Strigătele Domnului

O vorbire a fratelui Ioan Opriș la o adunare - înainte de 1983

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Chiar dacă n-aș fi spus nici două cuvinte, cu cea mai adâncă plăcere și cea mai înaltă dragoste, am ascultat de la început (cinci ore și jumătate a durat de când stau pe bancă fără să mă mișc un centimetru) și am ascultat cu cea mai înaltă dragoste și bucurie programul minunat care s-a desfășurat de către frați și surori, tineri și bătrâni. A fost o întrecere binecuvântată și frumoasă, cum nu se poate spune mai frumoasă. Căci acolo de unde nu lipsește Dumnezeu, acolo unde nu lipsește Duhul Sfânt, acolo unde lucrează Dumnezeu și puterea Lui cea minunată, acolo nu este decât farmec, decât dragoste, decât bucurie, decât pace. Aici cred că nici gânduri necurate nu s-ar strecura, că n-au ce căuta. Pentru că Duhul Sfânt, prin sfinții Săi îngeri, au tăbărât în jurul nostru, că așa scrie, că: „îngerii Lui tăbărăsc în jurul celor ce se tem de El”. Și, dacă am intrat aici cu temere și cu frică de El, atunci îngerii Lui au tăbărât în jurul nostru și ne-au îngrijit, ne-au înconjurat. Și credem că aici n-au intrat nici gânduri necurate. De unde să mai intre pofte spurcate și cugete negre, și așa mai departe. Sau... poate! (...)

Vedeți, dragii mei? Aici e adunarea lui Dumnezeu. De ce am stat cu atâta liniște? N-am căutat să tulbur nici măcar să iau un picur de apă sau să ies afară... că, poate, am avut nevoie. Nu! N-am vrut să mă mișc de pe bancă nici un centimetru. Am stat cu cea mai mare dragoste, netulburând adunarea lui Dumnezeu. Și noi, în adunarea lui Dumnezeu, acolo, căutăm să facem voia lui Dumnezeu și nicidecum voile noastre. Aici nu-i permis să fim o adunare așa, de du-te-vino. Nu! Noi stăm ca în fața lui Dumnezeu. Fiecare contribuie cu ceea ce l-a înzestrat bunătatea, mila și harul Domnului Iisus. Fiecare vine aici, unul cu liniștea și pacea care pot fi citite pe fața lui; altul cu rugăciunea ce-o spune în taină pentru cei care iau cuvântul în adunare; altul spune o poezie minunată. Mi-aduc aminte că o poezie m-a făcut să plâng mai mult decât toate vorbirile. Iată, deci fiecare cu talantul lui; cu talentul lui; cu darul lui; cu tot ce l-a înzestrat Dumnezeu să vină în adunarea lui Dumnezeu. Cum am spus: unul cu rugăciunea, altul cu tăcerea, altul cu smerenia, cu blândețea, altul cu atitudinea lui demnă de Dumnezeu: smerit, blând... ce se poate, acolo, așa cum zicea odată un frate din Petroșani: „Dacă aș putea, în adunare, aș vrea parcă, oarecum, să mă schimb total. Să nu mai existe nici ochi, să nu mai existe nici cap, nici mâini, nici nimic, să fiu numai urechi. Să înregistrez continuu ceea ce Duhul Sfânt pune în atâtea feluri în gura fraților și a surorilor. Deci să nu credeți, cei care tăceți, că voi n-ați făcut nimic. Nu! N-ați făcut mai puțin decât cei care au vorbit nici cu un milimetru.

[Despre] Domnul Iisus, [când a fost dus] la judecată - dacă suntem atenți când citim despre Patima Sa în toți cei patru Sfinți Evangheliști - mereu ne arată cuvintele: „Iar Iisus tăcea”. Și cineva a pus întrebarea: „Oare de ce tăcea Iisus?”. Mereu tăcea când a primit acuze, El, în fața Căruia ar fi putut să stea legiuni de îngeri să-L apere... sau El să Se apere. Putea cineva să-L acuze? Dar Domnul Iisus tăcea. Și, când Îl mustră guvernatorul Pilat, guvernatorul păgân, că de ce nu-i răspunde: „Nici mie nu-mi răspunzi? Nu știi că am putere să Te răstignesc și am putere să Te eliberez?”, abia atunci Și-a deschis gura și a spus: „N-ai avea puterea asta, dacă nu ți-ar fi fost dată ție de sus”. De sus, de unde? Din cer? Dar din cer i-a dat puterea aceea să-L acuze și să spună minciuni împotriva Lui? Nu. Să nu ne înșelăm. Nu de Sus. I-a dat puterea cezarul de la Roma, împăratul; că el era numai guvernator în Palestina. Cuvintele care urmează completează, ca să înțelegem că de cezar era vorba: „Așa că cine M-a dat în mâinile tale este mai vinovat decât tine”. Deci și soborul. Se referea și la soborul cărturarilor și fariseilor care L-a adus la această [judecată]. Deci Domnul Iisus tăcea. Așa că cel care tace, de multe ori, poate face cât și celălalt, care vorbește; sau, dacă nu cumva, chiar mai mult.

Iubiților frați! Citim aci câteva cuvinte, fiindcă timpul ne mai permite oleacă, din Evrei, capitolul 5, cu versetul 7. (Aici s-a văzut, nu o dată, strecurându-se pe obrajii noștri, ai fraților și ai surorilor, lacrimi.) (...) [Versetul] Îl arată pe Domnul Iisus și zice așa: „El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, și fiind ascultat din pricina evlaviei Lui...”. Sfântul Pavel zice: „El este Acela...”, când vorbește de Domnul Iisus, „Care, în timpul vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi”... Iată cum erau cererile Domnului Iisus. Sfinții Evangheliști (...) spun: „Lui nu I s-a auzit glasul pe uliță; și un fitil care fumega nu l-a stins; și trestia frântă n-a rupt-o.” Aceasta era comportarea Lui în mijlocul societății în care trăia, în mijlocul lumii. Dar când era vorba de rugăciune și de starea Lui spirituală, Se retrăgea în Ghetsimani, Se retrăgea în Muntele Măslinilor în fiecare noapte (ne arată Sfinții Evangheliști), cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească.

Pentru ce trebuia Domnul Iisus să ceară cu strigăte mari ca să-L izbăvească? Și de ce să-L izbăvească? De ispitele care veneau și împotriva Lui cu miile, cu sutele de mii. Păi vine Satana, după patruzeci de zile de chin și de post, și-I zice: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, dă dovadă! Zi către pietre să se facă pâini”. Iată deci: întreg iadul a fost recrutat și a fost tulburat, și a fost pus în mișcare, pentru ca, cu orice preț, mântuirea noastră să fie pierdută. Pentru ca Domnul Iisus să cedeze; dacă nu aici, dincolo. Da, căci așa vine și în jurul nostru: cu mii și mii de patimi; cu mii și mii de pofte, cu mii și mii de plăceri, cu mii și mii de gânduri necurate, de cugete spurcate și vorbe murdare. Mereu, mereu. Dacă nu-l ascultăm în asta, să-l ascultăm în cealaltă. Dacă nu-i dăm ascultare la un gând necurat, vine cu un cuget spurcat. [Ca măcar] să primim ceva de la el. [Ispititorul] și la Domnul Iisus a venit.

(...) Și Domnul ia [suferința asupra Lui], ca om, că El era și om. (...) Suferea ca om. Noi n-am putea să zicem că a suferit ca Dumnezeu. Bătăile, lovirile, scuipările, vânătăile pe fruntea Lui, picurii de sânge din coroana de spini - nu picuri, șiroaie! - pe toate acestea le-a îndurat ca om. A luat chip de rob. Asemănându-ni-se nouă, El a luat chip de rob. Domnul Iisus deci a fost un rob. A fost robul tuturor.

Iubiților, El [Se ruga] acolo, în munte, cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească. Suntem și noi de multe ori în primejdie, și tineri, și bătrâni. Pe bătrâni, îi ispitesc plăcerile și poftele trecutului. Pe tineri, ale prezentului: toate galantarele, toate vitrinele și tot ce sclipește în lume îi ispitește; îi atrage; îi cheamă; îi amăgește; îi momește ca, cu orice preț, să-l asculte [pe ispititorul] și să-i găsească un locșor acolo în inimă pentru ele, pentru vreuna din ele.

De aceea, iubiților, El S-a pus pe Sine pildă vie, ca să călcăm pe urmele Lui. Și, după El, Sfinții Săi Apostoli, Sfântul Pavel, cu câtă dragoste spune: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu am călcat pe urmele lui Hristos”. Și, cum zice tot Sfântul Pavel: „...în necazuri mai mult, în postiri mai mult, în bătăi, aruncat în mare...”. Pe toate acestea, cu drag le-a suferit din pricina Domnului Iisus. Și nu zice: „Am ajuns la țintă”. Ci: „Una fac: pe cele din urmă aruncându-le, privindu-le pe toate ca pe un gunoi și aruncându-mă înainte”. Domnul Iisus așa ne-a învățat prin gura Sfinților Săi Apostoli. Și Sfântul Pavel așa spune.

Deci noi avem datoria să privim continuu numai înainte. Oameni care privesc în lături? Zice Ieremia despre aceștia că le scapără ochii de preacurvie. Le scapără ochii. Sau cum zice în Isaia, 29: „Poporul Meu, poporul Meu... Cu limba și cu buzele Mă laudă, dar inima lui departe este de Mine. Și frica ce o are de Mine e de datină și de obârșie omenească. Nu-i calea Domnului”.

Noi avem oarecare teamă, oarecare frică, oarecare respect față de Cuvântul lui Dumnezeu, față de biserică, față de rugăciune, față de adunare. Dar când ieșim afară, ne legăm din nou de păcatele și plăcerile noastre. [Aceasta e un fel de] credință mincinoasă și înșelătoare. Aceasta nu duce la mântuire, ci duce numai la pierzare.

Iubiți frați, aici în adunare, în Casa lui Dumnezeu, în templu, în sanctuarul lui Dumnezeu, aici se cristalizează mințile și inimile. Noi de aceea intrăm în acest cuptor. De aici ieșim ori zgură, ori aur. Datoria noastră este să ieșim aur. „Depinde de voința ta”, cum zice o cântare a noastră. Depinde de voința ta, cum zicea un poet al nostru, să fii înger sau diavol. Poți să fii ori înger, ori diavol. Depinde de noi.

Scumpilor frați! M-am bucurat așa de mult când am ascultat poeziile. De frații care vorbesc din Cuvântul lui Dumnezeu și-s tari în Cuvântul lui Dumnezeu, nici nu mai vorbesc... Mă refer la cei tineri, care [spun] pentru prima dată o poezie în adunare. Iată ce mult fac poeziile acestea! Dacă sunt recitate bine, dacă sunt spuse accentuat și frumos, așa de mult face o poezie, încât stoarce lacrimi. Ea poate să miște inimile, poate și pe cele mai împietrite. Căci de la mine, un moș bătrân, mai în silă primește cineva. Dar când vine un copilaș sau o fetiță nevinovată și spune doar câteva cuvinte așa de dulci despre Domnul Iisus, altfel se primesc parcă. Înflăcărează inima altfel. Domnul Iisus să Se îndure de noi...

Mă gândesc la un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, pe care l-a citit și fratele (...), din 2 Tesaloniceni 3, 5. Mă opresc și eu puțin asupra acestui cuvânt: „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea lui Hristos”. (...) Să judecăm puțin cuvintele acestea: „Domnul să vă îndrepte inimile... să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea lui Hristos”. Dacă aici e Dumnezeu și dincoace e Hristos, cine-i Acela care să ne îndrepte inimile, dintre aceste două Persoane, să zicem așa? Deși Dumnezeu este unul singur; Dumnezeu e în trei Fețe, dar Dumnezeu e Unul! Zice: „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea lui Hristos”. Cine e Acela „Domnul”? Duhul Sfânt! Dacă ne uităm bine printre rânduri, dacă citim bine printre rânduri, vom vedea că Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl și cu Fiul, fiindcă este Dumnezeu adevărat. Este Lumină din Lumină și Lumină veșnică. Deci, Duhul Sfânt, Care ne-a fost dat și prin Care am fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării, este Acela despre care zice Sfântul Pavel că mijlocește pentru noi cu suspine negrăite, Care, cu orice preț, ne vrea mântuirea. Acest Duh al lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, ne îndreaptă inimile spre dragostea - și ne face atenți! - spre dragostea lui Dumnezeu.

Când m-am dus cu gândul la dragostea lui Dumnezeu, imediat mi-a apărut în față ca un tablou mare [locul din] capitolul 3, versetul 16 din Ioan: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, ca oricine crede în El (deci și tu, și eu) să nu pierim, ci să avem viață veșnică”. Zice: „Domnul (adică Duhul Sfânt) să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea lui Hristos”.

Acum să privim puțin la Domnul Iisus cum spânzură, plin de răni și plin de sânge, în cuie. „Și stând așa, privind la cui (zice poetul nostru drag), / am plâns la umbra crucii Lui; / am plâns mereu pierdut și dus / la umbra crucii lui Iisus”. Acum Domnul Iisus nu mai este pe cruce. Acum doar crucea Lui o vedem și umbra crucii Lui. „Și stând așa, privind la cui, / am plâns la umbra crucii Lui; / am plâns mereu pierdut și dus / la umbra crucii lui Iisus”. Domnul Iisus stă și spânzură între cer și pământ. Și ne spune Sfântul Pavel, în Tesaloniceni, cum auzirăți; și spre răbdarea lui Hristos”. Ce a făcut Domnul Iisus pe cruce? A răbdat. A [strigat] Domnul pe cruce? O singură dată, înainte de a-Și da Duhul. Și atunci, nu de durere... căci sângele I se scursese, trupul Îi amorțise... poate nu mai avea nici o durere... Atunci, în ultimele clipe, Domnul Și-a adus aminte că Iuda, care și-a dat seama că a vândut Sânge nevinovat, s-a dus cu arginții în poală să-i dea arhiereilor; și ei n-au vrut să-i primească: „Treaba ta! Tu vei vedea...”. Ca și cu spălatul pe mâini. „El L-a vândut... îl privește!”. Deznădăjduit, el să nu fi mers la ei, ci să fi mers la Domnul Iisus, Care încă era viu pe cruce, nu era târziu. El, Care l-a primit pe tâlhar, l-ar fi primit și pe el, pe ucenicul despre care spune: „Nu Eu v-am ales pe voi, cei doisprezece? Totuși unul dintre voi are drac”. Nu l-ar fi primit și pe acesta? Căci demonizați erau [atâția...]. Oare cei ce făceau crime, cum erau tâlharii, nu erau demonizați? Nu aveau ei legiuni de demoni în ei când făceau astfel de lucruri... și când prădau și spărgeau case și așa mai departe? Domnul, cu siguranță, l-ar fi primit și pe el. Și Domnul l-a tot așteptat... l-a tot așteptat. Căci Domnul îl vedea cum se duce... cum s-a dus și cum și-a pus funia de gât. Domnul a văzut și a crezut că poate... poate el tot se va desface și se va întoarce la El. Și când s-a agățat de craca unui pom, s-a îndoit craca cu el până la pământ. Se spune într-o carte că s-a desfăcut funia și el s-a agățat de altă cracă... Totuși, cu orice preț, cu orice preț, Domnul a încovoiat și craca, pentru ca el să nu moară. Să i se desfacă funia și să vină la Domnul Iisus. Dar el s-a dus și s-a legat de alta, mai tare, ca să-l țină. Și creanga s-a rupt, și el a căzut cu capul în jos pe ceva pietre și acolo a crăpat prin mijloc. Așa ne spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Deci, dragii mei, în clipele acelea când Domnul Iisus l-a așteptat așa cum a așteptat mulțimea de păcătoși să se întoarcă la El, l-a așteptat și pe Iuda să se întoarcă. Și, văzând că nu se mai poate... că ultima clipă a nădejdii s-a stins, când el și-a dat drumul și s-a prăbușit, atunci Domnul Iisus a strigat. A zis: „Săvârșitu-s-a”, și Și-a dat Duhul.

[Domnul] n-a spus nimănui, niciodată: „De ce dai în Mine?” Numai lui Malhu, sluga arhiereului, când acesta I-a dat o palmă (așa de tare, că scrie undeva în tradiție că a răsunat tot pretoriul, cu atâta sete de fiară a dat), Domnul Iisus a zis: „Dacă am spus rău, spune-Mi ce am spus. Dar dacă nu, pentru ce Mă bați?” Lui îi vindecase Domnul Iisus urechea puțin mai înainte, când Petru i-a tăiat-o cu sabia. Și acum [chiar el] Îl lovește. (...) Și El numai atâta i-a zis: „Dacă am zis vreun rău, dacă am rostit ceva rău, spune aceasta! Dar dacă nu, pentru ce Mă bați?”. Și așa toată dezvinovățirea o spune nu pentru El, care nu voia să Se dezvinovățească niciodată; ci pentru noi, ca să vedem că suferă fără vină! „Dacă am spus rău, spune-Mi ce am spus! Dar dacă nu, de ce Mă bați?”

Domnul Iisus, înainte cu ceva de a-Și da Duhul, când a privit gloatele, când a privit mulțimea care se strângea rânjind către El și batjocorindu-L, a spus: „Părinte, iartă-i pe ei, că nu știu ce fac”. Inima Lui plină de milă, inima Lui plină de har, Împăratul păcii nu putea, decât și în clipele acestea să aibă pace și să le dăruiască și lor iertare. „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”.

Iubiților, Domnul Iisus S-a rugat și pentru noi. Prin gloata aceasta te vedea El, cu ochii Lui dumnezeiești, cum zice proorocul Sirah: „...căci ochii Domnului sunt de zece mii de ori mai luminoși decât soarele”. Dacă ochii Domnului sunt mai luminoși decât soarele de zece mii de ori, El a văzut până în zilele noastre (El vede și adunarea noastră de astăzi; a văzut-o încă de pe cruce). El a văzut totul. El și pe noi ne-a avut... pe cei ce-am rânjit împotriva Lui, pe cei ce-am mințit împotriva Lui, pe cei ce-am insultat și am suduit, și am batjocorit, și am hulit Numele Său, El și pe noi ne-a avut atunci în rugăciunea de pe cruce. S-a rugat și pentru noi. Glasul acela spre cer s-a înălțat și pentru noi: „Doamne, și pentru Ion din veacul al XX-lea, și pentru el Mă rog; și pentru Gheorghe, și pentru Vasile, și pentru Maria. Și pentru ei, Doamne, Mă rog: iartă-i, că nu știu ce fac!” Și Părintele ceresc a trebuit să primească așa... că nu prea știm noi ce facem. Într-adevăr, nu știm... Că, după ce ne dăm seama, după ce începem să venim la Domnul Iisus, așa-i că noi înșine ne dăm seama că n-am știut ce-am făcut. Că n-am fi făcut pentru nimic în lume ceea ce am făcut. Frații (fratele tânăr și fratele celălalt) au mărturisit că nu regretă că s-au întors la Domnul, ci regretă că nu L-au cunoscut mai demult pe Domnul.

Odată, într-o adunare, s-a pus întrebarea unor frați din părțile noastre: „Fraților dragi, sunteți rugați să răspundeți pe rând” (...). Un frate se îndreaptă către un frate tânăr de vreo 17 ani și-i zice: „Frate Gligore, spune dacă ție-ți pare rău că te-ai întors la Domnul”. Și el a început să plângă; și a plâns un timp, apoi a putut vorbi și a spus: „Dacă am vreun regret în sufletul meu, dacă am vreo părere de rău în conștiința mea și-n viața mea, singura părere de rău ce o am e că nu L-am cunoscut pe Domnul Iisus din pântecele mamei mele, până când încă n-am ieșit ca o stârpitură, să văd lumea aceasta. Ca să nu fi [greșit] nici cu văzul meu, nici cu auzul meu, nici cu limba mea, nici cu toate faptele mele.

Așa, dragilor, voi ați avut o [mare] binecuvântare astăzi, de a lua parte aci, în mijlocul adunării unde se vestește cu atâta dragoste Numele Domnului Iisus și tot ce a făcut El pentru noi și Tatăl ceresc, Părintele nostru cel Veșnic.

A Lui să fie slava, pentru toată purtarea Lui de grijă!

Domnul să vă binecuvânteze pe toți! Să vă duceți în pace acasă! Să vă duceți... cum zicea părintele Petru odată, la o adunare la Simeria Veche: „Am venit în această adunare; și când plecăm acasă, fiecare să ducă cu el o bisericuță, o adunare, să facă și din casa lui o adunare. Venind la adunarea aceasta, [suntem] un trup din trupul acesta. Dar să ducem ceva din el și acasă. Altfel, nu prea avem mult folos că am fost la adunare...”. Așa și noi.

Domnul să ne ajute să putem duce, cum zice cântarea: „Să ducem tuturora / mărturisirea Ta”. Să spunem și altora ce a făcut Domnul Iisus pentru noi. Că aceasta e cea mai puternică mărturisire: de a spune ce a făcut Domnul Iisus în viața ta. Poți să spui mii de istorioare în adunare și mii de Evanghelii, și mii de pilde; dacă din viața ta nu poți să spui nimic, dacă ar trebui să faci o mărturisire despre tine, iar despre tine tu nu poți să spui nimic, atunci înseamnă că tu însuți ești o nimica... Dar Dumnezeu a făcut minuni cu noi! Că ne-a întors de la întuneric la lumină și ne-a făcut, prin Domnul nostru Iisus Hristos, să-L cunoaștem pe Dumnezeu, al Cărui Nume să fie în veci slăvit: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.