Bieţii oameni neştiutori, mereu caută să se laude că ştiu, - deşi nu ştiu nimic.
Şi pentru că nu pot avea cinstea să-şi recunoască neştiinţa, scornesc câte o presupunere, o anunţă în toată larma deşertăciunii şi trag concluzii zgomotoase spunând cu toată îngâmfarea, pe care numai adevărata neştiinţă o poate avea: - acum ştim!
Acum ştim originea omului, a materiei, a speciilor, a vieţii!
Acum ştim adevărul cu privire la moarte,
ştim vârsta aştrilor,
cunoaştem ce este în Cosmos,
am descoperit tainele Universului şi explicaţia lor!...
Acum ştim că Dumnezeu nu există. Şi că Hristos este un mit.
Alţi spun altfel:
- Ştim şi noi Evanghelia! Ştim mai bine decât voi cum să ne purtăm şi ce să credem!...
Vă ştim noi cine sunteţi voi. Şi pentru ce umblaţi!...
- şi nu ştiu, toţi aceşti bieţi oameni, că nu ştiu nimic!
O teorie omenească răstoarnă pe alta,
un neştiutor se ridică peste altul,
o presupunere vine împotriva alteia,
o zi schimbă tot ceea ce părea că este puternic zidit de veacuri.
Astăzi se răstoarnă dintr-o dată tot ce era clădit până ieri,
- şi oamenii nu ştiu nimic!
Numai presupuneri înainte, numai întuneric şi răsturnări în urmă.
Aşa de puţine lucruri le ştiu oamenii sigur. Şi nici pe acelea nu le pot explica.
Dar cu toate acestea înfumurarea şi mândria lor mare şi goală ca un balon, creşte mereu. Nesocotind voit adevărul care li se îmbie, pentru toată teoria pe care vreau ei să aibă meritul că au descoperit-o.
De aceea, este foarte greu să-l convingi pe un om care vine spunând:
- ştiu, - ceea ce de fapt, numai i se pare că ştie.
Cu adevărat înţelept este numai omul care ştie că nu ştie.
Care ştie cât nu ştie.
Care cere mereu lui Dumnezeu să-i arate lumina, să-l înveţe mereu, să-l călăuzească El.
Numai oameni de acest fel au putut realiza ceva pe pământ.
Toţi cei care au făcut ceva frumos, mare şi într-adevăr folositor pe lume, au avut neapărat credinţă, sau au ajuns la ea.
Căci nimic bun nu se poate realiza fără Dumnezeu.
Iar descoperitorul, el însuşi, a aflat aceasta cel dintâi!
Dacă îi vei considera pe oameni că ştiu, îi vei judeca totdeauna aspru. Căci cunoaşterea obligă.
Cu cât ştie cineva mai mult, cu atât are mai mult datoria să se poarte potrivit cunoaşterii pe care pretinde că o are.
Cu cât vezi că cineva are mai puţină cunoştinţă, aştepţi mai puţine de la el.
Şi îl judeci mai blând.
Ca să-i poţi ierta pe toţi oamenii, trebuie să-i consideri pe toţi că nu ştiu ce fac, când fac răul.
Dacă îi crezi conştienţi, nu-i mai poţi nici ierta, nici înţelege, nici scuza, nici iubi, niciodată.
Nici n-ai voie să faci aceasta!
Domnul Isus S-a rugat: Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!
Altfel nu le-ar fi putut spune că li se şterg păcatele.
Şi că le va mai veni vremea de înviorare!
De aceea este mai bine totdeauna să gândeşti ca şi Domnul Isus: că nu ştiu ce fac.
Ca să-i poţi ierta. Şi să te poţi ruga pentru ei. Chiar dacă n-ar fi tocmai aşa.
E mai bine să ai o judecată blândă şi iertătoare chiar pe nedrept, decât să osândeşti chiar având dreptate (Matei 7, 1-5; Rom. 14, 4-13; 1 Cor. 4, 3-5).
Şi numai atunci se va cunoaşte şi răsplăti tot adevărul.
Eram odată în casa unui frate cu mai mulţi fraţi, când unul din prietenii mei mi-a atras atenţia arătându-mi un tablou care înfăţişa un tânăr ţinând ceva între buze.
- Ar fi bine, - mi-a şoptit prietenul meu, să-i sfătuim pe fraţi să nu mai ţină în casă astfel de tablouri. Uite acolo unul cu pipă...
- Nu-i pipă, frate! i-am spus. Nu vezi că-i floare?...
- Ba uită-te bine, că-i pipă!
Părea că are el dreptate. Nu se putea deosebi clar.
- Mai bine să-i zici că-i floare, i-am zis eu. Câtă vreme nu ştii sigur dacă e pipă sau floare, mai bine să-i zici floare.
Cum face dragostea acest lucru? - nu ştim!
Ea găseşte calea întotdeauna.
De aceea fiecare din noi ne putem înşela oricând la judecată.
Numai Singur Dumnezeu cunoaşte tot Adevărul.
Doamne Isuse,
Te rugăm ai milă de îngustimea minţii noastre încrezute
şi de neputinţele inimii noastre slabe!
Dă-ne asprime faţă de noi înşine şi îngăduinţă faţă de alţii,
ca să nu ne îngâmfăm niciodată, ci smeriţi fiind, să ne învrednicim de harul Tău, făgăduit celor smeriţi (1 Petru 5, 5).
Amin.
+
Câtă vreme omul caută-nţelepciunea, e-nţelept
dar când crede c-a aflat-o, e un prost (a zis un drept)
de aceea tu ascultă şi învaţă ne-ncetat
toată viaţa-nvaţă omul înţelept cu-adevărat.