Simon Petru, Toma, zis Geamăn, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zevedei, şi alţi doi din ucenicii lui Isus, erau împreună.
Ce greu era acum de ucenicii Domnului!
După ce s-au obişnuit să fie ani de zile aproape de Preaiubitul inimii lor, ce greu le vine acum să nu-L mai poată vedea decât tot mai rar şi tot mai scurt. Mai ales, ce greu le este gândul că în curând va veni despărţirea pentru nu ştiu câtă vreme. Şi tocmai vremea aceea, presimţeau ei, că va fi plină de încercările cele mai mari. În Patimile Sale, Domnul ştia tot ce are să I se întâmple.
Ştia că va fi dat în mâinile celor fărădelege ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească (Matei 20, 18-19).
Că, după ce Îşi va fi dat viaţa ca Jertfă pentru păcate, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi veşnic şi că Lucrarea Domnului, va propăşi în Mâinile Lui (Isaia 53, 10).
Ştia că El va împărăţi şi Îşi va supune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Lui. Până şi pe cel mai din urmă vrăjmaş, moartea (1 Cor. 15, 25).
Ştia că la împlinirea vremurilor va uni în Sine Însuşi toate cele din ceruri şi cele de pe pământ, cum fuseseră mai înainte (Efes. 1, 10). Ştia că va şedea mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume care se poate numi nu numai în veacul acesta ci şi în cel viitor (Efes. 1, 21).
Că în Numele Lui se va pleca orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ (Filip. 2, 10).
Domnul ştia toate acestea. Iar când ştii sigur tot ce are să ţi se întâmple, îţi este şi mult mai uşor dar şi mult mai greu, decât celorlalţi.
În patimile lor însă, ucenicii nu ştiau ce are să li se întâmple.
Ştiau numai cele câteva înştiinţări pe care li le făcuse Domnul. Dar când nu ştii ceva limpede, o ce mulţime de presimţiri grele îţi împovărează inima.
Domnul, deşi era plin de aceeaşi iubire şi bunăvoinţă faţă de Patimile Sale, - li Se arăta doar din când în când. Dar între ei şi El, chiar când erau împreună acum, părtăşia căpătase o altă înfăţişare. Era între ei o distanţă cerească.
Înainte ucenicii Îl simţeau că este Dumnezeu, dar un Dumnezeu-Om. Acum, după moartea şi Învierea Lui, El le apărea tot Om, dar era un Om-Dumnezeu.
Moartea şi Învierea sunt totuşi un grozav hotar. Chiar dragostea cea mai desăvârşită, îndată după hotarul acesta capătă o altă faţă.
Chiar dacă îi vezi uneori pe cei preaiubiţi după ce trec pragul morţii, - între noi şi ei există totuşi ceva care le dă lor o lumină, o putere, o seriozitate, o stare pe care noi nu ştim să o numim, dar pe care o simţim că este un hotar Dumnezeiesc de care ei sunt Dincolo, iar noi dincoace. Chiar când suntem unii lângă alţii.
Chiar foarte aproape, - ne simţim foarte departe de ei. Ei pot veni şi pleca unde vor şi când vor, - noi nu.
Ei pot să ştie toate lucrurile, noi nu.
Ei pot să se apropie de noi, noi de ei nu.
Ei pot şti unde suntem noi, ce facem, ce gândim, ce avem de întâmpinat, - dar noi despre ei nu.
De aceea starea noastră de dincoace, este o stare nespus mai grea. O robie într-un cort şubred, neputincios, strâmt, închis, primejduit şi apăsător... Ci numai Duhul ne mângâie, numai Cuvântul ne îmbărbătează, numai harul ne ajută. Numai nădejdea ne luminează. Şi numai dragostea ne asigură că în curând, după ce ne vom fi împlinit şi noi slujba pentru care am fost trimişi aici - vom fi trecuţi şi noi peste acest hotar la ei.
Prin râul morţii, ne va rămâne în clipa trecerii, toată zgura de pe suflet, tot lutul de pe aripi, toată negura de pe cunoaştere - şi despovăraţi, ca un cântec de supremă biruinţă, vom trece şi noi hotarul la El şi la ei.
O, ce desăvârşită va fi îmbrăţişarea noastră atunci cu tot ce ne aşteaptă, cu toţi cei care ne doresc Acolo.
Apostolii Domnului erau acum împreună.
Ce însemnat lucru este ca fraţii să nu se despartă unii de alţii, mai ales în vremile grele. O, ce vinovaţi şi primejduiţi sunt cei ce se despart de fraţi.
Ucenicii par acum ca nişte puişori când mama lor începe să-i lase. Îi vezi umblând şi stând singurei şi îngrijoraţi, privind cu teamă şi cu tristeţe la tot ce este în jurul lor. Nu se gândesc nici la hrană nici la adăpost ci numai la ceea ce au pierdut... Numai la trecutul de care s-au rupt şi la singurătatea fără iubire şi plâng trişti. Dar curând vor începe să-şi regăsească rostul şi chemarea fiecare. Şi vor alerga să şi-o împlinească cu vrednicie. Nu se vor mai uita spre trecut, decât în măsura în care trebuie să se arunce spre viitor. Părtăşia lor va căpăta acea Dumnezeiască frumuseţe şi înălţime care deşi împrăştiaţi pe tot pământul, îi va păstra pe veci împreună, fiind prin aceeaşi credinţă, prin aceeaşi iubire şi prin acelaşi Duh, una pe totdeauna. Aşa cum Se rugase Dumnezeiescul lor Stăpân pentru ei, dintre ei, înainte de toate Patimile Lui şi ale lor.
Slavă veşnică Ţie Împăratul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos.
Tu ai toată puterea în cer şi pe pământ. Tu eşti Veşnicul Biruitor şi Stăpân al tuturor lucrurilor, puterilor, întâmplărilor şi vremurilor.
Când Tu deschizi, cine ar mai putea închide?
Când Tu mântuieşti, cine ar mai putea osândi?
Când Tu dai, cine ar mai putea lua?
Te rugăm dăruieşte-ne tuturor celor ce Te-am primit şi Te-am crezut o deplină părtăşie cu Firea Ta Dumnezeiască, pentru ca prin ea să putem avea o deplină siguranţă a biruinţei. Şi o fericită părtăşie cu cei care au ajuns-o.
Tu eşti Capul Bisericii Tale, atât a părţii ei triumfătoare cât şi a celei ce este încă în luptă.
Prin Tine, fă să avem între noi o fericită şi conştientă unitate. Pentru că aceasta ne ajută nespus de mult în luptele noastre. Păstrează-ne o deplină unitate cu fraţii, până vom ajunge Acolo unde nimic n-o va mai putea nimici şi întrista.
Amin.