Apa din stâncă

Israelienii au avut necaz mare în pustie nu numai cu foamea, ci şi cu setea. Iar acest necaz l-a rezolvat tot Dumnezeu, în semnul şi arătarea că El este pâinea şi apa copiilor Lui. Să ascultăm ce spune Biblia.

Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustia Sin, după călătoriile zilnice, pe care poruncise Domnul să le facă şi au tăbărât la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut. Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: Dă-ne apă să bem! Moise le-a răspuns: Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul? Poporul stătea acolo, chinuit de sete, şi cârtea împotriva lui Moise. El zicea: Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre? Moise a strigat către Domnul, şi a zis: Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin, şi au să mă ucidă cu pietre. Domnul a zis lui Moise: Treci înaintea poporului, şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul, şi porneşte. Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca, şi va ţâşni apă din ea, şi poporul va bea. Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel. El a numit locul acela Masa şi Meriba (Ispită şi ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră, şi ispitiseră pe Domnul, zicând: Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este? (Exod 17, 1-7). Apoi Moise a ridicat mâna, şi a lovit stânca de două ori cu toiagul. Şi a ieşit apă din belşug, aşa încât a băut şi adunarea, şi au băut şi vitele (Numeri 20, 11).

Ce lucru dureros se arată şi aici din partea israelienilor! După ce Dumnezeu îi hrănise - şi hrănea - într-un chip atât de minunat cu mana cea cerească, iată-i din nou puşi pe cârtire. În loc să-L roage pe Cel ce le dăduse pâinea cea cerească, să le dea şi apă din cer - ei ameninţă pe Moise cu uciderea şi îl mustră din nou că i-a scos din Egipt. Vai, ce lucru grozav! Vai, ce slabă era credinţa israelienilor şi vai ce slabă este şi credinţa noastră! Pe toate drumurile îi vezi pe oameni alergând cu întrebarea: Ce vom mânca, sau ce vom bea? (Matei 6, 25), de parcă am avea sus în cer un Tată ce-I place să Se desfăteze în foamea şi setea copiilor Săi. Noi însă nu suntem cu adevărat copiii Lui; n-avem credinţă şi încredere deplină în El, de aceea trăim aşa cum trăim.

Încercarea este un apel al Dumnezeirii la credinţa noastră. Dar vai, răspunsul nostru la acest apel este aproape totdeauna ca cel al israelienilor din pustie. Dacă Dumnezeu ne-ar judeca după răspunsul nostru, am fi pierduţi. El este însă îndurător şi milostiv. La cârtirea israelienilor, Domnul Dumnezeu le răspunde cu apă din stâncă. Stânca din Horeb închipuie pe Domnul nostru Isus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. A spus acest lucru ap. Pavel: Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei, iară stânca era Hristos (1 Cor. 10, 3-4).

O, Preadulcele nostru Mântuitor, iată iarăşi eşti aici. Abia făcurăm câţiva paşi în drumul spre Canaan şi iată iarăşi ne întâlnim cu Tine, Preascumpul nostru Mântuitor. În drumul nostru spre Canaan, la tot pasul Te aflăm pe Tine şi darurile Tale. Fără de Tine nici un pas nu putem face în drumul mântuirii noastre sufleteşti.

Stânca din Horeb închipuia Stânca Golgotei, Jertfa Crucii. Stânca aceasta era rânduită din veac în planul răscumpărării. Dar apele ei erau încuiate şi au stat încuiate până când Domnul Dumnezeu S-a îndurat să lovească stânca cu toiagul Său, adică, până în clipa ce Isus, Fiul lui Dumnezeu a fost jertfit şi S-a jertfit pentru noi şi mântuirea noastră.

Stânca din Horeb închipuia Stânca Golgotei, Jertfa Crucii.

În clipa când sus pe Golgota, a răsunat cuvântul: S-a sfârşit!, din stânca Golgotei au ţâşnit apele vieţii. Din clipa aceea au început a curge din Crucea lui Isus valuri nesfârşite de îndurare, de iertare, de viaţă, de mântuire şi ele vor curge mereu până la sfârşitul veacurilor.

În clipa când a fost lovită Stânca Golgotei, într-o lume pustie şi fără apă, s-au revărsat apele vieţii şi s-a auzit strigarea: Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea (Ioan 7, 37) cei însetaţi veniţi la ape (Isaia 55, 1).

Şi de atunci apele vieţii curg mereu prin lume. Ele curg şi vor curge mereu până la sfârşitul veacurilor dând tuturor celor ce se adapă cu ele: iertare de păcate, sănătate, viaţă, fericire, mântuire.

O, ce valuri de îndurare curg din Crucea lui Isus şi vor curge mereu până la sfârşitul veacurilor! Ferice de cei ce se adapă din ele.

Stânca de la Horeb cu ţâşnirea apelor din ea închipuia şi revărsarea în lume a darurilor Duhului Sfânt. Apa cea vie despre care vorbea Hristos (Ioan 7, 38), sunt darurile Duhului Sfânt, iar aceste daruri nu puteau veni în lume decât după ce stânca a fost lovită cu toiagul, adică după Jertfa cea mare a Crucii. Mielul lui Dumnezeu trebuia jertfit pentru ca din scaunul de domnie al Mielului să se reverse în lume râul cel limpede al harului şi darului Duhului Sfânt (Apoc. 22, 2). Iar în ziua cea de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, căci Duhul încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit (Ioan 7, 37-39; Fap. Ap. 19, 2).

Slăvit să fii Doamne, amin şi de-a pururi să fii slăvit, căci ai venit în lume şi Te-ai jertfit pentru noi şi mântuirea noastră. Dacă n-ai fi venit, apele cele vii ar fi şi azi încuiate în stâncă şi noi am pieri în pustiul acestei lumi.

Slăvit să fii Doamne căci ai venit în lume şi prin Jertfa Ta cea sfântă ai slobozit izvoarele apelor vii. O, ce valuri de îndurare, de viaţă şi de mântuire curg şi vor curge mereu până la sfârşitul veacurilor din Crucea şi Jertfa Ta cea sfântă! Acestea sunt valurile pe care Ezechiel prorocul le-a văzut prefăcându-se într-un râu mare.

Căci oriunde va ajunge râul acesta, apele se vor face sănătoase... şi se va vărsa în mare şi apele mării se vor vindeca... şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă... iar pe malurile lui vor creşte de amândouă părţile tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veşteji... în fiecare lună vor face roade noi pentru că apele din cele sfinte ies (Ezec. 22, 2; Apoc. 22, 2).

Acestea sunt Doamne, roadele binecuvântate ce răsar pe urma apelor Tale celei vii. Ele vindecă apele vieţii noastre. Pretutindeni unde ajung aceste valuri este viaţă... pretutindeni pomii înfloresc şi rodesc roade cu fapte bune.

Iar dacă aceste roduri nu se arată între oameni, nu sunt de vină apele Tale Doamne cele vii, ci suntem de vină noi, ticăloşii, că nu le lăsăm să curgă în noi. Ele curg numai pe lângă noi, dar nu prin viaţa noastră. Creştinătatea de azi este o matcă goală, este o mare moartă şi plină de stricăciuni, pentru că râul cel mare al Evangheliei, al apelor vii, nu curge prin ea ci numai pe lângă ea.

Sufletul nostru e lipsit de apa cea vie. Sufletul nostru însetoşează - trebuie să însetoşeze - după apa aceasta (Psalm 41). Sufletul nostru îşi are şi el setea lui.

Lumea nu poate astâmpăra şi sătura această sete. În drumul nostru spre Canaan, spre patria cerească, lumea n-are nici un picur de apă pentru această sete. Foarte potrivit e pus acest adevăr în chipul de alături. Lumea aceasta este un pustiu al păcatului. Este un pământ pustiu şi fără apă sufletească. Sufletul piere de sete în această pustietate. Nici un izvor, nici un picur de apă n-are lumea aceasta pentru setea sufletului. Însetat-a de Tine sufletul meu... într-un pământ pustiu, neumblat şi fără apă (Psalm 62).

Nici bogăţia, nici averile, nici banii, nici desfătările, nici ştiinţa, nici filozofia nu pot astâmpăra setea sufletului. Ca norii şi vântul fără ploaie (Prov. 25, 14), aşa este şi lumea cu duhul ei faţă de setea sufletului. Toate bogăţiile, toate desfătările şi bucuriile lumii sunt nişte nori fără apă (Iuda 12). Din norii aceştia nu picură nimic pentru suflet. Sufletul moare de sete sub aceşti nori.

Setea sufletului se poate adăpa numai cu apa cea vie pe care a revărsat-o în lume Isus Mântuitorul.

Setea cea sufletească poate fi adăpată numai cu izvorul apelor vii ce ţâşnesc din stânca Golgotei, cu darurile pe care ni le dă Jertfa Crucii.

Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul vieţii (Apoc. 21, 6).

Ferice de cel ce are această sete şi se adapă din izvorul apei vieţii!

În psalmii lui David este folosit ici şi colo cuvântul Sela, care înseamnă oprire. În traducerile Psaltirii acest Sela a fost lăsat afară şi rău s-a făcut pentru că el îşi are locul şi însemnătatea lui. Acest cuvânt e pus acolo unde cititorul trebuie să se oprească ca şi când ar zice: Fii atent, aici urmează o învăţătură de mare preţ... înalţă glasul cântării... pregăteşte-te pentru o înălţare sufletească! În cântarea psalmilor, harfele se descordau uşor.

De o oprire era lipsă şi pentru acordarea lor. Şi coardele inimii noastre se dezacordează foarte uşor. În acest înţeles, Sela înseamnă: acordaţi-vă coardele inimilor căci suntem la un loc înălţător.

În acest înţeles, vom zice şi noi la călătoria noastră spre Canaan: Sela!... opriţi-vă puţin în loc!... Am ajuns la un loc de înălţare sufletească. Acordaţi strunele inimii voastre pentru această înălţare.

Am tâlcuit pe larg învăţătura cu mana cea din cer şi apa din stâncă. Înainte de a pleca mai departe în drum spre Canaan, spre patria făgăduinţei, vom face un mic popas de rugăciune.