Apa din stâncă

Israelienii au avut necaz mare în pustie nu numai cu foamea, ci și cu setea. Iar acest necaz l-a rezolvat tot Dumnezeu, în semnul și arătarea că El este pâinea și apa copiilor Lui. Să ascultăm ce spune Biblia.

Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustia Sin, după călătoriile zilnice, pe care poruncise Domnul să le facă și au tăbărât la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut. Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: Dă-ne apă să bem! Moise le-a răspuns: Pentru ce căutați ceartă cu mine? Pentru ce ispitiți pe Domnul? Poporul stătea acolo, chinuit de sete, și cârtea împotriva lui Moise. El zicea: Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii și turmele noastre? Moise a strigat către Domnul, și a zis: Ce să fac cu poporul acesta? Încă puțin, și au să mă ucidă cu pietre. Domnul a zis lui Moise: Treci înaintea poporului, și ia cu tine vreo câțiva din bătrânii lui Israel; ia-ți în mână și toiagul cu care ai lovit râul, și pornește. Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca, și va țâșni apă din ea, și poporul va bea. Moise a făcut așa, în fața bătrânilor lui Israel. El a numit locul acela Masa și Meriba (Ispită și ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră, și ispitiseră pe Domnul, zicând: Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este? (Exod 17, 1-7). Apoi Moise a ridicat mâna, și a lovit stânca de două ori cu toiagul. Și a ieșit apă din belșug, așa încât a băut și adunarea, și au băut și vitele (Numeri 20, 11).

Ce lucru dureros se arată și aici din partea israelienilor! După ce Dumnezeu îi hrănise - și hrănea - într-un chip atât de minunat cu mana cea cerească, iată-i din nou puși pe cârtire. În loc să-L roage pe Cel ce le dăduse pâinea cea cerească, să le dea și apă din cer - ei amenință pe Moise cu uciderea și îl mustră din nou că i-a scos din Egipt. Vai, ce lucru grozav! Vai, ce slabă era credința israelienilor și vai ce slabă este și credința noastră! Pe toate drumurile îi vezi pe oameni alergând cu întrebarea: Ce vom mânca, sau ce vom bea? (Matei 6, 25), de parcă am avea sus în cer un Tată ce-I place să Se desfăteze în foamea și setea copiilor Săi. Noi însă nu suntem cu adevărat copiii Lui; n-avem credință și încredere deplină în El, de aceea trăim așa cum trăim.

Încercarea este un apel al Dumnezeirii la credința noastră. Dar vai, răspunsul nostru la acest apel este aproape totdeauna ca cel al israelienilor din pustie. Dacă Dumnezeu ne-ar judeca după răspunsul nostru, am fi pierduți. El este însă îndurător și milostiv. La cârtirea israelienilor, Domnul Dumnezeu le răspunde cu apă din stâncă. Stânca din Horeb închipuie pe Domnul nostru Isus Hristos și Jertfa Lui cea sfântă. A spus acest lucru ap. Pavel: Fraților, nu vreau să nu știți că părinții noștri toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei, iară stânca era Hristos (1 Cor. 10, 3-4).

O, Preadulcele nostru Mântuitor, iată iarăși ești aici. Abia făcurăm câțiva pași în drumul spre Canaan și iată iarăși ne întâlnim cu Tine, Preascumpul nostru Mântuitor. În drumul nostru spre Canaan, la tot pasul Te aflăm pe Tine și darurile Tale. Fără de Tine nici un pas nu putem face în drumul mântuirii noastre sufletești.

Stânca din Horeb închipuia Stânca Golgotei, Jertfa Crucii. Stânca aceasta era rânduită din veac în planul răscumpărării. Dar apele ei erau încuiate și au stat încuiate până când Domnul Dumnezeu S-a îndurat să lovească stânca cu toiagul Său, adică, până în clipa ce Isus, Fiul lui Dumnezeu a fost jertfit și S-a jertfit pentru noi și mântuirea noastră.

Stânca din Horeb închipuia Stânca Golgotei, Jertfa Crucii.

În clipa când sus pe Golgota, a răsunat cuvântul: S-a sfârșit!, din stânca Golgotei au țâșnit apele vieții. Din clipa aceea au început a curge din Crucea lui Isus valuri nesfârșite de îndurare, de iertare, de viață, de mântuire și ele vor curge mereu până la sfârșitul veacurilor.

În clipa când a fost lovită Stânca Golgotei, într-o lume pustie și fără apă, s-au revărsat apele vieții și s-a auzit strigarea: Dacă însetează cineva să vină la Mine și să bea (Ioan 7, 37) cei însetați veniți la ape (Isaia 55, 1).

Și de atunci apele vieții curg mereu prin lume. Ele curg și vor curge mereu până la sfârșitul veacurilor dând tuturor celor ce se adapă cu ele: iertare de păcate, sănătate, viață, fericire, mântuire.

O, ce valuri de îndurare curg din Crucea lui Isus și vor curge mereu până la sfârșitul veacurilor! Ferice de cei ce se adapă din ele.

Stânca de la Horeb cu țâșnirea apelor din ea închipuia și revărsarea în lume a darurilor Duhului Sfânt. Apa cea vie despre care vorbea Hristos (Ioan 7, 38), sunt darurile Duhului Sfânt, iar aceste daruri nu puteau veni în lume decât după ce stânca a fost lovită cu toiagul, adică după Jertfa cea mare a Crucii. Mielul lui Dumnezeu trebuia jertfit pentru ca din scaunul de domnie al Mielului să se reverse în lume râul cel limpede al harului și darului Duhului Sfânt (Apoc. 22, 2). Iar în ziua cea de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare și a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, căci Duhul încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit (Ioan 7, 37-39; Fap. Ap. 19, 2).

Slăvit să fii Doamne, amin și de-a pururi să fii slăvit, căci ai venit în lume și Te-ai jertfit pentru noi și mântuirea noastră. Dacă n-ai fi venit, apele cele vii ar fi și azi încuiate în stâncă și noi am pieri în pustiul acestei lumi.

Slăvit să fii Doamne căci ai venit în lume și prin Jertfa Ta cea sfântă ai slobozit izvoarele apelor vii. O, ce valuri de îndurare, de viață și de mântuire curg și vor curge mereu până la sfârșitul veacurilor din Crucea și Jertfa Ta cea sfântă! Acestea sunt valurile pe care Ezechiel prorocul le-a văzut prefăcându-se într-un râu mare.

Căci oriunde va ajunge râul acesta, apele se vor face sănătoase... și se va vărsa în mare și apele mării se vor vindeca... și pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viață... iar pe malurile lui vor crește de amândouă părțile tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veșteji... în fiecare lună vor face roade noi pentru că apele din cele sfinte ies (Ezec. 22, 2; Apoc. 22, 2).

Acestea sunt Doamne, roadele binecuvântate ce răsar pe urma apelor Tale celei vii. Ele vindecă apele vieții noastre. Pretutindeni unde ajung aceste valuri este viață... pretutindeni pomii înfloresc și rodesc roade cu fapte bune.

Iar dacă aceste roduri nu se arată între oameni, nu sunt de vină apele Tale Doamne cele vii, ci suntem de vină noi, ticăloșii, că nu le lăsăm să curgă în noi. Ele curg numai pe lângă noi, dar nu prin viața noastră. Creștinătatea de azi este o matcă goală, este o mare moartă și plină de stricăciuni, pentru că râul cel mare al Evangheliei, al apelor vii, nu curge prin ea ci numai pe lângă ea.

Sufletul nostru e lipsit de apa cea vie. Sufletul nostru însetoșează - trebuie să însetoșeze - după apa aceasta (Psalm 41). Sufletul nostru își are și el setea lui.

Lumea nu poate astâmpăra și sătura această sete. În drumul nostru spre Canaan, spre patria cerească, lumea n-are nici un picur de apă pentru această sete. Foarte potrivit e pus acest adevăr în chipul de alături. Lumea aceasta este un pustiu al păcatului. Este un pământ pustiu și fără apă sufletească. Sufletul piere de sete în această pustietate. Nici un izvor, nici un picur de apă n-are lumea aceasta pentru setea sufletului. Însetat-a de Tine sufletul meu... într-un pământ pustiu, neumblat și fără apă (Psalm 62).

Nici bogăția, nici averile, nici banii, nici desfătările, nici știința, nici filozofia nu pot astâmpăra setea sufletului. Ca norii și vântul fără ploaie (Prov. 25, 14), așa este și lumea cu duhul ei față de setea sufletului. Toate bogățiile, toate desfătările și bucuriile lumii sunt niște nori fără apă (Iuda 12). Din norii aceștia nu picură nimic pentru suflet. Sufletul moare de sete sub acești nori.

Setea sufletului se poate adăpa numai cu apa cea vie pe care a revărsat-o în lume Isus Mântuitorul.

Setea cea sufletească poate fi adăpată numai cu izvorul apelor vii ce țâșnesc din stânca Golgotei, cu darurile pe care ni le dă Jertfa Crucii.

Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul vieții (Apoc. 21, 6).

Ferice de cel ce are această sete și se adapă din izvorul apei vieții!

În psalmii lui David este folosit ici și colo cuvântul Sela, care înseamnă oprire. În traducerile Psaltirii acest Sela a fost lăsat afară și rău s-a făcut pentru că el își are locul și însemnătatea lui. Acest cuvânt e pus acolo unde cititorul trebuie să se oprească ca și când ar zice: Fii atent, aici urmează o învățătură de mare preț... înalță glasul cântării... pregătește-te pentru o înălțare sufletească! În cântarea psalmilor, harfele se descordau ușor.

De o oprire era lipsă și pentru acordarea lor. Și coardele inimii noastre se dezacordează foarte ușor. În acest înțeles, Sela înseamnă: acordați-vă coardele inimilor căci suntem la un loc înălțător.

În acest înțeles, vom zice și noi la călătoria noastră spre Canaan: Sela!... opriți-vă puțin în loc!... Am ajuns la un loc de înălțare sufletească. Acordați strunele inimii voastre pentru această înălțare.

Am tâlcuit pe larg învățătura cu mana cea din cer și apa din stâncă. Înainte de a pleca mai departe în drum spre Canaan, spre patria făgăduinței, vom face un mic popas de rugăciune.