Să creștem în Domnul!

„Să creștem în toate privințele, „până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos.

Ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură… ci, credincioși adevărului, în dragoste… să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.” (Efes. 4, 13-15)

Ce cuvinte scumpe sunt acestea pentru noi și mântuirea scump-sufletului nostru! O asemănare minunată se află aici. Hristos este pus în mijlocul nostru ca un „om mare”, cu „statură deplină”, iar noi stăm în jurul Lui ca niște copii ce trebuie să creștem până vom ajunge la „înălțimea” Lui.

Un pictor a pus această asemănare în preafrumoasa icoană de alături. Iisus se vede în icoana aceasta ca un „om mare”, iar cei din jurul Lui, în creștere. Unii sunt prunci mici. Alții, mai mari, alții și mai mari; cu toții tinzând să ajungă la „înălțimea staturii” lui Iisus Hristos.

O, ce taină mare este taina mântuirii sufletești! Și, o, cum își închipuie cei mai mulți oameni că pot dobândi mântuirea cu fel de fel de nimicuri! A fi un creștin adevărat și a dobândi mântuirea sufletului înseamnă, preaiubiții mei frați, să creștem neîncetat în cele duhovnicești. Întocmai precum am crescut cu corpul, așa trebuie să creștem și cu duhul, cu cele duhovnicești. Când ne uităm peste fotografiile noastre personale, ne vedem cum am crescut an de an. Întrebarea este însă: oare am crescut noi și în cele sufletești? Ori în cele sufletești am rămas tot niște copii slabi și neajutorați?

O, câți oameni au crescut mari cu trupul, dar au rămas prunci răi cu duhul! E plină creștinătatea de astfel de oameni. Sărmanii! Îi vezi cum se clatină ca pruncii, în cele sufletești. Îi vezi cum cad la fiecare pas, doborâți de vântul ispitelor.

Mântuirea sufletului e însoțită, iubiții mei, de porunca: Să creștem în cele duhovnicești! Și e însoțită de întrebarea: Cum să creștem în cele duhovnicești?

Răspunsul e simplu: ca să creștem în cele duhovnicești, ne trebuie mâncare duhovnicească. Nimeni nu poate crește fără să mănânce. Așa e și cu creșterea cea duhovnicească. Iar mâncare duhovnicească, slavă Domnului, este destulă și se poate afla fără nici o greutate și cheltuială.

Mâncare duhovnicească ne îmbie, în primul rând, Biserica prin Tainele și învățăturile ei. Aici ni se dă și mâncarea mâncărurilor duhovnicești: preacurat Trupul și preasfânt Sângele Domnului.

O altă mâncare, neapărat de lipsă pentru creșterea noastră cea duhovnicească, este apoi rugăciunea cea adevărată. Cine nu se știe ruga cu putere… cine nu trăiește o viață de rugăciune nu poate crește în cele duhovnicești.

Biblia este, mai departe, o minunată și neîncetată mâncare duhovnicească. Biblia este o minunată cămară cerească, plină cu hrană sufletească din care poate lua oricine. Așa a voit Dumnezeu ca Biblia să aibă mâncare duhovnicească pentru toți. Să aibă mâncare și mai ușoară, și mai grea. Pentru cei începători, pentru copiii care încep a crește în cele duhovnicești, Biblia are lapte și mâncare ușoară. Iar pentru cei mai mari, ea are și mâncare mai grea. Pe oricine se hrănește mereu cu mâncarea cea minunată din Biblie, îl vezi cu ochii cum crește în Domnul.

Dacă Oastea Domnului a făcut vreo izbândă în țara aceasta, apoi izbânda e tocmai aceea că a pus Biblia în mâna poporului și că prin Biblie a împărțit prin țară pâinea vieții printre cei flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu. Eu am văzut cu ochii mei oameni care au intrat în Oastea Domnului abia silabisind și, peste puțină vreme, citeau și grăiau din Biblie de parcă ar fi umblat la Teologie. Cartea aceasta este Cartea lui Dumnezeu și ea face și azi minuni mari în viața celor care o citesc cu credință și se hrănesc cu regularitate din cuvintele ei.

Cărțile și foile religioase, și ele sunt o hrană duhovnicească de mare însemnătate.

De zece ani, eu îmi topesc mereu viața în truda și munca de a-i alimenta, de a-i hrăni, prin cărți și prin foaia „Oastea Domnului”, pe cei apucați în calea mântuirii. Pierd foarte mult acei care se lipsesc de această hrană făcută cu mari jertfe.

Mai sunt ele și alte mâncări duhovnicești, dar să știți, iubiții mei, un lucru: creșterea cea duhovnicească este condiționată de o cerință care se ridică mai presus de toate. E legată de „creșterea noastră în cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” - cum îi zice Ap. Petru (2 Petru 3, 18).

„Cunoștința lui Iisus Hristos” este măsura creșterii noastre, „pentru că Dumnezeu a voit ca toată plinătatea să locuiască în El” (Col. 2, 9). În El locuiește toată plinătatea lui Dumnezeu. În El sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col. 2, 3). Iisus a fost făcut de Dumnezeu pentru noi: înțelepciune, dreptate, sfințenie și răscumpărare (1 Cor. 1, 30).

Numai cine a intrat în „cunoștința Domnului Hristos” poate crește în cele duhovnicești. Numai cine a intrat în această „cunoștință” poate ajunge la taina tainelor: la taina răscumpărării noastre prin scump sângele Lui.

Cine n-a intrat în „cunoștința Domnului” și cine n-a ajuns prin această „cunoștință” la picioarele Crucii nu poate crește în cele duhovnicești.

De aceea zice Ap. Ioan: „Cine are pe Fiul are viața; cine nu are pe Fiul nu are viața” (1 In 5, 12). Cine cunoaște pe Fiul cunoaște pe Tatăl; cine nu cunoaște pe Fiul nu cunoaște pe Tatăl.

De aceea îi îndeamnă Ap. Pavel pe „frații” lui atât de stăruitor: „Mă rog lui Dumnezeu să vă dea duh de înțelepciune și descoperire în cunoașterea lui Iisus Hristos” (Efes. 1, 17). „Să creștem în toate privințele, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu… ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efes. 4, 13-15). „Să ne ținem strâns de Capul (Iisus Hristos), din Care tot trupul hrănit și bine închegat cu ajutorul încheieturilor și legăturilor își primește creșterea pe care i-o dă Dumnezeu” (Col. 2, 19).

Acest îndemn îl repetă și Ap. Petru: „Și, ca niște prunci născuți de curând, să doriți laptele duhovnicesc și curat, pentru ca să creșteți spre mântuire” (1 Petru 2, 2). „Voi deci, preaiubiților, ... creșteți în harul și cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (2 Petru 3, 18).

Tu, fratele meu, poți face multe, multe, pentru sufletul tău, dar toate acestea n-ajută la mântuire și nu-ți aduc mântuirea până nu intri în „cunoștința lui Iisus Hristos” și n-ajungi la picioarele Crucii Sale.

Nu se poate tăgădui adevărul: creștinismul de azi a dat un fel de faliment, iar falimentul a venit pentru că creștinismul de azi a ajuns un creștinism fără Hristos; lipsește din el „cunoștința lui Hristos”. Cuvintele cu care Evanghelia din ziua de Paști vestește venirea lui Iisus în lume: „Între ai Săi a venit (Iisus), dar ai Săi nu L-au cunoscut pe El, dar celor ce L-au cunoscut le-a dat lor putere să se facă fiii lui Dumnezeu” (In 1, 11-12), stau și azi în picioare.

Mie mi se aduce vina că vorbesc prea puțin despre Sf. Biserică și Sf. Taine. Da! E adevărat. De zece ani de zile, eu vorbesc mai mult despre „cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”; și până voi închide ochii și mi se va închide graiul tot despre ea voi vorbi mereu, pentru că fără această „cunoștință” nici Biserica în care slujesc, nici Tainele pe care le administrez n-au puterea pe care trebuie să o aibă.

Cunoștința și cunoașterea cea adevărată a lui Iisus Hristos sunt temeiul mântuirii noastre. Fără această cunoaștere, omul nu poate cunoaște cu adevărat nici Biserica și nu poate folosi cu folos nici Tainele ei. Falimentul creștinismului este o Biserică fără Hristos, iar culmea falimentului este o Taină fără Hristos. În cartea „Mai lângă Domnul meu” am arătat câteva pilde grozave despre ce înseamnă, spre exemplu, Sf. Împărtășanie fără cunoașterea lui Hristos (în predica: „Eu sunt Pâinea vieții”).

Dar, dacă fiii Bisericii în care slujesc Îl cunosc cu adevărat pe Iisus cel Răstignit, - atunci și Biserica e vie și lucrează, și face adevărate minuni.

Cunoștința lui Hristos ne duce apoi și la o altă condiție a creșterii și mântuirii noastre sufletești. Ne duce la smerenie, la umilință.

Cunoașterea cea adevărată a lui Iisus Hristos trebuie să facă din tine cel mai smerit și umilit om din lume. Ca să crești în Domnul, trebuie mai întâi să te micșorezi pe tine însuți, după pilda Celui ce S-a smerit până la moartea crucii. Să ne aducem aici neîncetat aminte de pilda Sf. Ioan Botezătorul care, în clipa când L-a aflat pe Domnul, a rostit mult grăitoarele cuvinte: „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (In 3, 30). Din ce te vei smeri mai mult, vei crește mai tare.

Dar creșterea duhovnicească mai are o condiție pe care trebuie să o spun de la început.

Ca să poți crește, trebuie mai întâi să te naști. Tot așa și în cele duhovnicești. Ca să poți crește în Domnul, trebuie mai întâi să te naști din nou. Iar această naștere este, preaiubiții mei frați, ruperea totală cu lumea, cu duhul acestei lumi; predarea vieții noastre în întregime Domnului și începerea unei vieți noi cu El. Această naștere este schimbarea din temelii ce s-a făcut în casa lui Zaheu și în casele și în sufletele tuturor pierduților care L-au primit cu adevărat pe Domnul. Fără acest început, fără acest hotar de viață nouă, toate sforțările mântuirii noastre sunt zadarnice.

De când eram copil mi-aduc aminte de niște ouă la care se plinise vremea să dea pui. Ouăle erau în casă și vedeam cum ies, rând pe rând, puii din ele. Dar dintr-un ou, puiul nu putea ieși. Se zbătea să iasă și nu putea. Oul se mișca cu puiul prin casă și noi, copiii, râdeam.

Puiul din ou era viu. Dădea semne de viață, dar îi lipsea viața cea adevărată, fiind închis în găoacea oului.

Așa e și cu creștinul care vrea să se mântuiască fără să iasă din lume. Năzuințele lui sunt bune. Dă semne de viață duhovnicească, dar, până nu iese din găoacea lumii, totul e încă în zadar. Nu are viața cea adevărată și nu poate crește în Domnul.

Iar când iese din găocile lumii, abia atunci vede strălucirea Dumnezeirii. Abia atunci vede nebunia și pierzarea în care a trăit. Abia atunci devine un „om nou” și începe a crește în Domnul.

Eu mă gândesc chiar la mine și la viața mea. Mulți, mulți ani am fost și eu un om complet lumesc. Chiar ca preot la țară, eram, într-o bună parte, un om lumesc. Duminica dimineața slujeam la altarul Domnului, iar după-amiaza „mă distram” pe la cârciumă. Trăiam și eu în judecata nebună că sunt preot numai cât stau „îmbrăcat în hainele de slujbă”; încolo sunt și eu un om ce trebuie „să-și trăiască viața”.

Această cumplită judecată, care - durere! - se mai menține și azi, mă împărțise în două: în omul cel de la altar și în celălalt, de prin sat și de la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul.

Slăvit să fie Domnul că nu m-a lăsat să pier în această nebunie de suflet pierzătoare. Am început să mă trezesc la o viață nouă. Eram numai în „găoace”. Dădeam semne de viață, dar eram încă „din lume” (In 15, 19).

Eu simt că am început a crește de când am fost la Ierusalim. Bunul Dumnezeu m-a învrednicit să cercetez locurile sfinte pe unde a umblat și a învățat scumpul nostru Mântuitor. Am plâns pe locul unde Domnul S-a răstignit pentru mine și pentru păcatele mele. Cu lacrimi fierbinți am făcut în acest loc făgăduința să-mi pun toată viața în slujba Lui, să mă jertfesc pentru El și pentru lucrul Lui, să trăiesc numai pentru El și pentru lucrul Lui.

Pe locul unde a stat înfiptă crucea răstignirii, am făcut un fel de hotărâre, un fel de legământ pentru o viață nouă. Am făcut acest legământ, rugându-mă:

Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Tu știi că am adus aici o hotărâre. Am adus hotărârea să trăiesc o viață cu Tine. Să trăiesc o viață numai pentru Tine, să mă jertfesc pentru Tine și pentru lucrul Tău. Am adus aici această hotărâre, să o întăresc cu sângele Tău, căci fără acest sigiliu, hotărârea mea nu are nici o putere. Eu depun aici, în fața Crucii Tale, hotărârea mea și mă rog cu lacrimi fierbinți pentru pecetea sângelui Tău. Eu sunt sub brațele Crucii Tale, Doamne. Să picuri peste mine neîncetat sângele iertării și împăcării mele cu Dumnezeu. Spală cu sângele Tău trecutul meu cel păcătos și dă-mi dar și putere să încep o viață nouă. Dă-mi lacrimi, o, Iisuse al meu, să mă plâng pe mine și păcatele mele. Și dă-mi putere, o, Hristoase al meu, să mă răstignesc împreună cu Tine, ca, de acum înainte, să nu mai trăiesc eu, ci Tu, Doamne, să trăiești în mine (Gal. 2, 20)… Să nu mai fiu al meu, ci să fiu al Tău, să fiu cu totul al Tău, să fiu numai al Tău, căci Tu m-ai răscumpărat cu un preț atât de mare (1 Cor. 6, 20).

Începând cu acest legământ, cu această predare Domnului, eu simt că am început a „crește”. Departe de mine gândul că aș avea „înălțimea” cerută. Stărui însă în legământul de la Ierusalim. De câte ori satana și lumea îmi pun în față ispita și păcatul, Duhul Sfânt îmi aduce aminte de legământul de la Ierusalim.

Am făcut această mărturisire personală, iubiții mei, ca să vă atrag atenția asupra legământului Oastei. Oastea Domnului este un legământ de cea mai mare însemnătate pentru creșterea noastră în Domnul. Clipa cea mai hotărâtoare din viața unui suflet care intră în Oastea Domnului trebuie să fie acest legământ.

Legământul nostru trebuie să fie un hotar de viață nouă, un început de viață nouă, un început de creștere în Domnul.

Legământul cu care intră cineva în Oastea Domnului este, trebuie să fie, ziua nașterii lui celei duhovnicești - cum foarte nimerit a spus fratele Oprișan de la București. Începând cu această zi a nașterii, ostașul trebuie să crească mereu în Domnul.

Așadar vedeți, creșterea cea duhovnicească cere multe, multe lucruri de seamă. Ce lucru dureros este să vezi creștini care își închipuie că pot crește în cele duhovnicești cu câteva cruci aruncate cu grabă seara și dimineața și cu câte un „Tatăl nostru” spus la repezeală.

Apostolul Pavel spune că „omul nostru cel dintâi e din pământ, iar omul al doilea e din cer” (1 Cor. 15, 47). Ce dureros e să vezi cum oamenii dau tot pentru „omul cel din pământ”, iar pentru cel din cer dau „bucatele cele mai slabe”, ca oarecând Cain din Biblie.

Dar, de altă parte, ce bucurie e să-i vezi pe cei ce cresc în Domnul! Să-i vezi cu ochii cum cresc în cele duhovnicești. Eu mă bucur nespus, iubiții mei, că și voi ați crescut, văzând cu ochii. Pe mulți dintre voi v-am văzut crescând sub ochii mei. Erați niște „prunci slabi”, și azi umblați ca niște „oameni mari” în căile Domnului.

Fratele meu! Mântuirea sufletului îți pune întrebarea: Cât ești tu de mare în Domnul? Tu poate ești încă un copil slab și neajutorat. Dar nu dispera. Apropie-te de Domnul, predă-te Lui neîncetat și El îți va ajuta să umbli și să crești.

Ați văzut cum își învață mama copilul să umble. Îl pune în picioare la o anumită distanță și apoi îl cheamă în brațele sale. Îi întinde brațele, pentru ca el să capete îndrăzneală a păși.

Așa face și Domnul cu cei „născuți din nou”, cu cei ce o rup cu lumea și cu păcatele. Îi învață „să pășească”. Îi învață să umble pe picioarele cele sufletești. Iar când cad, Domnul îi ridică în brațele Sale.

Oh! A cădea, a greși este lucru omenesc, dar este o mare deosebire între a „cădea” plângând în brațele Domnului și a cădea râzând în brațele diavolului. Un ostaș al Domnului „cade” în brațele Lui și, cu ajutorul Lui, iarăși se ridică și iarăși pășește înainte, până ce „a crescut” peste vârsta căderilor și a învățat a umbla în căile Domnului.

Și apoi, iubiții mei frați, să nu uităm o datorie. Dacă Domnul Dumnezeu ne-a ajutat să creștem în El - apoi să-i ajutăm și noi pe alții să crească.

Aici vă rog însă să grijiți asupra unui lucru. Cei mai mulți oameni n-au poftă de mâncare duhovnicească. Atunci când omul e bolnav, n-are poftă de mâncare, îi e greață de mâncare. Așa e și cu cel bolnav cu sufletul. Așa e și cu cel ce bolește în patimi și în păcate. El n-are poftă de mâncare duhovnicească. Nu poate suferi mâncarea cea duhovnicească.

Și atunci ce e de făcut? Ceea ce ne învață Ap. Pavel: să ne apropiem de astfel de „bolnavi” cu mâncare ușoară, cu lapte (1 Cor. 3, 2). A te apropia de ei cu „carne”, cu mâncare prea grea, e o greșeală. Să ne apropiem de ei cu mâncare ușoară și să ne rugăm neîncetat Domnului, Doctorul nostru cel ceresc, să le redea „sănătatea” pierdută.

Iubiții mei frați! Sunt aproape zece ani de când fac mereu osteneli și jertfe, ca să dau hrană duhovnicească celor intrați în Oastea Domnului. Mă topesc mereu în râvna de a vă da „mâncare” fie cu cuvântul, fie cu foaia, fie cu cărțile Oastei. Și mă bucur, iubiții mei, văzând că „n-am alergat și nu m-am ostenit în zadar” (Fil. 2, 16). Pentru ostenelile și jertfele mele, creșterea voastră cea duhovnicească este mângâierea mea și bucuria mea.

Mă uit peste voi, frații de aici, și mă uit cu ochii cei duhovnicești peste frații din toată țara - și mă bucur văzând cum ați crescut și creșteți mereu în Domnul. Mă bucur că nu ați stat pe loc și vă rog să nu stați, căci doar, mai mult ca oriunde, aici stă în picioare regula: cine stă pe loc dă înapoi, cine nu crește se micește. Să creștem în Domnul!

Doamne Iisuse, ajută-ne să putem crește în toate privințele, ca să nu mai fim niște copii slabi, purtați încoace și încolo de vânturile ispitelor. Ajută-ne, Doamne, să putem crește mereu, până vom ajunge toți la unirea credinței și la bogăția cunoștinței Tale. Iar când cădem, fie-Ți milă, Iisuse Bunule, și, ca pe niște copii ai Tăi, ridică-ne iar în brațele Tale. Întărește-ne mereu, să creștem în toate privințele, până vom ajunge toți la statura de om mare, la înălțimea staturii plinătății Tale.

Amin.