Tânărul în nenorocire

Dacă orice lucru își are vremea lui (Ecles. 3, 1-8), după cum scrie Sfântul Cuvânt al Domnului, atunci, desigur că în viața omului și omenirii nenorocirile își au și ele nu numai vremea, dar și rostul lor.

Când vine vremea și este nevoie de lucrarea lor, trebuie să vină și ele. Când trece vremea lor, când și-au făcut lucrarea pe care trebuiau s-o facă, atunci trec și ele.

Semănatul își are vremea lui și rostul lui. Căci dacă nu l-ar avea, n-ar fi secerișul și n-ar mai fi rodul. Secerișul își are vremea lui și rostul lui, căci dacă nu l-ar avea, n-ar fi nici pâinea și nici viața. Toate sunt strâns legate una de alta și una prin alta, în așa fel încât fără cel dintâi n-ar fi cel din urmă.

Când vine un lucru, nici un altul n-ar putea să-l înlocuiască spre a-i face lucrarea lui așa cum o face acel lucru. La Dumnezeu, Atotpătrunzătoarea Înțelepciune a rânduit totul cu o desăvârșită ordine.

Când trebuie să vină vremea și lucrarea nenorocirii în viața unui om sau a unui popor sau a unei generații, nimeni n-o poate nici împiedica, nici ocoli. Ea vine ca urmare a unui șir de ani și de fapte, a căror curățire, îndreptare, răsplată sau limpezire numai ea o poate face.

Atunci înțeleptul și nevinovatul și curajosul trebuie să răzbească înainte cu încrâncenare, neabătut de la drumul cel bun, prin rugăciune, prin răbdare, printr-o puternică încleștare de Hristos. Ca în ceasul cumplitelor furtuni și uragane dezlănțuite.

Daniel - și cei trei tovarăși ai lui, Anania, Azaria și Mișael - erau patru tineri credincioși peste care a venit nenorocirea înfrângerii și robiei poporului lor (Daniel 1, 1-6).

Dar cine este credincios adevărat acasă la el, acela este și mai credincios când ajunge departe de casa lui. Și cine s-a alipit de Hristos când i-a fost bine, acela se alipește și mai mult de El atunci când ajunge la greu.

Așa a fost cu Daniel și cu ceilalți trei credincioși. Din multa credință și sfințenie în care trăiau în familiile lor, ei au ajuns la și mai multă, acolo departe, duși în surghiunul lor. Cuviincioși, dar hotărâți, ei și-au spus și și-au ținut încredințările lor, cu orice preț.

Om al rugăciunii, tânărul Daniel n-a renunțat la rugăciunea sa nici atunci când, descoperit, el era amenințat cu cea mai cumplită moarte. Nenorocirea în care ajunsese l-a făcut și mai hotărât în credința și dragostea sa față de Dumnezeul său.

Rămăsese fără toate, dar fără Dumnezeu nu putea rămâne. De El nu voia să se despartă nici viu, nici mort. Ce pildă frumoasă poate fi Daniel pentru orice tânăr și tânără.

Dragostea lui Hristos te poate mângâia de orice întristare și în orice durere... Te poate despăgubi de orice pierdere și te poate bucura în orice nenorocire.

Dar ce te-ar mai putea mângâia de lipsa Lui? Ce te-ar mai putea despăgubi de pierderea Lui? Ce te-ar mai putea bucura după despărțirea de Hristos?

Adevăratul credincios știe că Dumnezeu îl poate apăra în fața oricărei puteri. Dar pe cel care s-a despărțit și s-a lepădat, din frică, de Hristos - ce putere l-ar mai putea apăra în fața lui Dumnezeu?

Când rămâi lângă Dumnezeu, El îți poate face prieten pe orice dușman al tău. Dar când te desparți de Hristos, El îți poate face dușmani din orice prieteni pe care te bizuiești. Cele mai multe primejdii te pot pândi numai când te desparți de Hristos.

Iosif a fost un alt tânăr credincios. Am mai vorbit și altă dată despre el, când era vorba despre o altă latură frumoasă a vieții lui.

El și-a iubit frații săi cu tot sufletul său și cu toată puterea sa. Dar dragostea sa față de frații săi a fost răsplătită cu o vânzare și cu un exil.

A fost unul dintre cei mai înfrânați și mai neprihăniți tineri ai poporului lui Dumnezeu. Dar înfrânarea lui a fost răsplătită cu ocară și cu închisoare (Facere 37, 14-18; 39, 1-20).

Totuși nenorocirile nu l-au schimbat și nedreptățile care l-au lovit nu i-au clătinat statornicia. Căci cugetul curat este o pavăză mai tare ca un scut de oțel. Dragostea lui Hristos este o mai mare putere a inimii decât oricare moarte (Cânt. Cânt. 8, 6-7).

Conștiința împăcată este o pernă mai moale decât oricare așternut împărătesc. Cu acestea odihnești oriunde, chiar și pe scândura închisorii, chiar și în singurătatea surghiunului, chiar și în ceasurile grelelor încercări.

Pacea ascultării de Dumnezeu este o mai dulce siguranță pentru inima credincioasă decât prietenia tuturor mai marilor acestei lumi. Părtășia cu Hristos îți dă libertatea cea mai scumpă, mai scumpă decât oricare casă împărătească. Nimic pe lume nu poate fi asemănat cu acestea.

Cât de liniștit trebuie să fi răsuflat Iosif, ajuns pe priciul rece al celulei sale, după ce a scăpat de grozavele torturi sufletești și de permanentele primejdii și urmăriri la care era supus în fiecare clipă și în fiecare loc în casa păcatului și în locul primejdiei.

Ce odihnitor va fi fost somnul pe paiele goale ale închisorii lui, cu gratii și lespezi reci, unde ochii vicleni și blestemați ai pierzării nu-l mai puteau ajunge, iar brațele pierzătoare ale ispitei nu-l mai puteau prinde.

Acolo el era numai cu Dumnezeul său. Și în mijlocul celor care aveau cea mai mare nevoie de Cuvântul Adevărului și de dragostea mântuirii. Acolo putea, în sfârșit, să se roage cât voia...

Iată cum nenorocirea poate fi pentru credincios ceea ce este furtuna pentru foc. Pe focul cel mic furtuna îl împrăștie și-l stinge, dar pe focul cel mare îl aprinde și-l crește și mai mare, făcându-l de nestins.

Pe credința slabă nenorocirile o nimicesc și o pierd. Dar pe credința puternică, cu cât vin nenorocirile și încercările mai mari, cu atâta ea devine mai puternică și de neclintit. Fiindcă rădăcinile ei se înfig mai adânc în Hristos.

Vânturile și furtunile mari sunt de cea mai mare trebuință pentru arbori. Ele îi fac să-și adâncească mereu mai mult rădăcinile lor, ca să nu fie smulși. Iar aceasta îi ajută și în vremea secetei, când nu găsesc umezeală decât în adânc. Altfel s-ar usca cu toții de sete.

Dragă suflete tânăr, ce fel de credință ai tu? Dacă ești cu adevărat credincios, nu te teme de nici o nenorocire. Prin ea te vei înălța, cum s-a înălțat Iosif, Daniel și mulți-mulți alții.

Adâncește-te în Hristos prin credință și strânge-te de El prin iubire, apoi nu te teme. Bată vântul, vină valul, prin Hristos vei învinge.

Rugăciune

Slavă veșnică Ție, Marele nostru Dumnezeu Nebiruit!

Tu întărești pe cei care rămân nedespărțiți de Tine, făcându-i nebiruiți. Chiar în cele mai mari nenorociri, Tu, Doamne, faci pe ai Tăi să capete cele mai mari binecuvântări.

Te rugăm, Doamne Iisuse, ridică Lucrării Tale numai tineri și tinere ca Iosif, ca Daniel, ca Ștefan, ca toți ceilalți tineri mulți-mulți, nebiruiți ostași ai Tăi, care au biruit prin cuvântul mărturisirii lor, prin Sângele Tău și prin faptul că nu și-au cruțat viața lor până la moarte (Apoc. 12, 11).

Amin.