Tânărul în nenorocire

Dacă orice lucru îşi are vremea lui (Ecles. 3, 1-8), după cum scrie Sfântul Cuvânt al Domnului, atunci, desigur că în viaţa omului şi omenirii nenorocirile îşi au şi ele nu numai vremea, dar şi rostul lor.

Când vine vremea şi este nevoie de lucrarea lor, trebuie să vină şi ele. Când trece vremea lor, când şi-au făcut lucrarea pe care trebuiau s-o facă, atunci trec şi ele.

Semănatul îşi are vremea lui şi rostul lui. Căci dacă nu l-ar avea, n-ar fi secerişul şi n-ar mai fi rodul. Secerişul îşi are vremea lui şi rostul lui, căci dacă nu l-ar avea, n-ar fi nici pâinea şi nici viaţa. Toate sunt strâns legate una de alta şi una prin alta, în aşa fel încât fără cel dintâi n-ar fi cel din urmă.

Când vine un lucru, nici un altul n-ar putea să-l înlocuiască spre a-i face lucrarea lui aşa cum o face acel lucru. La Dumnezeu, Atotpătrunzătoarea Înţelepciune a rânduit totul cu o desăvârşită ordine.

Când trebuie să vină vremea şi lucrarea nenorocirii în viaţa unui om sau a unui popor sau a unei generaţii, nimeni n-o poate nici împiedica, nici ocoli. Ea vine ca urmare a unui şir de ani şi de fapte, a căror curăţire, îndreptare, răsplată sau limpezire numai ea o poate face.

Atunci înţeleptul şi nevinovatul şi curajosul trebuie să răzbească înainte cu încrâncenare, neabătut de la drumul cel bun, prin rugăciune, prin răbdare, printr-o puternică încleştare de Hristos. Ca în ceasul cumplitelor furtuni şi uragane dezlănţuite.

Daniel - şi cei trei tovarăşi ai lui, Anania, Azaria şi Mişael - erau patru tineri credincioşi peste care a venit nenorocirea înfrângerii şi robiei poporului lor (Daniel 1, 1-6).

Dar cine este credincios adevărat acasă la el, acela este şi mai credincios când ajunge departe de casa lui. Şi cine s-a alipit de Hristos când i-a fost bine, acela se alipeşte şi mai mult de El atunci când ajunge la greu.

Aşa a fost cu Daniel şi cu ceilalţi trei credincioşi. Din multa credinţă şi sfinţenie în care trăiau în familiile lor, ei au ajuns la şi mai multă, acolo departe, duşi în surghiunul lor. Cuviincioşi, dar hotărâţi, ei şi-au spus şi şi-au ţinut încredinţările lor, cu orice preţ.

Om al rugăciunii, tânărul Daniel n-a renunţat la rugăciunea sa nici atunci când, descoperit, el era ameninţat cu cea mai cumplită moarte. Nenorocirea în care ajunsese l-a făcut şi mai hotărât în credinţa şi dragostea sa faţă de Dumnezeul său.

Rămăsese fără toate, dar fără Dumnezeu nu putea rămâne. De El nu voia să se despartă nici viu, nici mort. Ce pildă frumoasă poate fi Daniel pentru orice tânăr și tânără.

Dragostea lui Hristos te poate mângâia de orice întristare şi în orice durere... Te poate despăgubi de orice pierdere și te poate bucura în orice nenorocire.

Dar ce te-ar mai putea mângâia de lipsa Lui? Ce te-ar mai putea despăgubi de pierderea Lui? Ce te-ar mai putea bucura după despărţirea de Hristos?

Adevăratul credincios ştie că Dumnezeu îl poate apăra în faţa oricărei puteri. Dar pe cel care s-a despărţit şi s-a lepădat, din frică, de Hristos - ce putere l-ar mai putea apăra în faţa lui Dumnezeu?

Când rămâi lângă Dumnezeu, El îţi poate face prieten pe orice dușman al tău. Dar când te desparţi de Hristos, El îţi poate face dușmani din orice prieteni pe care te bizuieşti. Cele mai multe primejdii te pot pândi numai când te desparți de Hristos.

Iosif a fost un alt tânăr credincios. Am mai vorbit şi altă dată despre el, când era vorba despre o altă latură frumoasă a vieţii lui.

El şi-a iubit fraţii săi cu tot sufletul său şi cu toată puterea sa. Dar dragostea sa faţă de fraţii săi a fost răsplătită cu o vânzare şi cu un exil.

A fost unul dintre cei mai înfrânaţi şi mai neprihăniţi tineri ai poporului lui Dumnezeu. Dar înfrânarea lui a fost răsplătită cu ocară şi cu închisoare (Facere 37, 14-18; 39, 1-20).

Totuşi nenorocirile nu l-au schimbat şi nedreptăţile care l-au lovit nu i-au clătinat statornicia. Căci cugetul curat este o pavăză mai tare ca un scut de oţel. Dragostea lui Hristos este o mai mare putere a inimii decât oricare moarte (Cânt. Cânt. 8, 6-7).

Conştiinţa împăcată este o pernă mai moale decât oricare aşternut împărătesc. Cu acestea odihneşti oriunde, chiar şi pe scândura închisorii, chiar şi în singurătatea surghiunului, chiar şi în ceasurile grelelor încercări.

Pacea ascultării de Dumnezeu este o mai dulce siguranţă pentru inima credincioasă decât prietenia tuturor mai marilor acestei lumi. Părtăşia cu Hristos îţi dă libertatea cea mai scumpă, mai scumpă decât oricare casă împărătească. Nimic pe lume nu poate fi asemănat cu acestea.

Cât de liniştit trebuie să fi răsuflat Iosif, ajuns pe priciul rece al celulei sale, după ce a scăpat de grozavele torturi sufleteşti şi de permanentele primejdii şi urmăriri la care era supus în fiecare clipă şi în fiecare loc în casa păcatului şi în locul primejdiei.

Ce odihnitor va fi fost somnul pe paiele goale ale închisorii lui, cu gratii şi lespezi reci, unde ochii vicleni şi blestemaţi ai pierzării nu-l mai puteau ajunge, iar braţele pierzătoare ale ispitei nu-l mai puteau prinde.

Acolo el era numai cu Dumnezeul său. Și în mijlocul celor care aveau cea mai mare nevoie de Cuvântul Adevărului şi de dragostea mântuirii. Acolo putea, în sfârşit, să se roage cât voia...

Iată cum nenorocirea poate fi pentru credincios ceea ce este furtuna pentru foc. Pe focul cel mic furtuna îl împrăştie şi-l stinge, dar pe focul cel mare îl aprinde şi-l creşte şi mai mare, făcându-l de nestins.

Pe credinţa slabă nenorocirile o nimicesc şi o pierd. Dar pe credinţa puternică, cu cât vin nenorocirile şi încercările mai mari, cu atâta ea devine mai puternică şi de neclintit. Fiindcă rădăcinile ei se înfig mai adânc în Hristos.

Vânturile şi furtunile mari sunt de cea mai mare trebuinţă pentru arbori. Ele îi fac să-şi adâncească mereu mai mult rădăcinile lor, ca să nu fie smulşi. Iar aceasta îi ajută şi în vremea secetei, când nu găsesc umezeală decât în adânc. Altfel s-ar usca cu toţii de sete.

Dragă suflete tânăr, ce fel de credinţă ai tu? Dacă eşti cu adevărat credincios, nu te teme de nici o nenorocire. Prin ea te vei înălţa, cum s-a înălţat Iosif, Daniel şi mulţi-mulţi alţii.

Adânceşte-te în Hristos prin credinţă şi strânge-te de El prin iubire, apoi nu te teme. Bată vântul, vină valul, prin Hristos vei învinge.

Rugăciune

Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu Nebiruit!

Tu întăreşti pe cei care rămân nedespărţiţi de Tine, făcându-i nebiruiţi. Chiar în cele mai mari nenorociri, Tu, Doamne, faci pe ai Tăi să capete cele mai mari binecuvântări.

Te rugăm, Doamne Iisuse, ridică Lucrării Tale numai tineri și tinere ca Iosif, ca Daniel, ca Ştefan, ca toţi ceilalţi tineri mulţi-mulţi, nebiruiţi ostaşi ai Tăi, care au biruit prin cuvântul mărturisirii lor, prin Sângele Tău şi prin faptul că nu şi-au cruţat viaţa lor până la moarte (Apoc. 12, 11).

Amin.