Trăim vremuri biblice (2)

Se apropie anul 2000. Tropăie prin lume caii apocaliptici... Se bat împărăţiile, se ridică „fiarele” şi hălăduie Antihrist. În poporul nostru s-a păstrat o vorbă de vechime şi de adâncime biblică: „O mie de ani va trece, dar a doua nu se va împlini - şi atunci va veni sfârşitul. Şi iată, vremea arată că este ceva în această vorbă. Hotărât, miroase ceva prin lume a vremile de apoi. Se simte ceva din apropierea sfârşitului. Până la anul 2000 mai este numai o viaţă de om, şi cine va trăi va vedea semne şi arătări tot mai înfricoşătoare.

Hotărât, trăim vremuri biblice. Cei patru cai apocaliptici de la Apoc cap. 16 tropăie azi prin lume. „Calul cel roşu” a luat pacea de pe pământ. „Calul ce negru” ţine în mână „cumpăna” crizelor şi a greutăţilor, iar după el vine „calul cel galben” cu sabie, foamete şi moarte (Apoc 16, 1-10).

Lumea se miră de ceea ce se petrece azi în lume, dar dacă lumea ar citi Biblia ar afla îndată şi ar înţelege îndată toate frământările vremurilor noastre, căci Cuvântul lui Dumnezeu ne-a lăsat amănunţit şi lămurit toate semnele şi arătările vremurilor de apoi. Semnele şi arătările vremurilor noastre nu mai sunt un „Mene, Techel, Fares” din vremea lui Daniel prorocul ci ele sunt peceţi biblice care se desfac sub ochii noştri.

Niciodată cele profeţite la Matei 24 nu s-au potrivit aşa de bine ca în vremurile şi la oamenii de azi. Avem toate semnele de la Matei 24: războaie, cutremure de pământ, bătălia împărăţiilor, răcirea dragostei, ivirea hristoşilor mincinoşi etc...

Se ridică în lume şi fiarele apocaliptice (Apoc 13, 1). Şi, peste toate, avem semnul cel mai sigur al apropierii sfârşitului: stricăciuni sufleteşti şi fărădelegi mai grozave ca oricând. Cu adevărat, Antihristul hălăduie azi prin lume. „Copilaşilor, aţi auzit că vine Antihristul... el este acum chiar în lume” (1 In 2, 18; 4, 3).

Trăim parcă plăgile Egiptului

Biblia ne spune că odinioară Domnul Dumnezeu a pedepsit cu zece plăgi pe Faraon cel trufaş şi pe egiptenii lui. Fiecare plagă era o chemare a Domnului Dumnezeu. Era un fel de înfricoşătoare arătare şi minune cerească.

Cele zece plăgi au început cu minunea petrecută când Moise şi Aron se prezentară în faţa lui Faraon şi prefăcură toiagul în şarpe şi şarpele în toiag (imaginea de alături arată această minune).

Şi ce-au făcut Faraon şi egiptenii în faţa celor zece înfricoşătoare minuni şi arătări cereşti? Exact ceea ce facem noi azi. S-au spăimântat de ele, au făgăduit ascultare, dar n-au ascultat.

Spaima lui Faraon ţinea numai până când şarpele şi celelalte plăgi stăteau cu gura căscată spre el şi apoi iar se învârtoşa să nu asculte porunca Domnului. De câte ori sosea o plagă, Faraon făgăduia ascultare, dar îndată ce trecea plaga, „văzând că are uşurare, i se învârtoşa inima şi nu asculta”. Exact aşa parcă se petrece şi cu noi.

De la război încoace, cu adevărat, parcă şi noi trăim plăgile Egiptului. Abia se gată un necaz şi altul şi mai mare soseşte.

Abia scăpăm dintr-un rău şi altul, mai mare, ne ajunge.

De câţiva ani încoace, Domnul vorbeşte cu noi prin fel de fel de pedepse şi plăgi, aşa cum vorbea odinioară către Faraon prin Moise şi Aron.

Între plăgile Egiptului a fost plaga cu sângele, cu broaştele, cu musca câinească, cu ciuma vitelor, cu vărsatul negru, cu grindina şi focul, cu lăcustele şi altele (Exod, capitolele 7, 8, 9 şi 10).

Trăim parcă şi noi astfel de plăgi. După „plaga sângelui” (războiul), veni plaga cu gripa, cu scumpetea, cu musca columbacă, cu valuri de foc iarna şi valuri de ger iarna, cu secete cumplite, cu furtuni şi uragane grozave şi altele multe.

Câte plăgi trecură peste noi de la război încoace şi câte poate vor mai trece, căci semnele sunt mai mult de rău decât de bine.

Prin aceste plăgi, Domnul Dumnezeu vorbeşte cu noi, însă noi ne vedem înainte de păcate şi răutăţi.

Domnul Dumnezeu a început a vorbi cu noi şi prin fel de fel de înfricoşătoare semne şi arătări cereşti: ploi de cenuşă, cutremure de pământ, uragane etc. Ca odinioară Moise şi Aron în faţa lui Faraon cel împietrit, aşa şi Domnul Dumnezeu a făcut minuni în faţa noastră: a schimbat ploaia în cenuşă, zăpada cea albă în zăpadă roşie.

Iar noi ce facem? Exact ceea ce făcea odinioară Faraon şi egiptenii. Simţim plăgile, dar nu ascultăm chemarea lor. Vedem semnele şi arătările cereşti, ne spăimântăm de ele, dar de răutăţi nu ne lăsăm, nu vrem să ne îndreptăm.

„Şi, văzând Faraon că are uşurare, i se învârtoşa inima şi nu asculta” (Exod 8, 15). Aşa şi noi: făgăduim îndreptare numai până când ne îmblăteşte pedeapsa cerului de sus, dar, îndată ce se uşurează pedeapsa, uităm de îndreptare. Şi zicem: „suntem scăpaţi”; şi iarăşi facem tot aceleaşi urâciuni (Ier 7, 10).

Istoria celor șapte chefuitori

Am citit un mic teatru în limba germană intitulat „Potopul”. Oglindeşte admirabil vremurile şi oamenii de azi. Iată-i pe scurt cuprinsul:

Şapte oameni se pun într-o noapte pe chef la o crâşmă. Afară plouă. Înăuntru oamenii beau, răcnesc şi suduie, „întrecându-se a se arăta unul mai al dracului decât celălalt”. Dar afară ploaia se înteţeşte. S-aude vuietul valurilor. E inundaţie. Nu mai e chip de plecare. Crâşma e înconjurată de valuri fioroase. Veselia a amuţit. Înjurăturile au încetat. Apa creşte văzând cu ochii. Cei şapte încep a se certa: „Tu m-ai îndemnat să vin astăzi la cârciumă...” „Tu nu m-ai lăsat să plec mai devreme”... De la sfadă, lucrul ajunge la bătaie. Zboară scaunele, palmele, „dumnezei” şi pumnii.

Dar deodată, uşa crâşmei e izbită în lături cu putere. Apele năvălesc cu furie înăuntru. E potop. Orice încercare de scăpare e zadarnică. Cei şapte se umplu de spaima morţii. Bătaia deodată încetează. Stau în faţa morţii şi iată-i schimbaţi cu desăvârşire. Mâinile lor se împreună în semn de rugăciune. Simt deasupra lor fâlfâirile morţii. Se apropie unii de alţii... nu mai sunt duşmani. Sunt fraţi. Plâng şi se roagă cu lacrimi fierbinţi. Se îmbrăţişează. În faţa morţii parcă s-a topit tot răul şi toată ticăloşia din ei.

Dar deodată, ploaia încetează. Apele încep a scădea. Zorile se ivesc. Primejdia a trecut, cei şapte au scăpat.

Şi oare ce fac cei scăpaţi din gura morţii? Au plecat căiţi? Da’ de unde! Ei îşi ziseră: „Scăparăm de potop... a naibii mai fu şi furtuna asta... Bine că scăparăm cu atât... Pentru asta se face să mai bem una şi să ne bucurăm... să-i tragem un adălmaş”.

Şi, de bucuria scăpării, cei şapte mai traseră o noapte de chef.

Florile din sufletele lor repede s-au ofilit. Au devenit iarăşi ceea ce au fost mai înainte: „unul mai al dracului decât celălalt”, cum îi intitulează neamţul.

Cam în chipul celor şapte chefuitori suntem şi noi. Suntem oamenii lui Dumnezeu, plini de dragoste şi iubire frăţească, numai până ce peste capul nostru plouă cenuşă, grindină şi alte urgii, iar sub picioare se cutremură pământul. Dar îndată ce scăpăm de urgia cerească, facem iarăşi tot aceleaşi urâciuni.

Din frontul războiului îmi scria un poporean că, de va scăpa, apoi trei sferturi din viaţa lui va petrece în rugăciune.

L-am văzut după război, izbind cu mâna în masa unui birt şi suduind de cele sfinte de te lua o groază.

În Moldova, pe timpul când se întunecase ziua la amiază şi ploua cu cenuşă, oamenii au tras clopotele şi s-au strâns în biserici. Însă peste câteva zile, răsunau iarăşi crâşmele şi păcatele. Ne spăimântăm de semnele cerului, dar nu ne îndreptăm.

Neascultarea lui Faraon s-a gătat cu pieire în valurile Mării Roşii. Acesta e şi azi sfârşitul neascultării de Dumnezeu: pieirea în valurile pierzării sufleteşti. Vremile noastre sunt vremuri biblice, sunt vremuri prin care Domnul Dumnezeu vorbeşte cu noi. Câţi însă aud şi ascultă chemările Domnului?