Bieții oameni neștiutori, mereu caută să se laude că știu, - deși nu știu nimic.
Și pentru că nu pot avea cinstea să-și recunoască neștiința, scornesc câte o presupunere, o anunță în toată larma deșertăciunii și trag concluzii zgomotoase spunând cu toată îngâmfarea, pe care numai adevărata neștiință o poate avea: - acum știm!
Acum știm originea omului, a materiei, a speciilor, a vieții!
Acum știm adevărul cu privire la moarte,
știm vârsta aștrilor,
cunoaștem ce este în Cosmos,
am descoperit tainele Universului și explicația lor!...
Acum știm că Dumnezeu nu există. Și că Hristos este un mit.
Alți spun altfel:
- Știm și noi Evanghelia! Știm mai bine decât voi cum să ne purtăm și ce să credem!...
Vă știm noi cine sunteți voi. Și pentru ce umblați!...
- și nu știu, toți acești bieți oameni, că nu știu nimic!
O teorie omenească răstoarnă pe alta,
un neștiutor se ridică peste altul,
o presupunere vine împotriva alteia,
o zi schimbă tot ceea ce părea că este puternic zidit de veacuri.
Astăzi se răstoarnă dintr-o dată tot ce era clădit până ieri,
- și oamenii nu știu nimic!
Numai presupuneri înainte, numai întuneric și răsturnări în urmă.
Așa de puține lucruri le știu oamenii sigur. Și nici pe acelea nu le pot explica.
Dar cu toate acestea înfumurarea și mândria lor mare și goală ca un balon, crește mereu. Nesocotind voit adevărul care li se îmbie, pentru toată teoria pe care vreau ei să aibă meritul că au descoperit-o.
De aceea, este foarte greu să-l convingi pe un om care vine spunând:
- știu, - ceea ce de fapt, numai i se pare că știe.
Cu adevărat înțelept este numai omul care știe că nu știe.
Care știe cât nu știe.
Care cere mereu lui Dumnezeu să-i arate lumina, să-l învețe mereu, să-l călăuzească El.
Numai oameni de acest fel au putut realiza ceva pe pământ.
Toți cei care au făcut ceva frumos, mare și într-adevăr folositor pe lume, au avut neapărat credință, sau au ajuns la ea.
Căci nimic bun nu se poate realiza fără Dumnezeu.
Iar descoperitorul, el însuși, a aflat aceasta cel dintâi!
Dacă îi vei considera pe oameni că știu, îi vei judeca totdeauna aspru. Căci cunoașterea obligă.
Cu cât știe cineva mai mult, cu atât are mai mult datoria să se poarte potrivit cunoașterii pe care pretinde că o are.
Cu cât vezi că cineva are mai puțină cunoștință, aștepți mai puține de la el.
Și îl judeci mai blând.
Ca să-i poți ierta pe toți oamenii, trebuie să-i consideri pe toți că nu știu ce fac, când fac răul.
Dacă îi crezi conștienți, nu-i mai poți nici ierta, nici înțelege, nici scuza, nici iubi, niciodată.
Nici n-ai voie să faci aceasta!
Domnul Isus S-a rugat: Tată, iartă-i că nu știu ce fac!
Altfel nu le-ar fi putut spune că li se șterg păcatele.
Și că le va mai veni vremea de înviorare!
De aceea este mai bine totdeauna să gândești ca și Domnul Isus: că nu știu ce fac.
Ca să-i poți ierta. Și să te poți ruga pentru ei. Chiar dacă n-ar fi tocmai așa.
E mai bine să ai o judecată blândă și iertătoare chiar pe nedrept, decât să osândești chiar având dreptate (Matei 7, 1-5; Rom. 14, 4-13; 1 Cor. 4, 3-5).
Și numai atunci se va cunoaște și răsplăti tot adevărul.
Eram odată în casa unui frate cu mai mulți frați, când unul din prietenii mei mi-a atras atenția arătându-mi un tablou care înfățișa un tânăr ținând ceva între buze.
- Ar fi bine, - mi-a șoptit prietenul meu, să-i sfătuim pe frați să nu mai țină în casă astfel de tablouri. Uite acolo unul cu pipă...
- Nu-i pipă, frate! i-am spus. Nu vezi că-i floare?...
- Ba uită-te bine, că-i pipă!
Părea că are el dreptate. Nu se putea deosebi clar.
- Mai bine să-i zici că-i floare, i-am zis eu. Câtă vreme nu știi sigur dacă e pipă sau floare, mai bine să-i zici floare.
Cum face dragostea acest lucru? - nu știm!
Ea găsește calea întotdeauna.
De aceea fiecare din noi ne putem înșela oricând la judecată.
Numai Singur Dumnezeu cunoaște tot Adevărul.
Doamne Isuse,
Te rugăm ai milă de îngustimea minții noastre încrezute
și de neputințele inimii noastre slabe!
Dă-ne asprime față de noi înșine și îngăduință față de alții,
ca să nu ne îngâmfăm niciodată, ci smeriți fiind, să ne învrednicim de harul Tău, făgăduit celor smeriți (1 Petru 5, 5).
Amin.
+
Câtă vreme omul caută-nțelepciunea, e-nțelept
dar când crede c-a aflat-o, e un prost (a zis un drept)
de aceea tu ascultă și învață ne-ncetat
toată viața-nvață omul înțelept cu-adevărat.