Simon Petru, Toma, zis Geamăn, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zevedei, și alți doi din ucenicii lui Isus, erau împreună.
Ce greu era acum de ucenicii Domnului!
După ce s-au obișnuit să fie ani de zile aproape de Preaiubitul inimii lor, ce greu le vine acum să nu-L mai poată vedea decât tot mai rar și tot mai scurt. Mai ales, ce greu le este gândul că în curând va veni despărțirea pentru nu știu câtă vreme. Și tocmai vremea aceea, presimțeau ei, că va fi plină de încercările cele mai mari. În Patimile Sale, Domnul știa tot ce are să I se întâmple.
Știa că va fi dat în mâinile celor fărădelege ca să-L batjocorească, să-L bată și să-L răstignească (Matei 20, 18-19).
Că, după ce Își va fi dat viața ca Jertfă pentru păcate, va vedea o sămânță de urmași, va trăi veșnic și că Lucrarea Domnului, va propăși în Mâinile Lui (Isaia 53, 10).
Știa că El va împărăți și Își va supune pe toți vrăjmașii sub picioarele Lui. Până și pe cel mai din urmă vrăjmaș, moartea (1 Cor. 15, 25).
Știa că la împlinirea vremurilor va uni în Sine Însuși toate cele din ceruri și cele de pe pământ, cum fuseseră mai înainte (Efes. 1, 10). Știa că va ședea mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie și de orice nume care se poate numi nu numai în veacul acesta ci și în cel viitor (Efes. 1, 21).
Că în Numele Lui se va pleca orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ (Filip. 2, 10).
Domnul știa toate acestea. Iar când știi sigur tot ce are să ți se întâmple, îți este și mult mai ușor dar și mult mai greu, decât celorlalți.
În patimile lor însă, ucenicii nu știau ce are să li se întâmple.
Știau numai cele câteva înștiințări pe care li le făcuse Domnul. Dar când nu știi ceva limpede, o ce mulțime de presimțiri grele îți împovărează inima.
Domnul, deși era plin de aceeași iubire și bunăvoință față de Patimile Sale, - li Se arăta doar din când în când. Dar între ei și El, chiar când erau împreună acum, părtășia căpătase o altă înfățișare. Era între ei o distanță cerească.
Înainte ucenicii Îl simțeau că este Dumnezeu, dar un Dumnezeu-Om. Acum, după moartea și Învierea Lui, El le apărea tot Om, dar era un Om-Dumnezeu.
Moartea și Învierea sunt totuși un grozav hotar. Chiar dragostea cea mai desăvârșită, îndată după hotarul acesta capătă o altă față.
Chiar dacă îi vezi uneori pe cei preaiubiți după ce trec pragul morții, - între noi și ei există totuși ceva care le dă lor o lumină, o putere, o seriozitate, o stare pe care noi nu știm să o numim, dar pe care o simțim că este un hotar Dumnezeiesc de care ei sunt Dincolo, iar noi dincoace. Chiar când suntem unii lângă alții.
Chiar foarte aproape, - ne simțim foarte departe de ei. Ei pot veni și pleca unde vor și când vor, - noi nu.
Ei pot să știe toate lucrurile, noi nu.
Ei pot să se apropie de noi, noi de ei nu.
Ei pot ști unde suntem noi, ce facem, ce gândim, ce avem de întâmpinat, - dar noi despre ei nu.
De aceea starea noastră de dincoace, este o stare nespus mai grea. O robie într-un cort șubred, neputincios, strâmt, închis, primejduit și apăsător... Ci numai Duhul ne mângâie, numai Cuvântul ne îmbărbătează, numai harul ne ajută. Numai nădejdea ne luminează. Și numai dragostea ne asigură că în curând, după ce ne vom fi împlinit și noi slujba pentru care am fost trimiși aici - vom fi trecuți și noi peste acest hotar la ei.
Prin râul morții, ne va rămâne în clipa trecerii, toată zgura de pe suflet, tot lutul de pe aripi, toată negura de pe cunoaștere - și despovărați, ca un cântec de supremă biruință, vom trece și noi hotarul la El și la ei.
O, ce desăvârșită va fi îmbrățișarea noastră atunci cu tot ce ne așteaptă, cu toți cei care ne doresc Acolo.
Apostolii Domnului erau acum împreună.
Ce însemnat lucru este ca frații să nu se despartă unii de alții, mai ales în vremile grele. O, ce vinovați și primejduiți sunt cei ce se despart de frați.
Ucenicii par acum ca niște puișori când mama lor începe să-i lase. Îi vezi umblând și stând singurei și îngrijorați, privind cu teamă și cu tristețe la tot ce este în jurul lor. Nu se gândesc nici la hrană nici la adăpost ci numai la ceea ce au pierdut... Numai la trecutul de care s-au rupt și la singurătatea fără iubire și plâng triști. Dar curând vor începe să-și regăsească rostul și chemarea fiecare. Și vor alerga să și-o împlinească cu vrednicie. Nu se vor mai uita spre trecut, decât în măsura în care trebuie să se arunce spre viitor. Părtășia lor va căpăta acea Dumnezeiască frumusețe și înălțime care deși împrăștiați pe tot pământul, îi va păstra pe veci împreună, fiind prin aceeași credință, prin aceeași iubire și prin același Duh, una pe totdeauna. Așa cum Se rugase Dumnezeiescul lor Stăpân pentru ei, dintre ei, înainte de toate Patimile Lui și ale lor.
Slavă veșnică Ție Împăratul și Mântuitorul nostru Isus Hristos.
Tu ai toată puterea în cer și pe pământ. Tu ești Veșnicul Biruitor și Stăpân al tuturor lucrurilor, puterilor, întâmplărilor și vremurilor.
Când Tu deschizi, cine ar mai putea închide?
Când Tu mântuiești, cine ar mai putea osândi?
Când Tu dai, cine ar mai putea lua?
Te rugăm dăruiește-ne tuturor celor ce Te-am primit și Te-am crezut o deplină părtășie cu Firea Ta Dumnezeiască, pentru ca prin ea să putem avea o deplină siguranță a biruinței. Și o fericită părtășie cu cei care au ajuns-o.
Tu ești Capul Bisericii Tale, atât a părții ei triumfătoare cât și a celei ce este încă în luptă.
Prin Tine, fă să avem între noi o fericită și conștientă unitate. Pentru că aceasta ne ajută nespus de mult în luptele noastre. Păstrează-ne o deplină unitate cu frații, până vom ajunge Acolo unde nimic n-o va mai putea nimici și întrista.
Amin.