Păcatul dezbină adunările!

Fratele Traian Dorz la sfatul frățesc din Galați, în casa fratelui Mihai Pușcașu – 22 octombrie 1981

O introducere făcută de fratele Traian Dorz înainte de începutul adunării

E mare lucru să ne putem întâlni și să putem petrece împreună doi sau trei în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, nu numai pentru că totdeauna avem făgăduința Domnului că unde doi sau trei se adună în numele Lui acolo este și El. Adunarea asta presupune nu numai întâlnirea trupurilor, ci adunarea, întâlnirea sufletelor.

Spune așa frumos în Faptele Apostolilor când se vorbește despre pogorârea Duhului Sfânt! Zice: „În ziua aceea când frații erau împreună laolaltă...”. Împreună și laolaltă! Nu-i fără rost repetarea acestui cuvânt cu același sens. Pentru că, a fi împreună sau laolaltă pare, la prima vedere, cam același lucru. Dar înțelesul acesta de acolo: „împreună” și „laolaltă”, nu-i o repetare inutilă, nefolositoare, ci-i chiar o subliniere foarte importantă. Când frații se adună laolaltă trebuie să fie împreună. Adică nu numai trupește, ci și sufletește să fie împreună. Acolo Duhul Sfânt Se revarsă și acolo dă Dumnezeu binecuvântarea.

Ăsta este un mare și un necesar adevăr. Oricând ne adunăm laolaltă să fim împreună. Asta este condiția pogorârii Duhului Sfânt. Dacă noi nu suntem și laolaltă, și împreună, adică și trupește, și sufletește uniți când ne adunăm în numele Domnului, Duhul Sfânt nu Se coboară. Și noi ne întoarcem tot goi și ne întoarcem tot fără putere, și ne întoarcem fără nici un rod duhovnicesc și de la adunare, și de la biserică, și de la întâlnirile noastre frățești, și de oriunde ne ducem doi sau trei, dacă nu suntem și împreună când suntem laolaltă.

Lucrul acesta se vede acum foarte limpede pretutindeni. Frații sunt laolaltă, dar nu mai sunt împreună. Și Hristos suferă, și Duhul Sfânt nu Se revarsă. Nu-i putere, nu-i rod, nu-i transformare, nu-i schimbare, nu-i har și nu-i nici un fel de bucurie duhovnicească, cum ar trebui să fie. Se adună laolaltă, dar nu mai sunt împreună... Când se mai și adună laolaltă... De cele mai multe ori (uite, cum e cazul și aici) nici nu se mai adună laolaltă. Atunci cum să fie și împreună? Foarte rău! Cauza nu sunt versetele Domnului; cauza e păcatul! Nu versetele Domnului ne despart! Niciodată versetele Domnului n-au despărțit pe credincioși. Păcatul este cel care desparte. Însă aceia care trebuie să găsească lacrimi și pocăință găsesc justificări, îndreptățiri, scuze. Găsesc interpretări ale Cuvântului lui Dumnezeu, ca să-și justifice păcatul, nu să și-l osândească. Dacă ne-am judeca singuri, spune Cuvântul lui Dumnezeu, n-am fi judecați.

...Până vor veni ei, am vrea să ne rugăm împreună. Dacă vor veni... (...)

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Tatăl nostru care ești în cer, sfințească-se numele Tău. Vină împărăția Ta și facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită... și nu ne duce pe noi în ispită... ci ne mântuiește și ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția, puterea și slava acum și-n veșnicie. Amin.

Doamne Dumnezeul și Tatăl nostru, stăm pe genunchii noștri și stăm în fața Ta. Și ar trebui să ni se umple inima de durere și fața de rușine, și ochii de lacrimi ori de câte ori venim în stări nepotrivite înaintea Ta. Căci Tu, de la noi, aștepți roade care însoțesc mântuirea și care însoțesc legământul, și care însoțesc pocăința, după cum Ți-am făgăduit noi Ție în ziua neuitată a legământului nostru cu Tine și al Tău cu noi. După ani de zile, când Tu ne-ai sădit în via Ta aceasta frumoasă și dulce, și scumpă a Lucrării Tale, în care au muncit lucrători sfinți și [au făcut] lucrări binecuvântate, după ani de la răsădirea noastră aici, iată ce roade aducem... Tu cauți mereu sub frunzele vorbelor și predicilor noastre roadele blândeții, bunătății, răbdării, credincioșiei, curăției, ascultării de Tine... dar unde sunt, Doamne, aceste roade?

Îndură-Te și mai ține-ne, mai rabdă-ne, mai lasă-ne, Doamne... mai sapă împrejurul nostru, mai pune îngrășământ de lacrimi, de Cuvântul binecuvântat, mai mustră-ne, mai îndeamnă-ne, mai îndreaptă-ne, poate, Doamne, se va hotărî și inima noastră să aducă roade vrednice de pocăință, ca să Te bucuri și să nu vină vremea securii și vremea tăierii și să fim îndepărtați.

Ai milă, Doamne, de cetatea aceasta în care sunt atâția care se laudă că sunt slujitorii Tăi, ostașii Tăi, lucrătorii Tăi... dar trăiesc ca și cum niciodată nu Te-ar fi cunoscut pe Tine și ca și cum n-ar avea în buzunarul lor, pe masa lor, în casa lor Cuvântul Tău scris, care stăruie acolo ca o mărturie strigătoare, dar neascultată. De ani și de ani... Doamne Dumnezeul nostru, să nu fim așa până în ziua Judecății, până în ziua morții, ca să nu auzim în clipa aceea blestemul Tău și alungarea Ta. Trezește-ne mintea sănătoasă prin înștiințările Cuvântului Tău, măcar acum când vremurile strigă pe noi că venirea Ta este așa de aproape; când împrejurările prin care trecem ne înștiințează că sfârșitul este așa de aproape... Când Cuvântul Tău ne arată cât de multă vreme a trecut de când bunătatea și îndurarea Ta tot așteaptă un rod. Până când să Te ispitim, Doamne? Până când să Te întristăm mereu? Până când să Te lăsăm mereu să ne vorbești în zadar, și noi să n-ascultăm?

Te rugăm, îndură-Te și binecuvântează-ne, și ajută-ne, și ascultă-ne, și izbăvește-ne Tu din starea aceasta. Trezește-ne pe toți. Fă-l pe fiecare să-și cunoască partea lui de vină și să se pocăiască în fața Ta. Să se împace întâi cu Tine, Doamne, că, dacă ne împăcăm cu Tine cu adevărat, ușor ne putem împăca și cu frații! Dar dacă cu Tine nu ne împăcăm, atunci cum să putem trăi în pace cu ceilalți?... Păcatul pune zidul de despărțire între noi și Tine, între noi și frați. Îndepărtează păcatul și atunci Te vom vedea limpede și ne vom vedea cu dragoste totdeauna unii cu ceilalți.

Îți mulțumim că ne-ai ajutat până astăzi. Îți mulțumim pentru această clipă.

Te rugăm să binecuvântezi sufletele scumpe pe care le-ai adunat aici și cu care împreună stăm pe genunchi acum în fața Ta.

O, Dumnezeul nostru... binecuvântează sufletul iubit care a plecat din locul acesta. Care și-a luat locul la masa Ta cerească. Ajută-ne și pe noi să ne sfârșim cu bine călătoria, ca să ne putem odată revedea pentru totdeauna la bucuria unde ne aștepți Tu și unde ne, așteaptă scumpii noștri care au plecat înaintea noastră, pentru că și-au sfârșit cu bine lupta și alergarea lor. Îți mulțumim pentru toți cei care sfârșesc cu bine această luptă în acest loc atât de primejdios și primejduit. Îți mulțumim pentru toți iubiții noștri care au trecut biruitori în veșnicie. Ei se bucură acum pe marea de cristal, cântând, încununați, slavei Tale. Și se roagă acolo să ajungem cu bine și noi. Ajută-ne, Doamne, să ne socotim străini și călători pe pământ, ca să putem aștepta, dori și primi cât mai curând și mai fericiți Împărăția Ta și locul ceresc.

Binecuvântează-ne pe cei care am mai rămas de ei. Dă-ne putere și râvnă, ca amintirea lor să ne facă și pe noi să stăruim și mai mult și să alergăm și mai frumos, să ne ostenim și mai harnici, pentru ca să putem aduce rod vrednic de pocăința noastră. Să ne. găsești, Părinte Bun, Bunule Vier, să ne găsești cu rod când ne vei cerceta Tu. Să nu ne tai și să nu ne scoți afară din via Ta. Ci să ne binecuvântezi ca pe niște pomi roditori și credincioși, ca pe o sămânță care a adus rod bun: treizeci, șaizeci și o sută.

Îți mulțumim pentru că ai fost cu noi până aici. Fii cu noi și de data aceasta și acest scurt timp pe care ni l-ai rânduit să-l putem petrece împreună fă-ni-l folositor, spre mântuire și spre viața veșnică. Bunele Tale cuvinte fă să găsească răsunet în inimile noastre și toate îndemnurile Tale ajută-ne să le ascultăm.

E ceasul cel din urmă poate... Ajută-ne, Doamne, să nu ne trezim prea târziu, ci să fim găsiți la timp, vrednici să intrăm pe porți în cetate și să ne bucurăm la Pomul Vieții.

Încă o dată Îți mulțumim pentru această clipă și încă o dată Te rugăm, fii cu noi tot timpul stării noastre împreună. Dă-ne Tu Cuvântul Tău, iar Duhul Tău să-l zidească temeinic în inima noastră, să aducă rod bun.

Căci pentru toate, numai Ție dorim să-Ți aducem lauda, slava, închinăciunea și mulțumita noastră până în ziua când vom intra pe Porțile Veșniciei și mântuirii.

Slavă veșnică Ție, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul nostru. Amin. Slăvit să fie Domnul!

(Se cântă cântarea Iisuse-al meu Prieten bun)

Cuvântul fratelui Traian Dorz

Aceasta este una dintre primele cântări ale noastre. Ce minunată era nu numai atmosfera care se desprinde din tot cursul acestor cântări, ci și simțământul, și amintirile frumoase pe care le avem despre vremea dragostei noastre dintâi! Despre vremea dintâi a credinței noastre și a începutului frumos al Lucrării Domnului din care El a făcut să facem parte și noi.

Ce bine-i când totdeauna ne întoarcem cu gândul și cu amintirea spre început! Nu numai pentru ca să ne putem orienta mai bine în prezent, ci și ca să putem merge mai frumos și mai drept în viitor. Cine nu se orientează mereu și nu-și aduce mereu aminte de trecut, acela nu va ști nici să gândească sănătos în prezent și nici să se orienteze sănătos în viitor. Așa frumos încep toate Evangheliile: cu începutul. Evanghelia de la Matei începe cu geneza Mântuitorului. Și Luca vorbește... Marcu... toți. Ioan vorbește despre începutul cel binecuvântat și fericit al Cuvântului de la început. Pentru că niciodată nu poți clădi bine, dacă nu pui de la început o temelie sănătoasă.

Sfântul Apostol Pavel spune așa de frumos în Epistola sa către Corinteni, capitolul 3, despre temelia unică, singură, puternică care a fost pusă o dată pentru totdeauna și pe care nimeni n-o mai poate schimba. Nimeni nu mai poate pune altă temelie, decât Hristos. Însă vorbește după aceea foarte mult și foarte apăsat despre felul cum fiecare zidește deasupra. De multe ori am citit noi cu toții - sau presupun că am citit - locul acesta de la Corinteni în care spune: „Fiecare să ia seama bine cum clădește deasupra. Și ce clădește deasupra. Unii clădesc aur, argint, pietre scumpe. Alții clădesc lemn, fân și trestie. Lucrarea fiecăruia, este scris că va fi trecută prin foc. Și focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia. Și cum a fost fiecare lucrător și fiecare lucrare”.

Ce avertismente serioase, ce înștiințări aspre avem noi în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la toate aceste adevăruri atât de importante, atât de necesare, atât de cutremurătoare pentru noi! Dar, pentru că ne-am obișnuit cu aceste lucruri, nu mai considerăm valoarea lor reală. Și socotim și cuvintele lui Dumnezeu tot așa de fără importanță și fără de gravitate ca și cuvintele noastre.

Cuvântul însuși, acest dar divin pe care Dumnezeu l-a dat numai omului, cuvântul însuși este o valoare, o noțiune, un dar, un lucru așa de mare, încât noi nici nu ne putem da seama. Cuvântul, adică mijlocul de a-ți exprima gândurile și de a te face înțeles de semenul tău prin sunetele acestea clare și înțelese, este un dar de la Dumnezeu. Numai omului i-a dat Dumnezeu acest dar de a-și putea exprima gândul și simțământul său față de semenul său. De a-și putea împărtăși simțirile și impresiile sale, convingerile sale și dorințele sale semenului său. Noi nu ne dăm seama de valoarea cea mare, de prețul cel mare al cuvântului. Numai când vezi câte-un om [care], printr-un accident nefericit, e lipsit de acest dar, un om sau un animal pe care-l vezi cum dă toate semnele că ar vrea să spună, cum ar vrea să-și exteriorizeze simțirile lui și nu poate, atunci îți dai seama ce nefericit e acela care nu poate avea cuvântul de a-și exprima dorința și gândirea sa.

Ce fericit este când, având o ființă iubită, nouă Dumnezeu ne-a dat cuvântul prin care să-i putem spune: „Te iubesc!”. Să-i poți spune: „Simt o așa mare dragoste față de tine!” Sau să-i împărtășești durerea. Și să simți că ți-o înțelege și că parcă ți-o ia cu mâna și îți ușurează sufletul când ți-o împărtășești. Acest mijloc prin care noi putem să comunicăm aceste lucruri între noi sau să ascultăm astfel de simțiri și de dorințe, și de expresii din partea ființelor iubite, astfel de mijloc este cuvântul. Ce importanță, ce valoare, ce lucru mare este cuvântul pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă! Aceasta și când e vorba de cuvântul nostru. Ce mare lucru este să poți spune tu cu cuvântul tău, împărtășind ființelor care te înconjoară simțămintele tale, să te poți face înțeles în așa fel, încât să-i faci să te înțeleagă și să înțeleagă, și să aibă același fel de a gândi și simți ca și tine prin acest mijloc al cuvântului.

Dacă nu ne-ar fi dat cuvântul, ce-am putea noi face? Am fi așa de izolați și de străini unii de alții cum sunt animalele sau lucrurile între ele, care nu-și pot comunica simțirea și gândirea proprie celorlalte.

Și, dacă cuvântul nostru prin care noi ne putem împărtăși, bucura, ușura, ferici, mângâia în mijlocul celorlalți ai noștri e de o așa mare importanță, de câtă importanță este Cuvântul lui Dumnezeu prin care El ne împărtășește gândirea Lui, simțirea Lui, dorința Lui, porunca Lui, voia Lui! Și prin care noi Îi putem, în rugăciune, împărtăși lui Dumnezeu la fel: gândirea, simțirea, dorințele, cererile, mulțumirile, dragostea noastră.

Însă am spus: din cauza obișnuinței cu aceste lucruri, noi nu le mai socotim și nu le mai prețuim adevărata lor valoare.

Dumnezeu ne-a dat nouă cuvântul ca să ne putem face cunoscute gândurile și simțirile inimii unul celuilalt. Și totuși atât de mulți oameni folosesc cuvântul nu ca să-și arate gândurile, ci să și le ascundă. Nu ca să arate adevărul din inimă, ci să și-l ascundă. Și altfel comunică celorlalți din jurul lor impresii false, impulsuri mincinoase și-i fac pe ceilalți să înțeleagă rău ceea ce ar trebui să înțeleagă bine. Și-i fac pe ceilalți să înțeleagă altceva decât sunt în realitate simțămintele și gândurile din inimile lor.

Atât de mulți oameni folosesc acest dar al lui Dumnezeu în chip fals! Să-și ascundă gândurile, nu să și le-arate. Atât de mulți oameni te mint... Vorbesc frumos, când în inima lor este răutate. Vorbește de dragoste de-aproapelui său și-n inima lui este dor de răzbunare și ură. Vorbește prietenește, când el are în inimă gândul vânzării, înșelăciunii, minciunii, trădării, neascultării.

Și omul falsifică astfel nu numai cuvântul său, dar, obișnuindu-se să-și falsifice propriul său cuvânt, s-a obișnuit să falsifice Cuvântul lui Dumnezeu. Și atunci interpretează rău Cuvântul lui Dumnezeu, nu cum a vrut Dumnezeu și cum l-a pus Dumnezeu acolo, ci cum vrea el să-l înfățișeze, pentru ca să-și ascundă gândurile, să-și acopere păcatele pe care nu vrea să le părăsească și de care nu vrea să se lepede și să se pocăiască.

Astfel s-a ajuns la o sută, la o mie, la... nu știu câte mii de interpretări ale aceluiași Cuvânt al lui Dumnezeu. Fiecare falsificând înțelesul lui după interesul său. Are Dumnezeu o mie de Biblii? O mie de cuvinte? O mie de adevăruri? Câte secte, câte grupări, câte interpretări străine sunt? Nu. Cuvântul lui Dumnezeu este unic. Însă omul, prin șiretenia lui și prin mijloacele lui de amăgire, prin metoda lui vinovată și blestemată de a falsifica Cuvântul lui Dumnezeu și de a-și acoperi gândurile sale, interpretează fals și înfățișează tendențios Cuvântul lui Dumnezeu cel limpede și clar. Pentru ca să-și acopere mârșăvia faptelor de care nu vrea să se pocăiască și să-L facă pe Dumnezeu vinovat de propriile sale păcate.

Cel care iubește băutura folosește, pentru justificare și îndreptățire a păcatului său, Cuvântul Evangheliei: „Doar și Mântuitorul a băut la nunta din Cana”; „doar și Mântuitorul a prefăcut apa în vin”; „doar și Sfântul Pavel spune lui Timotei să nu bea numai apă, ci să folosească și puțin vin”; și... „doar nu spune: «Să nu beți». Spune: «Beți, dar să nu vă îmbătați»”. Și găsește astfel îndreptățire pentru păcatul de a bea, când Cuvântul lui Dumnezeu spune clar celor credincioși: „Nu puteți bea și paharul lui Dumnezeu, și paharul dracilor”. Nu puteți bea! Care este paharul dracilor? Cel care nu este paharul lui Dumnezeu. Paharul lui Dumnezeu știm că este acela pe care Mântuitorul l-a binecuvântat și l-a întins ucenicilor Săi, zicând: „Beți din acesta toți, acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor”. Acesta este unicul pahar al lui Dumnezeu. Singurul pahar oferit de Domnul și care este justificat pentru cei credincioși. Paharul de la Timotei era medicament, nu băutură.

Însă omul, obișnuit să-și mintă propriul său cuvânt, minte și cuvintele lui Dumnezeu, deși în atâtea locuri este scris: „Nu vă înșelați, Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit”; „Nu vă înșelați, ce seamănă omul, aceea va secera”; „Nu vă înșelați, numai cine trăiește în neprihănire este neprihănit”; „Nu vă înșelați, nimic întinat nu va intra acolo”. De atâtea ori scrie în Cuvântul lui Dumnezeu:

„Nu vă înșelați”...

Nu vă înșelați răstălmăcind Cuvântul lui Dumnezeu și înfățișându-l așa cum ați vrea voi să fie, pentru a vă acoperi păcatele voastre. Căci nu-L puteți minți, nici înșela pe Dumnezeu. Cel mult, vă mințiți și vă înșelați pe voi înșivă. Dacă vreți să mergeți la pierzare, nu folosiți Cuvântul lui Dumnezeu! Mergeți fără el. Dar dacă vreți să mergeți la mântuire, nu-l interpretați tendențios, pentru a vă îndreptăți păcatul. Nu folosiți Cuvântul lui Dumnezeu răstălmăcindu-l; ci citindu-l așa cum este scris. Nu v-amăgiți. Pe Dumnezeu nu-L putem înșela. Chiar dacă noi răstălmăcim Cuvântul Său, aceasta nu ne va fi spre justificare, spre îndreptățire, ci spre o și mai mare osândă, pentru că, în loc să fim sinceri să și spunem: „Noi iubim păcatul și dorim să facem păcatul, pentru că nu ne putem despărți de el”, spunem: „Noi iubim păcatul pentru că, Cuvântul lui Dumnezeu ne dă voie să-l facem”...

Este scris: „Vai ție, celui care torni de-aproapelui tău băutură îmbătătoare în pahar. Vei fi și tu silit să bei vinul mâniei lui Dumnezeu”.

Și noi trecem pe lângă aceste cuvinte ca și cum ele n-ar fi cuvintele lui Dumnezeu și n-ar fi scrise în Biblia care stă pe masa noastră. De ce? Pentru că ne-am obișnuit și cu Biblia. Ne-am obișnuit să o avem pe masa noastră, s-o ținem pe dulapul nostru sau chiar în buzunarul nostru. Dar nu trec oare zile și poate săptămâni, dacă nu și mai mult... fără ca noi să deschidem Biblia care stă pe masa noastră? Biblia așteaptă mereu să o deschidem. Stă pe masa noastră închisă și așteaptă. Dimineața n-avem vreme pentru că suntem foarte preocupați de treburile dimineții, de piață, de serviciu, de celelalte. Biblia așteaptă după piață, după serviciu. După ce venim de la serviciu și de la piață, Biblia așteaptă, dar noi n-avem vreme, pentru că sunt alte treburi, sunt alte ocupații. Chiar dacă n-avem alte ocupații mai deosebite, avem ziar, avem lucru de mână, avem o vecină, avem un prieten... Biblia așteaptă după prieten, așteaptă după vecină, așteaptă să terminăm împletitura, așteaptă să terminăm mâncarea. Vine seara, cei mai mulți... începe programul televizorului. Biblia așteaptă după televizor, Biblia așteaptă după toate... Și pe urmă nu mai are timp și omul se culcă obosit și Biblia a așteptat toată ziua. Mâine începe același lucru și Biblia așteaptă; și Cuvântul lui Dumnezeu așteaptă. Și rugăciunea așteaptă, și pocăința așteaptă, și adunarea așteaptă, și toate așteaptă. Și noi n-avem timp, pentru că totdeauna avem ceva mai urgent și mai important de făcut.

Mergem la biserică... abia așteptăm să treacă un moment al slujbei și trebuie să mergem acasă, pentru că avem cine știe ce alte lucruri mai urgente de făcut. Vizite prietenești, plimbări undeva, poate un program deosebit într-o parte și alta... și Biblia așteaptă, și Domnul așteaptă, și mântuirea așteaptă după noi.

La adunare mergem târziu, pentru că suntem obosiți; și terminăm repede, pentru că începe serialul la televizor. Și Biblia așteaptă, și Domnul așteaptă. Ceasul nostru este mereu cu întârziere. „Mai avem vreme... Acuma suntem preocupați de problema asta, mâine de cealaltă, de cealaltă, și ceasul nostru fals și mincinos ne încredințează că mai avem vreme, mai avem vreme. Până când vine Ziua Judecății, îngerul morții, chemarea lui Dumnezeu: „Gata! A sosit timpul, s-a sfârșit vremea harului, de-acuma începe vremea judecății”.

Se spune despre un om că se tot ruga lui Dumnezeu să-i trimită îngerul morții, că el are să se înțeleagă asupra unui lucru cu acest înger. Și s-a tot rugat lui Dumnezeu să-l trimită pe acest înger, să se poată înțelege cu el asupra unui lucru foarte important pe care el are neapărat să-l pună la punct cu acest înger care vine și cere sufletul omului când nici nu se așteaptă. Și odată i s-a înfățișat îngerul morții și i-a zis:

- Omule, tu te-ai rugat mereu lui Dumnezeu să mă trimită, că ai să-mi spui ceva. Iată că am venit. Spune-mi, ce ai de gând să-mi spui?

Zice:

- Eu te rog foarte mult ca, atunci când se va apropia timpul să-mi iei sufletul, să mă înștiințezi cu mult timp înainte, cel puțin cu un an. Pentru ca să știu eu să mă pregătesc pentru ziua aceea.

- Bine, a zis îngerul, să știi că am să te înștiințez. Și a plecat.

Au trecut anii, omul a început să îmbătrânească, părul la tâmple a început să-i încărunțească, dinții să-i cadă, ochii să i se împăienjenească, durerile să-i vină și în șale, și în picioare, răsufletul tot mai greoi, mișcările tot mai grele, durerile tot mai mari. Și într-o zi a apărut îngerul morții.

- Ei, gata! A sosit timpul să-ți iau sufletul și să plec.

- Păi, zice, stai! N-a fost înțelesul între noi să mă înștiințezi măcar cu un an înainte, ca să știu, să mă pregătesc?

- O, zice, te-am înștiințat cu mulți ani înainte!

- Cum? !

- Păi atunci când perii tăi au început să încărunțească, când ochii... să se împăienjenească, dinții au început să cadă, răsufletul tău să se îngreuieze, mișcările tale... durerile... astea erau înștiințările mele. N-ai înțeles? Dacă n-ai înțeles, vremea s-a sfârșit. Timpul harului tău s-a terminat. Hai! Și a trebuit să plece plângând și văitându-se.

Câte înștiințări avem noi în Cuvântul lui Dumnezeu! Câte ar trebui să ne mai fi scris, să ne mai fi spus Dumnezeu ca să ne fie de-ajuns? În atâtea locuri s-a scris: „Să știți că în vremurile din urmă vor fi vremuri grele. Că oamenii vor fi așa... așa... așa... Veți auzi, veți vedea semne, cutremure, foamete, războaie, greutăți, boli, necazuri și atât de multe alte înștiințări pe care, din zi în zi, tot mai multe și tot mai grele, le vedem sub ochii noștri. Pe urmă ni s-a spus: „Dragostea se va răci; credința se va pierde; oamenii se vor abate de la adevăr, să asculte istorisiri închipuite; își vor da învățături și învățători după poftele lor și vor căuta încoace și încolo, vor alerga și vor face tot felul de lucruri neîngăduite; și, uitând Cuvântul lui Dumnezeu, se vor pierde într-o mulțime de interpretări vinovate”. Nu vedem noi aceste înștiințări acum? Cum să ne înștiințeze mai mult și mai aspru Domnul?

Și totuși, iată că, obișnuindu-ne cu nerespectarea propriului nostru cuvânt, am ajuns să nu mai respectăm și să nu mai înțelegem nici Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul veacului acestuia, rătăcirile de la adevăr, interpretările false, încredințările mincinoase, hristoșii mincinoși, tot felul de profeții înșelătoare în fiecare zi trec pe lângă urechile, pe lângă ochii și pe lângă mințile noastre, ale tuturor. Și noi nu le băgăm în seamă. Va veni o clipă când dintr-o dată vom vedea semnul Fiului omului și pe El venind pe norii cerului. Mulțimea cea de îngeri nenumărați sunând cu trâmbițele judecății. Ne vom trezi atunci. Sigur că ne vom trezi toți, pentru că se vor trezi și morții. Și atunci va începe acel „Vai, vai care nu se va mai sfârși niciodată, pentru cea mai mare parte dintre credincioși. Credincioșii de azi...

Nu-s așa de mulți ani de când noi am început calea credinței. Eu mi-amintesc foarte bine că atunci când ne-am întors la Domnul noi am văzut adevărata trăire a Evangheliei. Așa o atmosferă de credincioșie, de dragoste, de cutremur sufletesc și de trăire sfântă era între toți frații! Nu era nici cea mai mică deosebire de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu nicăieri, în toată mulțimea zecilor și sutelor de mii de frați, de la o margine a țării la cealaltă. O dragoste, o încredințare, o singură convingere duhovnicească și o singură credință și învățătură erau peste toți. De ce? Pentru că era trăirea cea cutremurătoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Omul își respecta cuvântul său. Începând din clipa când el a pus legământul și când, pe genunchi, în mijlocul adunării, în fața lui Dumnezeu, a spus cuvântul cel adevărat și cutremurător al predării și al legământului său, de atunci fiecare credincios și-a respectat cuvântul său în cel mai cutremurător fel. N-a îndrăznit nimeni să dea o altă interpretare nici unui cuvânt, decât aceea care acoperea realitatea. Fiecare spunea adevărul din inimă. Adică nu spunea un alt adevăr în cuvânt, decât cel pe care îl avea în inimă. Îi spunea adevărul din inimă, nu numai că spunea din toată inima adevărul. Da, spunea adevărul din inima sa. Nu era în inimă un cuvânt și în gură alt cuvânt. Nu era în inimă un adevăr și în gură un alt adevăr. Oamenii, frații își respectau într-un mod cutremurător de adânc și de sfânt cuvântul lor; cuvântul dat lui Dumnezeu, cuvântul dat Lucrării, cuvântul dat fraților. Și, pentru că își respectau cuvântul lor, respectau Cuvântul lui Dumnezeu și nu-l interpretau altfel, decât așa cum era el în realitate și în adevăr.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Noi n-avem nici o putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr”. Pentru că sunt oameni care au putere împotriva adevărului. „Noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, zice el, cum fac unii.” Pentru că unii strică Cuvântul lui Dumnezeu intenționat sau neintenționat. Știe Dumnezeu pe fiecare în ce măsură cu intenție sau fără intenție strică, alterează, interpretează tendențios și înfățișează fals Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu!... Dumnezeu are un singur Cuvânt. Și acela acoperă o singură realitate. Și omul trebuie să fie convins că acest cuvânt e adevărul, adică e realitatea nealterată, neacoperită, neînjumătățită, nefalsificată. Adevărul și realitatea cea care este. Cum spune El: „Eu sunt cel ce sunt”. El este cel ce este. Adică adevărul nestricat. Realitatea cea nefalsificată, cea unică.

Omul are o mie de interpretări, pentru ca să-și ascundă realitatea inimii lui și să înfățișeze înțelesul cuvântului diferit de realitatea din inima sa. Am vorbit despre asta. Și, din pricină că oamenii s-au obișnuit să-și falsifice cuvântul, ca să-și ascundă gândurile prin cuvânt, nu să și le arate, fac același lucru și cu Cuvântul lui Dumnezeu, păcătuind astfel împotriva propriei lor mântuiri, dar și împotriva adevărului lui Dumnezeu. Noi nu ne dăm seama nici de valoarea cea mare a cuvântului, a acestui dar al cuvântului pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă ca să ne împărtășim unii altora adevărul. Și nu ne dăm seama, din pricina acestui lucru, nici de marea valoare a Cuvântului lui Dumnezeu, care ne înfățișează din partea Lui adevărul.

Cum însă noi falsificăm cuvintele noastre fără scrupul, fără teamă, fără cinste, fără rușine, fără groază, am început să falsificăm și cuvintele lui Dumnezeu. Și, folosind falsificarea propriilor noastre cuvinte în folosul nostru firesc, lumesc și vinovat, folosim și falsificare cuvintelor lui Dumnezeu tot în acest folos; pentru a ne justifica neascultarea, pentru a ne îndreptăți păcatul, pentru a ne acoperi nelegiuirile, pentru a ne salva interesele noastre, fără să ne gândim la consecințele îngrozitoare ale morții care ne pândește în urma acestui păcat.

Iată dovada acestor lucruri: atâtea felurite interpretări ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale aceluiași Cuvânt al lui Dumnezeu. Iată dovada dezbinărilor, tulburărilor, neînțelegerilor, fracțiunilor, partidelor printre credincioși. Nu versetele Domnului, nici adevărul Lui nu dezbină. Păcatul dezbină! Și păcatul începe de acolo de unde noi folosim cuvântul pentru a ascunde gândurile noastre și pentru a falsifica gândurile lui Dumnezeu în folosul păcatului nostru. Și, mergând pe această cale a păcătuirii împotriva lui Dumnezeu, ajungem din ce în ce tot mai departe, fără să ne dăm seama ce lucru îngrozitor și ce păcat mare este acesta. Este scris: „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este lumină, avem părtășie unii cu alții. Și Sângele Lui ne curățește de orice păcat”. Deci, este un „dacă” la începutul acestor trei condiții. „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este lumină”, deci nici un rabat la umblarea în lumină. Cum a umblat Hristos, așa trebuie să umbli: în lumină, adică în curăție, în nevinovăție, în ferirea de păcat. Astea-s condiții ale lui Dumnezeu! Ale Cuvântului celui veșnic și sfânt al lui Dumnezeu. Dacă umblăm în lumină după modelul Lui, după exemplul Lui, după felul Lui... Este scris: „Cine zice că crede în Iisus trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus”. Nici un rabat nu-i aici. Pentru că este scris apoi: „Să nu vă înșelați, nimic întinat nu va intra acolo. Nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună”. În spurcăciune lăuntrică și în minciuna prefăcătoriei în afară... Într-un adevăr și o realitate ascunsă înăuntru și într-o interpretare și o înfățișare falsă arătată în afară.

Când am venit la Domnul așa am înțeles Cuvântul. Când am ascultat cuvântul sfânt al sfinților înaintași ai noștri, care au trăit în sfințenie Cuvântul lui Dumnezeu: Părintele Iosif, fratele Marini, ceilalți frați ai noștri, aceștia au trăit într-o cutremurătoare sfințenie Cuvântul lui Dumnezeu. În înfrânare, în evlavie, în răbdare, în tăcere, în rugăciune, în lacrimi, în jertfe, într-un chip cutremurător al trăirii personale și permanente în această sfințenie a Cuvântului sfânt. Așa valoare, așa nivel, așa frumusețe a avut Evanghelia pe care am auzit-o noi și care ni s-a vestit nouă. Pe temelia jertfei lui Hristos, așa jertfe frumoase și sfinte au zidit înaintașii noștri. Ei au putut spune așa cum a zis Sfântul Apostol Pavel, că: „Prin suferințele mele împlinesc ceea ce mai lipsea suferințelor lui Hristos pentru Trupul Său, care este Biserica”. Oamenii aceștia au trăit așa o viață de adâncă predare și de așa o valoare înaltă în Evanghelie, cum cere Hristos. Așa a fost jertfa lor de curată, încât ea s-a încadrat și s-a sudat, și s-a lipit, și s-a închegat armonios și divin cu Jertfa lui Hristos. Ca un preț răscumpărător și ca o garanție minunată la temelia și la sudarea continuării vieții Bisericii lui Hristos.

Așa temelie a avut Biserica. Așa jertfe au avut înaintașii noștri, încât ele s-au sudat etern și divin cu Jertfa Mântuitorului nostru, întregind astfel prețul răscumpărător și garanția mântuirii noastre.

De aceea, pe temelia care a fost Hristos - cum spune la 1 Corinteni 3, care a fost pusă și care nu mai poate fi schimbată, și care este Hristos -, fiecăruia ni s-a atras atenția cum zidim și ce zidim pe această temelie. Nu numai cum vorbim. Nu numai ce adevăruri și ce interpretări aducem Cuvântului lui Dumnezeu, ci cum trăim noi înșine acest Cuvânt.

În scrierile sale, Sfântul Evanghelist Luca [spune] așa: despre tot ce a început să facă și să propovăduiască Iisus”. Întâi să facă, apoi să propovăduiască. Pentru că El întâi a vrut să fie, apoi să facă. Întâi să fim, apoi să facem ni s-a cerut și nouă. Pe temelia care a fost [pusă], Hristos. Nu numai felul în care trebuie să zidim, ci și materialul cu care zidim are cea mai mare importanță. Dacă nouă ni se cere să avem noi înșine în noi acel material de durată și de valoare care închipuie aurul, argintul și pietrele scumpe, are foarte mare importanță apoi și felul cum zidim acest material. Adică întâi să fim, să avem valoarea, durata și prețul (...) a ceea ce este etern și frumos înaintea lui Dumnezeu; și după aceea și felul cum trăim și cum lucrăm (...) ni se cere să fie potrivit Cuvântului lui Dumnezeu.

Ce-am vrut eu să spun prin aceasta? [Despre] urmările nefericite pe care le vedem astăzi în adunările credincioșilor... [ale celor] ziși credincioși în Lucrarea lui Dumnezeu, în Lucrarea Oastei (că n-avem nimic de-a face cu cei din afară; pe aceștia îi va judeca Dumnezeu. Dar datoria noastră este să judecăm ce este înăuntrul nostru, pentru că avem porunca aceasta. Și să ne îndemnăm unii pe alții la dragoste și la fapte bune). Ei, realitatea de astăzi, care contrastează atât de izbitor și e îngrozitor de diferită de realitatea de la început, trebuie să o limpezim între noi acum.

Dacă sunt adunări ale acelor suflete care poartă același nume, care susțin că au aceeași învățătură, care pretind că au aceeași credință, [dar care] sunt totuși diferite, despărțite, dezbinate, împărțite, fracționate, învrăjbite, cauza nu-i Cuvântul lui Dumnezeu, nici versetele Domnului. Cauza este păcatul. Cauza este răul care a intrat, în primul rând, în felul de a fi, apoi în felul de a face. Nu mai suntem cum trebuie să fim și nu mai facem cum trebuie să facem. Și acest lucru nu este, în primul rând, un rău pentru Dumnezeu, ci este, în primul rând, un rău pentru noi înșine. Nu pe Dumnezeu Îl înșelăm; nici Cuvântul și adevărul Său nu le putem strica, pentru că el este garantat de Dumnezeu și El Însuși are grijă de Cuvântul Său. Dar propria noastră mântuire ne-o pierdem sigur. Și pe noi ne înșelăm sigur. Și noi, îndreptând și îndrumând pe alții să meargă spre Împărăția lui Dumnezeu, prin felul acesta arătăm că mergem sigur spre împărăția diavolului. Arătând altora drumul spre cer, noi mergem sigur spre iad.

Fraților, să nu ne înșelăm. În felul acesta mergem sigur spre iad. Și cuvântul din seara aceasta ne va fi, în ziua Judecății, un martor acuzator de neînlăturat. Mergem sigur spre iad în felul acesta, crezând că putem să slujim și lui Dumnezeu, și lui Mamona; crezând că putem merge pe urmele lui Iisus și cu lumea, și cu păcatul, și cu Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile noastre; crezând că putem să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu și să facem parte din ceata sfinților, martirilor, mucenicilor care cântă lui Dumnezeu pe marea de cristal, legănând finici veșnici și cu harfele de aur în mâini. Oamenii aceștia sunt cei de la Evrei 11, despre care este scris: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin munți, prin peșteri, prin crăpăturile stâncilor, au suferit, au flămânzit, au fost chinuiți, bătuți, omorâți, tăiați în două cu fierăstrăul”.

Sfântul Apostol Pavel spune așa: „Parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai disprețuiți de pe lumea aceasta. Până în ziua de astăzi umblând goi, flămânzi, din loc în loc”... Cine-i gol și flămând, și umblă din loc în loc? Cerșetorii! Flămânzi, goi, umblând din loc în loc... „Când suntem batjocoriți, ne rugăm. Când suntem prigoniți, răbdăm. Când suntem disprețuiți, suferim. Până în ziua de astăzi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor”. Asta a fost viața martirilor, mucenicilor, sfinților care cântă acum pe marea de cristal.

Cu ei vrem noi să fim, fraților? Între ei credem noi că vom ajunge? Cu televizorul?... Cu desfrâul?... Cu îmbuibarea de mâncare și băutură? Cu tot felul de lucruri neîngăduite? Nu ținem seama de post, nu ținem seama de rugăciune, nu ținem seama de sărbătoare. Mâncare e îmbelșugată, plapuma-i caldă, păcatu-i lângă noi... și ne desfătăm. La ce am renunțat noi din dragoste de Dumnezeu? Ce am părăsit noi, ce am suferit, ce am răbdat noi pentru Hristos, ca să avem pretenția și speranța că vom ajunge acolo? Ba încă să-i învățăm și pe alții cum se poate ajunge în Împărăția lui Dumnezeu...

Păcatul este cel care ne dezbină. Păcatul este. Noi ne înșelăm, fraților, crezând că și Dumnezeu este ca noi. Ne înșelăm interpretând după trebuințele și după pretențiile, și după comoditatea, după confortul, după dorințele firești din inima noastră Cuvântul lui Dumnezeu, ca să ne justificăm păcatul nostru, nu să ne pocăim și să ni-l părăsim; ci să ni-l îndreptățim, crezând că și în felul acesta se poate intra în Împărăția lui Dumnezeu, deși în atâtea locuri spune: „Nu vă înșelați, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit!”; „Nu vă înșelați, ce seamănă omul, aceea va secera; „Nu vă înșelați, numai cel care va trăi în neprihănire este neprihănit”. Dar în atâtea locuri și-n atâtea părți Cuvântul lui Dumnezeu trage aceste semnale de alarmă, ca să ne oprească înainte de a ne prăbuși în podul cel rupt. Cuvântul lui Dumnezeu așază semnalul pe roșu: „Stop! Opriți-vă! Nu mergeți mai departe! Pe calea păcatului nu se poate. În felul acesta nu se poate trăi. În felul acesta nu se poate ajunge, decât în iad”. Cuvântul lui Dumnezeu ne înștiințează. Și noi trecem peste roșu, noi trecem peste stop, noi trecem nebunește spre prăpastie. Până în clipa când ne prăbușim; și ni se deschid ochii prea târziu...

În felul acesta au trăit înaintașii noștri?...

Chiar dacă nu sunteți toți mai tineri ca vârstă, poate că sunteți totuși mai tineri ca credință. Sunt poate că... ultimul bătrân rătăcit și rămas să mai trag semnale de alarmă... pe care tot mai puțini le ascultă... Vă spun totuși, pentru că știu că vine vremea când veți afla sigur și pe viu aceste adevăruri. Nu le disprețuiți! În felul acesta nu se intră în Împărăția lui Dumnezeu. În felul acesta mergeți sigur la pierzare. Treziți-vă, dacă mai puteți, și veniți-vă în fire cum se cuvine. Nu puteți merge în Împărăția lui Dumnezeu cu paharul, cu televizorul, cu... toate lucrurile păcatului. Nu spun că, în ele însele, aceste lucruri sunt rele. Dar întrebuințarea pe care le-o dăm și pe care am început să le-o dăm în mod obișnuit ne duce sigur la rău. Nu bogăția în sine a fost osândită de Domnul, [ci] întrebuințarea rea a acestei bogății a fost osândită de Dumnezeu. Toate darurile lui Dumnezeu sunt bune, dacă se iau cu folosință. Există însă între ele o gradație, un hotar de la care ceva care este rău este rău prin sine însuși, chiar dacă noi am găsi cele mai nevinovate și mai frumoase interpretări ca să îmbunătățim și să înfrumusețăm păcatul și întrebuințarea lui. Există, pentru cel credincios, o limită. Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Dacă voiește cineva să vină după Mine... Dacă voiește! Dacă voiește cineva să vină după Mine, am să-i pun condiții. Că după Mine nu se vine fără condiții. Dacă nu voiește, nu-i spun nimica! Meargă cum vrea! Nu Mă interesează de cel care nu vrea să vină după Mine”.

El a zis: „Vă spun vouă, care Mă ascultați. Celor care nu M-ascultă sau nu vor să Mă asculte n-am să le spun nimic. Treaba lor! Să meargă unde vor! Să asculte ce vor, să umble cum vor, să citească ce vor, să petreacă cum vor... n-am să le spun nimic”. Lumii, Domnul nu-i spune nimic.

Dar celor care vor să vină după El, acelora are să le spună. Prima condiție: lepădarea de sine, luarea crucii și pășirea pe urmele Lui. Cum a pășit El. El spune: „Cum am făcut Eu, așa să faceți și voi”. El nu lasă nici un rabat. Dacă noi ni-L putem închipui pe Hristos făcător de băutură... dacă noi ni-L putem închipui participând la petreceri lumești... dacă noi ni-L putem închipui pe Hristos luând parte la aceste deșănțate petreceri și lucruri lumești ale veacului acestuia, umblând în chipul veacului acestuia, îmbrăcat în felul veacului acestuia, trăind în această imoralitate, în această deșănțată desfrânare în toate privințele: a ochiului, a gândului, a imaginației, a faptelor, a tuturor acestor lucruri, atunci să trăim și noi așa! Dar dacă și cel mai elementar bun-simț ne spune că Hristos n-ar fi putut și nu poate să trăiască în felul acesta, atunci să nu ne permitem nici noi ce nu Și-ar permite și nu Și-a permis niciodată Hristos.

Am spus mai înainte: Biblia stă pe masă. Zile întregi stă Biblia noastră pe masă și așteaptă. Nu de mult am fost la o adunare, la o stare de vorbă printre niște frați mai de departe. Și o soră spunea cu lacrimi: „Mă uit adeseori la Biblia mea cum așteaptă pe masă. Așteaptă Biblia mea după mine până mă duc cu vaca. Până vin cu vaca, n-am timp de Biblie. Așteaptă Biblia până dau la porci, așteaptă Biblia până fac mâncare, așteaptă Biblia până mă duc colo, până vine o vecină și povestește vecina... și Biblia tot așteaptă pe masă, pentru că eu n-o pot lăsa pe vecină, să mă ocup de Biblie. După aceea mă apuc de furcă, de tors, de cutare și de cutare... Și Biblia mea... mă uit la Biblie cum așteaptă până termin eu cu furca de tors, până termin cu cusutul, până termin cu cutare... Și Biblia așteaptă toată ziua, de dimineața și până seara și de lunea până duminica; și așteaptă de primăvara până iarna, și așteaptă mereu Biblia pe masă”.

De câte ori și cât timp așteaptă Biblia în casa noastră? Dimineața n-avem timp, pentru că ne grăbim la serviciu. După-masa n-avem timp, pentru că trebuie să luăm masa, să ne ocupăm de copii, să ne ocupăm de treburi. După aia începe televizorul și n-avem timp, pentru că începe serialul și încep celelalte lucruri... și astea „sunt foarte necesare, pentru că un om modern trebuie să fie bine pus la punct cu toate evenimentele care se petrec. Ba sunt atâtea lucruri interesante! Cum pot eu să le las și să citesc Biblia?” Și așteaptă bolnavii, și așteaptă frații, și așteaptă adunarea, și așteaptă rugăciunea, și așteaptă meditația, și așteaptă lacrimile, și așteaptă toate. Așteaptă mereu și așteaptă... așteaptă anul acesta, anul viitor, până vine moartea. Și moartea nu mai așteaptă. Moartea ne ia și ne ducem în fața Judecății lui Dumnezeu cu toate faptele pe care le-am săvârșit.

Noi suntem acum aci, în chip deosebit, să stăm de vorbă despre starea adunărilor din Galați. Timpul nostru era foarte limitat și gândeam că ne vom întâlni mai devreme. Dar și de data aceasta a trebuit tot Domnul să aștepte după noi, că mai aveam și mai aveam, și... așa avem mereu preocupări mult mai importante și mai necesare decât cauza lui Dumnezeu. Va veni vremea când vom vedea odată cât de mult ne-am înșelat.

Am vrut să spun despre primii noștri frați cât de adânc trăitori ai Cuvântului lui Dumnezeu erau. Era aici în Galați așa o Oaste minunată! Multe sute de frați, poate că. O singură adunare era. Și erau plini de cutremur și de dragoste frații în trăirea Cuvântului lui Dumnezeu. Nimeni nu interpreta altfel Adevărul și Cuvântul, de cum era realitatea. Nici cuvintele lor nu și le falsificau, ca să arate gândurile altfel, să și le ascundă și să [nu]-și arate inima. Pentru că toată inima era curată și predată Domnului și nimic mai de preț nu aveau, decât dragostea de Dumnezeu și dragostea de frați. Era dragostea dintâi, acea atmosferă și acea stare pe care o dorește mereu Duhul lui Dumnezeu la noi. Atunci toți cei care se adunau laolaltă erau și împreună, după cum a fost cuvântul de la început. Spune Evanghelia că „toți cei care se adunau erau laolaltă și împreună”. Erau nu numai trupurile laolaltă, ci și sufletele erau împreună. Acum noi ne adunăm laolaltă, dar nu mai suntem împreună. Și atunci ne mirăm de ce nu Se revarsă și nu Se pogoară Duhul Sfânt. Se pogoară însă tot felul de duhuri, care lucrează neîmpiedicate: duhul vrajbei, duhul interpretărilor tendențioase, duhul bârfirii, duhul vorbirii de rău, duhul bănuielilor rele, duhul falselor interpretări a cuvintelor noastre, a intențiilor noastre. Și judecata intențiilor, nu numai a faptelor, o avem între noi. Acelea sunt duhurile care se coboară acolo unde frații sunt laolaltă, dar nu sunt împreună.

Cred că ar trebui făcută o cotitură mare aici. Nu patru adunări. Una! Dar oamenii falsifică Cuvântul lui Dumnezeu, să-și ascundă și gândurile lor și să interpreteze tendențios și gândurile lui Dumnezeu. De aceea sunt dezbinări. E păcat, fraților! Din cauza păcatului e totul. Nu există nici o dezbinare pe care o face Dumnezeu. Toate dezbinările le face păcatul și diavolul. Este scris cuvântul despre care am mai vorbit: „Dacă trăim în lumină, după cum El Însuși este lumină, avem părtășie unii cu alții și sângele lui Hristos ne curățește de orice păcat”. Astea sunt condiții legate una de cealaltă. Dacă umblăm în lumină - dar în lumina aceea în care a umblat Hristos! -, avem părtășie unii cu alții. Suntem împreună. Și atunci - numai atunci! - sângele lui Hristos ne spală păcatul. Altfel nu ni se spală păcatul. Altfel nu avem păcatele iertate. Să nu ne înșelăm! Dacă n-avem părtășie unii cu alții, e că nu umblăm în lumină. Există o parte din viața noastră, mai multă sau mai puțină, în care există păcat; și oriunde este păcat e întuneric. Și oriunde este întuneric nu se vede realitatea; se ascunde realitatea. Și acest întuneric care ascunde realitatea adevărată este păcatul. Și din cauza lui, noi nu putem avea părtășie unii cu alții. Și atunci să știți că, dacă n-avem părtășie unii cu alții, sângele lui Hristos nu ne curăță de păcatele noastre. Să nu ne înșelăm!

Eu cred că este un moment foarte important în care fiecare trebuie să ne verificăm pe noi înșine. Nu să mai găsim paiele din ochiul fratelui nostru, ci să vedem propria bârnă, din ochii noștri. Și să nu facem bârna noastră pai și paiul altora bârnă, ci să ne vedem în realitate, neînșelându-ne, măcar de data aceasta, pe noi înșine. Să ne cercetăm în lumina Cuvântului lui Dumnezeu propria noastră vină și să ne-o recunoaștem. Nu în fața fraților, dacă n-avem curajul, cinstea și demnitatea! Dar la noapte, în fața lui Dumnezeu, în odăița noastră, să ne așezăm noi pe genunchi și nici pe fratele cutare, nici pe cutare să nu-l mai chestionăm și să nu-l mai acuzăm, ci propria noastră stare în care am ajuns, comparându-ne viața cu Cuvântul lui Dumnezeu, care este Lumina, și cu viața înaintașilor noștri sfinți. Atunci să ne vedem noi... nu cu cel care presupunem că e mai slab, ci cu cei sfinți (...).

(...) Și asta a vrut să ne facă să ne convingem că ne-a iubit atât de mult, încât a dorit să avem și noi parte, cu înaintașii noștri sfinți, în Împărăția lui Dumnezeu.

Dacă n-ar fi avut El acest har deosebit și acest gând deosebit față de noi, n-am fi noi aici. Nici n-am fi purtat acest nume, nici n-am fi făcut parte din această familie, din această Lucrare. Dar harul lui Dumnezeu ne-a cuprins în această minunată și binecuvântată rânduială și dorință a lui Dumnezeu, să fim noi printre cei aleși.

Însă pentru a împlini acest gând dorința lui Dumnezeu, El a pus niște condiții și noi avem niște obligații pe care înaintașii noștri le-au împlinit. Aceleași condiții au fost și pentru ei. Nu sunt altele pentru noi. Ei le-au împlinit. Diferența este numai că noi nu împlinim aceste condiții. Sau, cel puțin, până acuma nu le-am îndeplinit.

Cât încă suntem pe drum cu pârâșul nostru, care-i Cuvântul lui Dumnezeu, haideți să ne împăcăm cu el! Să nu mai interpretăm noi altfel Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nici propriile noastre cuvinte să nu căutăm să le interpretăm dându-le un alt înțeles decât este realitatea lor și adevărul din inima și din gândurile cu care le spunem.

Desigur, sunt multe motive... Și, dacă am sta să începem așa cum normal ar trebui să fie într-o astfel de stare de vorbă, atunci ne-ar trebui, cel puțin, o noapte, două sau trei, sau... nu știu câte... Că, normal, ar trebui să stăm noi de vorbă și să începem cu fratele de acolo. Să spunem: „Frate, frăția ta cunoști acum realitatea de aici. După părerea frăției tale, care este cauza? Și, după părerea și după încredințarea frăției tale, care este mijlocul prin care s-ar putea înlătura cauza aceasta? Să se schimbe lucrurile. Și fratele ar spune, după părerea dânsului, după cunoștința și după încredințarea dânsului, cam cum vede el care-i cauza și care ar fi remediul. După aceea începe fratele cutare, după aceea fratele cutare... și așa, la rând, ar trebui să spună toți, fiecare, cam cum și cam ce.

Nu știu care dintre noi și-ar vedea propria sa vină și ar spune: „Frate, sunt numai din cauza mea...”. Sau: „În cea mai mare parte, din cauza mea”. Eu cred că, dacă cel mai nevinovat și-ar recunoaște vina, atunci și cel vinovat ar fi îndemnat să și-o recunoască. Dar dacă cel mai vinovat caută să interpreteze, să se scuze, să se îndreptățească, să se justifice și nu recunoaște, atunci cu atât mai mult cel mai puțin vinovat va fi îndemnat să facă acest lucru.

Dacă ne închipuim că noi aici suntem numai unii în fața altora, ușor ne putem ascunde gândurile și ne putem interpreta favorabil acțiunile noastre. Dar dacă noi credem Cuvântul lui Dumnezeu, noi știm că aici pe masă nu-i numai Biblia, Cuvântul scris, ci este El Însuși, Mântuitorul și Dumnezeul nostru, aici în mijlocul nostru. Credem noi Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Oriunde doi sau trei sunt adunați în numele Meu sunt și Eu acolo?” Dacă credem, să știți. Pătrundeți-vă cutremurător de acest adevăr. Hristos, Dumnezeul nostru, e aici. E aici! Și noi știm că este aici, pentru că El a zis: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor”. Și noi de atâtea ori am avut dovada că-i cu noi. Atunci când am trecut prin vreun accident și am scăpat ca prin minune, cine ne-a scăpat? Noi știm că El, pentru că este scris: „Iată, Eu sunt cu tine ca să te scap”. Atunci când ne-a împlinit o cerere, o rugăciune, i-am șoptit-o poate că numai în singurătate, în genunchi și în chip cutremurător și dureros, numai Lui. Și ne-a răspuns îndată... Asta nu era oare o dovadă că El este cu noi și ne ascultă, și că e permanent cu noi? A fost cineva de-al nostru în strâmtorări, în necaz; am strigat pe Domnul. El ne-a răspuns și l-a izbăvit. Nu este chiar asta o dovadă că El este cu noi? Și de-atâtea ori când eram în primejdie, eram în stări grele, trebuia să facem un lucru, n-aveam ajutor, n-aveam o soluție, Dumnezeu ne-a izbăvit, ne-a dat-o prin minune... n-a fost oare asta o dovadă că El este cu noi? Ei, dacă El a fost cu noi atunci, înseamnă că, cu atât mai mult, e în mijlocul nostru acuma.

Va veni vremea când [vom sta] în fața lui Dumnezeu, după cum este scris: „Toți avem să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, ca să ne primim răsplata pentru binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”. În fața lui Dumnezeu, această stare a noastră de vorbă de acuma se înregistrează nu numai în aparatele astea, ci și în aparatul Lui, și se înregistrează și pe filmul, pe ecranul Lui, să se mai deruleze încă o dată discuția și starea noastră. Și atunci vom vedea realitatea pe care acum, cu ochii aceștia trupești, n-o vedem. Fiindcă este scris: „Când acest «în parte» se va sfârși și când ceea ce acoperă acum realitatea duhovnicească va fi înlăturat, noi vom vedea că Hristos Domnul a fost în mijlocul nostru și cuvintele Lui erau, și îndemnurile Lui erau acestea care sunt acum între noi. (...)

„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința”. „Aduceți-vă aminte”, „uitați-vă” și „urmați-le”. Deci: privind la Hristos aducându-ne aminte de felul Lui de viețuire, privind la El cu obligația să-L urmăm, aducându-ne aminte de înaintașii noștri despre care v-am spus ce viață sfântă au dus, ce Evanghelie cutremurătoare ne-au mărturisit ei prin viața lor, în primul rând, apoi prin cuvântul lor, și de obligația de a-i urma, în această lumină judecându-ne, [să ne întrebăm]: care putem fi mulțumiți de felul de viață pe care îl ducem noi acum?

Dumneavoastră nu vă puteți închipui în ce sărăcie și lipsuri a trăit Părintele Iosif. În ce lipsă de absolut orice mijloc de confort și de comoditate! În ce lipsuri... până și medicamentele [îi lipseau], nu avea! Ani de zile, o singură dată l-am văzut mâncând o prăjitură. Și atunci... cu sacrificii. Și, cum era părinte, și atunci a zis: „Tit dragă, mănâncă tu prăjitura aceasta... eu nu pot”. Nu putea mânca o prăjitură... Era unica prăjitură, pe care i-a dat-o băiatului său. Și de asta s-a lipsit! Știu că n-avea, decât două cămăși, pe care biata sora Lița, care era și bucătăreasa, și îngrijitoarea noastră, le tot cârpea cu petece, până când odată a spus plângând: „Uitați-vă... cumpărați-i măcar o cămașă Părintelui, faceți cumva, că tot cârpesc la asta și nici ața nu se mai ține, să prind peticul”. Părintele Trifa, omul lui Dumnezeu, profetul lui Dumnezeu care a adus la Dumnezeu sute de mii, milioane de oameni, așa viață a dus. El a mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu nu numai cu cuvântul și cu scrisul, cu lacrimile, cu sângele lui, ci și cu foamea, cu lipsa, cu înfrânarea, cu răbdarea, cu toate aceste privațiuni pe care le-a trăit... pentru ca să nu ne vestească nouă o Evanghelie pe care el numai o vorbește, dar nu o trăiește. Ci o Evanghelie cutremurătoare. El da! El stă acum cu harfa lui Dumnezeu în mână și cântă! Pentru că, prin răbdarea lui, a trăit o viață ca Hristos, în mijlocul nostru.

Noi, cu tot confortul... La ce am renunțat noi de bunăvoie, fraților, ca să putem noi avea speranța și pretenția să fim odată acolo?

Nu Cuvântul lui Dumnezeu dezbină adunările! Păcatul le dezbină...

Haideți să ne punem serios problema propriei noastre mântuiri și să începem să trăim în lumină, ca să avem părtășie unii cu alții, să putem fi siguri că Sângele lui Hristos ne curăță de păcat și că vom merge la mântuire. Altfel, fraților, țineți minte... poate că numai în fața lui Dumnezeu ne vom mai întâlni cu toții așa... țineți minte: nu mergem la mântuire, ci la osândă sigură mergem! Chiar dacă predicăm și cântăm, și zicem. Putem să zicem orice... Pentru că este scris: „Chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars de viu, chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, chiar dacă mi-aș împărți toată averea săracilor, dacă n-am părtășie cu frații, dacă nu umblu în lumină că asta înseamnă lucrul acela -, nu sunt nimic”. Ba, sunt un om pierdut, care mă pierd și pe mine, și pe ceilalți, dându-le și lor impresia că, trăind așa cum trăiesc eu, vor fi și ei mântuiți... cum am și eu impresia că voi fi mântuit. Impresie falsă, amăgitoare, înșelătoare, pentru că nu-i adevărată. Dumnezeu nu după condițiile pe care le punem noi ne va mântui. Ci după condițiile pe care le-a pus El! Pentru că e Împărăția Lui...

În Epistola Sfântului Petru scrie: „Dați-vă toate silințele să uniți cu credința...”. Nu-i de-ajuns credința, nici chiar cea mai frumoasă. Fapta! „Cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. Că numai dacă veți avea din belșug toate aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori”. Și într-adevăr: „Numai în chipul acesta vom avea slobodă intrare în Împărăția lui Dumnezeu și a Mântuitorului nostru. Dar cine n-are aceste lucruri în el este orb, umblă cu ochii închiși, nu știe încotro merge și a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate”.

Deci condiții, nu... povești! Nu impresii! Nu presupuneri! Condiții clare și hotărâte.

Să nu ne înșelăm, fraților! Nu putem trăi și cu Dumnezeu, și cu Mamona. Nu putem umbla și pe calea firii pământești, și pe calea plăcută veacului acestuia, și pe calea lui Dumnezeu, dacă vreți să nu ne înșelăm și să avem siguranța ajungerii în mântuirea lui Dumnezeu și noi, și cei care ne urmează.

Atâta am avut să vă spun. Am simțit acest îndemn în chip deosebit, să vorbim despre acest verset: „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este lumină, avem părtășie unii cu alții și sângele lui Hristos ne curățește”. Dacă n-avem părtășie, nu umblăm în lumină și nici sângele lui Hristos nu ne mai curățește.

Deci, e cazul, cred, să fiu [înțeles].

Eu m-aș fi bucurat să putem sta mai mult împreună. Aș fi dorit să putem sta la această masă rotundă, fiecare să spună, fiecare să asculte... și poate că undeva... ne-am fi putut întâlni frumos, cu toții în același loc; nu numai laolaltă, ci și împreună. Nu numai trupește întâlniți, ci și sufletește. De-aici încolo, cel puțin din două adunări să nu mai fie două; să fie măcar una. Dacă nu pot fi din patru una, cel puțin din cele două care-s surori mai apropiate. Că dacă cineva se desprinde de părtășie și nici nu vrea să înțeleagă și nici nu dorește să asculte, ci o ia de unul singur și se duce cum îi place lui... aceluia nici Domnul nu-i mai pune condiții. Dacă nu vrea să asculte, ducă-se, facă, zică, predice, cânte, umble, laude... umble cum vrea! Dar dacă vrea cineva totuși și simte dorința să fie după voia lui Dumnezeu, pe aceia îi rugăm în numele Domnului, fără să ne mai judecăm unii pe alții, fără să tot dezgropăm morți care put, fapte din trecut pe care le-am interpretat după cum am vrut, dându-le gravitatea sau importanța, sau neimportanța care ne convenea. Să pornim de aci, de la baza aceasta. Și, de aici înainte, adunați-vă [împreună]. Dați-vă toate silințele să vă vedeți fiecare, să ne vedem fiecare propria noastră vină.

Am fost cu frații... și-i judecau pe tineri. Un frate bătrân îi judeca pe tineri:

- Ați văzut tinerii aceia că nici nu-și făceau cruce? Sunt dintre copii de-ai fraților; și copiii oamenilor lumești își făceau cruce la biserică, și ei nu-și făceau cruce”. Și îi judecau pe tineri. Și am zis:

- Bine, frate, dar oare de păcatele acestor tineri dumneata ești nevinovat? Noi suntem nevinovați? Noi, bătrânii. Dacă ei se poartă necuviincios, n-avem noi oare, pentru purtarea lor, vreo vină, vreo parte de vină fiecare? Sfântul Apostol spune așa: „Cine cade și eu să nu ard? Cine este slab și eu să nu fiu slab?”. Omul cu adevărat nevinovat se consideră de vină și vinovat de Căderea oricui: „Poate că el n-ar fi căzut, dacă eu m-aș fi rugat mai mult, dacă aș fi mers mai cu dragoste și aș fi vorbit mai cu lacrimi cu el”.

A venit, nu de mult, la mine un frate de undeva de departe, de prin Bucovina. Și a început s-o judece pe mama sa, spunând:

Uite, acuma e pe moarte. Spune, frate, să-i mai fac eu înmormântare la mama cu frații, când ea tot timpul, toată viața, numai împotriva Lucrării a fost? Numai împotriva adunărilor, numai împotriva fraților. Niciodată n-a iubit Lucrarea Domnului; niciodată n-a iubit Cuvântul lui Dumnezeu...

Și o judeca pe mama lui, care era pe patul de moarte. Și se îndoia dacă el mai are datoria să o îngroape cu frații și să-i facă o înmormântare frățească. M-am uitat cu lacrimi la el și am zis:

Frate, dumneata ești credincios? O judeci pe mama... Dar de faptul că mama dumitale a fost străină de Domnul și că a urât adunarea, și că nu i-a iubit pe frați, oare nu cumva ai o mare vină chiar dumneata? Nu-i nici o mamă care să nu-și iubească copilul ei. Și când copilul îi înfățișează cu dragoste mamei un cuvânt și cu lacrimi un adevăr, eu cred că nu există mamă căreia să nu i se înmoaie inima, să nu primească de la copilul ei acest cuvânt. Ești chiar nevinovat dumneata de starea în care a trăit și în care moare mama dumitale? Gândește-te!

Și a trebuit să-i vorbesc cu lacrimi despre datoria lui față de mama lui; datoria lui de om credincios față de mama lui, o femeie necredincioasă. Și atunci a zis:

Da... recunosc... eu n-am fost cum trebuia să fiu față de mama mea.

Și atunci s-a lămurit problema ce trebuia să facă el, măcar mai departe acum, în împrejurarea aceasta... dacă se mai putea face ceva, că nu știa sigur dacă o mai găsește în viață când se întorcea înapoi.

Eu cred că, în toată starea aceasta, fiecare dintre noi ar trebui să ne vedem propria noastră vină. Și să nu acuzăm nici pe unul, nici pe altul. „Din cauza mea lucrurile au ajuns rău. La această măsură de răutăți și de amărăciune eu am contribuit atât de mult!” Și, dacă fiecare, în fața Domnului, ne vom recunoaște partea noastră de vină... Poate că n-am făcut toți rău; dar toți n-am făcut atâta bine cât trebuia. Nu ne-am rugat atât de mult, nu ne-am apropiat atât de cald, n-am răspuns așa de frumos, n-am iertat atât de repede și atât de mult cât trebuia.

Sunt în viața noastră încă păcate la care ținem. Să nu mai ținem la păcate! Să le osândim. Că oricât de frumos nume i-am pune noi diavolului, el tot diavol e. Oricât de nevinovat nume i-am pune noi păcatului, el tot păcat este. Noi ne putem înșela pe noi numind un păcat cu nume mai acceptabil și mai nevinovat, dar nu-L putem înșela pe Dumnezeu. Ce numește Domnul păcat, păcat este. Ce numește Domnul rău, rău este. Și noi ne înșelăm când numim binele rău și răul bine. Dar dacă avem lumina lui Dumnezeu și dorința sinceră a mântuirii noastre, nu vom schimba valorile și nu vom inversa lucrurile. Ci vom spune răului rău, chiar dacă ne osândește pe noi înșine. Și vom spune binelui bine, chiar dacă binele acesta este de partea aceluia care este adversarul nostru. Pentru că adevărul este adevăr fie că vrem să-l recunoaștem, fie că nu. Dar dacă cineva este din Dumnezeu, acela iubește adevărul chiar și când este împotriva lui. Fiindcă aceasta este singura noastră salvare și mântuire.

Noi va trebui să plecăm. Noi lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să lucreze. Frățiile voastre sunteți aici. Aveți posibilitatea să vă mai întâlniți și doi cu doi, și trei cu doi, și unu cu ceilalți și... fiecare, în grupuri mai mari sau mai mici. Adunați-vă! Nu vă despărțiți. Adunați-vă și laolaltă, și împreună. Și vorbiți, vorbiți... Mai mult rugați-vă. Până când veți simți că puteți să vă îmbrățișați cu dragoste și că puteți merge împreună, simțind că împreună cu noi este cu adevărat și Domnul, Care binecuvântează gândurile și umblările noastre, pentru că va vedea în inima noastră sinceritatea gândurilor și curăția dorințelor, în ce privește împlinirea voii Sale. Pentru că numai în felul acesta ne putem mântui.

Scoateți păcatul și toate sursele de păcat și din inimă, și din casă. E mai bine. Decât să ne scoată ele din Împărăția lui Dumnezeu, mai bine să le scoatem noi mai curând din inima noastră întâi. Că degeaba le scoatem din casă, dacă nu le scoatem din inimă. Și degeaba ne vorbim noi frumos acum unii altora, dacă nu ne despărțim de păcat. [Atunci] ne vom despărți curând iarăși de frați. Numai când te desparți de păcat te poți uni cu Domnul și cu frații. Dacă nu ne despărțim de păcat, păcatul ne desparte și de Dumnezeu, și de frați. Nu putem să mergem în Împărăția lui Dumnezeu cu dragostea lumească, cu lucrurile lumești, cu împlinirea dorințelor lumești și a poftelor lumești. Ceva trebuie să părăsim. Ceva trebuie să lepădăm. De ceva trebuie să ne despărțim: ori de păcat, ori de credință; ori de sursele de păcat, ori de sursele mântuirii. Că nu le putem împăca. Și chiar dacă ne închipuim că le putem, ne înșelăm singuri. De ce să ne înșelăm singuri?

Știți fiecare ce aveți de făcut, dacă doriți.

Noi lăsăm acest cuvânt al lui Dumnezeu să lucreze. Și știm că el va lucra.

E adevărat că mai sunt și greșeli, că... așa este. Dar fiecare să ne recunoaștem, cum am stabilit, partea noastră de greșeală și să nu mai zicem despre altul. Va veni și vremea lui să recunoască și sperăm că Dumnezeu... va face asta.

Dar uite, și cu privire la felul de a lucra, adică atunci când vine în adunare cineva străin, despre care fie că n-ai o cunoaștere clară asupra convingerilor lui, a învățăturii lui, fie că nu-l cunoști defel: mai bine ar fi să nu dăm noi cuvânt chiar așa ușor la un străin, dacă nu ești convins despre [el]. Decât să dai drumul la un cuvânt străin care să strecoare apoi încredințări străine și să-ți creeze probleme în sufletele mai simple și mai neîntemeiate, mai bine stăvilește răul de la început!

Am mai tot discutat pe această chestiune și cu alți frați, care ziceau cu foarte multă larghețe și cu foarte vinovată lărgime sufletească față de cei care vin cu alte învățături „să le dai voie la cuvânt”. Nu, fraților! Că, dacă Domnul ne-a pus pe noi păzitori în adunarea Sa și în turma Sa, atunci noi nu putem face, peste Cuvântul lui Dumnezeu și peste interesele Domnului, voia noastră în Lucrarea Sa. Pentru că, de fapt, Duhul Sfânt și Domnul ne-au pus în Lucrarea Sa nu numai ca să dăm hrană turmei, ci să și păzim turma. Că dacă numai o hrănim și n-o păzim, noi muncim pentru lupi și câștigăm pentru hoți. Că hoțul și lupul vine să junghie, să fure și să prăpădească. Noi să avem gelozie și dragoste sfântă față de adunarea Domnului care ne-a fost încredințată să răspundem de ea. Pentru că să știți: răspundem! În fața lui Dumnezeu vom fi trași la răspundere nu numai de fiecare suflet, ci și de fiecare minut și de fiecare cuvânt risipit sau interpretat, sau pierdut. Vom da seamă în fața lui Dumnezeu de toate. Și atunci, dacă știm că avem această mare răspundere, trebuie să fim foarte atenți. Un paznic pus acolo undeva la ușa întâia sau... în post, când știe că răspunde față de ministru de felul cum păzește el acolo fiecare șurub și fiecare portiță, și fiecare sârmă, atunci are grija cea mai mare de orice lucru. Să nu se strecoare [cineva]... de departe dă alarma și strigă: „Vin hoții!'” sau: „Văd eu pe cineva că dă târcoale în jurul șantierului” sau... „în jurul depozitului”. Dă alarma, pentru că știe că răspunde; și că, imediat ce este găsit necorespunzător, va fi înlăturat. Noi, în Lucrarea lui Dumnezeu, avem oare mai puțină poruncă să împlinim această datorie?

Am spus de fratele cu care am discutat acest lucru și care a zis: „De ce să nu-i dau voie să vorbească? Că... dacă nu vorbește bine, îl opresc eu atunci!” Adică nu-i mai bine să [pui] stavila și să oprești murdăria înainte de a se vărsa în apă, când știi că acolo e rău? Ci e mai ușor apoi, după ce s-a vărsat, să oprești și să mai repari? Pe urmă, după ce îl oprești în timpul adunării, abia atunci se vede că... uite... și te arată pe tine, cel care l-ai oprit, că ești tulburător, nu pe el, care a stricat... Că cei mai mulți nu-și dau seama că acela e un stricător, fiindcă nu-s în măsură să gândească și să judece. Măsura aceea trebuia să o iei tu, înainte de [asta].

De aceea, mult mai multă grijă la străinul care vine în adunare. Nu dați voie la cel pe care nu-l cunoașteți sau la cel pe care-l cunoașteți că răspândește învățături străine. Nu-l lăsați de la început! Păziți Lucrarea lui Dumnezeu și albia curată, și apa curată a izvorului sfânt. Numai cine dă învățătură sănătoasă să fie primit. Noi nu trebuie să fim mai milostivi și mai largi decât Dumnezeu. Spune Cuvântul Său: „Dacă vine cineva și nu vă aduce învățătura aceasta, să nu-i ziceți «Bun-venit!», să nu-l primiți în casă. Că vă faceți părtași păcatelor lui”. Sfântul Apostol zice: „Dacă eu însumi sau un înger din cer ar veni să vă aducă altă învățătură, anatema să fie! Voi să știți: nu există decât una: aia! Și la aia să țineți!” Deci, cel care este paznicul adunării, el trebuie să aibă o grijă sfântă. În casa lui personală poate să dea drumul la un porc să... murdărească sau la un taur să spargă... Dar în Casa lui Dumnezeu n-ai voie. În casa ta poți să-i dai drumul la oricine... la un hoț, să-ți fure, dacă vrea... că tu ești cel care ai câștigat și tu ești cel care păgubești. Dar în Casa lui Dumnezeu n-avem voie să dăm drumul cu ușurință la nimic. De aceea zice: „Vegheați asupra turmei peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi”.

Așa... cu privire la asta.

[Despre] celelalte, eu nu vreau să mai zic... Ce am zis de la început este clar. Să ne vedem fiecare propria noastră vină; să punem un gând frumos. Din seara asta... nu mai vorbim de ieri, de alaltăieri... de anii trecuți. De-aci! Domnul ne-a adunat aici. De aici înainte așa să mergem. Și eu sunt convins că așa vom merge, frate Gigi.

Să vă explic cu Pop:

S-a întâmplat cu el ceva foarte deosebit acu’ de curând. A venit de patru ori la mine acasă; eu nu eram acasă, dar el a venit de la Bacău totuși până la mine. A făcut și el, și familia, și... toți ceilalți un cuvânt... și mi-a lăsat și el un cuvânt scris: „Vreau să fac act de pocăință... vreau să mă întorc... vreau să mă îndrept, vă rog să mă iertați. Eu cer iertare în numele Domnului. Doresc să mă îndrept. Vă rog să mă primiți și să mă iertați”.

Acuma, eu îl cunosc poate că mult mai bine decât dumneavoastră toți la un loc. Am avut - din 1947, de când l-am cunoscut - numai scandaluri și necazuri... și necazuri din partea lui. Și în timpul alergării noastre după legalizare, și după aceea, n-am avut decât necazuri în toate privințele. A fost totdeauna unealta potrivnicului și răufăcătorul Lucrării. Și personal împotriva mea, și împotriva Lucrării. Și a mai venit el și alte dăți, de cel puțin zece ori, cu cereri de iertare; și a primit iertarea și după aceea tot așa a făcut.

Dar Mântuitorul spune în Cuvântul Său așa: „Dacă fratele tău ți-a greșit și se întoarce și zice: „Îmi pare rău, iartă-mă”, trebuie să-l ierți. Și de șaptezeci de ori șapte dacă ar fi, așa să faci. Fraților, eu mă tem de Cuvântul lui Dumnezeu. Eu respect Cuvântul Domnului. Știu că mâine voi merge în fața Domnului și va trebui să răspund dacă l-am ascultat sau nu l-am ascultat. Și, pentru că eu ascult Cuvântul Domnului, adică mi-am dat silința să-l ascult, am zis: „Bine, frate”. Când a venit... era acu’ vreo două săptămâni. A fost de față și fratele Popa Petru de la Beiuș; era acolo și el. M-am bucurat când a venit. Am zis: „Frate, slăvit să fie Domnul! Dacă într-adevăr gândul e sincer și dorința sinceră, Dumnezeu să te ierte, să te binecuvânteze”.

I-am spus mai multe lucruri... După aceea el a făcut, cu lacrimi și cu strigăte mari, un act de pocăință, de părere de rău și o promisiune de îndreptare. Ne-am rugat împreună și am zis: „Domnul să te binecuvânteze... Dă-ți toate silințele să-ți ții cuvântul și promisiunea”. Acuma i-am zis: „În ce mă privește pe mine, eu te iert oricât de mult rău mi-ai făcut și știi că te-am iertat, pentru că... am iertat și pe alții și pe oricine. Nu se poate să nu te iert”. Pentru că, Cuvântul spune așa: „Dacă nu iertați oamenilor păcatele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu vă va ierta păcatele voastre”. Și atunci am zis: „Te iert, frate, din toată inima pentru tot răul pe care mi l-ai făcut mie personal. Dar dumneata ai făcut rău, în primul rând, în fața lui Dumnezeu și apoi față de Lucrarea Domnului. În ce mă privește pe mine, problema e rezolvată. Dar problema pocăinței în fața lui Dumnezeu trebuie s-o rezolvi. Dumneata trebuie să mergi pe genunchi singur, în odăița dumitale acolo, și să stai pe genunchi și-n lacrimi până vei simți că Dumnezeu te-a iertat și ai căpătat pacea cu Dumnezeu. După aceea, pacea cu frații ușor o poți căpăta când mai întâi ai căpătat cu adevărat pacea cu Dumnezeu. Dar chiar și față de frați va trebui odată și-odată... și numai atunci se va putea rezolva deplin problema, când vei merge în fața fraților sau, cel puțin, în fața unor reprezentanți pe țară ai Lucrării, pentru ca ei, frații din țară, în numele Lucrării, să te ierte pentru păcatele pe care le-ai făcut împotriva Lucrării Domnului. Acum poți face o adunare de douăzeci de persoane, să vorbești în public; nu-i mare lucru. Nu poți face însă o adunare de zece persoane, pentru că imediat te interpretează altfel, că... ce ai făcut și că nu știu ce... Dar chiar [dacă] această adunare restrânsă de frați (dacă într-adevăr e nevoie să fie făcută), momentan nu se poate face, dumneata trebuie, de aci înainte, să trăiești și să faci exact așa cum știi că ți-ar cere frații și cum știi că vor frații să umbli. Și atunci când se va întâmpla odată ocazia ca să poți fi cu adevărat în fața reprezentanților Lucrării să ceri iertare, atunci le va fi și lor mai ușor să ți-o dea, și ție mai ușor să ți-o ceri.

Și așa m-am înțeles cu el: că de-aci.... el va face așa, mai departe. Și așa a plecat, convins. Și erau acolo și frații ceilalți: fratele Popa Petru și încă cineva. Asta era cam pe la întâi sau... 5 octombrie.

După o săptămână ne-am întâlnit la nuntă la Cluj , la nunta din 6 sau 7, nu mai știu... acuma, în luna asta. Era și el de față, pentru că mirele era văr primar cu el. Acolo m-am dus și eu, pentru că frații au insistat foarte mult, zicând: „Frate, acolo toți dezbinătorii din nordul Ardealului se vor aduna, pentru că-i un loc în care ei totdeauna au avut izbândă și succes. Frații de la Cluj sunt hotărâți să nu se ducă, pentru că acolo au avut mult necaz. Noi nu trebuie să lăsăm frații, mulțimea fraților care vor veni și care nu știu acest lucru, nu trebuie să-i lăsăm pradă duhurilor sectare și dezbinătoare. Noi trebuie să mergem acolo, pentru ca să stăvilim un rău și să îndreptăm lucrurile spre bine”.

Și așa m-am înțeles cu câțiva dintre frați să mergem acolo. Și ei s-au pomenit că noi am ajuns acolo pe neașteptate. Erau acolo toți dezbinătorii din nordul Ardealului. Cei cu înclinații penticostale... cei cu înclinații baptiste... relații cu străinii... învățături și învățători răi. Toți erau acolo adunați, ca să dea o mare lovitură și... credeau într-un mare câștig. Pop era acolo. Când l-am văzut, știind bine de promisiunea pe care o făcuse cu câteva zile înainte, l-am chemat, ne-am așezat acolo la masă... erau adunați o mie de frați din toată țara acolo.

Atunci i-am zis: „Uite, acuma ai o ocazie unică să-ți arăți într-adevăr sinceritatea pe care ai promis-o, după dorința pe care ți-ai manifestat-o acasă. Dacă ești sincer în gândurile tale și dacă vrei cu adevărat să faci un pas nou și hotărâtor în viața ta, uite: în primul rând, acuma sunt adunați aici frați din toată țara; unii, nu toți care ar fi trebuit să fie, dar majoritatea.

În al doilea rând: locurile acestea sunt acelea în care, de zeci de ani, mărturisești și-ți duci lucrarea ta de dezbinări și de tulburare. Ființele, oamenii, frații care sunt aici sunt marea majoritate dintre cei care te cunosc și știu, și te-au văzut cum ai trăit și cum ai lucrat.

Pe urmă: aici sunt foarte mulți dintre dezbinătorii pe care i-ai antrenat mereu pe calea neascultării și a luptelor și care s-au dus unii într-o parte, alții într-alta și au făcut rău Lucrării lui Dumnezeu. Ai ocazia să-ți mărturisești puternic aici părerea de rău, dorința de îndreptare și cererea de iertare către toți frații.

Pe urmă: ai ocazia să le spui celor care te-au urmat în neascultare și-n dezbinare să te urmeze și în pocăință și-n îndreptare; să se refacă unitatea Lucrării și să se orienteze clar învățătura pe calea cea bună.

I-am zis:

- Vrei să faci lucrul acesta?

El zice:

- Vreau.

- Atunci așteaptă puțin, până când mai vorbesc unul, doi dintre frați.

Și, la un moment dat, când era cel mai potrivit moment pentru acesta, i-am trimis vorbă pe fratele Petru, el a venit la masă și a rostit în public un cuvânt care... n-a fost el chiar 100 la sută cum trebuia să fie; dar a fost 80 la sută o mărturisire zguduitoare. A recunoscut în fața mulțimii fraților... (Am înregistrat vorbirea lui pe bandă și o veți primi, și o veți asculta, și veți vedea ce a spus.) Că a fost sincer 100 la sută, că a fost numai o parte din sinceritate, noi nu știm. Nici nu-i asta partea noastră să discutăm. Îl va judeca Dumnezeu și va arăta viitorul ce a fost. Fapt este că în momentul acela el a mărturisit cu lacrimi că de zeci de ani a lucrat și a luptat împotriva Lucrării; împotriva fraților. Că a făcut numai rău și că acuma îi pare rău și își cere iertare tuturor fraților și Lucrării, și celor cărora în chip deosebit le-a [greșit]. Și a promis că, pe viitor, va lucra în ascultare și în unitate cu frații. Și a avut un cuvânt zdrobitor de chemare și către cei dezbinați și tulburători care l-au urmat și care mai sunt și acum tot așa neascultători - sau erau atunci - ca și el. Lucrul acesta a fost ca o bombă pentru ei, ca un trăsnet. Pentru că acolo și atunci când credeau ei că vor avea cea mai mare izbândă, s-au pomenit dintr-o dată prăbușiți.

Și într-adevăr, am avut o discuție după aceea cu Ciupei, acela care era „șeful” disidenței penticostale între frații din nordul Ardealului, și cu toți cei care erau sprijinitorii lui. Și apoi cu alții și alții, și... chiar cu Bocăneală și cu Pop Gheorghe și... așa mai departe. Bocăneală a fost acolo. El n-a arătat, personal, nici un semn de îndreptare. Dimpotrivă, l-a condamnat pe Pop că a făcut această treabă. Dar Pop Gheorghe a zis cu lacrimi: „Frate, aș dori din toată inima să vii odată și în casa mea. Am și eu de făcut o astfel de mărturisire... . Și fata lui a vorbit la fel. I-am promis: „Frate, cu prima ocazie, mă voi duce”.

Sunt fericit oriunde se ivește o cât de mică dorință de îndreptare. Și dacă face un pas, ai face o sută spre el. Și dacă e numai o scânteie, ai sufla în ea să se aprindă. Pentru că, dintre toți dezbinații și tulburătorii, nici unul, până astăzi, n-a făcut un pas, o mărturisire cu o dorință sinceră să se îndrepte. Uitați-vă la Tudose! Uitați-vă la Moldoveanu! Uitați-vă la Condruz, uitați-vă la Iordache și la atâția care au pornit pe calea dezbinării, cu câtă îndărătnicie și cerbicie, și încăpățânare rămân pe calea neascultării.

Când am văzut că omul acesta dorește, am spus: „Frate, chiar dacă mi-ai fi făcut de o sută de ori mai mult rău, când văd un singur gând și semn de îndreptare, sunt gata să fac acest lucru; pentru că atât de mare amărăciune și durere, și necaz avem din cauza oricărei dezbinări; și atât de mare bucurie avem și de cel mai mic semn de îndreptare și de unitate.

De aceea, dorim din toată inima... Asta-i situația lui Pop în momentul acesta. Dumneavoastră veți primi o bandă, o copie după vorbirea lui de atunci, și veți vedea, și veți judeca apoi în ce măsură este sau poate fi crezut. Dar el... să știți că totuși e și un om bolnav... Să avem și gândul acesta când îl judecăm. În al doilea rând, trebuie și noi, dacă suntem oameni duhovnicești, să arătăm puțină înțelegere și îngăduință atunci când vine, să-l ajutăm să se pocăiască, nu să se facă mai rău.

...După aceea s-a dus undeva la o nuntă, care a fost acu’ duminică, acolo pe la Bacău, pe undeva... la Buhuși, și a vrut să vorbească fraților. Frații nu l-au lăsat să vorbească. Erau frații aceia de prin jurul Neamțului care au avut atâta necaz din partea lui. Era bine dacă îl lăsau; dar era bine dacă, mai înainte de a vorbi, îi spuneau: „Am auzit că la Cluj ai făcut așa o mărturisire frumoasă și ai promis că vei merge mai departe pe calea asta bună. Dacă și aici vrei să faci o astfel de mărturisire, ai cuvântul! Vorbește, spune-le!; Ai ocazia să le spui și altora, care te-au ascultat când erai tulburător și dezbinător. Acuma trebuie să le spui și lor un cuvânt de îndreptare”. Ar fi fost bine dacă i-ar fi spus. El n-a spus că vrea să facă așa ceva, frații nu l-au întrebat și l-au îndepărtat. Acuma Domnul știe... Dacă el a fost sincer, o astfel de lecție, chiar dacă-i usturătoare, nu-l va îndepărta, ci îl va apropia. Va recunoaște, că i-am spus: „Dumneata trebuie să recunoști că, după cât rău ai făcut, mai sunt unii frați care nu mai au încredere nici în promisiunile astea, nici în făgăduința asta. Ci numai așteaptă să vadă dacă în timp, în viitor, vei da dovadă cu adevărat că te-ai îndreptat.

Și dacă se va mai ivi ocazia să mai vină și aici, eu zic să vă purtați față de el nu așa cum s-au purtat cei de la Piatra Neamț. Ci să-i spuneți așa, frumos: „Frate Pop, am auzit că dumneata ai făcut așa o frumoasă mărturisire înaintea fraților la Cluj... Și că ai luat o hotărâre frumoasă! Ei bine, noi ne bucurăm de aceasta. Și dacă așa vrei să faci și aici, uite, ai cuvânt, frate. Și noi dorim să te ajutăm... și să refacem ce-a fost rău... Domnul să ne ierte pe toți. Dar măcar pe viitor, de-aci încolo - dacă poți! - să mergi bine. Dacă n-ai de gând să faci așa, atunci înseamnă că nu-ți ții legământul și ți-ai mințit cuvântul. Și atunci... bineînțeles că noi nu mai putem să avem nici un fel de încredere și părtășie.

Am ascultat vorbirea omului acestuia și atunci am zis: „Da... ușor poți vorbi: «De treizeci... de patruzeci de ani, eu am lucrat rău. De patruzeci sau de treizeci de ani eu am lucrat împotrivă și am făcut dezbinări, și am tulburat, și am stricat, și i-am întristat pe frați...». Dar când te gândești la urmările și la roadele nefaste și rele ale acestor acțiuni...”. Eu i-am spus: „Bine, frate, e adevărat, e frumoasă pocăința noastră. Dar dacă Domnul - după Cuvântul Său - va judeca și va răsplăti fiecare faptă bună sau rea, cine va răspunde în fața Judecății lui Dumnezeu pentru atâtea prilejuri pierdute patruzeci de ani? Pentru atâta rău făcut patruzeci de ani? Pentru atâta timp pierdut patruzeci de ani? Pentru atâtea suflete care s-au pierdut patruzeci de ani? E ușor să zici acuma: «Iertați-mă...». Și... frații iartă. E ușor să zici: «Îmi pare rău...». Poate că-ți pare... Dar urmările, dar roadele nenorocite cine le va plăti? Că [cineva] trebuie să le plătească odată. Dacă spune [Cuvântul]: «Adevărat vă spun că oricine a dat un pahar cu apă rece în numele Meu nu-și va pierde răsplata», atunci tot așa de adevărat este că și oricine n-a dat acest pahar sau a dat un pahar cu otravă, sau a dat un lucru rău nu-și va pierde nici acela, în Ziua Judecății, răsplata...

Păcatele nu se iartă, fraților! Nu există păcat care să poată fi iertat! Toate păcatele se ispășesc. Păcatele celor credincioși, care s-au întors la Dumnezeu, sunt iertate pentru că le ispășește Hristos. Le-a ispășit El. Dar păcatele celor care nu se întorc la Dumnezeu le vor ispăși cei care le-au făcut. Și pe pământ, și sub pământ. Nu există păcat care se iartă. Toate păcatele se ispășesc. Pe cele care sunt cu adevărat recunoscute și lepădate, le ispășește Hristos pentru noi. Dar pe cele care nu sunt recunoscute, nici părăsite, nici lepădate le vom ispăși noi ori pe pământ, ori sub pământ; ori și aici, și acolo. Nu se iartă nici un păcat! Toate păcatele se ispășesc. Păcatul mic are pedeapsă mică; păcatele mari nu pot avea pedeapsă mică...

De aceea, „cutremurați-vă - spune - și nu păcătuiți”. De ce? Pentru că este ispășire pentru orice păcat. Și de aceea spun, să nu ne obișnuim cu păcatul și să nu-l tratăm ușor. Nici unul și nici un păcat. Să ne temem mai ales de păcatele făcute împotriva Duhului Sfânt, adică împotriva Lucrării Domnului, împotriva Cuvântului Său, împotriva fraților și a unității frățești. Astea-s păcatele împotriva Lucrării Duhului Sfânt și astea se ispășesc cumplit... Vedeți că cei care păcătuiesc, fără să se îndrepte, împotriva Lucrării lui Dumnezeu, adică dezbină Lucrarea și împart adunările Domnului, aceștia pot să tot vorbească... Dumnezeu nu le mai răspunde. Și faptul că ei nu se întorc și nu se îndreaptă, și nu recunosc răul pe care l-au făcut este o dovadă că Duhul Sfânt i-a părăsit. Dumnezeu nu le mai răspunde. Pot să cânte, pot să predice, pot să scrie... Lui Dumnezeu nu-i mai pasă, El nu le mai răspunde acum, până în Ziua Judecății. Că are în Cuvântul Său scris atâtea înștiințări de care ei nu țin seama.

Ce adunare minunată a fost la Sibiu! Acolo a lucrat un sfânt, Părintele Iosif! A adunat sute de frați. Era o adunare... strălucită și frumoasă. Astăzi nu mai sunt decât câteva suflete, dezbinate și împărțite și acelea în două tabere, amândouă sectare, care se luptă una împotriva celeilalte. Moldoveanu cu cinci, [ceilalți] cu alte cinci suflete. Și se luptă, și se mănâncă unii pe ceilalți, la fel de sectari aproape toți. Dar duhul acesta care îi însuflețește a nimicit toată lucrarea frumoasă de acolo.

Ce adunare frumoasă era la Săsciori, acolo unde a lucrat alt sfânt, fratele Marini! Ani de zile a lucrat acolo. Suflete... sute de suflete, adunări cutremurătoare cum erau pe văile acelea ale Sebeșului n-ai mai văzut prea ades... Nici un singur ostaș nu mai este. Numai iehoviști, mileniști, penticostali, baptiști, oameni lumești, numai... nici nu se vorbește despre Oastea Domnului. Așa a făcut acolo duhul sectar propagat de Moldoveanu și de ceilalți.

La Avrig erau sute de frați; nici un singur ostaș nu mai e. La Sighișoara, la Făgăraș...în toate părțile Sibiului. Iată ce lucrează împotriva Duhului Sfânt și împotriva Lucrării lui Dumnezeu duhurile acestea, prin vasele de care se folosesc ele. Acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt; de aceea nu se mai întorc niciodată oamenii aceștia, nici nu se vor întoarce, până în focul veșnic. Dumnezeu nu le răspunde. Poate să predice... și poate să cânte. În zadar. Dumnezeu nu le mai răspunde. Ei muncesc și luptă ca într-o mlaștină. Nici adunările nu cresc, bucurii nu mai sunt, nici un pic de recunoștință, nici un pic de unitate și nici un interes față de adevărul curat, sănătos, dulce și iubit, și cald al Lucrării Oastei.

Iată rezultatul, unde se ajunge prin neascultarea de frați, prin lipsa de unitate și de părtășie frățească! Dumnezeu nu le mai răspunde... Nici nu le va mai răspunde niciodată nici la rugăciunile lor. Pot să și înjure, pot să și blesteme... Nici la blesteme, nici la clevetiri [nu le mai răspunde]... Există o vreme de la care Dumnezeu tace și nu mai răspunde celui la care i-a tot vorbit și n-a vrut să țină seamă. N-a vrut să țină seamă nici de Cuvântul Lui, nici de cuvântul fraților, nici de îndemnuri, nici de lacrimi, nici de trecut, nici de înaintași, nici de învățătură, nici de... nimic. Și-apoi, dacă nu mai ții seamă de nimic al lui Dumnezeu, nici Dumnezeu nu mai ține seamă, până în ziua despărțirii veșnice. Să ne îngrozim de astfel de stări!

Eu sunt convins, frate Gigi, că, din ziua de astăzi, dumneavoastră vă veți aduna împreună și bucuriile vor fi tot mai mari și mai frumoase. Va trebui să ne acoperim cu dragoste unii altora, să ne recunoaștem fiecare greșelile noastre și să ni le îndreptăm. Domnul ni le iartă, dacă ni le iartă și frații. Și, dacă noi înșine dorim cu adevărat o îndreptare, să căutăm în fiecare zi să ne cioplim și să ne curățim propria noastră situație și stare în fața Domnului, în primul rând. După aceea, cu frații ușor ne vom înțelege.

Iar mai departe, sperăm că, Cuvântul lui Dumnezeu va face lucrarea de curățire în viețile noastre; pe rând, în timp. Că în timp au venit și deosebirile. În timp, cu ajutorul Domnului, vor veni și îndreptările.

Există două mijloace de curățire: prin vânt și prin ciur. Prin vânt... știi, când se vântură sămânța, este un timp senin, frumos, bate un vântișor și curăță corpurile străine, ușoare. Cei care au păcate ușoare sau, în sfârșit... că nimeni nu poate spune că e desăvârșit, că toți suntem greșiți, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă zicem că n-avem păcat, mințim și adevărul nu este în noi”. „Toți greșim în multe feluri”, spune Cuvântul. „Dacă nu greșește cineva în vorbire, e un om desăvârșit.” Dar cine-i desăvârșit? Mai ales în vorbire greșim. Și-apoi interpretăm și... în sfârșit. Păcatele acestea ușoare le curăță Cuvântul lui Dumnezeu în adunare, în rugăciune, în stările noastre de vorbă. Ne curățim. E ca și vântul care curăță pleava și corpurile străine și ușoare din grâu. Dar cele care-s grele se curăță prin ciur. Și ciurul este nu totdeauna în mâna lui Dumnezeu. Mântuitorul a spus: „Satana a cerut să vă cearnă cum cerni grâul”. Și cernerea nu-i ușoară cu ciurul. Sunt lovituri, sunt frământări, sunt lupte, sunt necazuri, sunt suferințe, ești izbit dintr-o parte în alta. Așa e ciurul! Dar atunci și corpurile străine mai grele se curăță din cel care vrea într-adevăr să se curețe. Pe cine nici ciurul nu-l mai curăță, nu mai e bun de nimic; este aruncat la foc sau călcat în picioare.

Așa că eu sper că greșelile noastre mărunte le va curăți vântul cel dulce al cuvântului, al dragostei, al părtășiei noastre frățești. Și noi vom ajunge să mergem împreună.

Eu aș vrea să ne rugăm acuma, să încheiem și să plecăm (...).