Cap. 11 - Semnele Oastei Domnului
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 3
„ - Iată semnul după care Îl veți cunoaște...”
- Semnele noastre nu le mai vedem...”
Domnul nostru Isus Hristos Și-a avut de la început Semnul Său tainic după care L-au recunoscut toți cei care L-au iubit și L-au căutat din toată inima lor. Și tot așa a avut El și Își are și azi Semnul Său văzut după care Îl cunosc toți cei care Îl privesc umblând prin lume.
Există cu adevărat acest Semn al lui Isus atât pentru ochii duhovnicești și ascunși ai iubirii credincioase, cât și pentru ochii cei trupești ai credinței iubitoare.
După acest Semn al lui Isus L-au recunoscut pe El păstorii care căutau pe Mântuitorul într-o cetate în care puteau fi mai ales atunci - cum poate au și fost - mii de asemenea copilași (Luca 2, 17).
După acest Semn al Lui, L-au recunoscut pe Isus magii într-o vreme în care puteau fi - cum poate au și fost - mii de astfel de semne (Matei 2, 2).
După acest Semn L-a recunoscut pe Domnul Isus bătrânul Simeon care ducea o viață sfântă și era cu frica lui Dumnezeu și care aștepta să vadă cu ochii săi mângâierea lui Israel. Fiindcă Duhul Sfânt îl înștiințase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului (Luca 2, 25-26). Pe câți copii nu-i va fi văzut Simeon venind la templu... Cât de doritor va fi căutat el de fiecare dată, - dar n-a văzut semnul decât peste Copilul Isus!
După acest Semn L-a recunoscut pe Isus-Mielul lui Dumnezeu și Ioan Botezătorul când privea pe Isus umblând și când a zis în auzul tuturor celor ce erau cu el: Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii! (Ioan 1, 29).
După acest semn L-au recunoscut pe Hristos Domnul și ucenicii Săi Ioan și Andrei
Și tot după acest Semn tainic dar neîndoios, Îl cunosc și Îl recunosc totdeauna pe Domnul Isus, toți acei care Îl caută, Îl așteaptă, Îl doresc și Îl iubesc cu adevărat pe El. Pentru toți aceștia Domnul Isus Hristos Își are Semnul Lui, după care ei Îl recunosc cu bucurie și cu siguranță.
Semnul văzut al Mântuitorului pe care sf. ap. Pavel spunea că îl va purta pe trupul său - se înțelege că erau suferința, ranele, urmele lăsate de bătăile, prigonirile și necazurile venite peste dânsul, din partea Numelui Domnului Isus (2 Cor. 11, 23-27).
Dar aceste semne le mai purtau desigur și alți sfinți și apostoli ai Mântuitorului...
Se prea poate ca acest „Semn al Domnului Isus”, - la sf. ap. Pavel, să fi arătat și în alt fel, într-un fel deosebit și văzut - ușor de recunoscut, ca o pecete aleasă pusă asupra lui de către Domnul. Unii au și spus una, alții au spus alta - despre acest verset din Galateni în care marele trimes al lui Hristos vorbește despre Semnul Domnului pe care îl poartă pe trupul său. El însuși însă, despre acest lucru, nu spune mai mult. Cum nu spune din pricina smereniei sale nici despre o altă dovadă personală de un har deosebit de al altora pe care el îl primise de la Domnul Hristos (2 Cor. 12, 1-7).
Acest semn deosebit al sf. Pavel, trebuie să se fi văzut cu ușurință asupra sa de către toți cei printre care umbla el.
Și după cum fiecare om deosebit al lui Dumnezeu își are semnul său după care poate fi cunoscut și recunoscut, - tot așa și o Lucrare deosebită a lui Hristos își are și trebuie să-și aibă și ea semnul ei. Nu numai cel tainic și duhovnicesc ci chiar și cel văzut. Căci, de fapt după cum vă aduceți aminte că am mai spus, - cele duhovnicești trebuie neapărat să-și aibă și perechea lor trupească. Forma nevăzută, trebuie să-și aibă și partea ei văzută. Înțelesul nevăzut, să-și aibă și chipul, semnul lui văzut... Cuvântul nevăzut, - arătarea lui văzută. După cum Dumnezeul Nevăzut luase în Isus un Chip văzut. Astfel este cu Biblia. Astfel cu rugăciunea. Astfel cu Crucea, - cu toate.
Semnul Oastei Domnului a fost de la începutul ei Crucea. Crucea nevăzută a suferințelor, a prigonirilor, a pătimirilor din pricina Numelui Domnului Isus. Dar și semnul văzut al Crucii, care înseamnă îndrăzneală și biruință în numele Jertfei Domnului Isus.
Semnul Crucii, care este semnul credinței și Bisericii noastre, a fost ales de la începutul Oastei ca o pecete a ei de către Duhul Sfânt, descoperind aceasta întâiului ostaș dintre noi, părintelui Iosif.
Cu această pecete ne-am însemnat chipul nostru de ostași credincioși ai lui Hristos, cu toată evlavia și de fiecare dată.
Cu acest semn biruitor al Crucii ne-am însemnat piepturile noastre, steagurile noastre, adunările noastre.
Noi ne-am avut Bibliile cu cruce. Rugăciunile cu cruce, adunările cu cruce. Toate acestea noi nu ni le-am avut fără cruce, fiindcă noi n-am despărțit niciodată înțelesul cel duhovnicesc și nevăzut al Crucii de înțelesul ei cel trupesc și văzut. Nici partea cea nevăzută a unui lucru, cu partea lui cea văzută. Nu ne-a fost niciodată nici rușine nici frică să ne facem semnul Crucii. Ba dimpotrivă: în acest semn noi am pus tot protestul credinței noastre când n-aveam cum protesta altfel. Și ne-am arătat toată îndrăzneala și hotărârea noastră pentru Hristos, acelora în fața cărora n-aveam un alt mijloc de a ne afirma aceasta.
Dar după cum a fost neapărat nevoie de la început de două condiții: de smerenia inimii și de curăția cugetului - pentru a vedea și recunoaște Semnul lui Hristos, - tot așa va fi mereu nevoie tot de aceste două condiții, pentru vederea și recunoașterea acestora - până la sfârșit.
De aceea numai cei cu o inimă smerită și cu un cuget curat au putut vedea și recunoaște atunci peste Domnul Isus Semnul Divin, Oglindirea Slavei lui Dumnezeu, Întipărirea Ființei Tatălui, Chipul Celui Nevăzut (Evrei 1, 3).
Toți ceilalți n-au văzut în Hristos decât un înșelător (Ioan 8, 47). Fiindcă ochii lor erau orbiți de ură, cugetul lor întinat de păcat și inima lor umflată de mândrie. Iar aceste defecțiuni lăuntrice ale lor, i-au înstrăinat cu totul de Hristos și de recunoașterea semnelor Lui. După cum tot acestea îi împiedică până astăzi pe oamenii care le au să-L vadă și să-L recunoască pe El.
Dacă vrea cineva să vină după Mine, - a spus Domnul Isus, - acela trebuie să se lepede de sine...
Aceste cuvinte sunt o condiție de care ne simțim și atrași dar și înfricoșați. Ea ne despoaie pe dinafară dar ne înzestrează pe dinăuntru. Este o trecere dincolo de eul nostru firesc - cum trece șarpele prin pielea lui cea veche, uscată și țeapănă și o leapădă, lăsând-o în urma lui. Și iese din ea dincolo cu o piele nouă, primenită, elastică, plăcută și înviorătoare care îi lasă slobode mișcări creșterii.
Această stare nouă dă și ființei noastre duhovnicești nu numai ochii cei noi cu care vedem - ci și înțelegerea cea adevărată cu care recunoaștem și facem Semnul lui Hristos.
Căci vederea și recunoașterea acestui Semn sunt primirea și urmarea Lui completă.
Toți cei care cu adevărat au primit Semnul lui Hristos cel lăuntric - nu s-au putut niciodată lepăda nici de Semnul Lui cel dinafară.
Sau - într-adevăr! - n-ar fi trebuit să se poată lepăda de el niciodată.
Semnul cel lăuntric este o dovadă pentru Dumnezeu care vede în ascuns. Dar pentru oameni care văd numai cele dinafară, semnul dovedit este cel dinafară.
Aceste două părți ale aceluiași adevăr nu se pot despărți niciodată una de cealaltă.
Oriunde este cu adevărat respectată și cinstită partea cea lăuntrică, trebuie neapărat să fie cinstită și respectată cu evlavie și partea cea dinafară.
Oricine prețuiește conținutul Bibliei, prețuiește și forma ei.
Oricine cinstește duhul rugăciunii, cinstește și forma ei.
Oricine respectă adevărul Bisericii nevăzute, respectă și înfățișarea ei cea văzută.
Noi, Oastea Domnului, așa am fost învățați chiar de la început - să credem și să facem! - Și așa trebuie să credem și să facem până la sfârșit. Crucea este semnul Oastei adevărate și semnul ostașului adevărat.
Poporul Israel își are semnele lui. Și fiecare popor este recunoscut de către celelalte popoare, după aceste semne.
Un popor care se leapădă de propriile sale semne, se leapădă de fapt de sine însuși.
Cine ia în locul semnelor sale semnele altora, se vinde pe sine acelora - și se anulează ca ființă, devenind o anexă netrebnică și roabă acelei ființe de care s-a alipit, semnul căreia l-a primit asupra lui.
Cu aceste gânduri pline de un adânc înțeles duhovnicesc, cred că am spus destul acelora dintre noi care au ajuns prea departe în despersonalizarea lor duhovnicească. Care au mers până la lepădarea de semnul frumos și minunat al Crucii care ne adeverește nouă o identitate atât de minunată de fii ai lui Hristos și de ostași ai Lui, aleși și chemați pentru o misiune atât de înaltă. - Și cu un specific atât de clar...
Părintele Iosif, omul lui Dumnezeu care a dat Oastei nu numai înțelegerea cea mai cutremurătoare a Crucii lui Hristos și nu numai dovada cea mai înaltă a trăirii acestei Cruci, - ci și semnul cel văzut al ei, ca o mărturie și ca o dovadă care era - și trebuie să rămână - adânc grăitoare prin ea însăși, a făcut acest semn cu toată evlavia la fiecare rugăciune a sa. Într-adevăr de fiecare dată când ne așezam la masă sau la rugăciune, el niciodată nu începea nimic fără a-și face cu toată evlavia semnul Crucii.
Dar când a venit acel „altul” - duhul acestui „altul” a venit urând acest semn și lepădându-se de el. Printre valorile noastre pe care duhul vrăjmaș a căutat de la început să ni le nimicească, a fost și semnul Crucii.
Prin mijlocirea falselor interpretări ale Cuvântului Sfânt, duhul fără cruce a căutat să lovească și să piardă tot ce era semn al Oastei, spre a-l înlocui apoi cu ceea ce era semn al lui, adus de el însuși.
Duhul străin a lovit de la început în semnul Crucii. Și continuă să lovească și acum, ca într-un semn sub care stă o mare împotrivire față de înșelăciunea lui...
Desființând semnul nostru, ușor știa el că ne va putea desființa și pe noi. Cine își pierde identitatea sa, - ușor poate fi făcut să primească oricare altă identitate. Dar atunci el nu mai poate fi o valoare ci numai un manechin, care poate fi îmbrăcat oricum.
Am spus toate acestea nu numai pentru a completa cele arătate în capitolele trecute - ci și pentru a înțelege multe din cele ce vor urma în cele viitoare.
Iată-ne așadar ajunși cu firul istorisirii noastre la sfârșitul anului 1962, când ne-am întors din nou la Gherla, după lunga peregrinare prin Delta Dunării pe la Periprava și Grind, unde a trebuit să fim duși de Duhul spre a fi trecuți printr-acel ciur greu și aspru, prin care am văzut cum am fost cernuți.
Ajunși la Gherla, am mai fost ținuți o vreme în același loc și împreună cu încă alți frați noi, printre care Chișu Ioan de la Cluj. Aceștia și-au avut astfel și ei prilejul lor și vremea lor în care au putut vedea și alege fiecare, personal și liber, - adevărul de care să se alipească sau să se lepede.
Astfel fr. Chișu și-a ales și el partea și plata alături de Moldoveanu, cu care s-a făcut una, în duhul și în învățătura sa. Ei s-au unit și aici tot mai deplin cu orice duh străin și cu orice potrivnic al Oastei. Duceau o tot mai fățișă lucrare contra învățăturilor și împotriva duhului Oastei Domnului, în văzul și în auzul tuturor celor prezenți.
Când am rămas numai cu Moldoveanu și Chișu, - ajunsesem să fiu într-adevăr izolat de tot. Eram privit de ei cu tot disprețul și batjocorit în tot felul. Lui Moldoveanu și Chișu li se alăturau toți sectarii de îndată ce îi auzeau cum mă bârfesc pe mine și semnele noastre.
Nimeni dintre cei cu care eram în camera aceea nu mai rămăsese, în vremea aceea, cu mine și cu Duhul Oastei. Ce durere amară îmi răscolea tot lăuntrul ființei mele și cu ce usturime a sufletului meu trăiam atunci cuvânt cu cuvânt toate cele descrise în Psalmul 74:
„...Pentru ce Dumnezeule, ne lepezi pentru totdeauna?
Pentru ce Te mânii pe turma pășunii Tale?
Adu-Ți aminte de poporul Tău pe care l-ai câștigat odinioară, pe care l-ai răscumpărat ca seminție a moștenirii Tale!
Adu-Ți aminte de muntele Sionului, unde Îți aveai locuința;
îndreaptă-Ți pașii spre aceste locuri pustiite fără curmare!
Vrăjmașul a pustiit totul în locașul Tău cel sfânt.
Potrivnicii Tăi au mugit în mijlocul Templului Tău;
și-au pus semnele lor drept semne.
Parcă erau niște oameni care ridicau toporul într-o pădure deasă: în curând au sfărâmat toate podoabele săpate, cu lovituri de securi și ciocane.
Au pus foc sfântului Tău locaș; au dărâmat și au pângărit locuința Numelui Tău.
Ei ziceau în inima lor: „Să-i prăpădim pe toți!”
Au ars toate locurile sfinte din țară.
Semnele noastre nu le mai vedem;
nu mai este nici un proroc, și nu mai este nimeni dintre noi, care să știe până când...
Până când, Dumnezeule, va batjocori asupritorul și va nesocoti vrăjmașul fără cruțare Numele Tău?
Pentru ce Îți tragi Mâna și Dreapta Ta? Scoate-o din sân și nimicește-i!
Totuși Dumnezeu este Împăratul meu, care din vremuri străvechi dă izbăviri în mijlocul acestei țări.
Tu ai despărțit marea cu puterea Ta, ai sfărâmat capetele balaurilor din ape; ai zdrobit capul Leviatanului, l-ai dat să-l mănânce fiarele din pustie.
Ai făcut să țâșnească izvoare în pâraie,
ai uscat râuri care nu seacă.
A Ta este ziua, a Ta este și noaptea; Tu ai așezat lumina și soarele.
Tu ai statornicit toate hotarele pământului, Tu ai rânduit vara și iarna.
Adu-Ți aminte, Doamne, că vrăjmașul Te batjocorește și un popor nechibzuit hulește Numele Tău.
Nu lăsa pradă fiarelor sufletul turturelei Tale și nu uita pe vecie viața nenorociților Tăi!
Ai în vedere legământul! Căci locurile dosnice din țară sunt pline de bârloguri de tâlhari.
Să nu se întoarcă rușinat cel apăsat, ci nenorocitul și săracul să laude Numele Tău!
Scoală-Te Dumnezeule, apără-Ți pricina!
Adu-Ți aminte de ocările pe care Ți le aruncă în fiecare zi cel fără minte!
Nu uita strigătele potrivnicilor Tăi, zarva care crește necurmat a celor ce se ridică împotriva Ta!”
- Și așa am trăit eu acolo din plin, toată tragedia și existența lui Asaf, îndureratul cântăreț al Psalmului 74, - în timp ce duhul nimicitor jubila răutăcios. O, oare nu va răsplăti odată Dumnezeu, toată purtarea asta a acelor frați care râdeau atunci zicând: L-am biruit!
Dar Dumnezeu care a avut milă de mine, a pus capăt acestei stări. Astfel a sosit o zi când direcțiunea închisorii a venit cu o listă în camera chinului meu - și ne-a despărțit. Am fost scos astfel dintre ei și dus în altă parte într-o cameră fără frați, între alții total necunoscuți.
Se sfârșea deci și cea mai dureroasă experiență pentru mine din toată cernerea aceasta amară prin care a trebuit să trec. Ajunsesem la una din cele mai dureroase încheieri și mai grele lovituri sufletești prin care mi-a fost dat să trec, când însăși încrederea în frați mi s-a zdruncinat adânc.
- Dacă astfel de oameni crești la sân - îmi șoptea ispititorul - și dacă asta îți este răsplata după zeci de ani de jertfe pentru frații tăi, - nu-i oare mai bine să nu te apropii în chip deosebit de nimeni?
Dacă tocmai cel ce se hrănește direct din pâinea ta și întinde cu tine mâna în blidul tău, îți devine un așa vrăjmaș al tău, - nu e oare mai bine să nu mai faci nimic? Să nu mai ajuți pe nimeni?
Iată chiar omul acesta, sărmanul Moldoveanu stăpânit acum total de duhul lui Absalom, cum n-a primit sfaturile frățești! N-a primit îndemnurile, rugămințile, mustrările și chemările frățești!... N-a primit credința și învățătura frățească. N-a primit dragostea și apropierea spre zidire și unitatea cu frații și Lucrarea Oastei, timp de douăzeci de ani.
Dar lupta a primit-o! Când după sfârșirea tuturor mijloacelor dragostei noastre s-a ajuns la lupta contra duhului dezbinării sale - atunci lupta a primit-o!
Și-a desdoit spinarea îndoită până atunci, și-a ascuțit limba până atunci așa de moale, și-a scos argumentele cele mai veninoase, și-a suflecat mâna care douăzeci de ani tot primise. - Și a început acum să dea. Să dea cu vrăjmășie și ură!
Și așa a dat în mine și în Oastea Domnului!
De unde avea oare atâta vrăjmășie să dea chiar așa?
Cred că tot timpul prefăcătoriei sale își adunase în suflet numai ura... Ura celui mai neputincios om care este silit să se prefacă a te iubi, câtă vreme are încă nevoie să-l hrănești. Căci după aceea lasă, - va ști el cum să lucreze!
Și iată Moldoveanu cum a știut!
Acum „crescuse” mare, mare de tot.
Acum primise lupta cu noi - și știa el cum să lupte.
Am vrut să-l izolez eu? - Las-că mă va izola el pe mine!
Bieții ceilalți frați fuseseră crescuți în leagănul dragostei, - ei nu știau să bănuiască nimic - pe ei ușor credea el că îi va lămuri. Au fost destul de bine legați de mai înainte cu funiile cântărilor și versetelor iubirii. Toți frații din țară văzuseră atâtea dovezi ale părtășiei frățești între noi și el. Auziseră atâtea cuvinte măgulitoare despre dânsul atâția ani. - Știa el că fraților ușor li se va putea înfățișa „cearta noastră de acum ca ceva trecător, ca ceva între noi, ca ceva iscat nu din deosebiri de credință, nu pentru păcate împotriva învățăturii și adevărului Oastei, - ci doar cel mult, ivită dintr-o gelozie a mea pe talentul lui. Dintr-o pornire nervoasă a mea, sub o influență străină de convingerile mele - și nu de o rătăcire a lui”.
Și astfel întâi ei vor face ca eu să fiu privit cu neîncredere, apoi dragostea fraților prea mare față de mine se va răci încet-încet, până la ruptură. - Așa gândea și plănuia Moldoveanu că astfel eu voi putea fi înfățișat fraților ca unul care vreau să duc Oastea din nou la „formalism”. Din „slobozenia” pe care el și cei ca el le-o aduseseră cu privire la Cruce, la împărtășanie, la Biserică, la Maica Domnului - eu voiam acum să-i întorc pe frați iarăși la „robia” față de acestea...
Vor lupta deci cu toate puterile și cu toate armele împotriva mea pe care mă vedeau o piedică - și vor face totul spre a-și păstra pozițiile pe care le-au cucerit cu atâta muncă până astăzi.
Sunt destul de tari și de mulți - gândeau ei. Mult mai mulți decât credeam noi. Și mai ales eu, care voi deveni de aci înainte principala țintă de lovit.
Ce paravan bun și ce ajutor în aceste planuri ale lor le fusese lesne-crezarea fraților, naivitatea mea, încrederea noastră în îndreptarea lor! Cât de adăpostit putuse duhul lor să lucreze sub aceste paravane și cât de în plin le mergeau toate când sub numele dragostei noastre ei își putuseră strecura otrava învățăturilor nimicitoare, pe care o duceau bine ascunsă în frumosul înveliș al cântărilor, al zâmbetelor, al versetelor sfinte, - împărțite sub ochii noștri, sub numele nostru, sub garanția noastră adormită.
Acum noi, în sfârșit, ne trezisem!... Văzusem îngroziți tot ce făcuse și tot ce nu trebuia să lăsăm să se mai facă...
Fuseseră aproape înlăturate „binișor” de tot, rând pe rând toate semnele noastre sfinte din casa noastră, din hotarele noastre, din însăși inimile noastre. Iar în locul acestor semne scumpe apăreau acum mereu noi semnele străine. Străinul lucrase cu hărnicie.
Atunci am scris cuvintele zguduitoare din:
Mărturisesc...
Mărturisesc Stăpânului Temut
și fraților, cu sufletul zdrobit
tot ce-ar fi trebuit - și n-am făcut
tot ce-am făcut - și n-ar fi trebuit.
Mărturisesc că n-am fost veghetor
atunci când cel străin se strecura
cu glas viclean și chip înșelător
să poată mai din frunte dezbina.
Mărturisesc c-am fost atât de mult
spre vorbele frumoase aplecat
c-am stat să cred în tot ce-am stat s-ascult
de-aceea mulți vicleni m-au înșelat.
Mărturisesc că n-am fost credincios
în lucrul sfânt, cât ar fi trebuit
de-aceea am adus prea mic folos
dobânzii Cauzei cărei am slujit.
Mărturisesc că n-am grijit s-ascult
întocmai de porunca lui Hristos
ori mai puțin făcut-am, ori mai mult
- și iată rodul trist și dureros.
Mărturisesc, mă leg și vă promit
de azi, de-aici din flăcări, până mor
să nu mai fac nimic din ce-i oprit
să nu mai las nimic din ce-s dator.
Ajunsesem deci închis mereu când cu unii când cu alții...
Am găsit pe de-a rândul și frați și prieteni și binevoitori.
Cu frații am plâns și m-am rugat fericit sau zdrobit, mărturisindu-mi naivitatea mea, orbia mea, vina mea cea mare pentru îngăduința noastră sub care lucrase duhul acestor dezbinări.
Dar înfățișarea sub care lucra acest duh era atât de bine ascunsă îndeosebi sub ceea ce ne plăcea nouă tuturor: cântarea noastră. Nimeni nu s-a putut gândi la acest rău. Cântarea sirenei acesteia ne vrăjea atât de frumos încât aproape toți adormisem, iar corabia noastră era mânată repede-repede spre vârtejul pierzător care se pregătea să ne-o înghită.
Acum ne trezisem dintr-odată cu toții și noi și ei, noi îngroziți, - ei surprinși.
Și se încinse lupta. Noi să întoarcem corabia dinspre prăpastie, pe linia ei de plutire sănătoasă de mai nainte, - iar duhul nimicirii s-o împingă mai departe după cum apucase, până unde urmărea s-o înece.
La punctul acestei treziri ne despărțisem, - dar lupta aceasta avea să continue încă mult și încă în mulți.
Printre frații cu care am ajuns după despărțirea cu Moldoveanu, au fost frații Nistor Arcadie din Bucovina, Popa Petru din Hunedoara, Pavel Dragomir din Banat, Ion Neagu din Ialomița și alții...
Acești oameni duhovnicești și frați adevărați, deplin pătrunși și călăuziți de Duhul Domnului și de gândul lui Hristos cu Lucrarea Oastei Sale, - mi-au fost de mare mângâiere și îmbărbătare în stările grele prin care am trecut în vremile acelea, după cele întâmplate cu ceilalți.
Mintea lor curată ușor a înțeles răscrucea cea grea a luptei de duhuri în care a ajuns frățietatea noastră. Și cu spaimă au luat cunoștință despre toată starea acelora dintre noi care în momentele acestea grele pentru însăși viața și ființa Oastei Domnului, - aleseseră să lupte împotriva Duhului Oastei, însoțindu-se cu vrăjmașul ei. Scoseseră sabia împotriva fraților - și în slujba nimicitorului Oastei.
Inimile noastre îndurerate s-au unit cu o hotărâre puternică împotriva oricăror apucături a acestor duhuri străine, față de care cu toții avuseserăm până acum o prea mare îngăduință.
Am luat hotărâri bune și ne-am rugat pentru ajutorul Domnului, ca în viitor să fim cât se poate de treji și de hotărâți împotriva acestor învățături și duhuri stricătoare.
Mi s-a părut că am ajuns la sfârșitul primei bătălii, din această luptă încă lungă. Atunci am scris, parcă cu gura plină de nisip, cu ochii plini de fum și cu inima plină de durere:
Sfârșit de bătălie...
Ce greu a fost în noaptea asta...
ce lupte crâncene-am trăit,
ce-nfuriat a fost vrăjmașul
și ce sălbatic a lovit!...
- Acum când se ridică fumul
și când putem privi napoi
vedem mulțimea grea de pierderi
câți sunt căzuți și morți din noi.
Ne binecuvântăm martirii
de moartea sfântă-nvredniciți
cinstim eroii luptei sfinte
și mângâiem pe cei răniți
- dar înfierăm pe totdeauna
spre Judecata de Apoi
pe toți cei dovediți iscoade
și slugi străine printre noi.
Sfânt înger al Recunoștinței,
înalță-o cruce pân-la cer
cu numele și jertfa celor
biruitori ce-n veci nu pier!
Să fie-n veci la toți urmașii
îndemn înalt și luminos
cum se trăiește și se moare
în lupta Cauzei lui Hristos.
Dar du-te înger al Uitării,
adu un munte de pământ
și pune-n veci pe cei netrebnici
un nemaiînviat mormânt.
Cei rupți și morți duhovnicește
să moară și-n uitare-apoi
nici nume-n veci,
nici amintire
să nu mai aibă printre noi.
O, fii și strănepoți, urmați-i
pe cei biruitori mereu
eroic să vă pomenească
Istoria și Dumnezeu,
dar scârbă să vă fie veșnic
de trădători și de mișei
mai bine morți decât s-ajungeți
vreunii dintre voi ca ei!
Treceam prin stări care îmi zguduiau toată ființa mea... și îmi limpezeau dramatic toată răspunderea cutremurătoare pe care o aveam fiecare dintre noi, cei care am primit un loc și un rost în Lucrarea lui Dumnezeu.
Cât de greu ar trebui să ne simțim pe sufletul nostru apăsând jugul răspunderii și teama datoriei față de tot ce se întâmplă - și n-ar trebui să se întâmple. Față de tot ce ar trebui să se facă, - și nu se face. Față de tot ce îngăduim - și n-ar fi trebuit să putem îngădui. Față de tot ce ar trebui să ne fie mai scump ca aurul, mai strălucitor ca focul, mai greu ca piatra, - și nu ne este așa!
Și de ce nu ne este?
Și de ce nu ne-a fost așa?
Și de ce nu mi-a fost mie așa?
Da, mie, celui care auzisem lucruri pe care alții nu le-au auzit. Și trăisem lângă acei îngeri prin care Duhul Sfânt aprinsese focul acesta sfânt pe altarul nostru... Focul acesta sfânt pe care eu, în primul rând eu, aveam datoria să nu-l mai las să se stingă... Și să-l împiedic mai demult și mai hotărât pe cel care voia să-l împrăștie sau să-l mute! Să nu mă fi lăsat înșelat de nici o amăgire.
Dar tocmai eu am adormit la post. Și chiar atunci când trebuia să fiu mai treaz!
Din nou am fost mutat cu alții - între care acum nu mai erau frați.
Atunci mi-am îndreptat toată inima și munca pentru mărturisirea Cuvântului Sfânt între sufletele noi cu care ajunsesem. Erau între ei mulți care doreau după Dumnezeu.
Am început programele noastre de meditație, de rugăciune și de cântare în fiecare dimineață. - La început cu 2-3 ascultători, - după aceea cu mai mulți, cu tot mai mulți. S-au ales suflete minunate între cei care participau cu drag și cu sete la ascultarea Cuvântului Sfânt.
Cei între care ajunsesem erau mai ales foști militari, colonei și chiar generali. Cu unii mai bătrâni fusesem și pe front. - Dar erau alții și mai tineri. Apoi foști profesori, avocați, ingineri, funcționari...
Am trăit câteva luni în mijlocul unui cerc binecuvântat de suflete, cu care ajunsesem ca o familie caldă și apropiată. Unii dintre aceștia au făcut așa de frumoase mărturisiri și au luat așa de puternice hotărâri pentru Domnul Isus.
După aceea am fost mutat într-o cameră numai cu foști polițiști. Și acolo s-au petrecut astfel de bucurii dar mult mai în mică măsură. Meseria acestor oameni fusese totuși alta. Le lăsase urme grele și negre pe suflet - celor mai mulți. Din pricina asta puteau veni mai greu la Domnul.
Mulți dintre ei căzuseră în mrejele spiritismului, a magiei negre. Te îngrozești gândindu-te câte mijloace are diavolul de a-i pierde pe oameni.
Acolo n-am putut face mai nimic pentru Domnul. Nu peste multă vreme am fost mutat.
Trăirea în mijlocul acestor cunoscuți noi și frumoasele roade de care Duhul Domnului le pârguia în sufletele unora și marile bucurii despre unii dintre aceștia, mi-a înviorat mult sufletul și m-au făcut să nu mai simt chiar într-atât de usturătoare rana permanentă care mi se deschisese în suflet și care nu mi se mai închidea.
Chiar de la început însă descopeream oriunde mă mutau - și pe vrăjmașul duh care mă urmărea neîncetat.
Întâi îl simțeam în spate. Îi simțeam ca pe o arsură prezența lui înapoia mea. Când mă întorceam, - îl cunoșteam îndată, deși omul în care intra îmi fusese complet necunoscut până atunci și ca nume și ca înfățișare. Niciodată nu-i mai întâlnisem pe unii din acești oameni - dar iată vrăjmașul duh care mă urmărește, a intrat în ei.
De dincolo de ochii celui în care îl descopeream, îl vedeam privind la mine pe vrăjmașul duh. Ascunsă după fața acestui om necunoscut, vedeam bine fața primejdioasă a vrăjmașului acestuia primejdios pe care acum îl cunoșteam atât de bine, fiindcă se ținea pe urmele mele de atâția ani, peste tot pe unde umblam.
De fiecare dată, în fiecare loc nou, descoperindu-l gândeam:
- Să văd cum va începe aici să mă lovească!
În camera cu polițiștii - l-am descoperit în mai mulți.
În camera asta cu militari, - numai într-unul. L-am urmărit îndeaproape ce va face.
Și-a început lucrarea îndată, la câteva zile după ce începusem și noi lucrul cu meditațiile și rugăciunea!
Venea aproape, dar nu între noi.
Se prefăcea că doarme, - dar trăgea mereu cu urechea să audă tot ce vorbesc.
Din când în când îi surprindeam sticlind ochii furioși ca de șarpe care se deschideau iscoditori spre mine. Atunci simțeam săgeata lor fierbinte și primejdia lor amenințătoare. Îndată ce privirile noastre se întâlneau, ochii lui se ascundeau iarăși grăbiți îndărătul pleoapelor prefăcute că dorm.
Peste câteva zile s-a cerut și acesta „la raportul confidențial al comandantului”... Sigur că avea gândul hotărât „să mă toarne” că fac propagandă religioasă.
De obicei cei ce se cereau la „raportul confidențial”, erau scoși imediat, fiindcă se știa că se duc să denunțe pe cineva.
Dar și de data asta Dumnezeu care îl lovise peste gură la Caransebeș, când voise să-mi facă exact același lucru pe care îl voia și acum, - i-a dat o altă palmă peste gură, exact în același fel.
Și astfel, fiind descurajat, am scăpat pentru o vreme de amenințarea lui directă.
De fapt acest demon nu se întrupa decât în oamenii care aveau un suflet rău - și care, prin asta îi urau pe toți cei ce erau cu ei... Dar tocmai fiindcă avea semnul acesta al urii, - și toți ceilalți se fereau de el, urându-l.
Totuși, vrând-nevrând, ascultând zilnic Cuvântul lui Dumnezeu, poate că acest Cuvânt a făcut o frământare și în sufletul său, fiindcă, după câteva luni când ne-am despărțit, bietul om care voise să-mi facă rău și-a mărturisit intenția, și-a recunoscut vina și și-a cerut cu durere iertare pentru „miopia” lui sufletească - cum îi zicea el.
Cum nu-l văzusem înainte, nu l-am mai văzut apoi nici după asta niciodată.
L-am iertat din toată inima, știind că într-adevăr, nu el era adevăratul vinovat. Ci vinovatul adevărat era vrăjmașul duh care se ținea - și se va ține după mine mereu și mereu, pe oriunde voi mai merge încă, pândind locul și clipa în care să-mi facă cel mai mare rău, nu numai sufletește, ci chiar și trupește când poate.
Mai târziu îmi va aranja multe accidente, nenorociri, curse și primejdii... Dar Dumnezeu care era cu mine m-a izbăvit și mă va izbăvi din toate.
După ce și aici am simțit că făcusem tot ce aveam de făcut și spusesem tot ce avusesem de spus, - am dorit să ies la muncă în fabrica închisorii. Mai erau și acolo multe suflete cu care nu mă întâlnisem: frați și străini.
Cu multă greutate și după ce am cerut în multe rânduri și cu multe stăruințe voie să fiu scos la muncă, - în sfârșit am fost scos, câteva luni de zile în vara și în toamna anului 1963.
Astfel am ajuns într-o echipă care lucra la niște construcții la extinderea clădirilor pentru hale și magazii, ale fabricii de mobilă din închisoare.
Am lucrat mai mult la săpături, la betoane, la cărat de moloz și alte materiale.
Am avut astfel noi ocazii să stau de vorbă cu alți frați care erau la munci. Și cu străinii cu care lucram cot la cot. Suflete noi, ocazii noi, timp și posibilități noi de lucru, spre împlinirea scopului pentru care fusesem adus aici.
Ajunsesem într-un dormitor cu mulți și feluriți oameni, care lucrau în tot atâtea felurite locuri de muncă și aveau tot așa felurite chipuri de a înțelege și de a se purta. Unii mai bine, alții mai rău.
Un grup puternic de iehoviști mă întâmpinară de la început cu vrăjmășia lor cunoscută.
Unul dintre cei mai cunoscuți activiști ai lor, era și el aici.
Toți aveau niște limbi rele, mușcătoare, batjocoritoare, dure și neprietenoase. Dar acesta avea o limbă ca o sabie ascuțită și înveninată. Tăia fără cruțare în orice adevăr sfânt al Cuvântului lui Dumnezeu. Și în oricine stătea sau nu stătea de vorbă cu el.
Am mai vorbit și altădată despre duhul acestor oameni cu care ajunsesem în același loc, - dar acum am ajuns în și mai directă confruntare cu acest duh agresiv, dur, primejdios și nesimțit.
Am cunoscut printre ei chiar și oameni despre care auzisem că făcuseră mult prăpăd înainte în Lucrarea lui Dumnezeu. - Și că ademeniseră în rătăcirea lor multe suflete scumpe dintre frații și surorile noastre. Am cunoscut și pe cel ce o nefericise pe scumpa noastră soră Ioana de la Șibot.
Dumnezeule Milostiv, - ce mai chipuri de oameni! Ce cuvinte, ce planuri, ce lucruri fac! Ai milă Doamne de toate sufletele nevinovate și neștiutoare ale copiilor Tăi, pe care le pândesc astfel de monștri duhovnicești! Și nu-i mai lăsa să cadă nici unii în astfel de gheare.
- Sărmană soră Ioana! Sărmană soră Paraschiva - unde ați ajuns!
Ce lucruri fioroase aud!
În acest dormitor este și echipa de înmormântări.
Aproape în fiecare noapte cei doi sunt chemați „la lucru”.
Au un cal și o căruță cu care duc de la morgă la groapă pe cei care au mai murit. Îi cheamă un gardian, îi scoate - și de unde zace mortul, iau trupul celui „eliberat” și gol, doar cu o cămașă zdrențuită, îl pun în lada de scândură în care sunt duși toți și ies cu el pe poartă, cotind în dosul cimitirului într-un loc anume.
Ajunși acolo îi sapă o groapă, îl răstoarnă din ladă cum se nimerește, apoi îl acoperă repede cu cât pământ au scos de sub el. Pe urmă îi pun la cap țărușul cu numărul lui. Și gata. Iau lada de scândură în care l-au dus - și vin înapoi, tot cum s-au dus, lăsând acolo doar un țăruș cu un număr.
Nimeni nu mai știe numele celui de sub număr.
Când va dispare și țărușul cu număr - nu se va mai ști nici atât.
Până la Învierea și Judecata lui Dumnezeu când va ieși la lumină tot ce a fost ascuns.
- De când sunteți gropari?
- De câtva timp.
- Ați îngropat mulți?
- Nu știm câți!
- Mai știți pe cine? Vreun nume mai cunoscut?
- Nu știm niciodată pe cine îngropăm.
- Și vă place să faceți slujba asta?
- Ce să facem? Ne-am obișnuit!
- De mult timp faceți asta?
- Nu!
- Dar înainte cine o făcea?
- Am cunoscut numai pe un țigan. Nu mai știm ce s-a ales cu el. Era prea guraliv. Ne-a spus și lucruri prea nu știu cum. Sau poate că se lăuda.
- Ce v-a spus?
- Ne spunea bunăoară ce a făcut el odată cu unul, un fost mare boier, un fost ministru... Unul Aurelian Pană
Am tresărit:
- Aurelian Pană, ziceți?
- Da! Acesta fusese un om de statură mare, mare de tot. Când a murit, n-a mai încăput în lada cu care erau duși toți morții la groapă.
Gardianul i-a zis țiganului gropar: Ei, ce faci acum?
- Las-pe mine domnule șef, încape el îndată. Eu îl cunosc pe boierul acesta. M-a retezat odată și el pe mine cu cravașa lui, când era el în vremea sa. Acum să i-o întorc și eu cu aceeași măsură!
Și luând toporul, i-a retezat amândouă picioarele mortului prin genunchi. Apoi i le-a trântit peste el în ladă!
- Acum încape! Gata, domnule șef!
Când am auzit aceste lucruri, m-am cutremurat nu de fapta bietului țigan-gropar, ci de judecata lui Dumnezeu care îl ajunge pe om cândva și undeva chiar și aici pe pământ.
Fiindcă numele acestui Aurelian Pană îmi ajunsese cunoscut încă de acum aproape zece ani când eram dus cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan... Atunci lucrasem ca paznic prin satele și hotarele care fuseseră odată moșiile lui: Ivănești, Drajna, Dragalina, Ciulnița...
Vorbisem cu oamenii care munciseră la el. Părinți cu câte 2-3 feciori căsătoriți în aceeași casă, care fuseseră siliți să trăiască cu toții grămădiți adesea într-o singură încăpere...
Boierul cu 12 mii de hectare de pământ nu le da nici măcar un loc unde să-și construiască o colibă, să-și mai pună un ogor, să-și mai semene un strat.
- Eram siliți să trăim ca niște animale, unii îngrămădiți în alții! - plângeau atunci bieții oameni cu care vorbeam.
- N-aveam nici un ogor unde să ne semănăm și noi un fir de in sau de bumbac, ca să ne toarcem de o cămașă.
- Înduram foame, mizerie, lipsuri de toate, - iar dacă îndrăzneam să cerem ceva, ne amenința, ne lovea, ne închidea...
- Munceam zi și noapte pe moșiile lui - pentru cât de-abia ne ajungea ca să nu murim.
- Când trecea pe drum cu trăsura lui cu șase cai, birjarii săi aveau bice lungi, cu care plesneau peste unde nimereau, pe oricine nu se apleca în fața boierului... Trebuia să stai pe marginea drumului cu capul plecat, până ce trecea trăsura cu el.
Ascultam atunci la mărturisirile înlăcrimate ale bieților oameni pe care îi întâlneam, ca paznic de câmp, fie la sapă, fie la coasă, fie la cărături.
Și mă gândeam la pedeapsa lui Dumnezeu care vine odată cândva și cumva, dar vine neapărat, atunci când trebuie să nu mai fie răbdat răul și răufăcătorul.
Iar acum când groparul nostru povestea despre pățania țiganului cu acel Aurelian Pană - am avut sub chiar ochii mei dovada cumplită a judecății lui Dumnezeu. Omul nebun și orb își umpluse măsura ticăloșiilor sale.
Și iată cum a ajuns să moară după ce ajunsese ca un schelet de înfometare, - acela care îi înfometase pe alții.
Și iată cum a ajuns să fie îngropat gol-goluț acela care dezbrăcase pe alții.
Și iată cum a ajuns să fie batjocorit chiar de către unul din cei pe care el îi batjocorise toată viața lui! Să fie pedepsit prin chiar cel pe care îl pedepsise el.
Să fie și aceasta o dovadă pentru toți cei care vor mai face așa!
Dintre miile de întâmplări pe care le-am văzut și le-am auzit din mii de guri cu care am umblat prin aceste locuri toți cei șaptesprezece ani - n-am prea spus nici una.
Știu mii de cazuri, dar n-am însemnat în toată istorisirea asta decât unul sau două...
Nu acesta a fost scopul cu care m-a dus Domnul acolo, ca să strâng „cazuri” și să fac proces cuiva pentru acestea. Aceasta o va face Dumnezeu când va vrea El și cum va ști. Ci eu alt scop și alt gând am avut: limpezirea căilor Oastei, orientarea fraților mei și mărturisirea lui Hristos spre mântuirea celor între care mă trimisese Domnul meu Isus Hristos acolo. Pentru asta am ajuns eu să trăiesc și să cunosc acele lucruri și acei oameni.
Dar întâmplarea asta cu Aurelian Pană n-am putut să n-o spun! Prea era strâns legată de împrejurările pe care le-am trăit. Și prea este plină de învățămintele pe care am căutat să le scot din toate.
Mă gândeam că dacă omul acesta și cei care mai stăpâneau atâtea bogății ca el, - s-ar fi gândit numai o clipă la semenii lor ca oameni și nu ca fiare... Dacă ar fi rupt de bunăvoie din multa lor bogăție măcar jumătate și s-o fi dat săracilor. Iar celor pe care i-au nedreptățit să le fi întors împătrit, - așa cum a rezolvat această problemă Zacheu vameșul, - atunci desigur că altul le-ar fi fost și viitorul lor. Ar fi fost și viitorul lui Aurelian Pană ca și viitorul lui Zacheu (Luca 19, 8).
Dar așa, a fost ca viitorul lui Satana, care rămâne în veac stăpânit de lăcomie și de răutate, nemaidând nimănui niciodată nimic din ceea ce apucă în ghearele lui hrăpărețe... Până ce vine moartea și iadul și i le ia cu suflet cu tot.
Sau osânda lui Dumnezeu, - ca să-l ia pe el de la ele și pe ele de la el, chiar înainte de a ajunge acolo sub pământ, în focul veșnic.
Când cineva ajunge stăpânit de o astfel de lăcomie, de o astfel de zgârcenie, de o astfel de răutate - este semnul că diavolul a pus totală stăpânire pe toată ființa lui. Și că nu-l mai poate aștepta nici un viitor bun, - numai unul rău.
Iar când vine ceasul scadențelor, robul păcatului lăcomiei plătește cu vârf și îndesat.
Să fie și exemplul acesta o lecție veșnică pentru toți lacomii și zgârciții care își adună și stăpânesc avuții acum pe pământ parcă mai înnebuniți de lăcomie și zgârcenie - și mai robiți și orbiți de ban, ca oricând. Iată acesta, nu numai moartea lui a fost așa - ci și înainte de moartea de pe lumea asta a avut mulți ani de plătit destule din cele ce le-a făcut.
Prin anii „reeducării” acest Aurelian Pană, era silit să stea ceasuri întregi gol în fața reeducatorului său care îl întreba de o sută de ori pe zi batjocorindu-l:
- De unde ai mă Aurelian Pană pe tine aceste piei care îți atârnă pe trupul tău blestemat?
Iar el trebuia de o sută de ori pe ceas și pe zi să răspundă:
- Din sudoarea țăranului român, pe care l-am asuprit, le-am făcut!
- Atunci, aici să stai până vei da înapoi tot!
Și a stat până când din cele cam vreo 140 de kg. câte trebuie să fi avut când a intrat, a mai rămas cam cu vreo 40 când a ieșit.
Numai după aceea a putut muri.
Iar la moarte s-a dus gol-goluț, cu picioarele retezate aruncate peste el în ladă. Așa s-a dus el în mormânt și în veșnicie.
După ce am muncit astfel până în iarnă, - am căzut iarăși greu bolnav. Am fost scos atunci pentru totdeauna de la muncă intrând din nou în regimul de celulă.
De data asta am ajuns într-o încăpere mare, la etajul doi deasupra acelei încăperi care fusese cândva una din biserici. - Și în care îmi petrecusem atât de mângâietoare ceasuri în 1948, - acum șaisprezece ani...
Alți oameni, - dar aceleași suferințe, amărăciuni și nevoi. Prilej unic de interiorizare și de cercetare sufletească.
Aici în închisoare era rezolvată acea problemă pe care oamenii nu reușesc afară să și-o rezolve bine niciodată - problema timpului.
Afară oamenii nici unii nu au timp, nu reușesc să aibă niciodată destul timp, mai ales pentru interiorizarea lor, pentru mântuirea lor, pentru Dumnezeul lor.
Aici au atâta timp încât nu știu ce să facă cu el, ci caută să inventeze orice numai să-și ocupe timpul prea mult, să le treacă cumva timpul care trece cumplit de greu.
Unii învață limbi străine, scriindu-și cuvinte și fraze scurte pe cioburi de sticle unse cu săpun. Sau pe hârtie de saci, cu căpețele de creion ascunse cine știe cum prin percheziții.
Alții joacă șah, cu figuri din pâine frământată cu scuipat și cu săpun, - riscând pedepse grele dacă erau prinși.
Alții își petreceau timpul peticindu-și cămașa ruptă, prosopul tras, traista nedespărțită...
Prosopul tras și traista nedespărțită... Cei doi prieteni statornici și ai mei care acum,
de atâția ani aceleași, îmi ajunseseră aproape numai zdrențe.
Privindu-mi prosopul, i-am scris și lui două strofe de amintire:
...De-atâția ani același, - ești rupt acum și tras
de numai amintirea din tine-a mai rămas...
Din ce te rupe vremea și văd cum te sfârșești
ca moartea unui prieten îndurerat îmi ești.
- Mi-ngrop în tine fața cu sufletul pribeag
în amintirea mâinii ce mi te-a dat cu drag
și-a Chipului Iubirii ce-ntâi te-a-mbrățișat
rămas și azi pe tine senin și-nsângerat...
Iar traista care îmi rămăsese singura tovarășă de viață de atâția ani, stătea lângă mine obraz lângă obraz - noapte de noapte, pe aceeași pernă, suferind și ea împreună cu mine.
- Ea a fost martora atâtor rugăciuni pe care nimeni altcineva decât Domnul, nu mi le-a auzit. Mi-a împărtășit atâtea lacrimi pe care nimeni afară de El nu mi le-a mai știut. Mi-a însoțit atâta singurătate, unde nici o ființă care m-ar fi iubit, nu mă putea însoți.
Ea mi-a purtat povara de gânduri și de amintiri.
Ea mi-a ascuns atâtea mărturisiri și taine pe care i le-am încredințat, fără să mă spună la nimeni...
În singurătate și în iubire, vorbești cu lucrurile ca și cum ar fi ființe. Și trăiești cu ele ca și cu cei mai apropiați binefăcători.
Iată niște gânduri scrise și pentru traista mea:
Tu loc de mamă și de soră și de soție mi-ai ținut
cu tine-am dormit alături, tu mi-ai păstrat tot ce-am avut.
De-atâția ani mereu mai goală de tot ce e lumesc erai
comoara mea de tine însă, mereu crescută, mi-o purtai.
Ai dat puținul meu când furii te-au scotocit înverșunat
dar tainele încredințate mi le-ai ascuns de neaflat
și n-ai trădat nimic din câte ți-am spus toți anii până-n zori.
- Ce prieten ar mai ști atâtea și n-ar trăda de mii de ori?
La plimbare eram scoși acum aproape zilnic câte zece minute, un sfert de ceas, tot în curtea aceea, în țarcuri și pe camere, ca mai demult.
Dar acum în locul gardurilor de scândură veche, prin care ne putusem cândva vedea unii cu alții, - acum, erau garduri de zid, acoperite cu țiglă, înalte, peste care nu mai puteai vedea și auzi nimic... Și prin care nu se mai putea trece nici cu ochiul nici cu mâna.
Ci numai porumbeii, zecile de porumbei care se pripășiseră de mulți ani prin podurile închisorii, treceau slobozi de la un țarc la altul spre a ciuguli fărâmiturile de turtoi aruncate de către o mână milostivă, care își rupea de la gura sa, pentru hrana acestor singure ființe prietenoase dintre zidurile acestea...
Și numai straturile de petunii, semănate ca o mângâiere totuși prin fiecare țarc, ne odihneau ochii și ne răcoreau inima, după cum spunea prietenul meu Picu:
Pe deasupra și pe sub
fâlfâie câte-un hulub
și sărută cu răcoare
lunga dorului dogoare...
Porumbeii erau într-adevăr, un dar al lui Dumnezeu, după cum fuseseră la Periprava ciocârliile. Și după cum fuseseră la Jilava rândunicile.
Acești oameni închiși care zăceau între aceste ziduri, unii de mulți-mulți ani și care ajunseseră să nu mai poată suferi om din pricina răului de orice fel primit de la el, - doreau acum numai păsările și orice altă vietate. Numai nu om.
Astfel că mulți închiși erau în stare să-ți povestească ceasuri întregi despre prietenia din diferite celule cu o muscă sau cu un păianjen... Despre învățămintele și bucuriile primite de la rândunici, de la ciocârlii sau de la porumbei.
O, Doamne Dumnezeule, pe ce căi ocolite trebuie să ajungem noi uneori la marile adevăruri spuse de Tine:
Uitați-vă la păsările cerului... sau la crinii câmpului... La porumbeii de pe acoperișuri, sau la petuniile din țarcuri - și înțelegeți măcar acum, ceea ce n-ați avut vreme și voință - să înțelegeți înainte de a ajunge aici!...
Ție Doamne toată slava
c-ai lăsat - cu sfânt temei -
rândunele la Jilava
ciocârlii la Periprava
și la Gherla - porumbei...
Viața și-a urmat și în noua mea stare cursul ei, oarecum obișnuit acum.
Am aflat și aici suflete dornice după Dumnezeu. În stările îndelungi de meditație, de rugăciuni, de mărturisiri, mulți L-au aflat pe Domnul și au pus frumoase hotărâri de a-L urma.
Îmi amintesc cu duioșie de unul dintre acești oameni care fusese cândva învățător, iar acum era închis pe aici de mulți ani. Avusese o memorie foarte bună - și învățase o mulțime de poezii, dar acum nervii îi slăbiseră și le recita plângând, - oricui îi plăcea să-l asculte.
Eu îl ascultam cu duioșie, fiindcă vedeam că-i face plăcere. De fapt le și recita cu un dar deosebit... Învățase numai ceea ce i se păruse lui mai frumos - și trăia puternic cu toată ființa lui ceea ce se spunea în poezia recitată chiar și atunci când nu-l mai asculta nimeni...
Era o antologie întreagă a poeziilor făcute și răspândite în acești ani mulți, trăiți prin închisori.
Multe din aceste poezii, lucrate de adevărați maeștri, erau capodopere de simțire și de inspirație... Ele circulau numai din gură în gură, dar odată cu moartea sau cu uitarea celor ce le cunoșteau, - s-au pierdut pentru totdeauna... Ce păcat și ce pierdere. Nimeni și niciodată nu va mai putea crea poate ceva atât de frumos cum erau multe dintre acestea.
Când spunea Miorița - și când ajungea la
„Iar dac-ai zări,
dac-ai întâlni
măicuță bătrână
cu brâul de lână,
din ochi lăcrimând
pe câmp alergând
pe toți întrebând...”
- lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji, iar glasul i se îneca într-un plâns amar. Amintirea mamei lui și a tragediei vieții sale, erau răscolite până în străfundul cel mai dureros.
Fiecare poezie își avea la el istorisirea ei. Și el spunea de fiecare dată cum a învățat-o direct de la cel ce o scrisese.
La Jilava cântase cu Vasile Militaru, până la moartea acestuia:
„A venit aseară mama din sătucul de departe
să-și mai vadă iar feciorul, astăzi domn cu multă carte”...
La Aiud și la Canal, învățase poeziile lui Nechifor Crainic de la el însuși...
La Gherla cu Ion Cohuleanu le învățase pe ale acestuia...
Apoi cu alții și cu alții. Și de fiecare dată reținuse ceea ce fusese mai frumos...
Avea o mulțime de amintiri și o mulțime de poezii învățate direct de la cei ce le scriseseră... Era un izvor nesecat de toate acestea.
Îndată ce mă vedea singur, venea lângă mine și începea:
„...Când holda, de seceri tăiată fu gata,
bunicul și tata,
lăsară o chită de spice-n picioare
legând-o c-un fir de cicoare
- că spicele-n soare
lucind mătăsos
închipuie barba lui Domnul Hristos...
Când pâinea-n cuptor semăna cu arama
bunica și mama,
au scos-o sfielnic cu semnele crucii
purtând parcă moaște sfințite și lucii
- că pâinea, în abur de dulce miros,
închipuia Fața lui Domnul Hristos...
Când coarda de viță înconjură crama
bunicul și tata,
bunica și mama,
rupând un ciorchine de roșu mustos
- Copile,-mi grăiră, - aceste broboane
sunt lacrimi și sânge din spini și din rane
și-nchipuie Jertfa lui Domnul Hristos...
...Podgorii bogate și holde mănoase
Isuse Hristoase
e raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Privește-Te-n vie și vezi-Te-n grâne
strivește-Te-n struguri
și frânge-Te-n pâine
Tu totul în toate
Preabun Dumnezeu...
Și pâinea și vinul la Gură Te duce
Isuse Hristoase, Tu Jertfa de Cruce.
Adapă-mă-n sânge, hrănește-mă-n pâne
ca mustul din struguri, ca miezul din grâne
ce toate le naște și toate le ține
căci Tu ești în toate și toate-s în Tine
- Tu viața de-a pururi
a neamului meu
Isuse Hristoase, - Preabun Dumnezeu...
Iar după asta, altele - până când venea ori masa ori stingerea - și ne despărțeam.
Unele poate le mai uitase prin ani. Altele le mai improviza el, cum le putea. - Dar fiindcă le spunea cu toată simțirea sufletului său, erau tare frumoase...
Când a aflat Isuse Culme minunată însă, nu s-a mai despărțit de ea.
A învățat și a trăit apoi Atunci când Te-am aflat Isuse și Eu nu știu Doamne unde încă.
Și a rămas fericit la Chiar dac-ar fi să-ndur din greu.
Când le recita și le cânta, ochii lui erau plini acum de altfel de lacrimi - și fața lui purta o altfel de strălucire, - semn că aflase Mărgăritarul cel Ascuns și Comoara cea nepământească.
Dumnezeu să te binecuvânteze frate Picu - oriunde vei fi acum, în pământ sau în cer, pentru frumusețea cu care ai fost gata și tu să-L primești și să-L slujești pe Domnul Isus din chiar clipa când ai auzit pentru prima dată chemarea Lui duioasă.
Acum și lacrimile tale cele multe - vor fi fost șterse pe totdeauna.
Aici a trebuit din nou și mult să explic multora - care este cu adevărat indentitatea și rostul Oastei Domnului. Și care sunt semnele unui ostaș al Domnului Isus. - Fiindcă mulți fuseseră cu „de-ai noștri” - și nu văzuseră „nici-o deosebire între ei și ceilalți”...
„Ceilalți” - erau, înțelegeți cine.
- Nici „ostașii” nu-și făceau cruce ca și aceia - ziceau ei.
- Și „ostașii” vorbeau despre lucrurile Bisericii tot ca aceia!
- Atunci ce deosebire este între unii și alții?
Ascultam cu inima zdrobită la aceste aprecieri dureroase, făcute cu adânci regrete, de către niște oameni care deși fuseseră în afara Oastei, îi înțeleseseră totuși bine rostul ei în Biserica și în poporul nostru. Își puseseră multe nădejdi frumoase în însănătoșirea vieții acestora prin ea.
Iar acum, când se întâlniseră „pe teren” cu „acești Ostași”, sufletul lor gustase o amară deziluzie: doriseră Oastea, dar nu o astfel de Oaste!
- Am așteptat ca pe o salvare Oastea Domnului, - spunea unul din aceștia, un om de bine din Craiova, cunoscut pentru mărinimia inimii lui, - dar dacă Oastea este așa cum ne-o arată și cum ne-o aduc acești „ostași”, - atunci n-avem nevoie de ea. De astea avem prea multe...
Cred că părintele Trifa nu așa a vrut să fie Oastea inițiată de el... Urmașii lui însă sunt niște nimicuri netrebnice, care n-au înțeles nimic din viziunea acestui mare om al lui Dumnezeu - și au ratat-o. Păcat!
Totuși, ideea Oastei rămâne minunată. Cândva Dumnezeu iarăși va ridica pe un alt uriaș ca dânsul, care preluând-o, i-o va împlini așa cum a gândit-o el...
Astfel a trecut și primăvara anului 1964.
În închisoare începuse un suflu nou. Hrana se îmbunătățise mult. Începuse o nouă perioadă de reeducare, - dar altfel decât cea din urmă cu ani.
În camere se primeau ziare și cărți... Slujbașii închisorii se purtau altfel... Eram scoși din când în când în marele hol al închisorii unde începuseră să ruleze filme.
Așteptam aceste filme cu vădită nerăbdare nu pentru fleacurile ce le arătau - ci fiindcă acolo aveam prilejul să ne întâlnim cu unii dintre ceilalți frați și cunoscuți de care eram despărțiți prin celule, de luni și ani...
Deși eram scoși pe celule - fiind împinși și strigați din toate părțile de către gardienii care ne supravegheau, - totuși trecând unii pe lângă alții, în marea mișcare care se făcea - ne puteam strecura cu un rând sau două mai înainte sau mai înapoi, lângă cei pe care îi căutam. Până ce eram descoperiți sau până ce se termina filmul, - noi aveam un timp scump să stăm de vorbă.
Aici, în aceste din urmă săptămâni ale închisorii, am văzut pe frați cu care nu mă întâlnisem nici prin celule nici la muncă în toți acești peste cinci ani, de când bâjbâiam prin aceste întunecimi...
Ne bucuram și numai văzându-ne și făcându-ne de peste câteva bănci câte un semn de departe cu mâna sau cu ochii...
Într-o zi din acest iunie 1964 am fost duși cu toții în clubul închisorii, unde comandantul ne-a citit Decretul de Grațiere a tuturor infracțiunilor politice, apărut atunci.
Slăvit să fie Domnul, care adusese în sfârșit și ziua asta.
Am văzut atunci o priveliște unică. În izbucnirea marii bucurii, unii strigau, alții cântau, alții se prăbușiseră în genunchi. Dar toți aveau obrajii plini de lacrimi.
Erau printre noi oameni care făceau închisoare neîntrerupt de douăzeci de ani. Alții chiar și mai demult...
De acum, fiecare aștepta în fiecare zi, să vină lista cu numele său pentru eliberare.
Stam ceasuri întregi privind la geamul celulei noastre care da în curte, spre a ne recunoaște printre cei care se eliberau și pe care îi vedeam mergând la magazie după bagaje, - pe unii din ai noștri.
I-am și recunoscut pe mulți. - Și de fiecare dată mulțumeam lui Dumnezeu pentru fiecare - și mă bucuram ca de propria mea liberare.
Acum nimeni nu mai avea răbdarea pentru nimic! Oamenii nu mai puteau nici să mănânce, nici să doarmă nici să vorbească despre altceva decât despre plecare.
Nervii le erau încordați până la rupere. Ochii le erau mereu la ușă și urechile nu auzeau decât pași care veneau cu lista...
Într-adevăr se sfârșise vremea și lucrul pentru care fusesem adus și aici...
În ziua de 22 iunie 1964, ușa camerei noastre se deschise și intră comandantul cu o listă. Primul nume de pe lista din mâinile lui fu strigat numele meu.
- Prezent, - răspunsei, șoptind înfiorat: Slăvit să fie Numele Tău Doamne Isuse!
- Afară cu tot bagajul!
Era a doua Zi de Rusalii, sărbătoarea Sfintei Treimi.
Ce gând fericit și recunoscător îmi lumină tot sufletul: Eliberarea mea era darul scump și lucrarea fericită a întregii Iubiri Dumnezeiești, a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt.
Slavă veșnică Ție Marele meu Dumnezeu și izbăvitor!
Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Meditații
Oastea Domnului este o armată strânsă la luptă împotriva vrăjmașului diavol.
Taina biruinței noastre este semnul care i s-a arătat cândva împăratului Constantin: Crucea Domnului Isus.
+
Veniți să facem hotărâre și legământ de luptă împotriva tuturor relelor din viața noastră, din casa noastră și din țara noastră!
Păr. Iosif Trifa