrafele și-n statutele de organizare a Bisericii noastre. Acolo este un paragraf care vorbește despre înființarea unor cercuri misionare în fiecare parohie și că toți cei care iubesc activitatea misionară să se încadreze în aceste cercuri. Și am zis: „Iată locul în care activează Oastea Domnului”.

Să se recunoască în fiecare biserică Oastea Domnului ca un cerc misionar din parohia respectivă, care să activeze în viața Bisericii și-n viața parohiei: făcând bine, ajutând pe săraci, întreținând o atmosferă religioasă, îndemnându-i pe cei care merg la păcat să se întoarcă, vizitând familiile celor nenorociți, ajutând pe cei bolnavi, cercetând pe cei lipsiți. Să-i poată ajuta. Ca un aluat de dospit, sănătos, în mijlocul unei frământături care n-a avut un astfel de aluat niciodată. Am înfățișat acest nou mod și acest fel clar în care [Lucrarea] se poate încadra în Biserica noastră și în societatea noastră, potrivit legilor și regulamentelor de astăzi.

În mai 1986 am trimis acest memoriu și la patriarh, și la fiecare dintre ierarhii Bisericii noastre, pe nume.

Am alcătuit, după aceea, o carte de cântări și de laudă pentru Maica Domnului. Cultul Maicii Domnului este cunoscut. Este un cult care s-a păstrat în poporul nostru de la nașterea lui. În poporul nostru, toți bătrânii, părinții noștri, au spus: „Domnul și Maica Domnului”. Era atâta respect față de această persoană sfântă, potrivit Bibliei! Dacă arhanghelul s-a închinat înaintea ei și i-a zis: „Plecăciune ție”, noi am înțeles că noi suntem și mai datori să facem acest lucru, considerând misiunea ei o misiune divină pe pământ. Ea a fost aleasă de Tatăl Ceresc să fie Maica Fiului Său, a Mântuitorului și Dumnezeului nostru. Deci am zis: „Maica Domnului este, pentru poporul nostru, o ființă sfântă”. De câte ori ne rugăm: „Maica Domnului, roagă-te pentru noi...”! Și acest bun obicei l-am moștenit de la mama și de la tata, și de la părinții noștri, din strămoșii noștri de la început.

Am alcătuit, deci, pentru Maica Domnului, una dintre cele mai frumoase cărți de imnuri, de cântări, de colinzi și de plângeri pentru patimile ei. Toți au spus: „Niciodată, în nici o limbă de pe pământ, nu s-a scris așa o lucrare frumoasă, inspirată, strălucită pentru Maica Domnului”.

Și atunci am zis: „Atunci, s-o tipăriți. Măcar atâta să arătăm respect față de Maica Domnului”. Se tipăresc atâtea lucruri fără de nici o valoare și fără de nici un ecou în sufletele oamenilor. Câtă nevoie ar avea poporul acesta să i se împrospăteze virtuțile Maicii Domnului, frumusețea ei, caracterul ei, starea ei sufletească, smerenia ei și toate pildele cele frumoase pe care ni le-a dat, ca să fie cunoscute în poporul nostru! Și mai ales surorile noastre, mamele, să știe cum să-și crească copiii, cum L-a crescut Maica Domnului pe Fiul lui Dumnezeu. Și toate celelalte ființe să ia exemplu.

Am zis: „E atât de necesară o astfel de lucrare! Căci nimeni nu se gândește să dea poporului nostru nici o carte, practic, necesară, de care este atâta nevoie. Mamele n-au de unde să învețe o rugăciune pe copii. N-avem nici măcar cărți de rugăciuni. Chiar și calendarul-foaie care se tipărește și se vinde cu 15, 20 de lei, nici din acelea nu se tipăresc să ajungă la toți. Câtă nevoie este acuma, în secolul culturii, de o literatură religioasă! Faceți ceva măcar pentru Maica Domnului și pentru oamenii aceștia care au nevoie de un exemplu și de un ajutor, și de o mângâiere”.

Au promis... [zicând că] e frumoasă... dar nimeni n-a mișcat un deget mai mult. Au precizat și au motivat:

- Mare parte dintre ilustrațiile care privesc acolo tabloul Maicii Domnului sunt de proveniență străină. Că sunt unele picturi [realizate] de pictorii mari ai Renașterii, oamenii cei mai talentați din lume, care au creat niște opere nemuritoare. Michelangelo, Giotto, alții... Pictori renumiți au făcut tablouri cu Maica Domnului în semn de respect. Astea nu-s ortodoxe, și, prin urmare, nu pot să apară.

Am zis:

- Dați-ne ortodoxe! Și noi le punem acolo. Că nu atât de mult [are importanță] forma în care este înfățișat, cât tema, fondul, miezul acestor lucruri.

Au amânat, motivând că e foarte costisitoare tipărirea. Am zis:

- Înalt Prea Sfințite, pentru Maica Domnului nu suntem noi în stare să facem nimic? Încercați și veți vedea că Maica Domnului vă va ajuta. O sută de frați au zis: „Noi plătim dinainte câte zece, douăzeci de exemplare, numai să se tipărească”. Problema materială nu se pune. Au găsit tăcerea... și n-au mai răspuns.

După ce am înaintat memoriul din 1986, mi-au spus (acum un an sau mai de curând):

- Trebuie să faci un alt memoriu.

- Și ce să spun? am zis. Că nu mi s-a răspuns nimic la memoriu celălalt, de zece pagini, în care înfățișam toate argumentele posibile, pentru binele Bisericii și poporului nostru și pentru reabilitarea unei situații care e ciudat cum se menține de cincizeci de ani și nu se găsește nimeni s-o rezolve. Zice:

- Mai fă-l încă o dată, pentru că mai așteaptă să mai faci.

Am alcătuit acest memoriu pe care vreau să vi-l citesc acum și să vă înfățișez felul cum a decurs discuția de astăzi cu Înaltul Antim Nica de aici, de la Arhiepiscopie de la Galați.

L-am cunoscut în 1958, când am fost cu celălalt memoriu și când era foarte preocupat atunci, că era șeful Permanenței Sfântului Sinod la București și urma să se facă alegere de episcop la Roman. Și era foarte ocupat cu comandarea unor vagoane de clasa I și a unor alimente și băuturi pentru cei care se vor aduna la Sfântul Sinod să facă alegerea. Și... (am dat peste el vorbind la telefon) i-am zis:

- Prea Sfințite, vin pentru Oastea Domnului.

- Oastea Domnului!? Noi abia am scăpat de beleaua aceasta și ne-o luăm iarăși pe cap? Domnule, dumneata n-ai nici un fel de meserie? De ce nu te ocupi de?...

Am zis:

- Prea Sfințite, am fost trimis de Prea Fericitul părinte patriarh. Trebuie să facem...

- Vino altădată...

Și, în sfârșit... [așa] s-a purtat atunci.

După aceea, când am venit acum, după treizeci de ani, m-a mișcat foarte mult atitudinea pe care a avut-o. Am văzut atâta bunăvoință și am zis: „Omul acesta... Dumnezeu a [făcut cu] dânsul o lucrare minunată și s-a transformat total”. Am crezut din toată inima.

Și, când am fost în audiență la dânsul (și întâia dată, și a doua oară), am avut impresia că este cel mai bun și cel mai credincios, și cel mai iubitor dintre toți ierarhii noștri. Am avut din toată inima convingerea aceasta. Și i-am mulțumit mereu pentru acest lucru. Dumnezeu a făcut în viața sa, într-adevăr, un salt așa de mare... Am contat foarte mult și am zis: „Acest Înalt Prea Sfințit, Arhiepiscop, este decanul de vârstă al Sfântului Sinod; este un om de atitudine, un om talentat, un om de foarte mare preț și de superioritate spirituală. Acesta va fi omul prin care Dumnezeu va ajuta Lucrarea să poată ajunge în discuția celor mai mari. Și, dacă dânsul își va însuși problema aceasta și va căuta cu curaj și cu dragoste să susțină necesitatea activității ei în cadrul Bisericii, atunci, desigur că Lucrarea va reuși”. M-am bucurat foarte mult. I-am scris... și am dorit foarte mult să întreținem această părtășie. Și cred din toată inima că a dorit să facă un lucru bun pentru noi.

Astăzi însă, când m-am dus cu memoriul la dânsul, am să vă spun cum a decurs discuția noastră. Dar mai întâi vreau să vă citesc acest memoriu, ca să vedeți ce am propus noi Sfântului Sinod. Care era argumentația motivelor noastre și ce frumos ar fi fost dacă toate aceste lucruri ajungeau într-adevăr să se realizeze!

Am început așa:

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, București

Subsemnatul, Traian Dorz, de 74 de ani, domiciliat în..., supus fiu al Bisericii Ortodoxe Române și membru al grupării misionare ortodoxe Oastea Domnului, cu cea mai profundă smerenie și deosebit respect, înaintez acest nou memoriu cu privire la rezolvarea pozitivă și realistă a problemei normalizării activității Oastei Domnului în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, potrivit statutelor de organizare și funcționare ale acesteia.

Urmare memoriului nostru anterior înaintat Sfântului Sinod în luna mai 1986, cu toată smerenia fiască, înaintez acum acest memoriu către Sfântul Sinod, tot în problema aceasta.

Precum arătam atunci (... ) necesitatea stringentă în viața Bisericii noastre și a poporului nostru a activității Oastei Domnului, ca singura mișcare misionară cu caracter laic în Biserica și confesiunea noastră, repetăm și acum rugămintea și dorința noastră pentru ca această activitate să fie recunoscută ca necesară și acceptată potrivit statutelor existente ale Bisericii.

Solicităm aceasta cu o repetată rugăminte, după ce au trecut peste doi ani de la primul nostru memoriu și n-am primit nici până astăzi un răspuns la nici una dintre propunerile noastre realiste formulate în memoriul anterior.

Considerând totuși că momentul unei rezolvări pozitive a acestei spinoase probleme, care durează de peste 50 de ani, nu numai că n-a trecut, dar este acum de cea mai imperioasă necesitate, având și cea mai favorabilă conjunctură și ocazie spre a se rezolva bine, revin din nou, mai argumentând vechile propuneri și cu alte noi elemente, survenite între timp, și care fac nu numai acută rezolvarea aceasta, dar [tind] să o și grăbească. Ce se mai poate face încă azi s-ar putea să nu se mai poată mâine sau niciodată. Și pagubele ar fi de neînlocuit.

După cum se știe, Oastea Domnului a fost înființată în 1923, la Sibiu, cu consimțământul mitropolitului Bălan și cu munca și jertfa preotului Iosif Trifa, ca o necesitate de prim ordin atunci în viața Bisericii noastre și a țării, întregite amândouă la sfârșitul Primului Război Mondial.

Condițiile deosebit de grele - sociale, morale, religioase, geografice - impuneau urgent soluții și rezolvări deosebit de noi și importante atunci pentru consolidarea vieții atât a Bisericii, cât și a statului nostru, ambele atât de primejduite atunci, atât dinăuntru, cât și din afară.

La Congresul Biblic din 1921, organizat de Mitropolia Ardealului la Sibiu, s-a hotărât atunci inițierea de noi și puternice acțiuni pentru stimularea vieții bisericești. Printre aceste măsuri a fost și înființarea gazetei religioase pentru popor «Lumina satelor», care i-a fost încredințată pentru redactare celui mai vrednic preot scriitor din cuprinsul Mitropoliei, considerat atunci mai capabil pentru marea misiune ce i se încredința. Acela era preotul Iosif Trifa.

În cadrul marii misiuni ce i se încredințase în interesul Bisericii și al poporului, preotul Iosif Trifa a înființat Oastea Domnului ca o mișcare duhovnicească, având două principii de bază, și anume: misionarismul laic și voluntariatul duhovnicesc. Ambele, condiții neapărat necesare în munca vastă și importantă a redresării vieții noastre atât morale, cât și sociale.

De la început, această acțiune salutară și originală s-a bucurat nu numai de binecuvântarea Bisericii, dar și de adeziunea entuziastă a unora dintre cei mai luminați bărbați ai Bisericii și ai neamului nostru de-atunci, printre care: Nicolae Iorga, Gala Galaction, Iuliu Scriban, Ion Agârbiceanu, Al. Lascarov Moldovanu, I. Gr. Oprișan, Paschia, Goran și alții.

O mare mulțime dintre membrii Bisericii Ortodoxe din toate părțile țării și de peste hotare s-au atașat de la început cu entuziasm la această acțiune. În doisprezece ani, cât a fost recunoscută și sprijinită de Biserică, Oastea Domnului a făcut o uriașă lucrare pozitivă, de renaștere sufletească între fiii Bisericii noastre, și o puternică redresare morală și socială între fiii poporului nostru atât în țară, cât și în străinătate.

A intervenit însă, la începutul anului 1935, acel nefericit conflict, la început doar pe mărunte probleme administrative, între cei doi fondatori și conducători de la Sibiu: mitropolitul Bălan, conducător de drept, și preotul Trifa, conducător de fapt al Oastei Domnului. Alimentat tendențios de către niște ațâțători zeloși din anturajul mitropolitului Bălan, apoi amplificat de slăbiciuni atât de o parte, cât și de alta, acest conflict, ușor de aplanat la început, a luat în curând proporții catastrofale. Iar când niște încercări prea timide și prea târzii au căutat să aplaneze acest conflict, lucrurile ajungând prea departe, nu s-a mai putut face atunci nimic. Și astfel, acest foc, mic la început, doar între doi tăciuni, a ajuns curând un pârjol uriaș care păgubește pădurea Bisericii noastre și o fumegă de peste 50 de ani.

E de neînțeles totuși cum de s-a lăsat să treacă atâtea zeci de ani și nu s-a ivit nici o inițiativă competentă care să constate ce anormală și anacronică este această situație din care atât Biserica noastră, cât și poporul nostru n-au avut și nu au decât de păgubit.

Oastea Domnului nu numai că n-a încetat să lucreze, ci continuă, cu toate condițiile precare în care se găsește, să-și facă lucrarea sa misionară cu și mai mult avânt, așa cum a fost pornită ea de la început și cum a continuat tot timpul primilor doisprezece ani, până când a fost acceptată și încurajată de Biserică. Fără Oastea Domnului, Biserica noastră ar fi ca lipsită de o mână a ei. În lupta contra curentelor din afară, tot mai ostile și mai active, care duc din ce în ce tot mai susținută propagandă prozelitistă contra Bisericii noastre. Biserica nu are, practic, nimic mai eficient care să le opună acestora.

În privința degradării vieții morale dinăuntru și a propagandei prozelitiste din afară, singură Oastea Domnului - cu experiența sa misionară de zeci de ani, cu zestrea ei duhovnicească, specific și biblic ortodoxă, precum și cu multele sale talente devotate credinței și Bisericii - este cea mai în măsură să completeze cel mai fericit acest gol și să împlinească real această misiune. Ea ar putea deci să susțină pe deplin munca misionară a Bisericii, de înviorare a credinței noastre, de oprire a exodului de trecere la alte confesiuni și de refacere a vieții noastre sociale, confesionale, familiale. În felul acesta, s-ar putea opri puternic prăbușirea alarmantă în rătăciri, în imoralitate, în corupție, în abandon familial, în divorțuri, în alcoolism etc.

Problema Oastei Domnului în Biserica și în țara noastră, ușor de înțeles, nu este o problemă cu complicații nici politice, nici dogmatice, nici administrative. Este o problemă pur și simplu internă, familială, între părinții și fiii aceleiași Biserici, fără nici o complicație exterioară.

Dat fiind acest adevăr evident, suntem din nou îndreptățiți să mai întrebăm cu întristare: nu este oare de mirare că până astăzi, în atâtea zeci de ani, nu s-a găsit cineva competent: un om, o instituție, o inițiativă, care să constate nu numai cât rău s-a făcut prin menținerea acestui anacronism, ci și cât bine s-a împiedecat să se facă, câte suflete ar fi putut fi salvate, ce operă pozitivă sar fi putut realiza, câți fii buni ai Bisericii noastre n-ar fi apucat pe calea înstrăinării ori a decăderii, dacă ar fi avut o mai apropiată căldură de mamă a Bisericii, pe care o doreau, după care însetau, dar pe care negăsind-o, s-au risipit mulți și au căzut pentru totdeauna?

În urma memoriului nostru din mai 1986, părea să se fi mai limpezit ceva din problemele sesizate acolo. Dar de ce oare se merge atât de timid și de reținut într-o rezolvare atât de necesară, atât de clară și atât de urgentă? Noi înțelegem, pe undeva, rezerva arătată față de noi, că este întemeiată pe neîncredere. Dar oare dovada statorniciei noastre în credință față de Biserica noastră și a devotamentului nostru fără rezerve față de țara noastră, în acești peste 50 de ani, nu sunt o garanție suficientă pentru sinceritatea noastră? N-au constituit toate acestea oare, în toate privințele, o dovadă mai presus de orice bănuială că noi suntem niște fii adevărați și convinși atât ai Bisericii noastre, cât și ai neamului nostru? Este atât de bine știut și de către toți prin ce grele încercări a trecut Oastea Domnului atâtea zeci de ani. Și totuși, iată că nici unii dintre noi nu ne-am părăsit, cu toate acestea, nici Biserica și nici țara noastră, deși am fost de multe ori dureros de împinși dinăuntru și ispititor de atrași din afară să facem asta, dar n-am făcut-o. Câte zeci de ani ar mai trebui să treacă, cât trăim noi, ca să aducem definitiv dovezile acestea, spre a-i convinge pe cei care ne bănuiesc?

Credem din toată inima că a sosit, în sfârșit, timpul unei depline apropieri de Oastea Domnului, cu încredere și cu dragoste părintească a maicii noastre, Biserica. Credem că e timpul limită când trebuie găsită, cu înțelepciune, cu răbdare și dragoste părintească, calea realistă și constructivă de adevărată apropiere și colaborare între aceste două valori eterne, față de care suntem răspunzători cu toții; fiindcă de ele poate depinde și viitorul nostru, și al urmașilor noștri.

Un semn de mare bucurie și un început de mari promisiuni, în privința aceasta, s-a făcut în Arhiepiscopia Galaților, încă din anul trecut, prin inițiativa profund înțeleaptă și binevoitoare a Înalt Prea Sfințitului părinte Arhiepiscop Antim Nica. Acolo, în Catedrala Arhiepiscopală, au loc duminical vecernii misionare cu un bogat și fericit program duhovnicesc, de-o înaltă ținută creștină și patriotică, program întocmit și desfășurat de o seamă de preoți și laici credincioși în Oastea Domnului, din Galați, sub directa și părinteasca îndrumare și supraveghere a Înalt Prea Sfinției Sale.

Dar nu numai în Catedrala Arhiepiscopală au avut loc astfel de fericite vecernii misionare, ci în mai toate parohiile Arhiepiscopiei Galaților; dar și în alte multe părți ale țării.

Rezultatul a întrecut și întrece mereu orice așteptări. Bisericile, până acum multe goale, se umplu până la refuz. Viața tuturor fiilor Bisericii se resimte din ce în ce mai fericit. Cei ce fuseseră tentați să-și caute satisfacerea setei lor sufletești în alte părți vin acum cu bucurie să se adape la apele curate și limpezi ale învățăturii Bisericii noastre, împărțite din belșug aici cu căldură și cu prospețime iubitoare. Chiar și dintre cei ce trecuseră mai înainte la alte culte, mulți se desprind din aceste încurcături și revin fericiți la sânul cald al Bisericii, văzând preocuparea îndeaproape și cu dragoste de trebuințele lor sufletești.

Ce fenomen îmbucurător este acesta pentru noi toți! Și ce multă recunoștință datorăm cu toții unor astfel de mari și înțelepți ierarhi și părinți ai noștri în Domnul!

Auzind despre începutul fericit de la Galați, chiar și în alte eparhii din tară, mulți preoți au început să urmeze acest bun exemplu al vecerniilor misionare cu bogat program duhovnicesc, alcătuit de către preoți cu concursul devotat al celor mai buni dintre ostașii Domnului. Întreținut cu căldură și iubire de către toți, modul acesta fericit de colaborare dă peste tot rezultate peste așteptări.

Exemplele se înmulțesc. Și, prin harul lui Dumnezeu, credem că în curând experiența aceasta se va extinde în toate părțile Bisericii și țării noastre.

Acum așteptăm și binecuvântarea cerută Arhiepiscopiei de la Cluj pentru deschiderea unei biserici încăpătoare și inițierea acestor vecernii misionare și acolo unde, de asemenea, este o mare trebuință și o puternică cerere.

De la orele 15 la orele 17, în duminici și sărbători, este timpul când ar participa la biserici un mare număr din cei doritori dintre fiii credinței noastre. Și dacă lucrurile vor continua cu spor în felul acesta, în curând, toate bisericile noastre, din goale cum erau, se vor umple fericit. Iar cei care erau ispitiți să meargă pe alte căi, străine, vor avea unde să fie ocrotiți. Este foarte necesar ca acest program constructiv să se întrețină în biserici mai ales în aceste ore de după-masă, când prozelitismul străin este cel mai activ și casele lor se umplu cu cei care caută, dar nu găsesc o biserică deschisă și un program atrăgător care să-i adune.

În lumina acestor arzătoare adevăruri prezente și în perspectiva și mai importantă a unui viitor pe care-l dorim cu toții fericit atât Bisericii, cât și poporului nostru, iată, cu toată smerenia și îngrijorarea inimii noastre, supunem înțeleptei bunăvoințe și părinteștii iubiri a Sfântului Sinod al Bisericii noastre, pentru o deplină apropiere și colaborare dintre Biserică și Oastea Domnului, următoarele respectuoase sugestii și propuneri:

1. Găsirea unei soluții realiste și binevoitoare care să repare în fond și în formă greșeala din trecut care a provocat conflictul dureros de la Sibiu, conflict căruia i s-a făcut o atât de exagerată, de tendențioasă și îndelungă publicitate.

Să se reabiliteze istoric și dogmatic memoria și opera celor doi care au provocat acest conflict, atât a mitropolitului Bălan, cât și a preotului Iosif Trifa. Reabilitarea aceasta este ușor și este drept să se facă pe baza meritelor amândurora față de Biserică și față de patrie, prin faptele lor mari care sunt indiscutabil mai importante. Mai ales că de greșelile acestea nu numai dânșii s-au făcut vinovați, ci și mulți dintre noi, urmașii lor, care, în loc să corectăm această greșeală, am mai mărit-o, continuând-o și azi.

Pe baza acestei reabilitări și reglementări, să i se redea Oastei Domnului statutul fericit pe care l-a avut în Biserică în cei doisprezece ani - de la înființarea ei până la conflictul din 1935 - și până la desființarea ei oficială din 1948.

2. Să se recunoască Oastei Domnului meritul activității ei frumoase de 65 de ani, de la înființarea ei până astăzi, atât față de Biserica, cât și față de patria noastră, păstrându-și curată nu numai credința ortodoxă nealterată și atașamentul deplin față de patrie, dar și lucrând pentru acestea în tot timpul și-n tot felul, cu toată puterea ei și cu toată conștiința curată, făcându-și exemplar datoria, în toate privințele, prin fiecare membru al ei, cât și prin demnitatea atitudinii patriotice a întregii Lucrări.

Credem că este un foarte mare merit al Oastei Domnului că, de-a lungul întregii sale existențe, n-a ajuns în conflict deschis de nici un fel, nici cu Biserica, nici cu statul și nici cu altcineva dintre cei cu care coexistăm.

3. Să se recomande tuturor preoților Bisericii ca în toate bisericile ortodoxe să se inițieze programul vecerniilor misionare, după exemplul de la Galați, în care, sub supravegherea și îndrumarea autorității bisericești și cu concursul celor mai vrednici ostași ai Domnului, să se întocmească și să se desfășoare programe de hrană duhovnicească pentru credincioșii Bisericii noastre.

4. Pentru remedierea unor eventuale deficiențe ori ivirea vreunor neînțelegeri locale, să nu se mai recurgă la mijloace dure și ostile, ci să se folosească tactul pastoral, blândețea părintească, răbdarea și dragostea creștină, singurele care pot rezolva totul bine și în chip fericit.

Noi promitem din toată inima că, așa cum este știut că am lucrat și în trecut, orice condiții am avut, cu toată credincioșia noastră față de Biserică și patrie, tot așa vom lucra, chiar cu atât mai mult, de acum înainte, în condițiile unei armonii sincere și ale unei binevoitoare atmosfere a mai-marilor noștri față de noi.

Dorim puternic și ne rugăm bunului Dumnezeu să se găsească, în sfârșit, acum omul istoric și momentul istoric care să ia această salvatoare inițiativă, pentru ca să binemerite atât din partea Bisericii noastre, cât și a poporului nostru cinstea nemuritoare de a fi vindecat bine o rană și de a fi făcut fericit o cotitură mântuitoare în una dintre cele mai vitale și importante probleme.

Suntem convinși puternic și suntem bine argumentați când susținem că actuala situație și conjunctură ne prezintă șansa cea mai bună și poate unică pentru rezolvarea acestei probleme care ne-a îndurerat prea păgubitor pe toți și de prea mulți ani. Dacă vom pierde și șansa aceasta, când lucrurile au ajuns atât de aproape de o rezolvare fericită, s-ar putea ca o altă ocazie bună să nu mai revină, decât cine știe când, ori poate că niciodată... ceea ce, evident, ar fi ireparabil.

Cu această puternică încredințare și cu o rugăciune fierbinte către harul lui Dumnezeu și spre înțelepciunea părinților și conducătorilor noștri a căror răspundere este acum atât de mare, rămânem - cu cea mai smerită și devotată dragoste atât față de Biserica noastră, cât și față de patria noastră - în așteptarea grabnicei și fericitei rezolvări.

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Supus fiu duhovnicesc,

Traian Dorz

La sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci,

14 septembrie 1988

Acesta a fost memoriul pe care l-am înfățișat autorității acesteia ierarhice de aici, cu rugămintea să-l transmită la Sfântul Sinod. Conținutul lui, eu am vrut să i-l citesc, dar a zis că vrea să se uite personal. A citit o pagină... a mai citit jumătate... s-a obosit... a trecut dincolo, ici-colo, foarte puțin peste el. Și i-am zis:

- În condițiile astea, Înalt Prea Sfințite, nu se poate stabili precis ceea ce s-a spus acolo. Vă rog să-l păstrați și să vă uitați în liniște peste el; și la urmă veți judeca dacă este întemeiată cererea noastră și ce e scris acolo.

- În primul rând, a zis, eu am de făcut niște obiecții: dumneavoastră vă adresați pentru toată Oastea Domnului. Trebuie să știți că dumneavoastră sunteți o singură persoană și nu puteți vorbi în numele unei mase așa de mari de oameni.

- Înalt Prea Sfințite, pe mine mă cunosc toți, că eu nu reprezint numai pe Traian Dorz. Oriunde este numele acesta, se înțelege și se știe de către toată autoritatea noastră, de zeci de ani, că acolo este ceva în legătură cu Oastea Domnului. Dar dacă autoritatea Sfântului Sinod consideră că eu nu sunt în stare să-mi iau răspunderea pentru toată comunitatea, atunci vă rog să-mi dați memoriul și facă cine ce vrea după aceea. Rezolvați cum știți. Eu am făcut tot ce am putut. De atâtea zeci de ani mi-am dat viața, osteneala, tot... mi-am sacrificat tot, ca să rezolvăm bine problema aceasta care-i de interes foarte important pentru Biserica și neamul nostru. Dacă nu mai găsesc nicăieri nici un fel de sprijin, am și eu dreptul să mă retrag liniștit acasă, la anii aceștia, și să mor în pace. Mi-am făcut datoria. Răspundă cei care au putut rezolva și nu vor să ia nici o inițiativă în privința aceasta.

- Sfântul Sinod are împotriva dumneavoastră multe argumente. De aceea se discută competența dumneavoastră ca reprezentant al întregii Lucrări, pentru că se știe că în mijlocul Lucrării Oastei Domnului sunt atât de multe curente dezbinătoare și atât de multe persoane care neagă autoritatea dumneavoastră și trec peste ea, și fac acțiune dușmănoasă contra Bisericii.

Mi-a spus despre Tudose, mi-a spus despre adunarea din Nămoloasa, a vorbit și despre Grivița, deși am zis:

- Înalt Prea Sfințite, s-au făcut progrese enorme în corectarea acestor lucruri. La Grivița nu se poate vorbi despre o masivă rătăcire a celor de-acolo, pentru că ei, în cea mai mare parte, au avut cugetul curat; s-au refăcut și s-au îndreptat lucrurile. Dacă mai există unu sau - hai să zicem - doi la sută care fac acțiune separată și disidență, oamenii aceștia nu reprezintă Lucrarea. De ce se interpretează tendențios, că...Tudose reprezintă toată Lucrarea din țară; sau că Nămoloasa, sau că Iordache, sau că Moldoveanu de la Sibiu, ei reprezintă țara? În toată țara, noi suntem sute de mii de oameni. Ăștia - unu, doi, trei, care mai sunt [sunt] urmați de niște oameni care, până la urma urmei, nici ei, sărmanii, nu știu ce sunt și ce fac, și unde se duc, pentru că sunt niște oameni fără nici o perspectivă și fără nici un viitor. Dacă cel care-i îndrumă acuma a dispărut, ce fac oamenii aceștia care nu mai au nici o orientare și nici un?... N-au nici curajul să spună: „Noi nu mai credem ca Oastea Domnului, prin urmare, ne facem baptiști sau penticostali, sau înființăm altă sectă”. Atunci ar fi, cel puțin, cinstiți și-n fața oamenilor, și-n fața propriei lor conștiințe. Dar ei zic: „Suntem Oastea Domnului”. Și, prin urmare, lucrează ostil.

Că mi-a spus:

- Toți aceștia n-au icoane; toți aceștia nu-și fac cruce; toți aceștia nu se împărtășesc; vorbesc de rău Biserica. Asta este o mare parte din Oastea Domnului. Și din cauza aceasta, [nici] Sfântul Sinod și nici autoritatea de stat n-are nici un fel de încredere în dumneavoastră.

Mi-au spus aceste lucruri de mult... de mulți ani mi-au spus aceste lucruri. Am tot alergat printre frați și știți bine cât suflet am pus și câtă jertfă, și câtă viață, ca să trezim conștiința răspunderii celor care se numesc Oastea Domnului în mijlocul nostru, dar [care] nici nu țin la învățătură. Neagă și învățătura Părintelui Iosif, și a Bisericii noastre, și scopul Lucrării; și n-ascultă nici de stat, nici de Biserică, nici de Lucrarea Oastei, de frați. Lucrează împotrivă, duc acțiuni dezbinătoare, tulbură pe frați, răstoarnă tot; unde pot face, fac numai rău.

La toți aceștia, faptele le sunt foarte, foarte bine cunoscute. Sunt rapoarte trimise săptămânal, din toate părțile [despre ei]. Oriunde se mișcă sunt cunoscuți. Și toate aceste rapoarte negative merg și încarcă... încarcă cu ocară și cu batjocoră, și cu bănuieli numele nostru, al miilor și sutelor de mii de frați.

Ne-a fost greu să spunem nume, pentru că ușor s-ar fi putut lua împotriva lor măsuri. Dar am vrut să acoperim, în speranța că, undeva, oamenii aceștia își vor da seama de acțiunea rătăcită pe care o fac și de falimentul la care ajung - și la care și sunt deja. Că în momentul în care te desprinzi de gruparea ta, de familia ta, de învățătura ta pentru care ai venit la Domnul și ai pus legământ că o vei asculta devotat și ascultător până la sfârșit, în momentul când te-ai rupt de această Lucrare, te-ai rupt de frățietate, în loc să fii element constructiv, ești distructiv. Dezbini, tulburi... La adunări fac discuții contradictorii; merg în alte părți și fac lucrări păgubitoare pentru frați și pentru Lucrare. Toate acestea nu împotriva lor se duc; ci împotriva celor nouăzeci și nouă de frați sau nouă mii nouă sute... nu știu câte mii de frați care sunt curați și sinceri.

Mă doare inima și... de-aceea am suferit atât de mult când am văzut atât de mulți frați și surori, în majoritatea lor buni, blânzi, smeriți, credincioși, temători de Dumnezeu, evlavioși, în mijlocul [cărora] se vâră câte o lichea din aceasta și-i deranjează, și-i angrenează pe toți. (...) Că cei buni tac; cel smerit se retrage; cel credincios nu protestează. Dar cel obraznic zice și amenință, și face propagandă... Și se duc la cei mai mari ai noștri numai vești rele despre ei.

Acuma sunt aici, între frățiile voastre, cu aceste adevăruri.

Până aici, începând din mai, am cutreierat multe zone de frați. Sunt multe zone în care nu-s probleme. Acolo te îmbrățișezi cu frații și n-ai nici o problemă, numai te bucuri când îi vezi. Dar sunt alții la care de zeci de ani ne ducem și numai de probleme ne izbim. Sunt foarte mulți frați... (nu de mult am fost prin Maramureș) și au zis frații:

- Frate, de patruzeci și ceva de ani nu te-am văzut. N-ai mai venit pe la noi și atât de mult am dorit să te vedem!

- Uite, zic, noi mărturisim o vină, poate: la cei care am știut că stau bine, care-L iubesc pe Domnul și-s credincioși, am zis: „Nu ne ducem”. A trebuit să mergem să ne cheltuim nervii și timpul, și sănătatea, și puterea cu cei care au mereu probleme și, după zeci de ani, nici acuma nu și le-au rezolvat.

M-am dus... La Hațeg, la Hunedoara nu sunt probleme. Acolo toți frații sunt o inimă și-un gând. Adunările se fac în biserici, vin din toate părțile... bisericile-s pline. Și-i așa plină de bucurie toată atmosfera! Când aud de adunarea Oastei Domnului, și penticostali și baptiști se duc la biserică. Și am luat un obicei bun: bisericuțele sunt sărace, lipsite, în curs de reparație... multe sunt monumente istorice și nu le repară nimeni. Și am zis: „Trebuie să întreținem...”. Și, de fiecare dată când am fost la biserică, am zis: „Fraților, datoria noastră este să arătăm și în felul acesta, [să dăm] obolul nostru, fiecare cât poate, să ajutăm Casa Domnului, care ne-a ospitalizat și care ne-a ocrotit în bucuriile acestea așa de mari”. Și baptiști, și penticostali, nu pun bănuți... pun hârtii pe tavă... fericiți și bucuroși toți.

Ei, dar dragostea este un steag ceresc fluturat peste toți. Și atmosfera duhovnicească este așa de înaltă, încât toți preoții ne zic: „Haideți și la noi!”. Uite, acuma trebuie să mergem... nu-i de-ajuns duminica, trebuie să mergem de sâmbăta. Și sâmbătă după masă, și sâmbătă noaptea, și duminică, și... Vor pe la fiecare să mergem. Iată, acolo unde nu-s probleme...

Dar a trebuit să mergem mereu, de zeci, de sute de ori, în locuri în care, după ani de zile, nu s-a rezolvat... De exemplu, problema de la Bosanci, în Suceava. Acolo era o adunare mare, împărțită în două. Înainte a fost și la Corocăiești cam așa; dar, prin harul lui Dumnezeu și prin rugăciune și insistențe, cei de la Corocăiești s-au unit și merg acum la o singură adunare.

Am fost la adunarea din Bosanci. E o adunare mare acolo, [împărțită în două]. Amândouă adunările au în frunte câte un frate numit Drăgoi: unul Alexandru și unul Dumitru. Se urăsc de zeci de ani, se vorbesc de rău unii pe alții. Se urăsc - păcatul cel de moarte -, se urăsc și se vorbesc de rău unii pe alții. Cinci sute de frați erau atunci acolo: și surori, și tineret, să vadă toți ce se întâmplă.

Dincolo, la Cajvana, [era] unul care pusese stăpânire pe adunarea Domnului. Își divorțase trei copii din familia sa și totuși ținea strâns să predice el și nu-i lăsa pe ceilalți să vorbească. S-au luat măsuri. Un astfel de om, până nu-și pune în rânduială familia, n-are drept la cuvânt.

Erau frați care veneau la adunare mirosind a băutură. Când îi îmbrățișai, simțeai de departe miros de băutură. Și am zis: „Fraților, ne batem noi joc de Lucrarea lui Dumnezeu? Vă ridicați să vorbiți Cuvântul lui Dumnezeu după ce v-ați umplut de băutură? Dacă aveți frică de Dumnezeu și respect față de Cuvântul sfânt și nu vă puteți lăsa de băutură, lăsați-vă de cuvânt. Duceți-vă măcar și stați acolo liniștiți în adunare, până când te vei putea înfrâna, să birui pofta păcatului și atunci ridică-te să vorbești, mirosind a Duhul Sfânt, nu a duhul alcoolului.

Sunt probleme cu tineretul; totdeauna acolo unde au început să pună la mesele frățești vin... La adunările Oastei, la mese, la nunți frățești, să pună vin. Fraților, dacă faceți lucrul acesta, în curând veți ajunge în prăpastia cea mai adâncă. Îngăduind băutura, se îngăduie apoi căsătoriile nelegiuite, împerecherile fără cunoștința fraților. Îi siliți pe frați să meargă să gireze cu adunarea o nuntă cu care nu frații au fost de acord, nici nu frații au pregătit-o. Iar după ce se grăbesc să se căsătorească, se grăbesc și mai tare să divorțeze. Și pun Lucrarea Domnului în gura lumii și batjocoresc toți, și spun: „Uite... Oastea Domnului! Uite ce face!”.

Fraților, dacă nu luăm măsuri împotriva acestor lucruri, cu toții ne ducem la prăpastie: și părinți, și copii; și bătrâni, și tineri; și surori, și frați; și mame, și tați, și... toți.

Sunt o mulțime de divorțuri în Lucrare. Și vin copiii și spun: „Frate, părinții ne despart”. Plâng cu capul pe umărul nostru și zic: „Fă cumva și vino și salvează-ne, că ne pierdem. Uite, avem o fetiță și fetița-i bolnavă; noi suntem nenorociți, unul într-o parte, altul în alta”. Părinții deja hotărâseră, înainte de a se pronunța sentința de divorț, cu cine să-i recăsătorească. Cu partide mai... că are mașină, că are o sută de mii, că are cutare...

Așa am ajuns, fraților, dacă slăbește postul și rugăciunea, și vegherea frățească, și legătura sfântă, și armonia dintre noi. Fiecare face în ascuns cum îi convine și cum îl înșeală diavolul. Și pe urmă pune în gura lumii și în batjocora Satanei Lucrarea lui Dumnezeu.

Fraților, am dorit să vă fac o seară testamentară din acest cuvânt. Am primit în clipa morții Părintelui Iosif... că numai așa consider, că Dumnezeu a rânduit ca singur să fiu lângă el în noaptea aceea și în toată acea desfășurare profetică a adevărurilor pe care mi le-a mărturisit el; și simt de-atunci răspunderea să le împărtășesc fraților.

Frăția voastră acuma, cu toții, care suntem aici, suntem răspunzători de bunul mers al Lucrării.

Eu zic: pe undeva - cum am scris aici - înțelegem bănuielile autorității și învinuirile, și neîncrederea lor în noi, pentru că prea multe exemple negative avem. Și toate aceste exemple negative sunt cunoscute de către autoritățile la care mă duc. Că îmi pun în față imediat pe Moldoveanu, pe Iordache, pe Tudose, pe Nămoloasa, și... alții: „De ce ziceți dumneavoastră că Biserica și Sfântul Sinod să aibă încredere în dumneavoastră? Să revină asupra hotărârii de desființare din 1948 și să vă învestească din nou cu posibilitatea unei activități legale, când între dumneavoastră sunt astfel de lucruri? Ce-o să facă (Oastea) când o să fie legală? Ce-o să facă ăștia? O să-și ia lumea în cap... că n-ascultă de nimeni: nici de dumneavoastră, nici de Biserică, nici de Părintele Trifa, nici de nimeni”.

Au început să urască și numele Oastei Domnului, așa mi-au spus, din pricina celor care fac rău Lucrării.

Tare aș fi dorit - că l-am chemat - să vină fratele Tudose aici, de data aceasta. Și toți cei care sunt din partida aceea. Nu să facem procese, nici anchete, ci să facem un apel la conștiința lor acum, în momentul acesta foarte important. Și să [le] spunem că, dacă lucrurile vor merge așa...

Mi s-a spus să fac alt memoriu. Eu alt memoriu, în afară de ăsta, nu pot face. Și am să-i spun la Înaltul, în scris: „Ce am avut de spus, am spus. Dacă nu i-a venit vremea să se rezolve așa, noi așteptăm: zece, douăzeci, o sută de ani, două sute de ani... până la venirea Domnului! Dar nu putem ceda din adevărul pe care ni l-a împărtășit nouă Dumnezeu. Nu putem renunța la cuvântul liber, la rugăciunea liberă, la cântarea liberă. Astea sunt viața Lucrării. Noi prin astea am venit la Domnul și prin astea trăim.

Stăm sub controlul oricui, în ce privește comportarea noastră dogmatică. Dacă greșim împotriva dogmei sau a canoanelor, să ni se arate părintește. Și primim cu smerenie corectarea. Că nu vrem să facem rău, ci vrem să facem bine. Dacă se întâmplă să greșim... I-am zis: „Noi nu greșim vrând să facem rău; greșim vrând să facem bine și nu știm. Dacă e cineva mai competent și mai înțelept, și mai bun, să ne arate, că noi primim cu bucurie o îndreptare care izvorăște din dragoste și din inimă, nu din interpretări tendențioase și din pâri nedrepte...”.

Dar față de noi nu s-a văzut până acuma o atitudine binevoitoare, înțelegătoare și părintească. Suntem priviți și acuma tot așa. Oare [de] cincizeci de ani - și mai mult de cincizeci de ani - de când suferim ca să rămânem credincioși [n-am dovedit că] ne facem datoria nu numai în ce privește rugăciunea noastră și mărturisirea noastră, și lacrima, ci bănuțul nostru și tot ce-avem, sprijinind Biserica noastră și poporul nostru? Și n-am batjocorit această Biserică, nici n-am trădat acest popor. Ne-am făcut datoria. Toți frații noștri pot fi luați ca exemplu în ce privește datoria față de patrie. Avem o mulțime de frați la armată. Toți sunt lăudați, toți sunt premiați, pentru că, din convingerea lor duhovnicească, ei își fac datoria și față de stat.

Avem o mulțime de frați care lucrează la întreprinderi și în posturi de foarte mare importanță, în toate întreprinderile țării. Majoritatea lor sunt oameni de încredere, pe care directorul îi trimite în cele mai importante probleme. Și... când s-a ivit vreun comentariu, [el] a zis: „Domnule, eu pe ăsta-l am. Dacă mi-l luați, dați-mi altul, că eu fără el nu pot”.

Așa frați, așa caractere, așa suflete a creat Lucrarea Oastei Domnului în toate sectoarele vieții. Și atunci am zis: „Noi, de ani de zile, de zeci de ani de zile, ne facem datoria în toate privințele: și față de Biserica noastră, și față de statul nostru, la locul nostru de muncă. Atât fiecare dintre noi personal, cât și Lucrarea în sine, în întregimea ei, își face datoria”. Noi n-am ajuns în conflict deschis, cum am zis aici, nici cu Biserica, nici cu statul. Am răbdat, am suferit... crezând și știind bine că Dumnezeu va aduce dreptate Lucrării. Dar, cum i-am spus: „Noi știm că avem dreptate. Și istoria, și Dumnezeu ne face dreptate. Dar noi n-așteptăm libertate nici prin Europa Liberă, nici prin Congresul american. Dumnezeu ne va face nouă dreptate prin neamul nostru și prin Biserica noastră. Când va veni vremea! Până atunci așteptăm: fie pe pământ, fie sub pământ. Știm că va veni vremea [aceasta] și că avem dreptate, că am lucrat cu cuget curat față de Dumnezeu, față de neamul nostru și față de Biserica noastră. N-am păcătuit, cum spune Sfântul Apostol Pavel, nici împotriva Templului, nici împotriva cezarului, nici împotriva lui Dumnezeu”. Nimeni nu ne poate... Că le-am spus de atâtea ori:

- Spuneți, ce e rău?

N-au putut.

- E ilegală.

- Dar de ce e ilegală?

- Noi nu zicem că... cuprinsul cărților dumneavoastră au lucruri ostile statului, dar sunt ilegale.

- Dar de ce, dacă n-au lucruri rele, de ce sunt ilegale?

Nu pot să spună. Zic:

- Noi nu discutăm legea; noi o aplicăm.

În felul acesta, nici unii dintre cei care ne-au acuzat n-au dreptate. Dacă ne acuză pentru cei care nu ascultă, [aceștia], în primul rând, pe Domnul nu-L ascultă și pe frați nu-i ascultă, și Lucrarea, și legământul pe care ei l-au pus nu-l ascultă. Că dacă ar fi ascultat legământul lor, ar fi una cu frații și n-ar lucra dezbinător și tulburător.

Însă, fraților, așa stă situația. Din cauza acestor 1 la sută dintre noi, toată Lucrarea noastră este pusă la index. Ni s-a spus [că] nu pot suporta nici să audă numele de Oastea Domnului: „Dumneavoastră, dacă vreți să interveniți cumva și dacă vreți să reușiți cumva, spuneți așa: o mișcare care... a rămas după fosta Oastea Domnului... care a fost desființată”. Acum aceștia n-au nume, n-au personalitate, sunt niște oameni care pot fi puși oriunde și... pot fi folosiți oricum.

Am spus: „Dacă nu i-a venit încă vremea acestui memoriu, noi așteptăm. Suntem în mâna lui Dumnezeu”.

La orice unitate care este în minoritate, caracteristica este sudura sufletească. Noi nu avem alt argument împotriva nimănui, decât unitatea noastră. Dacă suntem una, putem merge, fraților, până oriunde.

Eu am zis (...) în timpul când speram că se va rezolva ceva (acuma nu știu cât s-a îndepărtat o rezolvare. Și situația noastră se va menține în condițiile în care suntem acolo: mai tolerați, mai prigoniți, nu știu! Cum va rândui Dumnezeu. Dar trebuie să ne îmbrăcăm cu răbdarea lui Hristos pentru tot ceea ce va veni.) Eu, cum am zis, am sperat că memoriul acesta va face un pas înainte. Acuma am văzut că e o atitudine de rezervă și de neîncredere față de noi.

Am dorit înainte (și am mai vorbit și în alte părți), am dorit să lăsăm în urma noastră, cum am zis mai înainte, niște frați care să reprezinte Lucrarea. Și să știm că în fruntea noastră e un frate capabil, care a fost numit cu consimțământul și cu adeziunea noastră a tuturor, și că noi îl vom sprijini. El să ne simtă pe noi toți la spatele lui: „Sprijinim pe acela care ne reprezintă în fața lui Dumnezeu și-n fața autorității”.

Am zis că ar fi fost bine să întreprindem... așa cum spunea și fratele înainte: că pe Tit l-a lăsat în Creta și pe Timotei l-a trimis să așeze ordine în Biserică și să numească oameni care să reprezinte unitatea și autoritatea Lucrării în mijlocul celor între care sunt. Ne-am gândit și noi la un pic de îndrumare și de orânduială în privința aceasta. Dar acum, când nu știm ce viitor ne așteaptă pe toți, am zis: „E mai bine... rămânem fiecare așa cum suntem. Pe cine-l alege Dumnezeu și ni-l încredințează, îl ascultăm. Nu trebuie să ni-l numească nimeni, să spună: «Acela este conducătorul». E conducător acela pe care-l ridică Dumnezeu”.

Dacă între noi avem o adeziune totală și o sudură sufletească, [îl] vom recunoaște, că Duhul lui Dumnezeu ni-l impune. Acela care a lucrat în mijlocul nostru, care, de când eram copii, ne-a învățat pe noi alfabetul credinței, care a fost, în mijlocul necazurilor, în fruntea noastră și i-a apărat pe frați, acela este îndrumătorul nostru.

Poate că de la Dumnezeu a venit și aceasta. Știți de ce? Ori de câte ori se vorbește despre un post de conducere, se ivesc bănuieli și egoism, și invidii, și certuri, și... așa mai departe.

Se vede că așa a vrut Dumnezeu, ca [în] Lucrarea aceasta... cum spuneau la Junimea: „Vine cine vrea și rămâne cine poate”. Dar atâta vreme cât rămâne, trebuie să se țină de linia sănătoasă a învățăturii și de o viață duhovnicească. În momentul în care nu se poate ține, e demn și frumos, și cinstit din partea lui să spună: „Fraților, până aici am mers cu voi. De-aci încolo am alte convingeri... Cred că crucea este un idol, cred că Maica Domnului e așa... cred că Biserica-i așa... Prin urmare, «Bună ziua!», mă duc la cei care... sau îmi fac eu o partidă de-a mea. Nu stau aici, să creez mereu probleme”.

Din cauza acestora am avut noi toate necazurile; și le avem, și poate că încă le vom mai avea. Că nu-s cinstiți nici față de Dumnezeu, nici față de ei înșiși, nici față de numele pe care-l poartă. Se poartă într-un fel și se numesc altfel. Spun: „Suntem în Oastea Domnului”, și ei nu-și fac cruce, nu se duc la biserică, batjocoresc pe Maica Domnului, vorbesc disprețuitor despre ceilalți frați și calcă în picioare chiar ce au avut mai scump. Disprețuiesc și învățătura Părintelui: „A... ce-i?... Acuma-i depășit. Noi suntem!...”. Și vorbesc obraznic și trufaș, și îngâmfat. Nici Satana nu-și permite să vorbească așa despre lucrurile acestea.

Așa că, fraților, ce-am vrut să vă spun? Aveam mai multe să vă spun. Dar întorsătura de astăzi m-a făcut să îmi revizuiesc multe din gândurile pe care le-am [avut].

Eu vă sfătuiesc din toată inima să vă devotați cauzei lui Dumnezeu și să vă aduceți aminte de dragostea și de legământul pe care l-ați făcut la început. Câtă vreme Domnul ne îngăduie să putem merge așa, mergem. Dar nu renunțăm la cuvântul liber, la rugăciunea liberă și la cântarea liberă. Când am renunțat la astea, am renunțat la voluntariatul laic și la misionarismul duhovnicesc. Atunci am pierdut totul.

Să ne ținem cu toată inima de Domnul, de învățătura de la început. Și, dacă trebuie să suferim ceva... Uite, după douăzeci și atâția de ani, eu sunt gata să mă duc iar, astăzi, în fața lui Dumnezeu, oriunde ar trebui să fiu... Știu că Dumnezeu este Acela care tronează peste tot. Și dacă îngăduie El niște încercări, e ca să ne curețe pe noi de niște zgură și de niște pleavă, și de niște neghină care nu s-a curățit prin cuvânt.

Acum poate că va veni iarăși focul. Poate va veni iarăși cernerea cea grea. Noi trebuie, pe urmele Domnului, să fim gata de orice. Cine va răbda până la sfârșit, acela va fi mântuit.

Știe Domnul dacă vreodată noi ne vom mai întâlni. Acestea sunt ultimele cuvinte pe care țin să vi le reamintesc. (s.n.) Pentru că avem chemare cu toții să apărăm cauza lui Dumnezeu, cu orice risc. Putem să pierdem tot. Să nu ne pierdem credința, legământul și hotărârea noastră cu Dumnezeu. Că orice am pierde, poate mai putem găsi: și libertatea o mai putem, și sănătatea, și avuția, și tot. Mai putem. Și postul ni-l mai putem găsi, dacă-l pierdem. Dar, dacă ne pierdem mântuirea, la ce ne folosesc toate acestea? Și noi ne angajăm nu numai pe noi și sufletele noastre, ci familiile noastre, copiii noștri, urmașii noștri și cei trupești, și cei sufletești, pe linia rânduită de Dumnezeu.

Iată deci, preaiubiții mei frați, cât de important este să ținem noi seamă de cuvintele care ni s-au spus și prin fratele Neculai, la început, și prin textul pe care l-am citit: să sudăm legătura noastră de nezdruncinat. Toată puterea noastră stă în unitatea noastră. Dacă suntem dezbinați, vom fi pierduți. Cu toții. Și nu numai noi, ci și viitorul. Și ne va judeca Dumnezeu și pentru toți ceilalți care ar mai fi venit pe calea mântuirii sute de ani înainte, dacă noi zădărnicim planul mântuirii acum în timpul nostru, dintr-o pricină sau alta, care vine de la cel rău.

Cu privire la aceste lucruri, cam astea am avut să vă spun. Vom vedea cum Dumnezeu va dirija mai departe lucrurile, pentru că istoria-i în mâna lui Dumnezeu, nu în mâna oamenilor. Însă din atitudinea prezentă, noi putem deduce ceva din evenimentele viitoare. Și, pentru că Domnul ne-a înștiințat că-n lume vom avea necazuri și ne-a spus să îndrăznim, că El a biruit lumea, va trebui să ne înarmăm cu toată puterea cu acest fel de a crede, de a gândi și de a umbla.

Să binecuvântăm pe Domnul că ne-a făcut parte să ne cheme în această Lucrare sfântă. Dacă până acuma am avut rezerve față de învățătura ei, față de unitatea frățească, față de țelul măreț și minunat, și etern pe care i l-a rânduit Dumnezeu, acuma trebuie să ne revizuim total aceste rezerve și să ne încadrăm definitiv pe linia sănătoasă a învățăturii.

Am trecut prin atâtea experiențe de la trecerea Părintelui în veșnicie. Eram așa de disprețuiți atunci și așa de prigoniți... Tineri eram, ca niște copii. Aveam abia douăzeci de ani. Fratele Marini, bolnav și singur... Și ceilalți... împrăștiați am fost toți. Când s-a prăbușit Părintele, am rămas așa de goi și așa de primejduiți. Am zis, ca în proverbul acela: „Când cade stejarul, cade și umbra lui”. Și toți cei care se adăposteau rămân ai nimănui. Câte păsărele se adăposteau într-un stejar, câte omizi... Când a căzut stejarul, gata! S-au prăpădit. Așa-i când se prăbușește părintele dintr-o familie, tatăl dintr-o casă: toți rămân ai nimănui.

Să avem grijă de Lucrarea aceasta! Frații noștri bătrâni sunt frați care au trecut prin experiențe grele. Chiar dacă nivelul lor cultural - sau chiar spiritual - să zicem că-i mai scăzut decât cel pe care am pretinde noi să-l aibă, să avem înțelegere. Ei au trecut zeci de ani prin cerneri prin care încă noi n-am trecut. Să avem respect față de ei și să ne rugăm lui Dumnezeu să ni-i țină și să-i prețuim.

Bătrânii să nu disprețuiască tineretul, pentru că ei sunt viitorul.

Am fost pe zone, cum am zis, rezolvând probleme. S-a rezolvat bine și problema de la Suceava, de la Bosanci. Le-am zis: „Fraților, dacă nu vă uniți și nu faceți adunare împreună, începând de astăzi, toată Lucrarea de pe țară vă dă afară. Pentru că este o dovadă de nesupunere”. Este scris: „După întâia și a doua mustrare, depărtează-te... dați afară pe cel nesupus”. Au început să-și dea seama de necesitatea împăcării și, după ani, după zeci de ani, au început să meargă împreună, cum au făcut [la] Corocăiești.

Două ceasuri și jumătate le-am înfățișat istoria. Că de patruzeci și cinci de ani nu fusesem acolo. Și aveau tineret foarte mult, și erau foarte mulți. Dar ei nu se duceau nicăieri între frați și frații nu mergeau la ei, pentru că acești trei diotrefi îi puneau sub jugul lor și-i îndopau mereu cu teoriile acestea rătăcite, penticostale... vrăjitorii magice... cum făceau ei.

Și după ce le-am explicat care este Lucrarea și știau, atunci le-am spus: „Acuma trebuie să alegeți în fața lui Dumnezeu și în fața fraților ce atitudine luați. Renunțați la duhurile astea... la vorbirea în limbi, la aceste duhuri de ghicitorie și vă uniți cu Lucrarea, și vă supuneți fraților sau vreți să rămâneți cu astea, și atunci trebuie să plecați din Lucrare. Cu ambele nu puteți” Unul, cel mai din frunte dintre ei, zice:

- Eu sunt cântăreț la biserică de treizeci și... nu știu câți de ani. La biserică fac serviciul, dar și vorbesc în limbi. Dacă mă duc la biserică și [cânt la] slujbe, și fac cruce, și ajut lucrarea acolo, prin urmare, eu trebuie să fiu socotit vrednic să fac parte și din Oastea Domnului. Am zis:

- Dacă părintele te rabdă la biserică cu vorbirea în limbi, să faci și cantorie, du-te acolo! Faceți ce vreți! Dar în Lucrarea Oastei Domnului, cu astfel de apucături, nu! Ori renunți la limbi și la... profeții, și la lucrurile acestea, ori renunți la Lucrarea Oastei Domnului.

A început să se laude cu semne:

- Păi da, frate, dar cum să renunț eu?... Uite că alaltăieri, trecând pe-acolo prin pădure, eu am văzut semnele cutare și semnele cutare...

- Și tu ești încredințat că asta vine de la Dumnezeu? Nu știi cum este scris: „arătarea lui Satana și antihrist se va face cu tot felul de semne și arătări cerești, minuni, pentru cei care sunt pe calea pierzării”? Nu vă-ngroziți?

A tăcut.

S-a ridicat un altul, mai tânăr, și zice:

- Eu am numai șase ani de când sunt în Oastea Domnului.

Un tânăr așa... destul de îndrăzneț și destul de obraznic. Și a început să spună:

- Eu, când am intrat în Oastea Domnului, m-am rugat lui Dumnezeu cu post și rugăciune să primesc darul vorbirii în limbi și darul profețiilor. Și acum am primit acest dar și eu nu mă las de acest dar... și...

- Bine ar fi fost dacă te-ai fi rugat să-ți dea Dumnezeu duh smerit și inimă înfrântă. Să ceri înțelepciunea care vine de sus, cum au cerut-o oamenii lui Dumnezeu și au primit-o. Ai cerut niște daruri să te îngâmfi cu ele și să te lauzi, ca diavolul. Și Dumnezeu te-a dat în mâna duhurilor rele și ți-a dat aceste daruri. Astea-s de la diavolul, nu de la Dumnezeu. Că este scris: „...nu se va da alt semn, decât semnul lui Iona”. Semnele și darurile astea spectaculoase vin în zilele din urmă de la diavolul, pentru cei care sunt pe calea pierzării. Bagă de seamă...

- Eu, zice obraznic, mai degrabă renunț la fetița mea și la nevasta mea, și la tatăl meu, decât să renunț la aceste daruri.

Am simțit cum mă pătrunde un fior și mi-am zis: „Uite ce blestem își cere omul ăsta pentru el și familia lui, din cauza acestor lucruri”. S-au îngrozit toți cei care au auzit.

Ei, după multe discuții, am dat cuvântul:

- Acuma, zic, fratele Suciu să-și spună el părerea despre tot ce a auzit.

Când s-a ridicat fratele Suciu, erau bucuroși ei că acuma el o să-i apere. Și când a început fratele Suciu să le vorbească, după aceea Aurel, după aceea Bențea, n-am putut să le spun așa de grav cum le-au apăsat ei. Și au zis:

- Nu vă dați seama în ce situație îngrozitoare sunteți? V-ați trezit să vorbiți cu obrăznicie aici.

Și-apoi au spus ei niște laude... despre „omul acesta pe care toată lumea, toți îl admiră, vă permiteți aicea să...”.

Eu le-am zis multe lucruri:

- Cum vă puteți închipui că aceste daruri voi le aveți în chip deosebit, când Părintele Iosif, care a înființat Lucrarea, fratele Marini... oamenii mari ai lui Dumnezeu, profeții lui Dumnezeu în mijlocul nostru, de atâtea zeci de ani n-au avut nici unii și nici n-au cerut astfel de daruri? Voi puteți să vă închipuiți că voi ați primit în chip deosebit aceste daruri de la Dumnezeu? De la diavolul sunt! Și, dacă nu vă veți ruga și nu vă veți pocăi, diavolul acesta vă va duce la nenorocire.

Și i-am spus și băiatului care a [vorbit].

- Ți-ai vândut soția, fetița și părinții printr-un un cuvânt îngrozitor și un blestem. Bagă de seamă: dacă Dumnezeu ascultă și-ți ia și fetița, și soția, și părinții, ce faci tu? Atunci ajungi la frânghie, ca Iuda, și te spânzuri, că n-ai altă soluție. Și-ți vei da seama unde te-a dus diavolul cu gândurile acestea de îngâmfare care au pus stăpânire pe tine.

S-au îngrozit toți. Când ne-am despărțit, pe la ora unu și ceva noaptea, au venit ginerii celor doi care erau liderii lor (era un inginer, altul, un băiat dezghețat, și un al treilea la fel) și au spus cu lacrimi:

- Noi recunoaștem marea greșeală. Dar uite, așa ne-au crescut ei. Noi n-am știut altfel. Vă rugăm să ne iertați, să nu ne dați afară din Lucrare, că noi nu putem trăi fără Lucrarea Oastei. Noi nu ne ducem nicăieri. Vă rugăm, iertați-ne! Ne vom îndrepta... Facem act de pocăință.

Și ne-am bucurat de ei. Zice:

- Veți vedea săptămâna viitoare, la nunta de la Hida.

Într-adevăr, săptămâna trecută, la nunta de acolo, a fost așa o întoarcere frumoasă! Și toți au recunoscut și și-au cerut iertare pentru greșeala pe care au făcut-o.

Ne bucurăm când lucrurile se rezolvă așa. Chiar dacă ai suferit și ai alergat pentru ei, după ce le-ai argumentat și le-ai spus clar adevărurile, înseamnă că au avut totuși un dram de sinceritate și de smerenie. Dumnezeu i-a încredințat despre adevăr. Și-au cerut iertare și au luat hotărâre să meargă, pe viitor, pe calea cea bună.

Asta-i dorința noastră și acum.

Ne pare foarte rău că fratele... fostul frate Tudose s-a încăpățânat așa de mult... S-a îndărătnicit și s-a obrăznicit, așa cum face, și-i mai duce și pe alți nefericiți, care se iau după el, la pierzare. Am fi vrut să fie aici. Să-l punem în fața acestor adevăruri [și], dacă mai are un strop de conștiință, să-și facă bilanțul în fața lui Dumnezeu și în fața fraților.

Am fi fost gata și acum, pentru o lacrimă sinceră de pocăință și pentru un cuvânt de îndreptare, să spunem: „Slăvit să fie Domnul, frate! Toți greșim. Dacă ne pocăim sincer și ne îndreptăm, Dumnezeu ne iartă. Hai să mergem mai departe pe cale”. Dar [nici] în ultima clipă, el n-a venit. Aceasta este sfidare.

L-am chemat și la Poiana Brașovului, în noiembrie 1976. Și pe el, și pe Moldoveanu, și... pe toți, când am vrut să facem din nou un bilanț și o reexaminare a vieții noastre cu privire la starea de atunci și cu privire la viitor. A ocolit, sfidând, provocând pe Domnul și disprețuind pe frați. Cine disprețuiește pe frați în felul acesta nu-i de la Dumnezeu, fraților. E de la diavolul. Și oricine-l ascultă și se unește cu el face o slujbă nimicitoare și se duce sigur la diavolul. Pentru că este scris: „să nu părăsiți adunarea voastră”; „că dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoștința adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă de ispășire pentru păcat, ci numai așteptarea înfricoșată a unui foc nestins, care va mistui pe cei neascultători și răzvrătiți”. Acesta-i păcatul împotriva Duhului Sfânt.

Fraților, noi să ne rugăm lui Dumnezeu să Se îndure, ca să mai [poată] găsi iertare după tot răul pe care, de-atâtea zeci de ani, l-au făcut, nu numai împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva vieții morale și cinstite. Noi știm lucruri care nu le spunem aici... Le va spune Dumnezeu. Am vrut să acoperim... dar el însuși se descoperă pe sine, fiecare dintre cei care trăiesc în păcat. Neascultarea aceasta este urmarea altor păcate, mult mai grele, trupești; și familiale. Dumnezeu să aibă milă de ei.

Dar înștiințăm pe toți frații noștri care ar putea fi ispitiți să se mai ia după învățătura lor, să n-o facă. Pentru ca să nu se piardă pe ei înșiși și să nu-și piardă urmașii și mântuirea sufletului.

E ora nouă și aproape douăzeci și cinci.

Aceste gânduri am vrut să vi le împărtășesc astăzi; și am dorit să vă rog să vă gândiți adânc fiecare, cu maturitate și cu competență, la aceste adevăruri. Și, dacă suntem în Lucrarea lui Dumnezeu, să ne luăm în serios mai departe slujba aceasta. Să ne verificăm noi înșine cum stăm cu privire la învățătura Lucrării Oastei, cum stăm [cu privire] la dragostea și la ascultarea, și la armonia frățească, cum stăm [cu privire] la curăția gândurilor noastre față de Domnul, față de Biserică, față de credință. Pentru că acesta este testamentul pe care ni l-a lăsat nouă Părintele Iosif.

Și, când am venit noi la Domnul, am venit neobligați de nimeni, și de bunăvoie, și am promis, prin legământ, că vom asculta cu toată inima învățătura aceasta. Faptul că acuma sunt unii care nu-L ascultă, este călcarea unui legământ. Și călcarea unicului legământ făcut cu Dumnezeu este un păcat de moarte. Cine și-a călcat odată legământul este un om pierdut pentru totdeauna. Poate să rămână în adunare, poate să predice Cuvântul lui Dumnezeu, poate să cânte, să laude și să vorbească în limbi omenești și îngerești. Sau poate să înjure... Același lucru, aceeași valoare au în fața lui Dumnezeu manifestările unui om care și-a călcat legământul. Poți să predici; aceasta este o acuză. Dumnezeu nu mai ascultă predicile și legămintele unui om care și-a călcat unicul legământ.

Viața de căsnicie este un legământ cu soția noastră sau cu soțul nostru. Legământul acesta este unul pentru totdeauna. N-avem nici voie, nici nevoie să-l părăsim niciodată. Nici boala, nici adulterul chiar, nici suferința, nici nebunia, nici un necaz din lume n-are dreptul și nu au valoare de argument ca să ne despărțim de soția noastră sau de soțul nostru. „Ce a unit Dumnezeu, omul nu trebuie să despartă”, așa spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă noi am fi urmat o viață frumoasă cu soția noastră sau cu soțul nostru, o viață de ascultare de Dumnezeu, Dumnezeu ar fi binecuvântat. Și n-ar mai fi venit niciodată gândul să ne despărțim. Dacă umblăm împreună, diavolul nu prinde nici un prilej.

Cât de mult trebuie să se fi iubit Adam cu Eva când s-au unit pentru prima dată, când s-au cununat în cer! Cred că timp îndelungat au umblat numai unul cu celălalt, cu Dumnezeu împreună. Niciodată nu s-au despărțit.

A venit totuși un timp când a venit un păcat. A venit o vreme când Adam n-a mai fost cu soția sa și soția n-a fost cu soțul ei. Atunci s-a amestecat diavolul, șarpele, și atunci le-a otrăvit viața. De ce n-a fost?... Unde a fost Adam când Eva vorbea cu șarpele? Și mai târziu, când și Adam a păcătuit, unde a fost Eva, care trebuia să-l sprijine, să-l roage, să fie atentă și să aibă, lângă el, părtășie frățească?

În momentul când soții nu mai umblă împreună, când soțul merge fără soție și soția fără soț, totdeauna se ivește șarpele, care ori la unul, ori la celălalt infiltrează ispita.

Așa-i și când începem noi să mergem fără de frați. Când ne despărțim de frați și mergem fără frați, și luăm atitudine, și luăm hotărâri singuri, fără frați, șarpele totdeauna ne inspiră gânduri rele și vrăjmașe. Și ajungem la dezbinări, ajungem la îngâmfare, ajungem la sfidarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Să fim foarte atenți. Căsătoria noastră cu soția noastră este una și pentru totdeauna, cum și legământul nostru cu adunarea în care Domnul ne-a unit este unul pentru totdeauna. Să nu păcătuim împotriva adunării Domnului, cum nu putem păcătui împotriva soției noastre sau a soțului nostru. Nici o privire să n-o îndreptăm cu lăcomie spre altă ființă, decât spre aceea pe care Dumnezeu ne-a dat-o să ne fie pentru totdeauna.

Așa-i și cu Lucrarea lui Dumnezeu. Să nu ne dorim niciodată nici un fel de atragere și nici un fel de legătură cu străinul și cu adunările străine. Cât de frumoase sunt și cât de slabă e a noastră, să iubim adunarea noastră cum ne iubim propria noastră familie. Să-mi iubesc soția mea așa cum e: bătrână, slabă, neputincioasă, bolnavă. Pe asta mi-a dat-o Dumnezeu, trebuie s-o iubesc. Și ea trebuie să mă iubească așa cum sunt.

Cineva a zis: „Da, e ușor să iubești o soție frumoasă, harnică, cinstită! Dar a mea-i așa... așa... așa...”. Cuvântul Domnului spune: „Să vă iubiți soțiile cum a iubit Hristos Biserica”. Oare Biserica e numai curată și frumoasă în fața Domnului? Nu are atât de mulți neascultători, îndărătnici, răufăcători? Și Domnul iubește Biserica așa cum e ea, până când va ajunge așa cum vrea El.

Și Lucrarea noastră, chiar dacă avem slăbiciuni, e Lucrarea noastră, e logodna noastră, e cununia noastră duhovnicească. S-o iubim așa cum e. Ce să mai spun, fraților?... E ora nouă și jumătate.

Acuma, cu privire la tot ceea ce ați auzit, aș vrea să-i rog pe frații care au un îndemn și au un cuvânt de adăugat, de întrebat, de propus, de lămurit între frații noștri, [să-l spună] până pe la ora zece. Să putem încheia cu o rugăciune și să plecăm. Noi dimineață va trebui să mergem până la Ploiești. De la Ploiești, trebuie să mergem până la Hunedoara; de la Hunedoara apoi, duminică, până la Oradea. Așa sunt drumurile acestea... și nu mai suntem la douăzeci de ani, când poți zbura și poți merge. Dar trebuie să facem aceasta cu trupul acesta hârbuit și cârpit în toate privințele, pentru că mai presus e dragostea lui Dumnezeu și interesele Domnului, decât viața și decât libertatea noastră. Să punem mai presus de toate dragostea lui Dumnezeu, grija față de adunare, dragostea de frați și unitatea noastră, pentru că atunci Dumnezeu ne va binecuvânta și pe noi. Altfel va trebui să ispășească copiii noștri.

Ce s-a întâmplat? Am mai spus și altădată: primul copil, după păcatul lui Adam și Eva, a fost un criminal. Al doilea copil a fost o victimă. Nu Cain și Abel erau vinovați. Părinții au fost vinovați. Și uite așa se împlinește cuvântul care spune: „Părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții”.

Aveți grijă! Dacă vă iubiți copiii, nu păcătuiți împotriva Lucrării lui Dumnezeu, pentru că este scris: „Cine strică Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu”. Cine strică adunarea și familia Domnului, Dumnezeu va strica și familia lui. Dacă aveți ochi deschiși și cunoașteți puțin, veți vedea ce s-a întâmplat cu familiile atâtora care au păcătuit împotriva adunării. Noi nu exemplificăm acum, nici nu personalizăm, nici nu-i nominalizăm. Dar dacă aveți ochii deschiși și puțină judecată, uitându-vă, veți vedea unde au ajuns copiii celor care n-au ascultat de Domnul și au făcut rău Lucrării.

Iar dacă vreți să fiți binecuvântați - și copiii, și dumneavoastră -, iubiți Lucrarea, țineți la Lucrarea Domnului. Iubiți această Lucrare sfântă și împliniți-vă legământul, chiar dacă uneori aveți și necazuri pe drum. Și în familia sa, cine nu are, de-atâtea ori, și necazuri? Dar pentru asta, nu-și aprinde casa și să-și părăsească familia. Cine n-are câte-un puric în plapumă? Pentru asta, n-aruncă plapuma în foc.

Pentru asta, nu disprețuim adunarea! Aruncăm ce-i rău. Și din noi, din inima noastră, în primul rând! Și după aceea Dumnezeu va înlătura și din ceilalți.

Însă când s-a dovedit, ani de zile, zeci de ani de zile, o răutate tendențioasă și ostilă contra lui Dumnezeu și contra adunării, de acești oameni trebuie să ne ferim, pentru că este scris: „Oricine îi zice «Bun venit» se face părtaș păcatelor lui”.

Cu aceste lucruri... doresc din toată inima să mă rog Domnului pentru toți.

Dacă v-am greșit și am greșit cuiva cu vreun cuvânt, vă rog să mă iertați.

Iar dacă este vreo nelămurire cu privire la ce am vorbit, sunt gata să dau orice lămurire la oricine ar rămâne nelămurit cu privire la aceste lucruri.

Iar dacă nu este nici o nelămurire cu privire la ceea ce am spus și frații noștri, fiecare, aveți un cuvânt de spus în această împrejurare testamentară, ca la Cina cea de Taină, spuneți un cuvânt, pentru îmbărbătarea copiilor lui Dumnezeu. Că numai Domnul știe când ne așteaptă săptămâna patimilor și cine va trebui să poată trece prin ea. Să ne înarmăm cu acest fel de a gândi, pentru că așa i-a înștiințat și Mântuitorul pe ucenici. Vin vremuri când fiecare nu mai poate înainta în coloană. Trebuie să înainteze pe socoteala lui fiecare, ca pe front. Baraj puternic de artilerie, tot felul... nu mai pot merge... Singur, cum poți, să scapi... până te întâlnești dincolo. Și să vedem cine a mai scăpat din acest baraj greu? Acela va fi fericit și binecuvântat, pentru că este scris: „Celui ce va birui îi voi da cununa vieții și voi scrie numele lui în Templul lui Dumnezeu”.

Să ne ajute Domnul să avem această biruință. Fie că ne vom mai întâlni vreodată pe pământ, fie că nu, să ne întâlnim Acolo, după baraj, când vom ajunge la izbândă. Și să ne bucurăm cu Domnul, Comandantul nostru [la] răsplata Lui veșnică pentru care am pornit și am luptat până astăzi. Să ne ajute Domnul până la sfârșit! Amin.

Doamne-n orice zi și noapte, către Tine noi strigăm, gânduri noi, putere sfântă, de la Tine căpătăm.

Dacă va veni ispita și ne vom simți-apăsați,

dă-ne Tu, Iisus, scăpare, nouă, celor întristați.

Șterge din a noastre inimi orice urmă de păcat,

să-Ți întâmpinăm venirea cu un suflet alb, curat.

Ne bucurăm din toată inima că ne vedem. Să păstrăm până la sfârșit atmosfera din momentul acesta. Să ne iubim din toată inima și să ne ajutăm unii pe alții. Să ne rugăm în încercare, căci rugăciunea are mare putere pentru toți cei care suntem ispitiți.

Încolo, mulțumim Domnului! Lucrarea merge pretutindeni. Domnul poate să facă minuni. Noi ne-am obișnuit cu condițiile acestea și ne folosim de orice posibilitate care ni se dă să mărturisim Evanghelia Domnului Iisus. Că vom mai avea și de întâmpinat niște necazuri? Slăvit să fie Domnul! Cu atât mai mult va fi mai frumoasă ieșirea noastră din ele și cu atât mai adâncă va fi întemeiată credința noastră și pacea noastră, și mântuirea noastră pe harul lui Dumnezeu.

Eu mă uit la frăția voastră și mă bucur din toată inima că, după atâtea zeci de ani de când ne-am cunoscut prima dată, ne regăsim și-acum pe calea Domnului. Am dorit din toată inima ca și cei care lipsesc să fie în mijlocul nostru. Și i-am fi primit cu toată dragostea, dacă numai un cât de mic gest de pocăință și de îndreptare ar avea. Dar dacă nu-i pocăință deloc, nici Dumnezeu nu iartă. Este scris: „Dacă de șaptezeci de ori șapte, fratele tău păcătuiește împotriva ta și se întoarce și zice: «Îmi pare rău, iartă-mă», să-l ierți”. Dar dacă nu se întoarce să zică: „Îmi pare rău, iartă-mă”, nu obligă Cuvântul lui Dumnezeu să-l ierți. Pe cine nu-și cere iertare, nici Dumnezeu nu-l iartă. „Dacă se întoarce și zice: «Îmi pare rău, iartă-mă»”...

Oamenii aceștia, de când îi cunosc, frate, niciodată, oricât rău au făcut, n-au zis niciodată: „Îmi pare rău, iartă-mă”. Nici Moldoveanu, nici Tudose, nici Iordache, nici alții care... Și au mai fost, chiar unii dintre cei mai... așa cum sunt. (...) Ei umblă și caută să pescuiască tot ce pot. Frații însă, dacă știți aceste lucruri, mai bine să vă feriți.

Noi nu spunem mai mult decât ceea ce am văzut și știm de atâtea zeci de ani de când îi cunoaștem. N-au venit cu gânduri curate înaintea lui Dumnezeu, nici n-au umblat cu gând curat. În mijlocul încercării nu s-au curățit, s-au întinat și mai mult. Ce poți să zici, frate? Dumnezeu să aibă milă... Numai El mai poate avea milă de astfel de stări, dacă omul într-adevăr dorește să se reabiliteze. Altfel nu. Numai că se-ntâmplă cu cei stăpâniți de astfel de duhuri că duhurile acestea false le dă aceste false încredințări că stau bine și că ei sunt bine. Și ei îi judecă pe ceilalți și nu văd rău. Pentru că dacă numai 1 la sută s-ar îndoi, poate că s-ar teme.

Le-am zis: „Nu vedeți voi ce duhuri străine vă stăpânesc? Cum vă-nchipuiți că numai voi sunteți cei mai credincioși din toată Lucrarea Oastei Domnului de sute de mii de frați? Și vă închipuiți că voi sunteți mai credincioși decât Părintele Iosif sau fratele Marini, sau alți frați? Voi ați primit darurile acestea și le considerați de la Dumnezeu. Nu vă temeți că astea-s de la diavolul, cum scrie Cuvântul lui Dumnezeu? Să vă-ngroziți și să vă rugați lui Dumnezeu să vă scape de ele, dacă încă mai puteți !”.

Dar ajung în stăpânirea acestor duhuri și ele pun așa o orbire pe minte, încât, făcând răul, cred că fac binele cel mai mare; că altfel nu s-ar duce la pierzare.

Să fim foarte atenți cu aceste lucruri că, după ce s-a ajuns în ele, nu se mai poate salva, de cele mai multe ori.

Ce să zicem, frate? Noi nu dorim... și nici nu vorbim împotriva cărnii și a sângelui. [Ci] împotriva duhurilor care lucrează prin oamenii aceștia și fac numai dezbinări și tulburare. Aceste duhuri sunt cele care păgubesc Lucrarea. El, carnea și sângele... Domnul să aibă milă de el. Să-l facă să se pocăiască sincer. Că uite, numai un copil are și ce nenorocire a ajuns și peste copilul lui... Nu se-ngrozesc? Nu copilu-i vinovat.

Ce să mai zicem și de alții?...

Dar e bine să luăm seama, ca, altfel, să nu pățim și noi.

- (un frate) Fratele Grigore de la Nămoloasa ar avea ceva de spus.

- (fratele Traian Dorz) [Dintre] frații de la Nămoloasa, dacă este [cineva]; dacă... de la Grivița, fratele Tache... Care frați vor, să spună câte-un cuvânt.

- Eu sunt singur. Fiindcă am fost aici în Galați și am fost anunțat să vin, am venit. Dar sunt prea mic să dau un răspuns pentru toată adunarea.

- Nu pentru alții, numai pentru dumneata personal. Că-i mai bine să...

- Pentru mine, eu nu socotesc un pericol lucrurile acestea. Vrem într-adevăr, de când L-am cunoscut pe Domnul, din 1947... Știu când ați venit la noi. Ați vorbit chiar de la [Evanghelia cu] samariteanca, de-acolo. Și chiar din timpul acela, noi am fost crescuți și hrăniți cu Cuvântul lui Dumnezeu dat în foi, când funcționa Redacția «Isus Biruitorul» care era [atunci], și de tot ce s-a făcut... Și, așa cum spune și Părintele Iosif, că Lucrarea Oastei este vestirea și aflarea lui Iisus cel Răstignit, noi n-am fost chemați pentru altceva, decât să-L vestim pe Domnul, să trăim și să ducem o viață curată în Lucrarea lui Dumnezeu și în mijlocul oamenilor. Ce bine ar fi, așa cum a spus fratele Traian, ca și religia, ca și cultul acesta Ortodox, să înțeleagă Lucrarea aceasta a lui Dumnezeu și să deschidă, așa cum s-a deschis în seara aceasta casa aceasta, să deschidă și biserica, pentru ca să se poată vesti într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu pe larg.

Este foarte greu, căci [se întâmplă] așa cum știm că [a fost] din totdeauna, începând chiar de la Domnul Iisus. Când El l-a vindecat pe orbul din naștere (era într-adevăr ziua de sabat), [l-au întrebat pe orb] : „Cine ți-a deschis ochii? Dă slavă lui Dumnezeu, că știm că Acela a fost un păcătos”. „Eu nu știu că a fost păcătos. Știu că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși. Dar știu că am fost orb și acuma văd.” „Ieși afară de-aici, că tu ești tot un ucenic al lui.” Și l-a dat afară din sinagogă.

Vedem că totdeauna când vrem să spunem adevărul, vom fi urâți și prigoniți, așa cum spune Domnul Iisus, chiar de cei din casa noastră și dimprejurul nostru.

Noi suntem de acord, eu sunt de acord cu lucrurile acestea, ca biserica să fie deschisă, așa cum ne-a spus fratele Traian, dar să nu fie strâns și ștrangulat Cuvântul lui Dumnezeu în așa fel, încât să-l înghită; sau peste Domnul Iisus să pună atâtea scutece, atâtea haine...

- (fratele Traian Dorz) Frate, de cine crezi frăția ta că e hotărâtă aceasta: de oameni sau de Dumnezeu? Ne cade un fir de păr din cap fără știrea Domnului? De ce îngăduie Domnul aceste lucruri? De ce? Pentru că noi înșine nu suntem destul de pregătiți pentru aceasta. Mântuitorul nu S-a depărtat de Templu, nici ucenicii Săi nu s-au depărtat. În fiecare zi erau nelipsiți din Templu, cu toate că acolo slujea Caiafa și Ana, și cei care-L prigoneau. Pentru că nu instituția și nu ideea, și nu credința este vinovată, nici Templul, ci cei care locuiesc acolo.

Și atunci noi trebuie să ne-apropiem de Domnul și de Lucrarea Lui și să credem că Dumnezeu va veni și că va repune în cinste toate lucrurile Lui. Noi lucrăm pentru acea Biserică pe care dorim ca Domnul s-o găsească curată, sfântă și neprihănită. Dar dacă și noi părăsim Lucrarea lui Dumnezeu și-i părăsim pe cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, atunci [de] la cine să afle ei mântuirea? Noi respectăm Cuvântul lui Dumnezeu și respectăm locul cel sfânt, pentru că este scris: „Nu știați că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?”. „Casa Tatălui Meu e casă de rugăciune pentru toate popoarele. Voi faceți din ea peșteră de tâlhari.” Să scoată tâlharii și tâlhăriile și-atuncea Casa rămâne a lui Dumnezeu.

Și noi dorim acest lucru. Întâi să scoatem tâlharii din inima noastră, apoi vom vedea deslușit să scoatem paiul din ochii altora. Să nu ne socotim că noi suntem nevinovați și că acuma Biserica e un loc în care e păcat și pe care trebuie s-o părăsim. Noi suntem vinovați, frate, că nu trăim o viață de sfințenie. Că, dacă am trăi noi o viață vrednică, lui Dumnezeu I-e greu să deschidă ușile tuturor bisericilor din lume? Dar nu suntem noi în stare. Că foarte mulți facem lucrul destul de nepotrivit. Ne ducem acolo ca să vorbim de rău lucrurile sfinte, nu să ne pocăim. Și atunci sigur că nu ne lasă Dumnezeu să vedem adevărul și umblăm bâjbâind.

Deci să nu învinuim nici lucrurile sfinte, nici locurile sfinte, ci pe noi înșine și păcatele noastre. Și să ne curățim, frate! Că Părintele Iosif a cunoscut mai bine Biserica decât noi și el ne-a spus: „Aici s-a născut Oastea, aici trebuie să rămână, până când va face din toată aceasta Casa lui Dumnezeu”. Noi Îl propovăduim pe Hristos cel Răstignit, dar un Hristos cu Cruce, nu fără Cruce. Un Hristos cu Biserică, nu fără Biserică. Un Hristos în Casa Sfântă, nu în afară de Casa Sfântă. Noi ne înșelăm și de la duhul vrășmaș sunt gândurile astea: că noi stăm foarte bine și acolo alții stau foarte rău. Dacă noi ne socotim pe noi cei mai buni, sigur că totdeauna vom considera pe alții răi. Dar zice: „Fățarnicule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău”. Și, dacă noi scoatem bârna din ochii noștri, atunci nu mai vedem bârne nici în ochii sfinților, nici în toate lucrurile astea, nici în Lucrarea lui Dumnezeu.

Eu cred că ăsta-i punctul de vedere cel bun. Iar frăția voastră vă veți mai gândi; și veți vedea.

- (un frate) Fratele Traian a spus: „Cuvânt liber, cântare liberă, rugăciune liberă”.

- (fratele Traian Dorz) Da, da. Dar liber nu să sară peste șanțuri și peste garduri, ci să meargă pe calea aceea sănătoasă, pe mijlocul cel bun. Că dacă facem fiecare cum vrem și zicem cum vrem, atunci e o harababură. Unde nu-i ordine e dezordine; unde nu-i rânduială e neorânduială; și unde nu-i ascultare e neascultare. Și-atunci ce-am făcut? Noi zicem că suntem exemple în Lucrarea lui Dumnezeu. Și, dacă noi suntem niște oameni care nu știm, dezorientați, nu știm pe ce drum mergem, ce... cum..., ni se pare că [cel care e] la nivelul neștiinței noastre, acela-i adevărul. Pentru că, de fapt, cei neștiutori se consideră... cum spune Sfântul Apostol Petru: „Fraților, aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu. În amândouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înștiințări, după cum v-a scris și fratele nostru Pavel, după înțelepciunea dată lui, când vorbește despre aceste lucruri. În epistolele lui sunt niște lucruri grele de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor”. Neștiutorii și nestatornicii... Ăștia se îngâmfă, au pretenția că știu! Dacă ar ști... s-ar smeri și ar asculta. Dar, pentru că nu știu, se zăpăcesc și pe ei, și pe alții.

Așa că, fraților, frățiile voastre ați putut vedea. Țineți legătura cu frații de aici. Vă mai întâlniți cu frații și căutați să vă sudați sufletește pe temelia care ne-a fost propovăduită și [pe care] am fost întemeiați de la început. Așa cum a spus fratele citatul din 1 Corinteni 15, 1 : „Vă fac cunoscut, fraților, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care v-am vestit-o, pe care ați primit-o, în care ați crezut și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți întocmai cum v-am spus-o. Altfel degeaba ați crezut”. Deci învățătura care ni s-a spus de [către] înaintașii noștri, pe care dacă o ținem întocmai, vom fi mântuiți prin ea. Dacă nu, degeaba am crezut. Și putem să umblăm apoi, să batem câmpii cu tot felul de învățături, că niciodată nu vom mai ajunge la un liman.

Cam așa stau lucrurile. Și noi vă rugăm: gândiți-vă serios la aceste lucruri. Nu le luați așa... ușuratic și nepăsător, gândindu-vă că s-au exagerat.

Iar dacă, în momentul de față, autoritatea noastră bisericească crede că nu este momentul să dea libertate Lucrării Oastei Domnului, nu ne gândim noi că aceasta poate să fie din cauza noastră? Ce-am face noi dacă am primi libertate să propovăduim în biserică și am vorbi contra icoanelor și contra Maicii Domnului, și contra Crucii? Ce oameni suntem noi? Și mulți dintre noi așa ar face, dacă s-ar deschide bisericile.

Dumnezeu nu ne deschide până când vom ajunge noi la acel fel matur și copt de gândire, când lucrurile adevărului ne vor fi clare. Atunci nimic nu va fi greu. Dumnezeu va deschide toate ușile Bisericii pentru noi. Dar până când nu suntem noi gata și n-am face bine, ci am face rău, mai bine să le țină închise Dumnezeu. Să ne pocăim sincer și să ne îndreptăm. Să așteptăm cu răbdare. Iar dacă nu vom fi în stare, vom pieri și noi în pustia asta, cum au pierit cei necredincioși în pustie, și nu vom ajunge în Canaanul acela. Dar Dumnezeu ni-l poate deschide - și ni-l va deschide. Să știți asta!

[Însă] dacă noi nu suntem vrednici, nu vom ajunge acolo. Acesta va fi un Canaan strălucit: când toate bisericile se vor deschide pentru Domnul, când Numele Domnului va fi singurul Nume, când nu va mai fi nevoie ca nimeni să învețe pe fratele său: „cunoaște pe Domnul”, „că toți Mă vor cunoaște”. Pentru că „va fi plin pământul de cunoștința Domnului ca fundul mării de apele ce-l acoperă”. Asta e o profeție sfântă, care se va realiza. Că vom ajunge noi sau că nu vom ajunge... depinde de noi dacă grăbim sau întârziem venirea acestei zile, prin atitudinea și prin comportarea noastră. Grăbim venirea acestor zile, dacă ne conformăm total pe linia învățăturii și ne sudăm total cu frații, și ne rugăm într-o inimă și un gând, cum spune Mântuitorul. Noi vom putea grăbi. La Dumnezeu, o mie de ani e ca o zi. O mie de ani poate să grăbească Domnul și mâine să dea această libertate, dacă noi am fi vrednici și harnici, și înțelepți s-o folosim bine.

Dar, decât să compromitem Lucrarea Domnului, mai bine să nu ne deschidă Domnul ușile, până când vom fi noi pregătiți și vor fi oameni care vor fi în stare să intre în Canaan.

Acest lucru este adevărat, fraților. Nu Domnul este... și mâna Lui prea îngustă și prea scurtă ca să ne deschidă drumurile acestea. Noi nu suntem pregătiți pentru ea. Vă rog să credeți acest punct de vedere și gândiți-vă la el. Să ne facem mai vrednici de acest lucru. Și, când vom putea intra în biserica Domnului, să-L putem mărturisi pe Domnul cu o putere de duh fierbinte; și sufletele să se cutremure, ca atunci când au vorbit apostolii Domnului în Templul din Ierusalim.

Dacă noi suntem plini de Duhul Sfânt, așa se va întâmpla. De noi depinde. La Domnul, o mie de ani sunt ca o zi. La noi, o mie de ani sunt ca o mie de ani.

S-ar putea întâmpla să trebuiască [să treacă] încă o mie de ani, în care să suferim și noi, și urmașii noștri, dacă nu ne întoarcem la Dumnezeu și nu ne pregătim să fim vrednici de deschiderea asta minunată a Canaanului. De noi depinde, fraților, nu de ei.

Am mai vorbit cu cineva și mi-a zis așa: „Trebuie să mai moară cineva din Sinod... Atunci se poate pune problema legalizării Oastei Domnului”. I-am zis: „Nu! Poate că trebuie să se mai nască niște oameni sfinți între noi, pe baza cărora Dumnezeu să poată face această deschidere”.

Calea este a Lui, Lucrarea este a Lui. Și El n-o dă pe mâna celor care ar terfeli-o și ar batjocori-o, dacă ar ajunge acolo.

Mai bine să ne țină Domnul închise bisericile până când noi vom ajunge la starea aceea înaltă și sfântă în care să fim vrednici. Și, când ne vom duce acolo, să ardă Cuvântul lui Dumnezeu și să se cutremure [locul] de puterea rugăciunii. Atunci Dumnezeu deschide toate ușile. Până atunci să nu așteptăm. Și să nu învinuim pe preoții noștri și nici pe alții, din lume. Să ne învinuim pe noi, că noi cunoaștem Cuvântul lui Dumnezeu și nu-l trăim. Ei nu-l cunosc. Și, dacă nu-l trăiesc, vor avea scuza neștiinței. Dumnezeu nu ține seama de vremile de neștiință. Dar celor care știu, Dumnezeu le pretinde să se conformeze acestei cunoștințe.

Nu mai învinuiți Biserica. Noi am înfățișat numai starea de fapt, găsindu-ne, pe undeva, răspunderea noastră pentru această stare de fapt și [din cauza celor] care lucrează cu învățături străine din afară, pretinzând că fac parte din Oastea Domnului, dar nu fac - și fac prin asta rău întregii Lucrări -, dar și a celor cărora Dumnezeu le-ar îngădui să intre în biserică, dar ar face ca un frate de la Brașov, când preotul l-a chemat să propovăduiască. Le-au plăcut cântările, le-au plăcut poeziile... era în cer toată biserica. [Preotul] era un protopop bătrân. Și a zis: „Acum să vorbească cineva dintre frățiile voastre, dintre frați”. Când fratele acela a deschis cu profeția de la Isaia și a zis: „Urăsc sărbătorile voastre, că... așa, și-așa...”, omul a stat uimit. Și zice: „Dumneavoastră sunteți creștini ortodocși, membri în Biserică? Cum vorbiți de rău sărbătorile? Acuma vorbiți sărbătorile, mâine vorbiți sfinții, poimâine o vorbiți pe Maica Domnului... Ce credință-i asta?”.

Nu putea el să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu? Despre mila care a avut-o față de noi, că am fost orbi și ne-a dat vedere, cum a zis orbul acela. „Am fost șchiop, am fost schilod și Dumnezeu m-a apropiat. Și iată ce vă poate da și vouă, dacă vă apropiați de Domnul!” Nu să vorbească el împotriva sărbătorilor, mai ales atunci, la începutul adunării în biserică... să vorbești lucruri de-astea!...

Iată de ce ne închide Domnul biserica!

Ce știu ce-ar face frații când s-ar duce să li se deschidă biserica... și vorbesc apoi tot împotriva lucrurilor sfinte! Trebuie să ne echilibrăm, să ne reorientăm, să ne judecăm noi înșine și să vedem: de ce Domnul nu ne îngăduie? Vina-i în noi, nu în alții! Să ne pocăim noi, să ne îndreptăm și să ne pregătim noi să fim vrednici. Să vedeți cum deschide Dumnezeu și porțile închisorilor, și porțile gazetelor, și porțile radioului, și filmului religios, pentru cauza lui Dumnezeu!

Ce-i greu la Dumnezeu? E greu la noi, că nu ne putem îndrepta bine. Și din cauza asta întârziem lucrarea lui Dumnezeu. „Nu mâna Domnului este prea scurtă. Păcatele voastre pun un zid de despărțire.” Să ne recunoaștem păcatele și să ne corectăm.

Eu zic... asta-i! Și cu ăsta cuvânt vă rog să plecați.

Acuma-i zece fără cinci minute. Dacă mai este cineva dintre frați care are un cuvânt...

- (fratele Vasile Popa) Dacă s-a deschis o ușă, așa ca în orașul nostru, în catedrala noastră, chiar dacă timpul este limitat...

- (fratele Traian Dorz) E foarte bun!

- ...și nu-ți dă voie (chiar atunci când ai trecut ca să spui ceva acolo, îți șoptește la ureche: „Vezi că ai zece, douăsprezece minute!”) - Cinci minute să-ți dea...

...asta nu face altceva, decât te concentrezi și mai mult...

- Să spui ceva frumos.

...și să-ți dai seama că, în acele zece minute, tot poporul acela care e acolo așteaptă ceva de la tine. Și nu la voia întâmplării tu ai ajuns acolo. Și, dacă ai ajuns acolo și poți să faci cinste Cuvântului lui Dumnezeu, ăsta-i un merit nu din partea oamenilor.

- Și, dacă noi ne purtăm bine în biserică, biserica va veni, pe rând, la adunarea noastră. Și Dumnezeu va face... Noi suntem acuma pe cale de a obține, la Cluj, această autorizație. Am fost la Înaltul, cu o săptămână înainte. Că ei le-au dărâmat... Două adunări aveau cei din Cluj. Și le-am zis:

„Dumnezeu vi le-a dărâmat, ca să nu mai faceți două, ci numai una”.

Au găsit o casă de adunare și am zis:

„Toți să vă duceți acolo.”

„Dar, uite, nu numai că nu încăpem, dar noi am vrea să mergem și la biserică. Și Înaltul trebuie să fie convins că ar trebui să ne lase.” Ne-am dus la Înaltul, am stat de vorbă cu el și a spus:

„Bine! Fă o cerere în sensul acesta și o adu aici; și sperăm că se va rezolva.”

Și, cu vremea, uite: dacă reușim la Cluj, vom căuta și la Brașov, vom căuta și în alte părți. Și așa, încet, încet, nu dintr-o dată, se fac toate lucrurile. Dar cu stăruință și cu răbdare. Dumnezeu ne poate ajuta. Și ce se-ntâmplă? Acele două ore de la biserică sunt o nadă sfântă aruncată, sunt un năvod sfânt pentru peștii care doresc după Domnul. Ei vor căuta: „Unde vă mai duceți?”. Vin la adunare și se atașează de Domnul. Dar acolo la biserică se duc oameni care la adunare nu vin niciodată. Acolo ai ocazie să le propovăduiești Cuvântul lui Dumnezeu. Numai noi nu suntem...

- (fratele Traian Dorz) Cântăm o cântare... Să știi, frate Anton, că-i mai bine să se cânte și să se spună poezii. Că în poezie și în cântare e Cuvântul lui Dumnezeu cernut și cântărit, și călit... de șapte ori. În vorbire mai putem greși, dar cântarea nu greșește, nici poezia. Cântăm și spunem poezii, până va veni vremea să putem spune cele cinci cuvinte înțelepte din care apoi să se ațâțe foc sfânt.

Eu cred că așa [trebuie ].

- Să avem răbdare... s-avem răbdare. Acuma e pentru ei! Ne mai restrângem puțin. Când suntem acasă la noi, mâncăm ce vrem și acolo e altceva. Dar până ești la străin, mănânci ce-ți dă, că... așa e. După aceea ajungem vremea să-i câștigi simpatia, frate. Și atunci o să vină vremea. Dar nu dintr-o dată; până când se restabilește încrederea. Că ce s-a întâmplat? Acuma, doi tineri au venit și au spus: „Au reușit părinții să ne facă să nu mai avem încredere. Mie mi-a vorbit rău de nevastă-mea, ei i-a vorbit rău de mine. Și nu ne mai încredem unul în celălalt.”

Acesta este răul cel mai mare. [Le-am zis]:

„Voi trebuie să ajungeți să stați pe genunchi, să vă rugați lui Dumnezeu și să vorbiți împreună până vă veți câștiga încrederea unul în celălalt.”

Că dacă nu există încredere între doi soți, atunci s-a prăbușit toată viața lor familială.

Și în adunare: noi trebuie să avem încredere și să reușim să ajungem la încredere.

Să ne dăm silința să le câștigăm încrederea. Cântarea și rugăciunea deschid inimile. De multe ori, vorbirea închide. E mai bine să folosim cântarea și poezia. Foarte bine. Când se deschid așa inimile, așa doresc... Și, încet, încet, o să dorească și cuvântul, când vom ști noi să-l preparăm așa, să nu fie nici prea acru, nici prea piperat, nici prea sărat, nici prea... să poată fi înghițit de cei care au organismul mai debil. Dumnezeu ne dă înțelepciune, dacă noi cerem înțelepciunea de la El.

E ora zece. Dacă mai sunt ceva frați... Dacă nu, ne rugăm Domnului.

- (fratele Simion Tănase) Aș vrea să întreb ceva pe fratele Traian și pe frații care sunt aicea. Scurt. Pentru că situația este cea pe care ați arătat-o frățiile voastre (am înțeles fiecare dintre noi că suntem deficitari la partea trăirii. Domnul să ne ajute să putem să ne corectăm. Însă rămâne o problemă, mai ales la noi.) Frăția voastră plecați, noi rămânem aici. Faptul că ați spus că au apărut deja și sunt o problemă fratele Tudose și cei care sunt aici și au tras înapoi, așa într-un fel, ceea ce avansasem, am vrea să știm dacă noi, cei de-aici, putem lua o inițiativă în sensul ăsta așa cum ați spus frățiile voastre. Dacă putem sau nu...

- (fratele Traian Dorz) Puteți să le arătați înregistrarea de la convorbirea de astăzi. Și spuneți-le: „Uite care este rugămintea noastră: dacă nu vă puteți corecta să vă uniți cu Lucrarea, atunci faceți-vă grupare și luați-vă alt nume. Și duceți-vă unde vreți, și faceți adunarea voastră sub orice alt nume, numai să nu pretindeți că sunteți din Oastea Domnului”.

- ...Pentru că am fost învinuiți deja și [ni s-a spus]: „Măi fraților, da’ frățiile voastre n-ați mai vrut să luați legătura cu noi”, chiar acuma, în ultimul timp. Așa cum ați spus frățiile voastre că au fost situații când au trebuit să meargă doi sau trei frați acolo, în nordul Ardealului, [unde era] unul sau doi care-i țineau pe ceilalți, [așa e și aici]. Ceilalți sunt nevinovați, foarte mulți dintre ei. Și-n situația asta, ca să putem trage un pic înainte lucrul ăsta bun, poate că trebuie să luăm unii o inițiativă pe care, de fapt, noi am mai vrut să o luăm, dar am avut anumite opreliști în privința aceasta. Mulți dintre frați ne-au zis: „Așa au spus frații, că... după întâia și a doua mustrare...”. Am zis: „Asta e valabil cu privire la unii din ei, nu la toți”.

- Ei bine, acela este „șurubul central”. Că dacă acela ajunge să fie lămurit într-un fel ori într-altul să aleagă el o atitudine, oricare, atunci și ceilalți îl urmează, ori se dezintegrează. Că... asta-i.

Eu aș zice așa: să se ducă trei frați de aici - uite, cu înregistrarea; puteți să-i arătați toată înregistrarea aceasta - și să-i spuneți: „Din cauza dumneavoastră avem dificultăți și ni s-au promis încă și mai mari dificultăți. Dumneavoastră trebuie să decideți acuma ce atitudine luați. Dacă vă întoarceți din toată inima și acceptați învățătura Lucrării, și vă integrați în Lucrare ca și ceilalți frați, ne rugăm pentru iertare și... Domnul să ne ierte pe toți. Dar dacă nu, atuncea să alegeți hotărât astăzi cui vreți să slujiți. Alegeți-vă drumul pe care vreți să mergeți. Noi nu vă influențăm, nici nu vă judecăm. Dar spuneți: «De azi înainte, noi nu mai suntem Oastea Domnului. Noi ne facem o adunare penticostală sau baptistă, sau ne dăm un nume...»”, care le convine lor. Că lor nu le place să fie supuși. Ei vor să fie șefi, aceștia. Să-și aleagă numele care vor, pentru ca să n-avem neplăceri. Pentru că, la urma urmei, dacă se va întâmpla ca autoritatea să ia măsuri (că o să vină asta, să ia măsuri), să nu ziceți că noi nu v-am spus de la început despre aceste lucruri. Asupra celor care nu-și decid soarta, ci vor să rămână mai departe... se pot lua măsuri. Nouă ni s-a și promis. Cine nu ascultă va suporta consecințele, oricine va fi el. Câtă vreme dumneavoastră mergeți pe un gând și aveți deschisă o lucrare și o acțiune deschisă, sinceră, autoritatea - și cea de stat, și cea religioasă - vă respectă. Sunt oameni care au o atitudine și un cuvânt. Dar câtă vreme aceștia zic că sunt Oastea Domnului și fac tot felul de lucruri, și vorbesc împotrivă, aceștia sunt nesinceri, aceștia sunt răufăcători. Și atunci autoritatea va hotărî și va decide. Și cine știe în ce măsură vor ajunge să pătimească. [Dar] să nu spună că noi suntem de vină. Mai degrabă, dacă nu se pot încadra în Lucrare, să zică: „Bună ziua! Ne facem adunarea noastră”. Să se atașeze la baptiști, la penticostali... sau facă ce vor, să se-nscrie acolo, unde vor, la universali... Să scrie cum vor. Numai să nu mai spună că fac parte din Oastea Domnului, pentru ca să nu aducă asupra întregii Lucrări, uite, consecințe păgubitoare și dezastruoase. Că din cauza lor ne izbim mereu de astea și din cauza lor pot să vină peste toată Lucrarea... Pentru că spun: „Ăștia-s niște neascultători! Acolo-i debandadă, dincolo-i debandadă!... Pune, domnule, călcâiul pe ei!” Și într-o clipă poate să rezolve cu călcâiul... Autoritatea poate ce vrea și are nevoie și de...

- (fratele Gică Tiber) [Am vrut să spun] înainte de a zice fratele Simion: sunt câțiva frați [aici] de-acolo, de la fratele Tudose. Și nu-i pentru prima dată. Ei au mai venit printre noi. Adică înainte de a lua noi o inițiativă - și o dată cu noi -, ar putea și ei să spună ceva acuma aici. Că sunt, uite, fratele Zaharia...

- (fratele Traian Dorz) Uite, noi îi rugăm pe frații care sunt din partida aceea a lui Tudose să spună personal părerea lor, dacă ei se corectează sau rămân mai departe pe linia lui. Frăția voastră sunteți liberi, nu vă forțează nimeni nici să ziceți da, nici să ziceți nu. Dar dacă spuneți un cuvânt, să vă țineți de el. Vreți să vă uniți cu frații, să veniți între frați? Să renunțați la toate învățăturile acelea și la... dictatura acestui neascultător și îndărătnic. Că dacă ar fi cu puțin orizont cultural, ceva... sau duhovnicesc, n-ar face lucruri de-astea. Dar vă lăsați călăuziți de un orb care vă duce și pe frăția voastră, și pe el la prăpastie.

Dacă doriți - uite, acuma e un moment unic! - și vreți să faceți un act de întoarcere și de îndreptare, să vă uniți cu frații și să vă integrați în unitatea frățească, bine. Dacă nu, spuneți frăția voastră. Și după aceea vă duceți [și] spuneți-i și lui Tudose toate treburile astea. Că tot ceea ce va urma veți suporta frăția voastră și trupește, și sufletește. Numai atunci să nu spuneți că nu vi s-au adus la cunoștință aceste lucruri și că ați fi putut să vă corectați dacă vi s-ar fi dat posibilitatea. Uite, vi se dă!

Și-n altă parte, oriunde am fost, cei care au fost găsiți în greșeală și-au recunoscut și ei: „Da, frate, am greșit pentru că... am fost induși în eroare, pentru că n-am știut că lucrurile stau așa, da’ uite, acuma ne pare rău, dorim să ne îndreptăm... Ne vom uni cu frații, ne corectăm”, și așa mai departe. Atunci frații au primit cu bucurie mărturisirea de pocăință. Ne-am rugat să ne ierte Domnul, că toți greșim. Dar să se țină de promisiune și să se țină de hotărâre. Iar dacă n-au gând să se țină de hotărâre, nici să nu vină. Să se ducă mai departe. Și atunci, dacă se va întâmpla să aibă de pătimit și din partea autorităților, și din partea lui Dumnezeu pentru neascultare, să nu-i învinuiască pe alții că nu i-au înștiințat la timp.

Asta-i părerea noastră și-i momentul unic de alegere. Pe frații cei care sunt vizați și vor să spună un cuvânt, îi rugăm să se ridice și să spună.

- (fratele Dumitrache Corciov) Fraților, pentru că noi cunoaștem Cuvântul lui Dumnezeu și noi când am venit la Domnul, aici în Lucrarea în care suntem... cu toți frații care ne cunoaștem... Că-s unii mai dinainte, sau unii mai tineri, unii mai bătrâni, dar totuși noi aici am cunoscut dragostea lui Dumnezeu, aici inima noastră a fost atinsă de Cuvântul lui Dumnezeu.

- (fratele Traian Dorz) Când a fost asta, frate? În 1945, ‘47 sau mai târziu?

- Nu, din ‘50 încoace.

- Din ‘50 încoace... De-atunci, din ‘50 încoace, au trecut treizeci și atâția de ani. Frăția voastră ați văzut cum merge toată Lucrarea și toți frații. De ce n-ați putut să vă orientați matur și sănătos? Când toți frații merg așa, cum ne apucăm noi să mergem altfel, după amărâtul ăsta, care o ia razna așa, ca o oaie care nu știe încotro merge?

- Numai să ascultați un pic...

- Ascult, frate.

- Noi nu suntem [întru] nimic ceea ce ați spus frăția voastră. Cu nimic nu suntem împotrivă, deși noi acolo unde suntem... (...) noi ducem niște lupte prin care vrem ca fiecare s-ajungă... Chiar cu fratele Tudose am stat de vorbă și l-am rugat de-atâtea ori să meargă cu frații, să ia legătura... Dar zice că a fost totdeauna împroșcat și totdeauna lovit.

- Nu-i adevărat, frate! Eu împreună cu fratele Moise Velescu, cu fratele Aurică Androne, altădată cu fratele Bălăuță, altădată cu fratele Leon Andronic ne-am dus acasă la el, în familia lui, și am insistat frumos; și copiii lui au plâns și s-au atașat de Domnul și el a rămas împietrit. Nu numai de-acuma... De-atunci de când băiatul lui a păcătuit cu o soră și a făcut nelegiuirea pe care a făcut-o și ei au jurat strâmb că nu-i adevărat, de-atunci l-am mustrat. Astea sunt păcate strigătoare la cer în fața lui Dumnezeu. Ei au nenorocit sufletele acestea și n-au vrut să corecteze cu nimic lucrurile acestea. S-au îndărătnicit și au vorbit împotrivă. De atunci luptă el împotrivă. Și-apoi mai știm și alte lucruri, dar noi tăcem... că le va spune Dumnezeu. Însă dacă urmați astfel de exemplu, frate...

Rupeți-vă și veniți, și vă uniți cu frații, dacă sunteți sinceri. Dacă nu, ați auzit astăzi calea. De-aci nu se poate decât ori într-o parte, ori într-alta.

- Frate Traian, să știți, cum am spus, noi nu suntem cu nimic... și nici nu ducem lupte împotriva Lucrării sau învățăturii.

- Până când veți zice, frate, că nu sunteți vinovați, până atunci ești vinovat și păcatul rămâne. Pentru că atunci când îți spun doi oameni: „Tu ești beat”, du-te și te culcă. Dacă de atâta vreme vă spun frații: „Sunteți pe cale rătăcită”, și nu vreți să vă întoarceți, de ce spui: „Sunt nevinovat”? Chiar faptul că spui că ești nevinovat e vinovat.

- Eu n-am spus că sunt nevinovat. Frăția voastră considerați că toți suntem așa.

- Da! Cei care merg acolo... v-ați unit cu același duh. Și purtați aceeași osândă ca și el.

- Noi vrem să ne consfătuim așa, ca și să vină și el însuși...

- Nu-l poți aduce, frate! Câtă vreme trăiești cu el, el e încurajat de asta. Vino frăția ta, mai bine, și un frate, și vă atașați de frați. Să rămână el singur. Singur vinovat.

- (fratele Costică Iacobuță) Veniți frățiile voastre și lăsați-l singur. Ori rămâne singur, ori vine și el.

- (fratele Dumitrache Corciov) Eu n-am crezut ca dânsul să nu fie în seara asta aici.

- (fratele Traian Dorz) Ei, vezi? Și de câte zeci de ori l-am chemat și n-a venit! Asta e o sfidare... ăsta e dispreț, provocare.

- Pentru că dacă era și dânsul aicea avea mai multe de spus.

- Sigur! Îi dădeam cuvântul, să spună și el... ce vrea. Recunoaște sau nu recunoaște. N-am fi făcut nici anchetă, nici proces, nici condamnări aici. I-am fi dat cuvântul să-și recunoască sincer, în fața Domnului și-n fața fraților, greșeala. Și dacă recunoaște, să-și ceară iertare și să se îndrepte. Și frumos l-am fi îmbrățișat ca și pe alți frați. Dar dacă n-a venit, înseamnă că răutatea îi stăpânește în inimă și nu se poate pocăi. Dacă frăția voastră vă duceți cu el, o să spună: „Las’ că ăsta minte, frate!”.

- Nu! Zice că de câte ori ați trecut pe-aici, n-ați trecut pe la el sau nu l-ați...

- (fratele Costică Iacobuță) Măi frate Corciov, dar suntem atâția frați care suntem martori, frate!

- (fratele Traian Dorz) Frăția ta mă crezi pe mine când spun că am fost de zece ori la el? Nu mă crezi...

- (fratele Gică Tiber) De două ori am fost numai eu la el.

- (fratele Traian Dorz) Uite, atunci... Și cu Tudorel Bratu, și cu fratele Bălăuță, și cu Leon Andronic și cu Moise Velescu, și cu Petru Popa, și cu toți am fost la el. Minte, frate! Tot ce spune e minciună, nimic nu-i adevărat. Și, dacă vă duceți cu el, vă duceți la prăpastie.

- (fratele Dumitrache Corciov) Eu nu vă contrazic. Nu sunt împotrivă, am spus. Frățiile voastre sunteți părinții noștri... V-am cercetat scrierile și toate cântările, și tot. Noi n-avem nimic (...).

- (fratele Traian Dorz) Eu ce spun, spun în fața Domnului, frate. Spun adevărul în fața Domnului și-n fața fraților. Eu nu spun minciuni. Părăsiți-l și lăsați-l, că-i un mincinos și vă duce în rătăcire. Dacă vreți să ascultați. Dacă nu, duceți-vă cu el, că nouă nu ne faceți nici un rău. Numai dumneavoastră și copiilor dumneavoastră.

- (fratele Vasile Popa) În urma tulburării care a fost în catedrală, ar putea să spună Fănică ceva, cum a fost tras la răspundere [și întrebat] dacă-i cunoaște pe cei care au făcut treaba de-acolo. Sau dacă frăția ta îi cunoști pe cei care au fost.

- (fratele Traian Dorz) Și pe mine m-a întrebat securitatea de la Oradea: „Îi cunoști pe cei care au făcut tulburări în catedrala de la Galați?”. Am spus: „Nu-i cunosc. Ei nu sunt din Oastea Domnului”. Ei i-au descoperit că erau din altă grupare și că oamenii aceștia n-au făcut numai aici tulburări. Și la Rohia, în 15 august, au fost și au tulburat. Zece inși au făcut tulburări noaptea, în mijlocul fraților [care erau] în pelerinaj. Și ei se ocupă cu lucrurile astea și spun că-s Oastea Domnului. Și de aceea atrag...

Și mai sunt și alții care spun că-s Oastea Domnului. Acolo-s niște spiriți, în județul Arad și Bihor; sunt o sectă de-asta care au tot adormiri și proorocii, și visuri; și spun că-s în Oastea Domnului, când sunt anchetați și sunt întrebați. Și ne întreabă [autoritățile]: „Domnule, da ăștia nu-s?” „Domnule, nu-s din Oastea Domnului. Dumneavoastră știți: noi avem altfel de practici, ne cunoașteți. Aceștia practică ceva ocult și umblă... lucruri neascultătoare. Dumneavoastră procedați cum știți față de ei”.

Numai că foarte mulți se dau drept ostași ai Domnului și pe urmă iată, v-am spus ce se întâmplă.

- (fratele Dumitrache Corciov) Frate Traian, eu l-am rugat așa: „Dacă vine fratele Traian aici, mergeți împreună la Prea Sfințitul și stați de vorbă, domnule (...).

- (fratele Visarion Țuțu) [Spune] dacă frăția ta mai mergi acolo sau nu.

- (fratele Gică Tiber) V-ați convins sau nu v-ați convins?

- (frate Neculai Mihai) Uite, frate, vreau să vă pun și eu un cuvânt. Îl cunoaștem pe fratele Tudose din vârsta copilăriei. El a avut o parte mai exaltată încă de la început. Frățiile voastre știți, că îl cunoașteți. Cu toate acestea, starea asta a mers și a crescut tot mereu, până a ajuns aici. Lumea, [cei] din afară sau pe cine vrem noi să aducem, ce fel de oameni [cred că] suntem noi, când noi spunem că suntem cu Biserica, [oameni care]... merg și se cunună sau merg și se botează la Biserică și, pe de altă parte, ne ridicăm împotrivă și vorbim de rău? Chiar oamenii cei mai răi, cei mai ticăloși văd în noi niște oameni... Măi, dacă eu am spus în seara asta un cuvânt pe care-l știu de patruzeci de ani... dacă am ajuns la convingerea că paharul ăsta sau cana asta nu-i bună, n-o mai iau... Așa cum am spus: te duci la cultul care crezi că-ți poate împlini toate cerințele tale și faci în liniște... N-ai nimic nici cu Oastea Domnului, nici cu ceilalți. Dar ca să stai aicea și mereu să spui: „Păi, uite, paharul ăsta aici trebuie să stea! Păi, uite, cana asta dincoace vine! Păi masa asta o întoarcem și invers o punem!” te legi de lucrurile astea și faci numai, numai frecușuri...

(...) „A... zice, atunci când veți mânca veți fi ca Dumnezeu.” Ei, care erau mai frumoase din acelea? Acesta era mai frumos, că ajungeam ca Dumnezeu. Și nu al lui Dumnezeu, Care spunea că, dacă mâncăm, murim. Așa le sorbim și noi. Le sorbim: „Uite, sunt adevărate și-s frumoase...”.

E adevărat, frate! Nimeni nu poate contesta că fratele Tudose nu-i înțelept, nu vorbește bine, nu vorbește de atâtea probleme... Eu nu le zic asta, că aș greși. Însă faptul că el caută să păstreze scindare în adunare și nu lucrează pentru unitate e un rău. Dacă vreți ca să rămânem [așa] mai departe... [noi] nu mai ținem această legătură. Ori una, ori alta. Pentru că nu se poate, frate, nu se poate.

- (fratele Traian Dorz) Am zis că ziua de astăzi este un hotar. Frăția voastră trebuie să alegeți clar: rămâneți cu el sau veniți cu frații. Clar! Și frăția voastră trebuie să alegeți.

- (fratele Zaharia Bocăneală) Eu merg și mă bucur cu frații din orașul Galați de când Domnul a îngăduit să vin, din ‘72.

- (fratele Simion Tănase) Cu care frați, frate? Specifică.

- (fratele Zaharia Bocăneală) Cu toți frații orașului Galați pe care i-am cunoscut din ‘72 și, ca atare, îi respect încă, în continuare. Eu vă spun punctul meu de vedere: nu urăsc Biserica, din contră: merg la biserică, fac tot ceea ce cere Biserica. Cred într-un Dumnezeu, așa după cum frăția ta ai spus nu o dată și nu o dată am stat și te-am ascultat; nu o dată am stat în casă la frăția ta și m-ai îndrumat. Însă am să vă spun un lucru. Sunt foarte gelos...

- (fratele Traian Dorz) Ai fost la noi în casă?

- (fratele Zaharia Bocăneală) Nu o dată. De foarte multe ori.

- La noi, la Beiuș?

- Da. Martori sunt...

- Nu-mi amintesc... Poate să fi fost.

- Sunt martori suficienți... Și spun de ce sunt gelos: pentru că, plângând, iubind și înălțând și dând imn de slavă împreună cu fratele Tudose și cu ceilalți frați, v-am văzut oricând. Mi-amintesc și mi-a rămas scena deschisă (n-o uit, am spus, niciodată) când, într-o noapte târziu, fratele Tudose, fratele Neculai, fratele David Bălăuță, în casă la Grosu, pe [strada] Română, așa vă țineați de [după] gât și parcă n-ați mai fi plecat niciodată. Era dragoste...

- Când era, frate, asta?

- Era prin anii ‘75-‘76. A venit ce-a venit în orașul Galați - că eu nu vreau să spun că sunt frații de o parte, și de alta; eu îi consider frați în Domnul Iisus pe toți și îi respect, și mă bucur. Nu o dată, așa cum a spus și fratele Dumitrache, noi nu am stat de vorbă cu fratele Tudose. Am stat de vorbă de foarte mult timp. Însă eu pun o întrebare nu la altcineva, decât la frăția ta: ce este sfânt, trebuie să respectăm cu sfințenie, da? Eu am înțeles că singurul sfânt care merită cuvântul „sfânt”, este Domnul Iisus Hristos. Acuma nu vreau să mergeți cu gândul că să nu respect pe sfinți, că nu respect pe Maica Domnului. Dar în primul rând și în primul rând îmi pun nădejdea în Domnul Iisus Hristos, pe Care Îl simțesc în inima mea.

Celelalte scrieri le citesc, le admir, iau tot ce este bun din ele. Însă nădejdea cea mai mare și singura bucurie pe care mi-o găsesc, să știți că mi-o găsesc între acele două coperte. De la A la Z. Pentru că am înțeles că în Biblie este Cuvântul lui Dumnezeu și vedem deslușit Cuvântul lui Dumnezeu. Văd chipul Domnului Iisus Hristos nu în altă parte, decât numai în Cuvântul lui Dumnezeu.

Și mai spune un singur lucru, tot în Cuvântul lui Dumnezeu: „cercetați”. Eu am înțeles un singur lucru: Biblia nu se citește. Biblia se cercetează. Cercetând și înțelegând, și descoperind, [lucruri] care se fac numai prin Duhul Sfânt, [acestea] te fac să fii o altă persoană, diferită. Dar în primul rând și în primul rând, Biblia ne învață la iubire.

- Dumneavoastră, frate, exact vocabularul lui Tudose îl vorbiți și exact mimica lui o întrebuințați. Frate, exact! Toți văd: ești o copie a lui Tudose. Și toată vorbăria aceasta este numai ca să-ți ascunzi, pe undeva, starea adevărată a inimii. Dacă dumneavoastră credeți că sunteți cel mai avansat în cunoștința aceasta și că dumneavoastră vă călăuziți numai după cercetarea dumneavoastră și după impresiile dumneavoastră și toți frații aceștia n-au nici o valoare în fața dumneavoastră, nu vedeți în ce situație penibilă și îngâmfată sunteți? Exact ca și maestru frăției voastre. Exact! Și mimica, și vocabularul, și tot duhul lui îl aveți. Și, dacă nu vă desolidarizați de faptul acesta, dumneavoastră veți merge ca și el la prăpastie.

Vă spunem acest lucru, uite, în fața tuturor și-n fața Domnului. Și vă veți convinge de asta mult mai târziu, când nu veți mai putea să ieșiți din aceasta...

- Frăția voastră ne îndrumați potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu să îndepărtăm, să ne desprindem de acest om...

- Da. Și să vă uniți cu duhul Lucrării, cu frățietatea asta, cu toate miile, sutele de mii de frați și să vă despărțiți de acest dezbinător care permanent creează numai dezbinare și care umblă numai cu minciuni și vă duce... Zice că n-am fost niciodată să-l chemăm! Uite aici atâția oameni care-s martori, că am fost cu ei împreună. Vezi deja că minte și umblă numai cu lucruri de-astea. Și vă duce... că sunteți naivi, frate. Vă gândiți că sunteți doctori în cercetarea biblică și că n-aveți nevoie să vă călăuzească nimeni. Chiar și acest fapt este un simptom trist. Că dumneavoastră vă închipuiți că le cunoașteți singur toate... și cu el, maestrul dumneavoastră. Vă duceți la prăpastie! Vă rog să credeți acest lucru. Vi-l spune Traian Dorz, la care ați fost de atâtea zeci de ori, zici, în casă - deși nu-mi amintesc, frate, să te fi văzut de multe ori la noi în casă. Dar se poate să fi fost... că eu mai uit. Însă spun așa: dacă numai atâta ai învățat din tot ce am vorbit noi împreună și din tot ce am discutat astă seară aici, atunci n-ați învățat nimic. Duceți-vă mai departe cu maestrul dumneavoastră și să vedeți unde ajungeți...

Ce să mai zicem?... Noi nu forțăm problema și conștiința nimănui. Dar vrem să fie fiecare conștient de atitudinea pe care o ia și de învățătura pe care o manifestă. Dacă e cinstit, să vină pe linia învățăturii cu frații; și atunci se atașează de Oastea Domnului și acceptă ca frații. Nu cu încredințări străine, cum au alții. Iar dacă e nesincer față de Lucrare și-i sincer față de doctrina lui, atunci să se ducă. Faceți-vă sectari, frate, scrieți-vă o firmă acolo cum vreți... Pe noi nu ne deranjează. Dar nu umblați cu dublură și cu prefăcătorie: „Că... suntem Oastea Domnului... că... îi iubesc pe toți frații, că mă duc...”. Cosmopolitism de ăsta, amestecătură, care totdeauna-i necinstită și-n fața lui Dumnezeu, și-n fața oamenilor. Decideți-vă clar...

- Avem pe Dumnezeu, (...) Care poate să dovedească...

- Nu-L aveți, frate! E un dumnezeu fals, care vă dă încredințări false. Și să știți că vă rătăciți împreună cu învățătorul dumneavoastră.

- Eu v-am spus absolut părerea mea.

- Nu-i părerea dumneavoastră...

- (fratele Costică Iacobuță) Atâta aveați de făcut... Frate Anton...

- (fratele Traian Dorz) Încheiem cu o rugăciune și plecăm...

- (fratele Costică Iacobuță) ...vă dezlipiți și veniți aici sau rămâneți acolo. N-aveați de făcut altceva! Nici un cuvânt...

- (fratele Traian Dorz) Hotărât! Rămâneți cu Lucrarea sau vă duceți cu Tudose.

- (fratele Costică Iacobuță) N-aveați de făcut și n-aveți de făcut altceva...

- (fratele Traian Dorz) Acuma declarați în fața fraților: vă duceți cu Tudose sau rămâneți cu frații.

- (fratele Costică Iacobuță) Lăsați-l singur. Dacă vreți să fiți cu Lucrarea, veniți aici, în centrul fraților.

- (fratele Traian Dorz) Asta-i. Și dacă nu ne credeți...

- (fratele Dumitrache Corciov) Suntem de acord cu învățătura pe care ați dat-o frăția voastră, adică ne-ați arătat-o. Și nu suntem împotriva tuturor învățăturilor pe care le-ați dat... (...) Că noi... acum ne-am dat mai bine seama că de-atâtea ori frații au insistat și dânsul nu...

- (fratele Costică Iacobuță) Nu cedează, frate.

- (fratele Dumitrache Corciov) ...și acum ne dăm bine seama...

- (fratele Traian Dorz) Uite, fiecare personal... uite, frăția voastră sau fratele, decideți-vă hotărât, de data aceasta în fața fraților și-n fața Domnului: renunțați la el și veniți cu frații sau vă duceți cu el?

- (fratele Dumitrache Corciov) Noi deja, de mai multe ori...

- (fratele Traian Dorz) Trebuie să vă declarați clar. Nu mai participați la adunările lui, nu-l mai încurajați.

- (fratele Dumitrache Corciov) Noi o primim ca din partea Domnului... Noi ne ducem la biserică, noi respectăm...

- (fratele Traian Dorz) Nu-i de-ajuns! Nu-i de-ajuns. Trebuie să veniți cu frații.

- (fratele Dumitrache Corciov) ...nu vorbim împotriva Lucrării...

- (fratele Traian Dorz) Nu-i de-ajuns. Trebuie să vă declarați ori cu frații, ori cu Tudose. Că el merge pe linie străină și ostilă fraților.

- (fratele Costică Iacobuță) Dacă ar veni pe valea noastră, cu noi nu se întâlnește, frate. S-ar duce la Iordache Spulber și la...

- (fratele Traian Dorz) Da. Umblă făcând rău și numai dezbinare. Noi știm ce spunem, frate, și nu inventăm. Noi vă spunem cât adevăr știm, rău...

- (fratele Anton Grigore) A venit la noi la Milcov odată. A venit la cine a crezut el că... se înțelege...

- (fratele Traian Dorz) Așa face... Nu-i cinstit...

- (fratele Anton Grigore) ...la o nepoată de-a mea. Ne-a invitat (acuma [spun] ca să știe și frații) pe toți: fratele Rotaru (...) Noi, prima dată ne-am dus vreo câțiva, mai puțini. Și a citit din Romani, capitolul 10, unde zice așa: „Pentru că n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înaintea lor o neprihănire a lor înșiși și nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu”.

Aici erau [vizați] frații de astăzi. Toți frații. Adică frații, în afară de el, toți și-au pus o neprihănire a lor înșiși. N-au cunoscut neprihănirea lui Dumnezeu.

Acuma ceilalți (nu știu dacă a fost fratele Rotaru) n-au fost nici unii atenți. A mers mai departe. Eu am fost lângă dânsul și i-am spus: „Frate Tudose, te rog frumos, ia mai citește încă o dată. Adică cum, frații care își dau viața, care își dau sufletul... care caută să trăiască... Cum caută ei? Explică-ne nouă, întregii adunări, cum am lepădat noi neprihănirea lui Dumnezeu?... Și își pun ei o altă neprihănire? Care-i aceea care o pun? Să știi că nu te mai ascultăm și nici să nu mai vii cu asemenea cuvinte. (...)

El, la o nuntă la Grivița (când a fost și părintele Dumitriu), a ținut două ore și jumătate o vorbire. Și când s-a ridicat la [rugăciunea pentru] masă, când trebuia să-și facă cruce (erau poate un sfert din [nuntă] dintre cei lumești) n-a făcut lucrul acesta. Și i-am spus: „Pentru motivul acesta, că nu-ți faci cruce, [înțelegem] că lucrezi împotrivă. Adică nu ești de acord cu frații. (...)

- (fratele Traian Dorz) Nu-i numai asta, frate, nu-i numai asta. Că unde-i o deficiență sunt mai multe. Un păcat trage după el...

- (fratele Traian Dorz) Am dori foarte mult ca frații despre care a fost vorba să se decidă clar, acuma, ce atitudine iau, categoric, față de asta: ori cu Tudose, ori cu adunarea și cu frații. Vă rog foarte mult, spuneți sincer fraților, în fața Domnului. Și vom ști atunci. Fiecare personal.

- (fratele Dumitrache Corciov) (...) Noi primim toate ca din mâna Domnului. Și frăția voastră aveți tot dreptul să ne judecați, să ne atrageți atenția...

- (fratele Traian Dorz) Spre binele dumneavoastră, frate, să știți. Că eu n-am nici un câștig, nici o pagubă, dar dumneavoastră aveți. Și Lucrarea. Nu vedeți că toți frații recunosc și știu, din atitudinea lui din totdeauna, că este un om răufăcător? Și că se preface neprihănit, ca să poată înșela pe cei lesne crezători. Ăsta este adevărul. Dumneavoastră sunteți acuma puși aici martori, în fața acestor adevăruri. Vă rugăm foarte mult să luați o atitudine - dar categorică și definitivă - de unire cu frații și de despărțire de el. Sau invers. Pentru că nu se poate merge pe aceste două căi. Și cu adevărul, și cu minciuna și prefăcătoria. Și noi trebuie să fim clari în declarațiile noastre față de Dumnezeu.

Noi v-am înfățișat adevărul, iar dumneavoastră reflectați bine asupra acestor lucruri. Dacă vreți, e momentul unic. Că dacă amânați din seara aceasta, o să vină alte argumente de la cel ispititor, ca să... lase lucrurile, că poate că... Și veți rămâne mai departe în această înșelăciune. Și, dacă n-ați prins momentul acesta decisiv, să luați hotărârea onorabilă și frumoasă în fața lui Dumnezeu, se poate întâmpla să nici nu mai vină alt prilej de acesta. Și să rămâneți mai departe în rătăcirea lui și să aveți aceeași soartă ca el.

Noi am dori să vă ajutăm în privința aceasta. Vreți să ne ascultați, bine. Nu vreți, singuri vă decideți soarta pe care v-o alegeți în fața lui Dumnezeu și-n fața Lucrării. Aici e Lucrarea lui Dumnezeu. Aici sunt sutele de frați, zecile de frați, miile de frați care, împreună cu frații aceștia, vă roagă să faceți acest act decisiv și categoric acum. Vreți să faceți, bine. Nu vreți, vă interesează. Altădată, să știți: poate nu veți avea o astfel de ocazie.

- Noi am mărturisit că suntem de acord.

- Fie binecuvântat Domnul! Și cereți-vă tuturor fraților și Domnului iertare pentru că ați încurajat o atitudine negativă în Lucrarea Domnului chiar prin faptul că n-ați participat direct și intenționat. Prin faptul că ați participat, l-ați încurajat și l-ați însoțit, i-ați dat curaj să facă rău. El e curajos să facă rău pentru că mai are încă în jurul lui anturaj. Dacă îl părăsesc toți, atuncea va veni și el, probabil... își va reveni, se va dezumfla această umflătură de importanță pe care și-o dă. Și o să se găsească la dimensiunile lui normale, la nimica, cum este; să se pocăiască și el. Și așa îl ajutați și pe el. Altfel, îl încurajați să fie rău și mai departe.

Domnul să vă ajute.

- Dacă [frații] cred că noi am avut ceva împotrivă, am dus ceva împotriva fraților... Noi ne-am întâlnit și ne-am bucurat totdeauna...

- Nu spune, frate, „dacă frații cred”. Dacă frăția ta știi că ai greșit...

- (fratele Neculai Mihai) Fără să vrem noi... fărâmăm unitatea. Fără să vrem noi.

- (fratele Traian Dorz) Da... încurajați partida potrivnică și rea. Acesta lucrează contra Domnului.

- (fratele Toader Lungu) Fratele Dumitrache e din comună de la noi, de lângă Cudalbi. Și acum vreo trei sau patru ani (...) i-am spus așa: „Rupe legătura cu Tudose, atașează-te de frați, că ești primul frate care ai fost aici în Galați... .

- (fratele Traian Dorz) Da... sigur... Și avea activitate frumoasă.

- ...și el s-a atașat de Tudose și i-a lăsat pe frați. Zic: „Nu lăsa frații tineri care sunt. Atașează-te de dânșii, sprijină-i și rupe legătura cu Tudose”. Așa l-am sfătuit.

- Bine i-ai zis, frate. Așa-i zicem și noi acuma. Și, dacă amână și de astă dată, cum a amânat atunci, se poate întâmpla să nu mai aibă prilejul și vremea harului lui Dumnezeu să fi trecut. Și să vină pedeapsa. Că te poți aștepta...

- Fratele Zaharia, când a fost nunta la Grivița, a vorbit în adunare. A vorbit. N-a făcut semnul Crucii. Acuma, noi nu că rămânem... dar nu-i respectul... Dacă toți frații, în unitate, [îl] fac și este această dragoste frățească, el a călcat-o...

- Sigur... Păi nu spune Sfântul Pavel: „Mie nu mi-e rușine de crucea lui Hristos... vă spun că sunt mulți care se poartă ca vrășmași”? Uite și ăsta, semnul văzut, e simbolul semnului nevăzut al Jertfei lui Hristos. Și oricine disprețuiește forma văzută disprețuiește și forma nevăzută. Aici e Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu-i carton, nici hârtie, nici cerneală. E duh și putere. Dar Cuvântul lui Dumnezeu în asta stă. Când calcă cineva în picioare asta, n-a călcat o carte și o hârtie oarecare, ci a călcat Cuvântul lui Dumnezeu.

Și [cu] Crucea-i tot așa! Ca și [cu] Împărtășania. În semnul văzut al cuvântului stă conținutul nevăzut al puterii lui Dumnezeu, cum stă în trupul ăsta sufletul nemuritor. Așa stă și în Cartea asta Cuvântul lui Dumnezeu. Și cine disprețuiește Cartea disprețuiește Cuvântul lui Dumnezeu. Și cine disprețuiește semnul Crucii disprețuiește puterea lui Dumnezeu care este concretizată în semnul ăsta. Or, în toată lumea, semnul Crucii reprezintă Jertfa lui Hristos. Numai pentru noi să reprezinte un motiv de batjocoră, zicând că-i chip cioplit?... Dar cine a făcut prima cruce? Nu Moise? Șarpele a fost spânzurat pe-o cruce, nu pe-o prăjină... Pe-o prăjină nu poți spânzura. A fost o cruce. De aceea spune Mântuitorul, în Ioan 3, că simboliza Jertfa lui Hristos crucea aceasta; și semnul acesta văzut închipuie sensul, puterea nevăzută a Crucii. Oricine disprețuiește acest lucru văzut înseamnă că disprețuiește lucrul nevăzut.

Noi am avut probleme cu oameni de aceștia înguști la creier. Și, când le-am spus: „Bine, forma n-are nici o valoare”... Bine, n-are nici o valoare... Era un preot, Silaghi, închis și el pentru... betaniști, o organizație ca Oastea Domnului, în Biserica Reformată. Și, ca să ne lovească pe noi cu alții, spuneau: „Forma n-are nici o valoare”, [ca] să disprețuiască formele noastre. Și atunci am zis: „Bine, Cuvântul Domnului, Biblia, este o formă”. „Da, zice, n-are nici o valoare în sine însăși”.

Vă spun un lucru pe care mi-e și silă să-l spun. Acolo WC-ul era în casă.

Era o tinetă murdară pe care stăteai permanent acolo. Ceilalți care-și făceau nevoile la tineta aceasta aveau o decență: își puneau un prosop... doi țineau, câtă vreme omul își făcea nevoile... că n-aveai cum... Totuși îl acopereau puțin. El n-ajuta pe nimeni. Stătea singur... și uitai de el la WC. Și după ce stătea pe WC, își întorcea fundul descoperit la toți ceilalți. Ce dovadă de nesimțire și de... ce să mai zici?... Și atunci [când] am văzut așa, am zis: „Bine, domnule Silaghi. Dumneata zici că forma n-are nici o valoare. Dumneata mergi la WC... Sigur că ai acolo reviste și mergi să citești, că stai mult... (stătea ceasuri întregi acolo)”. „Da! Zice”. „Și după ce faci, dacă n-ai hârtie, ce faci?” „Rup hârtia și...”. Și zic: „[Dar] dacă n-ai revistă și n-ai ziar, [și] ai acolo un Noul Testament?” „Da, zice, eu citesc Noul Testament acolo, stând...” Și zic: „Dacă n-ai hârtie?”. (Am mers până la extrem cu el; și era fratele Capătă acolo, și era și Pop, și Lae Marini, și Opriș - asistau la discuția asta.) Zic: „N-ai hârtie. Ce faci?” Rup Testamentul, zice, și folosesc...”

M-am îngrozit... Am zis: „Uite, până unde merge nebunia unui om care neagă valoarea formei, ca să meargă el pe linia asta. Rupe și folosește... Și crucea, o calcă în picioare...

Eu am mai avut cu Tudor Popescu odată o discuție. Eram cu fratele Marini și cu fratele Wurmbrand la el. Ne-am dus odată la el acasă. Trăia el atunci, prin ‘45-‘46. Noi tipărisem un calendar atunci, în care era povestită istorioara unui tânăr indian care a fost tras la răspundere pentru că el crede în Iisus. Și, pentru că era un copil, de 14 ani, judecătorul i-a zis: „Tu ești un copil nepriceput. Celorlalți li s-a cerut să se lepede oficial de Hristos. Dar tu ești un copil. Punem, uite, semnul Crucii pe prag și tu nu trebuie să faci altceva, numai să treci peste el. Să calci peste el. Ce-i aceea... un lemn cu semnul crucii? Tu ești tânăr... Ca să-ți scapi viața!”.

Și noi am scris în calendar întâmplarea cu tânărul ăsta și am zis: „Tânărul acesta a acceptat mai bine moartea, decât să calce pe Crucea lui Hristos”.

Tudor Popescu citise calendarul nostru și zice: „Mă, voi ați scris acolo niște lucruri așa ușuratice. Cum adică? Dacă tânărul ăla călca pe cruce, ce era asta? Eu aș fi călcat de oricâte ori pe cruce...”, zice Tudor Popescu.

M-am îngrozit. Și, când am plecat cu fratele Marini și cu Wurmbrand de la el, la poartă, după ce ne-am despărțit de Tudor Popescu, i-am zis lui Wurmbrand: „Ai auzit ce-a fost omul ăsta în stare să spună? Un tânăr indian de 14 ani era mai credincios decât ăsta care zice că ar fi călcat pe Crucea lui Iisus”. Și zice Wurmbrand: „Frate, unde-i dealul mai înalt, acolo-i și valea mai adâncă. Lasă-i în plata Domnului”.

...Ca să-ți dai seama unde duce nebunia asta, frate! Și, când omul apucă pe calea asta, unde ajunge. Eu vă spun lucruri nu auzite; întâmplate și petrecute cu oameni care se pretind că [sunt] conducători și scriitori de bază în lucrarea lui Dumnezeu. Așa-i nivelul lor. Cine-i în stare să batjocorească forma văzută, trupul unui om, batjocorește și sufletul lui. Cine batjocorește cuvântul văzut îl batjocorește și pe cel nevăzut. Și cine batjocorește crucea văzută batjocorește și crucea nevăzută. Că nu pot fi dezlegate și despărțite aceste două noțiuni, cea concretă și cea abstractă, una de cealaltă, că amândouă au același subiect și obiect.

De aceea, fraților, ceea ce am spus aici rămâne valabil. Frații care au făcut mărturisirea că doresc să se unească cu frații, primim mărturisirea lor și îi rugăm, în Numele Domnului, să facă nu numai de formă și de vorbă acuma acest lucru, ci cu adevărat. În adâncul inimii și pentru totdeauna să facă pasul acesta, unindu-se cu frații și renunțând nu numai la om, [ci] la părerile lui și la toată atmosfera pe care o are el.

Iar dumneavoastră, fraților care vreți să rămâneți uniți cu el, să știți că rămâneți în această unitate împotriva voii lui Dumnezeu și împotriva fraților, și împotriva adevărurilor Lucrării. Vă uniți cu un mincinos și cu un prefăcut care calcă Cuvântul lui Dumnezeu și disprețuiește autoritatea Domnului și autoritatea fraților, modificând învățătura și denaturând înțelesul adevărului. Dacă vă convine să vă faceți părtași păcatelor lui, faceți-vă. Dar noi vă dăm încă o dată prilejul acesta acuma să vă recunoașteți greșeala, nu să spuneți : „...dacă frații cred că am greșit...”. Nu! Frăția ta știi în ce ai greșit. Pentru că ți s-a arătat clar că atitudinea de părtinire cu astfel de om este un păcat împotriva Lucrării lui Dumnezeu și împotriva unității frățești. Nu dacă-ți spune cineva! Frăția ta să simți acest adevăr și să recunoști din toată inima că-ți pare rău și că dorești să te corectezi, luând o atitudine total diferită de-aci înainte.

Asta e sfătuirea și îndemnul nostru. Vreți să ne-ascultați, bine! Nu vreți să ne-ascultați, singuri veți răspunde. Că avem noi un Dumnezeu care-l judecă pe fiecare om după faptele lui. Ascultă sau n-ascultă. Face sau nu face.

Și, cu acestea, hai să mulțumim Domnului.

Dacă frații care s-au simțit vizați în toată această lucrare recunosc greșeala, pot să facă această mărturisire aici, în rugăciune, înaintea Domnului și înaintea fraților. Să-și ceară iertare Domnului și să pună legământ de îndreptare înaintea lui Dumnezeu. Dacă se simt îndemnați. Ca să fie dezlegați. Pentru că este scris: „Orice dezlegați pe pământ va fi dezlegat și în cer; orice legați pe pământ va fi legat și în cer”. Dezlegați, ca să fiți dezlegați... Domnul Iisus să ne-ajute.

Rugăciunea de încheiere

(fratele Dumitrache Corciov)

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sântului Duh. Amin.

Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vină Împărăția

Ta, facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Amin.

Venim în seara aceasta, în locul acesta hotărât de Tine, Doamne, unde Tu ai găsit cu cale, în jurul Cuvântului Tău. Aici fiecare am ascultat îndemnul din partea Ta. Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm în clipa aceasta, privește din cer spre sufletele noastre Și (...), Doamne, dacă inima noastră nu a fost sinceră față de Tine și față de frați, Te rugăm să ne ierți... [Te rugăm] să ne cercetezi pe fiecare. De aceea, Te rugăm în clipa aceasta, Bunul și Scumpul nostru Părinte, îndură-Te de sufletele noastre și nu ne lăsa, Doamne, ci Te rugăm, descoperă-ne calea Ta, calea adevărului, calea iubirii, calea dragostei. Suntem de acord cu aceste îndemnuri pe care le-am auzit și în seara aceasta.

De aceea, noi Îți mulțumim de prilejul acesta binecuvântat. Te rugăm, ajută-ne ca tot ce am auzit să putem trăi în viața noastră. Și suntem de acord, nimic nu avem împotrivă. Tu știi, Tu cunoști mai mult inimile noastre. Dar știi că suntem așa de slabi... De multe ori, Doamne, putem cădea în cursa celui rău. Dar Îți mulțumim că Tu ai venit înaintea noastră și ne-ai arătat drumul acesta deslușit.

Te rugăm, Doamne, să ne ierți în toate privințele. Și împotriva fraților, dacă am greșit, Te rugăm, iartă-ne; și împotriva Ta. Tu știi lucrul acesta. De aceea, Te rugăm, Tu să ne speli cu Sângele Tău. Te rog să-mi speli inima mea, cugetul meu, gândul meu.

Îți mulțumim, Doamne Dumnezeul nostru, pentru că Tu ai găsit cu cale să ne bucurăm în jurul Cuvântului Tău.

Pentru toate Îți mulțumim, Te slăvim, Te binecuvântăm, Tatăl nostru din cer, împreună cu Domnul Iisus și cu Domnul Duhul Sfânt, acum și-n vecii vecilor. Amin.

(un alt frate)

Tatăl nostru, în seara aceasta, la sfârșitul acestei întâlniri binecuvântate de care Tu ne-ai făcut parte, venim împreună cu frații [și-Ți mulțumim] pentru bunătatea Ta cea mare și pentru Cuvântul Tău cel scump, prin Duhul Tău, de Care avem nevoie așa de mult, împreună cu frații, ca să simțim cu toții la fel, să gândim cu toții la fel, ca să putem lucra cu toții la fel...

Te rugăm, Doamne, să binecuvântezi toate sfaturile și învățăturile [pe care ni le-ai dat] în seara aceasta, pentru ca și noi să putem păși pe urmele înaintașilor noștri, ale părinților noștri care se obosesc în mijlocul nostru.

Ajută-ne, Dumnezeule Preasfinte, în toate neputințele noastre și binecuvântează-ne cu harul Tău, pentru ca, prin toate lipsurile, să stăm liniștiți la picioarele Crucii Tale.

Mulțumim, Doamne, pentru chemarea sfântă de care ne-ai făcut parte în

Lucrarea Ta. Mulțumim pentru dragostea pe care Ți-ai arătat-o față de noi de fiecare dată. Mulțumim și pentru starea aceasta binecuvântată din seara aceasta, pentru că Tu ne-ai iubit atât de mult, încât inima noastră nici nu poate spune. Am cunoscut lucrarea aceasta de-atâtea ori, cum frații ne-au iubit și ne-au purtat pe brațe de rugăciune, până când am ajuns în locul acesta așa de binecuvântat.

Mulțumim din tot sufletul nostru, Doamne, și vom fi recunoscători totdeauna acelora care ne-au iubit și ne-au purtat pe brațe de rugăciune. Binecuvântează-i tot mai mult, pentru ca să-și sfârșească călătoria cu bine... ca bătrânul Simion ...

Doamne Dumnezeule Preasfinte, binecuvântează și despărțirea noastră. Binecuvântează copiii noștri, binecuvântează familiile noastre, binecuvântează conducerea Bisericii noastre, binecuvântează, Doamne, conducătorii satelor noastre și ai orașelor noastre (...).

Binecuvântează, Dumnezeule Preasfinte, și cuvintele care ies din gura noastră, să ajungă plăcute în fața Ta. Pune în fața Ta hotărârile inimii noastre, întărind legământul nostru cu Tine, de a rămâne cu toții ascultători totdeauna la picioarele Tale, Doamne, [fiind] și cu trupul nostru, și cu duhul nostru, și cu sufletul nostru ascultători de Cuvântul Tău până la moarte. Pentru ca nici viața, nici moartea, nici cele de acum, nici cele viitoare să nu fie în stare să ne despartă de dragostea Ta care este în Preaiubitul Tău Fiu, Mântuitorul nostru, Care S-a jertfit pentru viața noastră și cu Sângele Lui a curățit și ființele noastre și ne-a făcut ca să fim ai Tăi; ne-a adus la picioarele Tale.

Doamne Dumnezeule, Îți mulțumim și ne bucurăm chiar și în necazurile noastre. Ne bucurăm în stările noastre așa cum suntem. Doamne Îți mulțumim (...). Binecuvântează pe toți copiii Tăi (...).