Trăim vremuri biblice (2)

Se apropie anul 2000. Tropăie prin lume caii apocaliptici... Se bat împărățiile, se ridică „fiarele” și hălăduie Antihrist. În poporul nostru s-a păstrat o vorbă de vechime și de adâncime biblică: „O mie de ani va trece, dar a doua nu se va împlini - și atunci va veni sfârșitul. Și iată, vremea arată că este ceva în această vorbă. Hotărât, miroase ceva prin lume a vremile de apoi. Se simte ceva din apropierea sfârșitului. Până la anul 2000 mai este numai o viață de om, și cine va trăi va vedea semne și arătări tot mai înfricoșătoare.

Hotărât, trăim vremuri biblice. Cei patru cai apocaliptici de la Apoc cap. 16 tropăie azi prin lume. „Calul cel roșu” a luat pacea de pe pământ. „Calul ce negru” ține în mână „cumpăna” crizelor și a greutăților, iar după el vine „calul cel galben” cu sabie, foamete și moarte (Apoc 16, 1-10).

Lumea se miră de ceea ce se petrece azi în lume, dar dacă lumea ar citi Biblia ar afla îndată și ar înțelege îndată toate frământările vremurilor noastre, căci Cuvântul lui Dumnezeu ne-a lăsat amănunțit și lămurit toate semnele și arătările vremurilor de apoi. Semnele și arătările vremurilor noastre nu mai sunt un „Mene, Techel, Fares” din vremea lui Daniel prorocul ci ele sunt peceți biblice care se desfac sub ochii noștri.

Niciodată cele profețite la Matei 24 nu s-au potrivit așa de bine ca în vremurile și la oamenii de azi. Avem toate semnele de la Matei 24: războaie, cutremure de pământ, bătălia împărățiilor, răcirea dragostei, ivirea hristoșilor mincinoși etc...

Se ridică în lume și fiarele apocaliptice (Apoc 13, 1). Și, peste toate, avem semnul cel mai sigur al apropierii sfârșitului: stricăciuni sufletești și fărădelegi mai grozave ca oricând. Cu adevărat, Antihristul hălăduie azi prin lume. „Copilașilor, ați auzit că vine Antihristul... el este acum chiar în lume” (1 In 2, 18; 4, 3).

Trăim parcă plăgile Egiptului

Biblia ne spune că odinioară Domnul Dumnezeu a pedepsit cu zece plăgi pe Faraon cel trufaș și pe egiptenii lui. Fiecare plagă era o chemare a Domnului Dumnezeu. Era un fel de înfricoșătoare arătare și minune cerească.

Cele zece plăgi au început cu minunea petrecută când Moise și Aron se prezentară în fața lui Faraon și prefăcură toiagul în șarpe și șarpele în toiag (imaginea de alături arată această minune).

Și ce-au făcut Faraon și egiptenii în fața celor zece înfricoșătoare minuni și arătări cerești? Exact ceea ce facem noi azi. S-au spăimântat de ele, au făgăduit ascultare, dar n-au ascultat.

Spaima lui Faraon ținea numai până când șarpele și celelalte plăgi stăteau cu gura căscată spre el și apoi iar se învârtoșa să nu asculte porunca Domnului. De câte ori sosea o plagă, Faraon făgăduia ascultare, dar îndată ce trecea plaga, „văzând că are ușurare, i se învârtoșa inima și nu asculta”. Exact așa parcă se petrece și cu noi.

De la război încoace, cu adevărat, parcă și noi trăim plăgile Egiptului. Abia se gată un necaz și altul și mai mare sosește.

Abia scăpăm dintr-un rău și altul, mai mare, ne ajunge.

De câțiva ani încoace, Domnul vorbește cu noi prin fel de fel de pedepse și plăgi, așa cum vorbea odinioară către Faraon prin Moise și Aron.

Între plăgile Egiptului a fost plaga cu sângele, cu broaștele, cu musca câinească, cu ciuma vitelor, cu vărsatul negru, cu grindina și focul, cu lăcustele și altele (Exod, capitolele 7, 8, 9 și 10).

Trăim parcă și noi astfel de plăgi. După „plaga sângelui” (războiul), veni plaga cu gripa, cu scumpetea, cu musca columbacă, cu valuri de foc iarna și valuri de ger iarna, cu secete cumplite, cu furtuni și uragane grozave și altele multe.

Câte plăgi trecură peste noi de la război încoace și câte poate vor mai trece, căci semnele sunt mai mult de rău decât de bine.

Prin aceste plăgi, Domnul Dumnezeu vorbește cu noi, însă noi ne vedem înainte de păcate și răutăți.

Domnul Dumnezeu a început a vorbi cu noi și prin fel de fel de înfricoșătoare semne și arătări cerești: ploi de cenușă, cutremure de pământ, uragane etc. Ca odinioară Moise și Aron în fața lui Faraon cel împietrit, așa și Domnul Dumnezeu a făcut minuni în fața noastră: a schimbat ploaia în cenușă, zăpada cea albă în zăpadă roșie.

Iar noi ce facem? Exact ceea ce făcea odinioară Faraon și egiptenii. Simțim plăgile, dar nu ascultăm chemarea lor. Vedem semnele și arătările cerești, ne spăimântăm de ele, dar de răutăți nu ne lăsăm, nu vrem să ne îndreptăm.

„Și, văzând Faraon că are ușurare, i se învârtoșa inima și nu asculta” (Exod 8, 15). Așa și noi: făgăduim îndreptare numai până când ne îmblătește pedeapsa cerului de sus, dar, îndată ce se ușurează pedeapsa, uităm de îndreptare. Și zicem: „suntem scăpați”; și iarăși facem tot aceleași urâciuni (Ier 7, 10).

Istoria celor șapte chefuitori

Am citit un mic teatru în limba germană intitulat „Potopul”. Oglindește admirabil vremurile și oamenii de azi. Iată-i pe scurt cuprinsul:

Șapte oameni se pun într-o noapte pe chef la o crâșmă. Afară plouă. Înăuntru oamenii beau, răcnesc și suduie, „întrecându-se a se arăta unul mai al dracului decât celălalt”. Dar afară ploaia se întețește. S-aude vuietul valurilor. E inundație. Nu mai e chip de plecare. Crâșma e înconjurată de valuri fioroase. Veselia a amuțit. Înjurăturile au încetat. Apa crește văzând cu ochii. Cei șapte încep a se certa: „Tu m-ai îndemnat să vin astăzi la cârciumă...” „Tu nu m-ai lăsat să plec mai devreme”... De la sfadă, lucrul ajunge la bătaie. Zboară scaunele, palmele, „dumnezei” și pumnii.

Dar deodată, ușa crâșmei e izbită în lături cu putere. Apele năvălesc cu furie înăuntru. E potop. Orice încercare de scăpare e zadarnică. Cei șapte se umplu de spaima morții. Bătaia deodată încetează. Stau în fața morții și iată-i schimbați cu desăvârșire. Mâinile lor se împreună în semn de rugăciune. Simt deasupra lor fâlfâirile morții. Se apropie unii de alții... nu mai sunt dușmani. Sunt frați. Plâng și se roagă cu lacrimi fierbinți. Se îmbrățișează. În fața morții parcă s-a topit tot răul și toată ticăloșia din ei.

Dar deodată, ploaia încetează. Apele încep a scădea. Zorile se ivesc. Primejdia a trecut, cei șapte au scăpat.

Și oare ce fac cei scăpați din gura morții? Au plecat căiți? Da’ de unde! Ei își ziseră: „Scăparăm de potop... a naibii mai fu și furtuna asta... Bine că scăparăm cu atât... Pentru asta se face să mai bem una și să ne bucurăm... să-i tragem un adălmaș”.

Și, de bucuria scăpării, cei șapte mai traseră o noapte de chef.

Florile din sufletele lor repede s-au ofilit. Au devenit iarăși ceea ce au fost mai înainte: „unul mai al dracului decât celălalt”, cum îi intitulează neamțul.

Cam în chipul celor șapte chefuitori suntem și noi. Suntem oamenii lui Dumnezeu, plini de dragoste și iubire frățească, numai până ce peste capul nostru plouă cenușă, grindină și alte urgii, iar sub picioare se cutremură pământul. Dar îndată ce scăpăm de urgia cerească, facem iarăși tot aceleași urâciuni.

Din frontul războiului îmi scria un poporean că, de va scăpa, apoi trei sferturi din viața lui va petrece în rugăciune.

L-am văzut după război, izbind cu mâna în masa unui birt și suduind de cele sfinte de te lua o groază.

În Moldova, pe timpul când se întunecase ziua la amiază și ploua cu cenușă, oamenii au tras clopotele și s-au strâns în biserici. Însă peste câteva zile, răsunau iarăși crâșmele și păcatele. Ne spăimântăm de semnele cerului, dar nu ne îndreptăm.

Neascultarea lui Faraon s-a gătat cu pieire în valurile Mării Roșii. Acesta e și azi sfârșitul neascultării de Dumnezeu: pieirea în valurile pierzării sufletești. Vremile noastre sunt vremuri biblice, sunt vremuri prin care Domnul Dumnezeu vorbește cu noi. Câți însă aud și ascultă chemările Domnului?