Văzând cetatea Ierusalimului, Iisus a plâns pentru ea

Și, când S-a apropiat, văzând cetatea (Ierusalimul), a plâns pentru ea, zicând:

Dacă ai fi cunoscut și tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.

Căci vor veni zile peste tine când dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura, și te vor strâmtora din toate părțile.

Și te vor face una cu pământul, și pe fiii tăi care sunt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale... (Lc 19, 41-44)

Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit. Iată, casa voastră vi se lasă pustie. (Mt 23, 37-38)

De două ori ne spun evangheliile că a plâns Mântuitorul. O dată când a mers să învie pe Lazăr cel mort și când a văzut pe Maria plângând și pe iudeii care veniseră cu ea, încât S-a tulburat întru Sine „și a lăcrimat” (In 11, 35).

Altădată a plâns asupra Ierusalimului, precum spune evanghelia de mai sus. De ce a plâns Iisus cetatea Ierusalimului? Pentru că aceasta n-a voit să primească învățăturile Lui, n-a voit să primească lumina, pacea, viața și mântuirea pe care le adusese Mântuitorul în lume. Eu spre aceasta am venit în lume, zicea Mântuitorul, „ca să vindec pe cei zdrobiți cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea, și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați” (Lc 4, 18), ca să dau „poporului cunoștința mântuirii” și să luminez „pe cei care șed în întuneric și în umbra morții” (Lc 1, 77-79). Dar Ierusalimul n-a vrut să primească aceste lucruri ca să aibă „pace” și mântuire. Mântuitorul a stăruit neîncetat să aducă la mântuire poporul evreu din Ierusalim, dar el n-a vrut să primească mântuirea, iar Dumnezeu nu pune și nu impune mântuire cu puterea. De aceea zicea Iisus: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să vă aduc la mântuire, dar voi n-ați vrut”. Dumnezeu pune înaintea omului mântuirea și îl îmbie cu ea; mai mult nu poate face, căci atunci mântuirea ar fi un lucru impus, pentru care omul n-ar avea nici merit, nici răspundere.

Mântuitorul Și-a făcut toată datoria față de Ierusalim și față de mântuirea poporului din cetate. Atunci de ce plânge Mântuitorul? Plânge pentru că mare și nemărginită este durerea Lui pentru sufletele pierdute. Mântuitorul n-a plâns pentru dărâmarea zidurilor de piatră ale Ierusalimului, ci a plâns pentru dărâmarea și pieirea sufletelor din cetate. O, câtă dragoste și câtă durere este în lacrimile ce le-a vărsat Mântuitorul pentru cetatea Ierusalimului! Dar nu numai dragoste și durere, ci și învățătură este în aceste lacrimi.

Să luăm aminte că și noi avem o cetate sufletească. Și noi avem un Ierusalim sufletesc căruia Mântuitorul îi tot predică și pe care îl tot cheamă la mântuire. Dar, de cele mai multe ori, cetatea sufletului nostru nu-L ascultă pe Mântuitorul și nu primește predica Lui. Ca și oarecând Ierusalimul, cetatea sufletului tău, iubite cititorule, nu-L ascultă pe Domnul și nu primește mântuirea. Cetatea sufletului tău nu L-a primit pe Domnul și de aceea n-are pace. Cetatea sufletului tău merge spre dărâmare. Vrăjmașul diavol a împresurat-o, a făcut șanț împrejurul ei, a dat atac cu ispitele și a străbătut înăuntru. N-ai primit pe Mântuitorul și de aceea pietrele credinții se huluie, cetatea trosnește din temelie și Mântuitorul plânge.

Da, da, iubite frate, Mântuitorul plânge, pentru că mare și nemărginită este dragostea Lui față de noi. Mântuitorul plânge pentru sufletul tău și al meu, pentru pieirea ta și a mea, pentru nepăsarea mea și a ta. O, ce lucru măreț și înfiorător este acesta: Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, plânge pentru tine și pentru mine, pentru sufletul meu și al tău. Mântuitorul n-a plâns în vremea înfricoșatelor patimi, n-a plâns când L-au pălmuit și L-au batjocorit, n-a plâns când L-au bătut, n-a plâns când cuiele au pătruns sfintele Sale mâini și picioare, n-a plâns când sângele curgea șiroaie din rănile Sale și sudori de sânge picurau de pe fruntea Lui, dar, iată, a plâns pentru pieirea sufletească a Ierusalimului și plânge azi pentru sufletele pierdute. O, ce lucru scump și neprețuit poate fi un suflet și mântuirea lui când Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, plânge pentru pierderea lui! Auzi tu, dragă cititorule? Mântuitorul plânge pentru un suflet pierdut, și tu cu atâta ușurință îți prăpădești sufletul. Mântuitorul plânge pentru pieirea sufletului tău, și tu stai liniștit în păcate? Și tu îți omori sufletul cu toată liniștea?

Fie ca măcar lacrimile Domnului să te înfioreze și să te învețe ce lucru scump este sufletul tău și mântuirea lui.

Stă în voia ta…

Grecii cei vechi aveau un fel de vrăjitor cu numele Apolon, care stătea la Delfis, într-o ascunzătoare, de unde răspundea la diferite întrebări. Odată a mers la acest Apolon un om oarecare, viclean și amăgitor. În mâinile lui avea o pasăre pe care o acoperise cu haina lui și, ajungând în fața locului de unde grăia Apolon, l-a întrebat pe acesta să-i răspundă de este pasărea aceea vie sau moartă. Omul acesta era viclean și avea gând, de-i va răspunde că este moartă, să o arate așa cum era: vie; iar de-i va răspunde că este vie, să o sugrume și să o arate moartă și într-acest chip să-l amăgească pe Apolon. Dar Apolon, cunoscând vicleșugul lui, i-a răspuns așa: „Stă în voia ta, omule, să arăți pasărea cum vei vrea: sau moartă, sau vie”.

O păsăruică purtăm și noi, iubite cititorule, ascunsă sub hainele și lutul nostru. E sufletul, și stă în voia ta și a mea să avem această păsăruică cerească vie sau moartă, să avem un suflet viu sau unul mort. Dumnezeu ne-a dat ajutor și dar să putem ține vie această păsăruică, dar, pe de altă parte, omul are voie slobodă să o și omoare. Însă cel ce și-a omorât sufletul cu patimi și fărădelegi, acela va trebui să dea seamă despre el în Ziua cea mare și înfricoșată a Judecății.