Cap. 13 - E poate ultima-ncercare...

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci

și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine,

de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi

cum își strânge găina puii sub aripi, -

și n-ați vrut!”

Am mai spus, - dar trebuie mereu să o mai spunem: Nici în gândurile lui Dumnezeu, nici în ale noastre, Oastea Domnului n-a fost niciodată o răzvrătire împotriva ordinii din biserică sau din societate, ci a fost o renaștere evanghelică, o înnoire duhovnicească, o reînflorire a virtuților creștine și strămoșești, o reîntoarcere la curăția dragostei față de Hristos, așa cum trăiește și cântă această dragoste în Evangheliile Mântuitorului, în epistolele sfinților apostoli, în vremile sfinților noștri părinți.

Pentru că în vremile în care Dumnezeu a ridicat această Lucrare în ea, Biserica noastră era sufocată de formalism, îmbâcsită de păcat și amenințată de secte. Poporul era ros de vicii, întunecat de neștiință și străin de Dumnezeu.

Apariția acestei Lucrări duhovnicești, după minunea reîntregirii noastre naționale - de atâtea veacuri visată și cu atâtea scumpe jertfe plătită, - era ea însăși o minune poate mai mare chiar și decât prima. Ea a venit să stingă pârjolul ațâțat de fanatismul confesionalist care era și va fi permanent alimentat de ură, iar în locul acestuia să se aprindă în suflete și între ele, flacăra dulce a dragostei, alimentată de cântări și de lacrimi.

Poporul nostru fusese robit și orbit destule veacuri de străini și de păcat, - acum i se dăruia o lumină dulce și o călăuzire blândă spre adevărata independență, - cea de sub robia păcatului și de sub orbia lipsei de Hristos.

Biserica noastră fusese destule veacuri adormită, dezbinată, amorțită, - acum i se trimitea o primăvară, o înviere, o reîntinerire.

Cine s-ar fi putut gândi că duhul lui Irod din Biserică și din afara ei, se va întuneca atât de mult la mărturisirea Oastei despre Hristos, încât va porunci să omoare - mereu să omoare! - oricâți copii ai ei, oricâte inițiative minunate și orice înnoire fericită adusă de ea, - numai să-L nimicească pe Hristos! (Matei 2, 3-16).

Oastea Domnului a venit în Biserica noastră ca o fiică și ca o slugă iubitoare a ei - nu ca o iscoadă și ca o sectă străină.

A venit să strângă în Casa Bisericii, - nu să fure din ea.

A venit să zidească spărturile ei, - nu să dărâme ceea ce era zidit bine.

Și a venit în poporul nostru ca o însuflețire a tot ceea ce era mai bun, mai uman, mai curat în specificul nostru românesc și creștinesc. Ea se năștea din gândul și simțământul a tot ce era pus de Dumnezeu mai sănătos și mai nobil în ființa credincioasă a poporului nostru, - ca un strigăt ceresc de strângere lângă o cruce și un steag. Pentru încolonarea tuturor pe calea de mijloc a dragostei și a curăției, spre împlinirea scopului cel și mai înalt: independența noastră sufletească, după scopul atins al independenței noastre naționale.

Cu acest gând a pornit Dumnezeu Oastea Domnului printr-un preot al Bisericii noastre și printr-un fiu din ai poporului nostru. Să nu se uite aceasta niciodată nici de cei dinăuntrul ei - și nici de cei dinafară!

Dar după cum lupta pentru independența noastră trupească și vremelnică, a durat secole la rând și s-au cerut pentru ea atâtea jertfe și martiri, - se pare că cel puțin tot așa un preț de timp și de jertfe se cere și pentru independența noastră sufletească.

Și după cum, prin toată vitregia vremurilor, a luptelor, a robiilor și a înfrângerilor din trecut, Dumnezeul nostru n-a lăsat poporul nostru fără eroi și fără vizionari care să lupte și să-l încurajeze cu credința și nădejdea împlinirii acestui scump ideal al națiunii noastre, - tot așa să ne rugăm cu atât mai mult ca El să ridice necontenit în mijlocul nostru, prin Oastea Sa, profeți și luptători plini de înțelepciune și de îndrăzneală, care să ne înflăcăreze și pe noi și pe urmașii noștri prin Hristos, până ce vom ajunge la realizarea idealului cât mai înalt al mântuirii și fericirii noastre în Hristos Isus Domnul și Mântuitorul nostru, ca indivizi și ca neam!

Dar calea dreaptă și mântuitoare de mijloc, va fi mereu urâtă atât de stânga cât și de dreapta. Atât leul formalist cât și ursul sectarist, vor da mare năvală să nimicească și să rupă coloana ordonată și biruitoare care înaintează pe mijlocul sănătos și curat dar foarte îngust al drumului mântuirii. Fiecare din aceste două extreme luptă să ne câștige pentru propria lor cauză. Atât formaliștii sectari cât și sectarii formaliști, ne vor urî pe totdeauna în aceeași măsură, câtă vreme vom rămâne lângă Hristos. Însă cu orice jertfe și cu oricâte lupte - noi trebuie să le răspundem amânduror acestor duhuri:

- Nu! Noi vrem să rămânem numai ai lui Hristos! Noi nu vom trece niciodată în nici o tabără a urii confesionale. Vom rămâne cu Hristos în Biserica noastră, propovăduind dragostea, ordinea, noblețea, bunătatea, curăția, evlavia, smerenia, omenia și sfințirea - fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).

Numai de pe stânca și muntele înalt al acestei poziții duhovnicești, putem vedea cât de greșit L-au înțeles și Îl înțeleg pe Hristos cei care s-au angajat în Numele Lui la tot felul de lupte sălbatice, care se desfășoară astăzi în nebunia religioasă a confesiunilor creștine.

Toată Evanghelia lui Hristos învinuiește în fața lui Dumnezeu și a veșniciei, prostia și ambiția absurdă a marilor confesionaliști care strecoară orice țânțar și înghit orice cămilă, numai ca să nu cedeze. Numai ca să nu se ajungă la calea de mijloc pe care să poată merge cu toții împreună și înfrățiți.

Dar noi credem că toate aceste extreme vor sfârși odată și Hristos Își va împlini, prin puterea lui Dumnezeiască, împotriva tuturor extremiștilor de azi, - scumpa și hotărâta Lui făgăduință: ...Oile vor asculta de glasul Meu și atunci va fi o singură turmă și un Singur Păstor (Ioan 10, 16).

Pentru acest gând și ideal măreț al lui Hristos s-au însuflețit, au lucrat și s-au jertfit toți marii și adevărații oameni ai lui Dumnezeu din orice timp, din orice loc și din orice neam. Ei au îmbrățișat cu o dragoste largă ca a lui Hristos Domnul lor, toată aria omenirii ca pe o singură moștenire a Domnului, anticipând evenimentele viitoare și luptând să-i facă pe toți semenii lor, ca mai curând să înțeleagă minunea. Și mai grăbit s-o aducă între toți.

Unul dintre acești vizionari și eroi de talia universal și veșnic evanghelică în Hristos, a fost în Biserica noastră și în poporul nostru părintele Iosif Trifa, inițiatorul și îndrumătorul Oastei Domnului.

Om trimes de Dumnezeu, - el a trăit poate cu sute de ani în avans față de generația sa. Era ca un munte care vedea departe înainte, peste toate mușuroaiele care erau lângă el sau înaintea lui. El a intuit adevăruri pe care nu numai cei din generația sa, dar poate că nici cei din generațiile viitoare, încă nu vor mai fi în stare să le poată cuprinde. Ca un descoperitor care vede continente noi, acolo unde toți contemporanii săi cred că este capătul pământului.

El n-a fost niciodată deznădăjduit - și niciodată exaltat. N-a vrut să fie nici stăpânul dar nici robul nimănui, - ci liber în Hristos, frate cu toți, pentru a-l putea simți fiecare lângă el, deși era atât de departe înaintea tuturor. Necunoscând decât două stări: ori pierdut în păcat, ori mântuit în Hristos, - el a redus toată propovăduirea Evangheliei la aceste două mari dimensiuni care până la urmă rămân singurele valabile în fața vieții, în fața morții, în fața Judecății veșnice.

Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu era singura lui pasiune și dragostea era singura lui patrie. Unde erau aceste două valori veșnice acolo era toată inima sa.

Fără să țintească pe nimeni, el a nimerit totdeauna în plin și fără să vizeze decât păcatul, toți cei în care era acesta, au început să-l urască și să-l vadă ca pe un vrăjmaș al lor. De aceea l-a urât și îl urăște atât de mult duhul formalist din Biserică pe cât de mult l-a urât și îl urăște și duhul sectarist. Căci împotriva celui de mijloc s-au ridicat întotdeauna toți cei de la extreme.

Dar această putere și aceste daruri neobișnuit de mari despre care am mai vorbit până acum în multe pagini - Dumnezeu le-a pus într-o ființă atât de puțină la trup și într-un trup atât de slăbuț și de neputincios încât nu se poate să nu se vadă că însuși acest lucru era o minune. Dumnezeu Însuși a vrut să arate prin asta că tot ce s-a făcut și se face în Oaste, este în întregime datorită numai Harului Său cel nespus de mare. Și nimic datorită omului, vasului atât de șubred și de crăpat care n-ar fi în stare să țină nimic în el, dacă n-ar fi fost minunea. Vasul însuși a spus-o și a repetat-o aceasta de nenumărate ori, spre a întipări în toți acest adevăr.

Unde s-a mai văzut un om atât de slab și totuși atât de viteaz?

Unde s-a văzut un trup atât de bolnav - și totuși să fi lucrat atât de mult?

Unde s-a mai văzut o viață atât de scurtă, de hărțuită, de împiedicată, - și totuși să fi adus atâta rod mântuitor?

Răbdarea lui nu s-a plâns niciodată. Credința lui nu s-a prăbușit, înțelepciunea lui nu s-a înșelat și temelia lui nu s-a clintit. A fost un „nebun al lui Hristos” și de aceea a putut avea curajul de a spune tot adevărul, pe care „înțelepții” nu-l pot sau nu-l văd. Dar toți cei care îndrăznesc să vorbească prea tare, prea limpede și prea înflăcărați - trebuie să fie mereu prigoniți și să sfârșească pe o cruce.

Cei care stăteau pe scaunele lui Hristos se numeau slujitorii Lui, dar nu-și dădeau nici cea mai mică silință să-I semene lui Isus prin viața lor, nici prin înfrânare, nici prin smerenie, nici prin purtarea Crucii Sale. - Stăpâniți numai de duhul lăcomiei pântecelui, sau al arginților, de tirania cărnii, de orbia ambiției, de cruzimea geloziei, - nu l-au putut suferi pe omul lui Dumnezeu.

Când trimesul lui Hristos a spus: Nu numărul mătăniilor sau al pelerinajelor! Nici formalismul sterp încărcat de superstiție și de bigotism. Nici amestecătura de obiceiuri păgânești devenite tradiție, le vrea Hristos de la noi, - ci vrea nașterea din nou, predarea totală în slujba Lui și trăirea fiecăruia în toate virtuțile Evangheliei! Aceasta este porunca și voia lui Dumnezeu. Și dacă ne numim creștini aceasta se pretinde de la fiecare, - dar mai întâi de la noi păstorii și îndrumătorii altora! Aceasta și numai acesta este adevărul! Iar în fața lui Dumnezeu nu există două adevăruri, - unul pentru credincioși și altul pentru necredincioși - ci numai acesta unul pentru toți!

Acest adevăr nu i s-a putut răbda, ierta, uita!

Toată lupta lui a fost să-l elibereze pe creștin din toate celelalte „adevăruri” - și să-l facă rob numai acestuia, fiindcă acesta singurul era creștinesc cu adevărat.

Viața în Hristos nu trebuie să rămână un drept sau un favor numai al Sfinților Părinți sau al timpului pustnicilor. Ci ea trebuie să devină și acum un mod obișnuit de viață al fiecărui om, al fiecărui creștin. De orice vârstă, de orice stare, de orice sex.

Biblia trebuie să devină cartea de căpătâi a fiecărui om. Și fiecare credincios sau credincioasă, fie părinte fie copil - să-și aibă Biblia sa, tot așa de normal precum își are cămașa lui, lingura lui, perna lui. Și să nu poată fără ea, cum nu poate fără ele. Cu ea să se încălzească, din ea să se hrănească, în ea să-și afle odihna.

Hristos trebuie să ne atragă pe toți în câmpul luminii Lui după cum o lumânare atrage spre sine pe toate vietățile care umblă și zboară prin întuneric. Și nici unul dintre cei depărtați de Dumnezeu să nu moară până ce Îl va cunoaște pe Isus. Aceasta însă prin liberul consimțământ, prin îndemnul nesilit al inimii, fiindcă nici o transformare adevărată și statornică nu vine din afară, ci dinăuntru, din inima înnoită de legământul sfânt.

- Hristos va birui odată ura - a zis El - și de aceea orice credincios trebuie să se depărteze de oricine face partide și dezbinări, ațâțând tulburările dintre frați, prin instigare la schimbarea cultului sau a învățăturii - și nu a inimii.

Nu legea care este bună trebuie osândită, ci fărădelegea. Nu lucrurile sfinte ale Bisericii trebuiesc părăsite - ci păcatul și răutatea. Nu dezbinări prin certuri și trufie ci unire prin dragoste și smerenie.

Căci în zadar se predică mii de versete și interpretări, dacă se trăiește în instinctul de violență și de vrăjmășie al firii pământești - și nu se umblă după îndemnurile Duhului și pildei de viață a lui Hristos.

Într-adevăr, ce mărețe au fost întotdeauna gândurile lui Dumnezeu și ideile Evangheliei Sale, - dar ce mici sunt uneori oamenii care le propovăduiesc și care trebuie să le realizeze!

Întâlnești în istoria și în geografia Evangheliei perioade și locuri prin care treci ca prin câmpurile sterpe, fără să afli nimic înalt, nimic mișcător, nimic viu. Nimic din bucuria îmbelșugată a lui Hristos, nimic din seva proaspătă a Butucului Puternic, nimic din înflăcărarea Dragostei năvalnice - nu izbucnește de nicăieri și din nimic... Nu vezi nici un vulcan duhovnicesc prin care adâncimile lui Hristos să se reverse ca un torent puternic și fierbinte până în depărtări. Ci totul apare numai ca un câmp leneș pe care se mișcă doar niște umbre șterse și mici, ca într-o lumină somnoroasă. În gura acestor oameni Evanghelia devine o vorbărie stearpă, un șablon rigid, o iesle cu paie învechite, - hrană neputincioasă pentru niște rumegătoare care nu-s în stare să vadă și să pască singure nici un fir verde din iarba grasă și dulce.

S-ar părea atunci că totul se va usca și va pieri în curând. Dar dintr-o dată izvorul țâșnește puternic și râuri binecuvântate încep să se reverse peste aceste câmpii amorțite.

Fulgere cerești apar și văpaia harului sfânt incendiază și merge pârjolind tot ce era vechitură, gunoi, pleavă, - spre a înlesni noua odrăslire tânără... Butucul e puternic, seva îmbelșugată, iar primăvara devine strălucitoare.

Însă tagma îmbătrâniților, a comozilor și a îngâmfaților pe care marele vrăjmaș îi folosește totdeauna spre a înăbuși și compromite tot ce este înnoitor și rodnic, tot ce este primăvară duhovnicească, - stau totdeauna la pândă.

Atunci iarăși apar David și Goliat, cei doi luptători care se vor înfrunta totdeauna, până la venirea Zilei Sfârșitului.

David, omul Evangheliei vii și rodnice, totdeauna slăbuț trupește și smerit cu inima - față de față cu Goliatul firii pământești, cu omul vechiturilor, cu reprezentantul leneviei spirituale, a conservatorismului păgânesc, - totdeauna gata gras și greoi, dar totdeauna crud și răzbunător.

Așa a apărut Goliat personificat în trufia amenințătoare a lui Bălan, - și acest David, în modestia sfântă a părintelui Iosif.

Trupește Bălan, cruzimea puterii lumești, - parcă a trecut ca un călcâi de fier peste „piticul” lui Dumnezeu... Părea că fălcile acestui leu furios au zdrobit cu ușurință mielușelul slăbuț care a îndrăznit să i se împotrivească.

- Dar ce minunat apare acum adevărul că de fapt nu mielul a fost înghițit ci leul. Nu David a murit cu adevărat, ci Goliat.

E adevărat că în tinerețea lui mitropolitul Bălan o vreme scurtă părea că poate fi un înnoitor duhovnicesc, un mesager curajos al învierii spirituale, un deschizător de eră nouă în viața amorțită și stearpă în care dormita de secole Biserica românească. Din această scurtă pâlpâire au apărut luminile frumoaselor inițiative din primii lui ani de mitropolie. A fost atunci clipa binecuvântată când el era încălzit de acel fior tineresc și liber, care este totdeauna viu și creator.

Dar în curând conservatorismul greoi și inert care totdeauna se teme de primăvară (fiindcă mereu orice primăvară mătură și arde uscăturile și gunoaiele!) - conservatorismul acesta de care s-a alipit și s-a legat prea curând, - i-a tăiat lui aripile, i-a gâtuit elanul îndrăzneț, i-a întunecat frumoasa lumină. - Și l-a făcut un Goliat și un Irod pornit cu toată trufia să-și ucidă proprii săi copii, propriile sale inițiative.

Oastea însă a luptat înainte, credincioasă drumului și călăuzirii Duhului Sfânt.

Firește, a pierdut multe bătălii locale, - dar a câștigat marea luptă generală, rămânând ceea ce a fost rânduită de Dumnezeu să fie. Steagul ei zdrențuit de unii sau împroșcat cu noroi de alții, - a rămas totuși sus, și înspre el privesc acum și vor privi în viitor - tot mai luminați și mai luminoși, mulți ochi tinerești și plini de curaj din generația de azi și din cele de mâine.

Și Hristos, în Vinerea Patimilor, părea că a fost învins. Părea că Pilat și Caiafa au reușit să înăbușe primăvara pe care o adusese El. Dar nu peste mult acolo unde trecătoarea lor putere Îl biruiseră pentru o clipă pe Dumnezeu, Veșnica Putere a lui Hristos îi biruia pe ei pe totdeauna.

O, de câte ori s-a repetat în Istorie acest lucru!

Ce învins părea sf. ap. Pavel când spunea: „Toți cei din Asia m-au părăsit!...”

A doua epistolă a lui către Timotei (parcă cea din urmă scrisoare a sa) este plină de acest cuvânt amar: toți m-au părăsit... Toți frații și prietenii, admiratorii și cunoscuții îl părăsiseră. Numai Căldărarul, uzurpatorul, Absalom - nu! Aceștia erau harnici și se țineau tari, lovind și făcând rău (2 Tim. 4, 14).

Atunci Pavel părea un învins, un izolat, un nimicit.

Dar după aceea? Ce a făcut Dumnezeu din omul Său Pavel. Și ce a făcut din toți vrăjmașii lui!

Sfântul Ioan Gură de Aur oare n-a pățit și el tot la fel? Caterisit de mai multe ori, disprețuit, apoi dus în exil, - cine era atunci oare mai părăsit și mai disprețuit ca sfântul Ioan?

A treia oară dus în exil, el a murit sau a fost omorât pe drumul depărtat și pustiu, ca un părăsit și disprețuit al tuturor.

Dar cine este astăzi ca Sfântul Ioan Gură de Aur în istoria Bisericii? Și ce s-a ales oare de toți prigonitorii săi?

Și n-am spus decât aceste nume și aceste pilde, dintre cele mai cunoscute și mai scumpe pentru noi.

Dar câte și mai câte sunt în istoria Bisericii lui Hristos? Și în viețile Sfinților noștri Părinți până la cea mai nouă și mai apropiată de noi, a părintelui Iosif și a Oastei Domnului?

Trebuie să ne întoarcem mereu spre trecut, pentru a vedea bine cum să mergem în prezent și pentru a nu rătăci în viitor!

Cuvântul Sfânt mereu ne poruncește: Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire - și urmați-le credința! (Evrei 13, 7).

Trebuie să ne privim și noi mai atenți și mai ascultători istoria noastră! Un popor care își uită istoria sa - este un popor pierdut. În curând îl vor asimila altele.

Poporul Oastei Domnului nu trebuie nici să uite nici să disprețuiască, ci să-și împrospăteze și să-și prețuiască tot mai mult istoria sa.

Aduceți-vă aminte de zilele de la începutul credinței voastre - spune sf. Pavel evreilor (Evrei 10, 32-34)... Ce luptă de suferințe ați dus... Ce ocări și ce necazuri ați răbdat. Ce lepădare bucuroasă de tot ce era pământesc aveați!... Ce statornicie, îndrăzneală și înflăcărare era în voi toți atunci... Să nu le părăsiți pe acestea, pentru ca să puteți căpăta după ele marea răsplătire care le așteaptă...

Când recitesc aceste adevăruri, aceste îndemnuri, mă simt totdeauna împins puternic să îndrept ochii și mintea fraților mei spre începuturile minunate ale istoriei noastre din care unele le-am redat în primele părți ale acestei istorisiri.

Ce combativă era Oastea Domnului atunci! Ce îndrăzneți și ce hotărâți erau atunci toți luptătorii Domnului! Ce elan tineresc și jertfitor, curat și fierbinte, îi însuflețea pe toți frații noștri în primii 10-20 de ani ai Oastei!

Credincioși semnului Oastei, ei purtau nu numai cu evlavie dar și cu o sfântă mândrie medaliile și steagurile lor. Se lăudau și nu se fereau de semnul sfânt al Crucii lui Isus, prin care lumea era cu adevărat răstignită față de ei și ei cu adevărat răstigniți față de lume (Gal. 6, 14).

Atunci Oastea era mereu și peste tot în ofensivă - și niciodată și nicăieri în retragere.

Atunci nu numai părintele Iosif care mergea în fruntea coloanei noastre - era un îndrăzneț hotărât și gata de orice, dar și fiecare din noi eram gata la fel ca el.

Biruința cea mare a Oastei de atunci și biruințele ei cele multe - nu au fost câștigate numai de unul singur - ci de toți. Era un moment în care toată Oastea Domnului era formată numai din ostași viteji, hotărâți, uniți și statornici.

Era un astfel de moment cum fusese în istoria poporului Israel pe vremea lui David. Sau în istoria poporului nostru pe vremea lui Ștefan cel Mare.

De la cel dintâi, până la cel din urmă, fiecare ostaș era gata atunci să moară - dar să nu rămână un pas înapoi. Se treziseră duhul și vremile de martiriu și de curaj când nici o jertfă nu putea fi mai grea și mai scumpă decât aurul conștiinței curate față de Dumnezeu și a unității cu frații.

De ce oare acum am ajuns așa de „rezervați” și de risipiți?

De ce oare Oastea Domnului și-a pierdut spiritul său combativ? De ce duhul ei nu se mai găsește aproape nicăieri în ofensivă ci aproape peste tot numai în retragere?

De ce am pierdut aproape toți și aproape de peste tot - spiritul războinic pentru Hristos, caracterul de luptători, specificul nostru de ostași?

De ce am renunțat la steagurile și la medaliile noastre, care și ele ne reaminteau puternic și frumos despre ordinea, disciplina, unitatea și combativitatea care ar trebui s-o avem tot atât de mare și de frumoasă precum o avea schimbul și contigentul cel de dinaintea noastră?

De ce am ajuns acum să dezbrăcăm haina de ostaș - și să îmbrăcăm haina „civilă”, - părăsind steagul nostru și aruncându-ne semnul?

De ce ne-am părăsit duhul dinamic, atitudinea combativă, avântul îndrăzneț, schimbând identitatea noastră, pe o denumire de „universală” care nu mai înseamnă nimic?

Sigur că părintele Trifa a avut marele merit de a se dovedi ca un puternic și un viteaz trimes al lui Dumnezeu, solul și purtătorul tuturor trebuințelor trupești și sufletești a poporului nedreptățit și oprimat, atât de moșierimea trupească cât și de cea sufletească. El era îndrumătorul luptei împotriva tuturor felurilor de robie.

Dar atunci nu numai el era așa ci toată Oastea era ca el. Era în toți frații un duh înalt de solidaritate cu primul dintre ei. Nu și-ar fi îngăduit atunci nici măcar unul dintre noi să aibă vreun alt fel de gând, nici în cea mai ascunsă cută a sufletului său. Nu ne lăsa cugetul nostru să fim altfel!

Ștefan cel Mare n-a câștigat biruințele sale singur, după cum nici David nu le-a câștigat numai el singur pe ale sale.

O mulțime de viteji aveau fiecare împrejurul său... Și apoi - până la cel din urmă ostaș - fiecare era un viteaz.

Hristos Împăratul nostru a izgonit răul din Templu în fruntea unei cete de ucenici viteji și hotărâți care luptau și stăteau alături de El. Asta a băgat spaima în potrivnici.

Eu cred că astăzi, dacă în poporul Oastei Domnului sunt înfrângeri și nu biruințe, pierderi și nu câștiguri, retrageri și nu înaintări, - cea mai mare parte de vină o au „vitejii” din fruntea poporului. Conducătorii din fruntea adunărilor, îndrumătorii din fruntea coloanei.

Cauza adevărată este că acești îndrumători care trebuia să nu-și fi dezbrăcat niciodată armura și armătura de ostași ai Domnului, să nu-și fi lepădat uniforma și steagul Oastei și să nu-și fi îngăduit dezbinarea învățăturii și a unității niciodată în nici o fărâmă, - s-au lăsat ispitiți de medaliile străine și au slăbit!

Din câteva suflete nestatornice sau ambițioase, Satana și-a cioplit niște pene ascuțite și tari, pe care le-a înfipt apoi în zidul și în trunchiul Oastei. A dat cu putere pe ele să înfigă cât mai adânc, pentru a ne despica și rupe unitatea zidului și a trunchiului nostru.

Noi ne zvârcolim și ne chinuim de ani de zile să-i socotim frați fiindcă își spun ostași. Să le zicem lucrători, pentru că aleargă. Și să ne închipuim că zidesc, fiindcă sunt printre noi, - dar n-ajunge oare cât rău au făcut și câtă spărtură în jurul lor? Ochii noștri nu văd încă „roadele”? Și nu ne cad odată solzii orbiei de peste ei?

Mulți dintre frații noștri lucrători nu văd că aceste câteva păsări străine au pus în cuibul Oastei ouă otrăvite iar ei neștiutori și creduli, le clocesc, ca să iese din ele pui de urs și de șarpe, care să ducă mai departe între noi slujba nimicitoare a părinților lor care i-au zămislit. Pe ușa pe care voi le-o deschideți cu nebăgare de seamă, ei se vâră cu forța - și când vă veți trezi cu casa plină de năpârci, sunteți pierduți!

Acesta ar fi sfârșitul Oastei dacă toți ne-am lăsa și pe mai departe amețiți de prefăcătoria cu care acest duh de fiară vine să-și adoarmă victimele.

Dar soarta n-ar fi fost mai bună dacă biruia celălalt duh, tot fiară, - al superstiției și al bigotismului crud, al leului răcnitor - care se năpustise asupra mielușelului nevinovat. Fiecare dintre aceste două fiare sunt la fel de rele, de vrăjmașe și de nimicitoare - pentru duhul Bisericii vii și trăitoare în gândul ascultător, curat și smerit al lui Hristos.

În astfel de vremuri, fiecare adevărat ostaș al lui Hristos trebuie să treacă din toată puterea sa și cu prețul oricărei primejdii, - de partea lui Hristos, în slujba duhului Oastei Sale.

Unelte primejdioase ale răului umblă să tulbure și să dezbine, - și iată sunt și acum între noi unii care se numesc lucrători ai Oastei de zeci de ani, - dar care spun:

- Eu nu mă bag! Vorbește el așa? Se poartă el așa? Lucrează el așa? - fie! Eu nu mă bag. Îmi văd de treaba mea și îi las pe toți în pace.

Alții răspund:

- Lucrarea este a Domnului. Cine este fratele... cutare, ca să-i oprească? Să-L lase pe Domnul să-i înlăture El dacă ei nu fac bine! - Ce să ne băgăm noi?

Și cu astfel de „paznici” ai Oastei și turmei, atât leul cât și ursul pot în liniște să sfâșie turma lui Hristos. Chiar astfel de „paznici” dorește și diavolul peste turma lui Dumnezeu. Chiar astfel de atitudine vrea și tâlharul să afle la toți cei puși să păzească oile, oițele și mielușeii lui Isus. Cu cât vor fi mai mulți din aceștia - cu atâta va fi mai sigură și mai grabnică nimicirea adusă de slujba Satanei.

- Bine frate Ioane, bine frate Gheorghe, faceți așa și mai departe! Și veți vedea odată unde veți ajunge și voi cu ei!

Când Duhul Oastei Domnului este încleștat într-o astfel de luptă pe viață și pe moarte cu aceste două duhuri-fiare, al dezbinării și al tulburărilor... Când trupul Oastei și zidăria pârâie din greu spintecate de aceste pene îndărătnice înfipte de Satana în inima noastră, - stați voi fraților de-o parte și nu vă băgați! Căci va veni Domnul și vă va băga El în curând și pe voi împreună cu ei. Căci ei au făcut prăpăd și cu ajutorul vinovat al „neutralității” voastre.

Era în primăvara anului 1970.

Cei șase ani de când mă liberasem din închisoare îi petrecusem acasă, în satul natal, fiind silit să muncesc din greu în rând cu ai mei la sapă, la coasă, la furcă în gospodăria colectivă.

De la primul însămânțat de primăvară și până la ultimul cules de toamnă, trebuia să-mi muncesc și eu, obligatoriu, împreună cu mama bătrână și cu soția bătrână și ea, suprafața care ni se repartiza pe numărul casei noastre. Lună de lună și an de an noi am făcut în rând cu sătenii noștri, același număr mare de zile muncă, cât țineau zilele lumină. Era singurul mijloc în care ne puteam câștiga pâinea grea. Alt loc de muncă nu am primit. Eram încă sub interdicția de zece ani după expirarea închisorii. Prin grațierea din 1964 fusesem scutit numai de executarea închisorii. Toate celelalte pedepse rămâneau. Rămânea confiscat tot ce mi se confiscase. Și rămăsesem cu interdicția de zece ani în timpul căreia nu am putut ocupa o altă funcție, decât la munca de jos.

În februarie 1967, mi-am petrecut în tăcere și lacrimi spre odihna veșnică pe bunul meu tată Constantin. Atmosfera era atât de apăsătoare încât nu mi-a dat voie să rostesc nici un cuvânt lângă sicriul său. A fost și sfârșitul său, cum îi fusese toată viața, în necazuri și în greutăți.

Dumnezeule al Milei răsplătitoare, adu-Ți veșnic aminte de sufletul său cinstit și drept, credincios și răbdător, cumpătat și harnic. Și dăruiește-i în Împărăția Ta cerească răsplata făgăduită împlinitorilor cu fapta ai acestor virtuți!

Cu toate muncile acestea istovitoare pentru trup, harul Domnului nostru Isus Hristos mi-a ajutat totuși - la o fericită muncă duhovnicească. Neputința de a mă mișca de acasă din cauza interdicției, m-a făcut să mă concentrez asupra scrisului.

Ziua nu puteam, fiind la muncă pe câmp, - dar noaptea, după primul somn, mă sculam și cu toate obloanele închise să nu se vadă pe nicăieri lumina, - la lampa de petrol am început să scriu...

Reluam astfel, după aproape douăzeci de ani, firul scrierilor întrerupt în 1947.

Ceasurile de după miezul nopții și până la ivirea zorilor, când toți ceilalți dormeau obosiți de munca zilei, - erau singurele mele ceasuri pe care le aveam libere pentru scris. În aceste ceasuri binecuvântate de rugăciune, de lacrimi și de muncă, am lucrat în zece ani tot ce avusesem pe inimă dar nu putusem face în ceilalți ani când timpul meu nu fusese al meu.

Astfel atunci am revăzut cele vreo zece lucrări de mai înainte - și am scris altele vreo cincizeci noi: meditații, poezii, povestiri, unele cunoscute, altele nu...

Între timp au avut loc, între anii 1967-1970 - și acele multe și zguduitoare consfătuiri frățești despre care am scris. Acești trei ani ne-am bucurat de o oarecare libertate ceva mai mare decât înainte. Iar eu văzându-mă mai puțin supravegheat, iar nevoia printre frați atât de mare, - am dat uitării toată interdicția și am plecat.

Dar cei care mă supravegheau, deși păreau cu ochii închiși totuși nu dormeau.

La începutul lui mai 1970, într-o seară îmi intră în casă un necunoscut voinic și îndrăzneț. Am bănuit îndată cine este și pentru ce vine. Îi cam cunoșteam.

- Sunt căpitanul..., - zise el, spunându-și numele. Am venit, știi d-ta pentru ce!...

Și după ce mi-a înșirat tot ce știa despre mine, - pe unde fusesem în acești trei ani din urmă, cu câți stătusem de vorbă, câți veniseră pe la mine - mi-a arătat dosarul cu tot ce strânseseră împotriva mea spunând:

- E încheiat! Dar mai trebuiesc câteva rânduri, - și vei merge din nou, acolo de unde ai venit. D-ta ești un incorigibil. În șapte rânduri ai fost la închisoare. S-a încercat totul cu d-ta - dar văd că fără nici un rezultat. Nu mai avem altceva de făcut acum decât să te trimitem din nou înapoi. Să nu ne mai tot dai atâta de lucru.

- Faceți cum știți!

- Trebuie să dai o declarație amănunțită despre tot ce ai făcut în toți acești ani de când ai venit de la închisoare.

- Nu-mi aduc aminte tot ce am făcut!

- Trebuie să-ți aduci. Voi sta aici până mâine, dar trebuie să închei acest dosar, cu declarația aceasta pe care trebuie s-o dai!

Într-adevăr, a stat toată noaptea. Și i-a trebuit să mănânce, să bea și apoi să doarmă la noi. Eu a trebuit să stau de veghe în camera vecină, până dimineața.

Am stat, așteptând din clipă în clipă să vină mașina cu care să fiu ridicat și dus, - cum se mai întâmplase de atâtea ori înainte.

Tot timpul am fost întrebat, insultat, amenințat în fel și chip, să dau declarația amănunțită despre locuri de adunări și nume de frați.

- Vă rog să-mi dați timp de gândire măcar trei zile. Nu pot să-mi amintesc în timp atât de scurt toate acestea. Și nici sub presiunea acestor amenințări!

- Bine! Peste trei zile voi veni din nou! Vei vedea atunci d-ta dacă va fi altfel!

Cu acest cuvânt scrâșnit printre dinți și cu o privire plină de ură, a trântit ușa și a plecat, în zorii zilei următoare.

Dar abia a plecat el, până au și început ploile marilor inundații din acel an. Apele s-au revărsat zi și noapte, toată săptămâna care a urmat, pustiind și înecând satele, orașele, totul...

Amenințătorul n-a mai venit. Dumnezeu le dase altceva de lucru.

Nu după multă vreme am auzit că a și fost dat afară din slujba pe care o avea - cine știe pentru ce motive. Astfel că n-a mai avut timp să-și împlinească amenințările cu care mă împroșcase toată noaptea aceea.

I se întâmplase și lui tot pe neașteptate și tot mai curând decât mă puteam aștepta să vină peste el plata faptelor lui.

E ceva într-adevăr cutremurător ce s-a petrecut cu toți oamenii aceștia care ne-au făcut nouă vreun rău, în anii rugurilor noastre. Din cât știm despre ei nici unul nu mai este în viață. Unul a murit de cancer, altul de paralizie, altul într-un accident, altul s-a sinucis, altul a fost zdrobit între niște sălcii pe malul unei ape... Toți cei care ne-au condamnat, ne-au înfometat, ne-au chinuit - nici unul n-a scăpat cu viață. În câțiva ani n-au mai fost.

Acum stau parcă și eu ca femeia salvată din Evanghelia după Ioan cap. 8,10 numai cu Mântuitorul meu Isus care mă întreabă:

- Unde sunt pârâșii tăi? Unde sunt amenințătorii și chinuitorii tăi?

- Domnul meu și Dumnezeul meu Cel Puternic și Adevărat, - nu mai sunt! Nici unul nu mai este! Ca fumul s-au dus și ca ceara s-au topit! Și cât de puternici și de trufași erau ieri!... Cât de adevărat este Cuvântul Tău Domnul și Dumnezeul meu. Slavă veșnică Ție!

N-a mai venit cel ce mă amenințase la începutul inundațiilor, căci poate vor fi avut și ei cei ce ne voiau răul, ceva din frica lui Faraon, care părea că cedează până ce trece pedeapsa lui Dumnezeu. - Dar îndată ce se vedea scăpat, începea din nou...

În ianuarie 1971 am intrat în spital. Boala mea de inimă se agravase atât de mult încât a trebuit să mă internez în spital. Eram și pregătit pentru plecare fiindcă crizele grele de sufocări, amețeli, palpitații pe care mi le da inima mărită și tensiunea scăzută - îmi spuneau să fiu gata.

Am stat astfel vreo trei săptămâni în spital.

În ultimele zile am văzut umblând din nou în jurul meu pe doi necunoscuți, care ușor puteau fi bănuiți după umblet și după înfățișare, cine sunt și pentru ce mă caută.

L-am văzut și pe medicul care mă trata, alarmat de faptul acesta. Desigur stătuseră de vorbă cu el - și se interesaseră de starea sănătății mele.

Medicul bănuind că voi fi arestat din nou, a făcut un plan să mă scape, propunându-mi în șoaptă obținerea unui certificat de boală de la un medic psihiatru.

- Nu domnule doctor! - i-am răspuns. Vă mulțumesc, dar așa ceva eu nu pot accepta niciodată. Credința mea în Dumnezeu și dragostea mea față de Domnul meu Isus Hristos - nu izvorăsc dintr-o boală mintală, ci din cea mai sănătoasă luciditate.

- Treaba dv.! Eu am vrut să vă fac un bine!

- Numai Dumnezeu Singur știe care este pentru noi binele adevărat. Facă-se voia Lui.

Nici nu împlinisem o săptămână de la ieșirea din spital, eram încă pe pat acasă, până ce au și venit acasă la mine cei doi necunoscuți de la spital.

Tocmai lucram la meditațiile asupra Psalmilor. Pe pat în jurul meu erau tot felul de caiete, Biblia, hârtiile...

Când am auzit oprindu-se mașina și apoi vorbe în fața ușii, am avut doar atâta timp cât să întorc pătura peste toate acestea, acoperindu-le, lângă mine pe pat.

Au intrat unul după altul, trei. Un maior, un locotenent - și șeful postului de miliție.

- Doamne Isuse, - am șoptit, - apără Tu toată munca asta. Dacă le vor afla și vor lua toate astea, s-a dus o muncă de atâția ani...

- Suntem de la Securitate, - zise primul. Trebuie să vă facem o percheziție generală.

Puteți să vă sculați din pat?

- Nu prea pot. Mă simt încă rău cu inima!

- Bine, atunci vom căuta noi cărțile d-tale. Pe unde mai ai cărți, caiete, scrisori?

- Astea sunt, pe care le vedeți!

- Trebuie să mai chemăm doi martori.

Au chemat doi vecini.

Au răscolit, au luat cărți, au scris în procesul verbal.

După trei ceasuri de răvășire a tot ce era prin casă, au ales și au umplut un sac cu cărți, caiete, scrisori, reviste, benzi de magnetofon... Tot ce au putut afla, au luat.

Numai de pat nici nu s-au atins. Și ar fi fost doar destul pătura s-o ridice puțin!

O, Dumnezeul meu, Îți mulțumesc că ai apărat aceste lucrări. Toată munca mea de câțiva ani s-ar fi pierdut...

A trebuit să mă scol și să scriu pe fiecare obiect confiscat: „Găsit la mine”. Și să semnez.

Am semnat fericit că îmi rămăsese ceea ce era mai de preț. Ceea ce luaseră era nimic pe lângă ceea ce mi-a rămas.

La plecare maiorul mi-a spus:

- Azi e sâmbătă! Bagă de seamă: luni dimineața la ora 8 - să fii prezent la Inspectoratul de Securitate din Oradea!

Și au plecat!

Știind bine ce a urmat de fiecare dată când îmi făcuseră percheziție și mă arestaseră, înțelegeam bine că de data asta n-am să mă mai întorc din mâinile lor. Eram socotit după părerea lor „un recidivist, un incorigibil, unul cu care se încercase totul fără nici un rezultat”... Prin urmare la ce altceva urma să mă aștept acum decât la moartea acolo, mai ales în condițiile sănătății mele de acum?

Așa că era normal să mă pregătesc pentru plecarea cea din urmă.

- Slăvit să fie Domnul! - mi-am zis plin de pace și resemnare. Acolo mi-am trăit eu cei mai mulți ani din adevărata mea viață, - acolo este normal și să mor. Pentru Domnul meu mi-am trăit viața, pentru El este frumos și drept și să mor.

Mi-am pregătit astfel familia, pe cei care îmi erau aproape. Ne-am rugat pentru ultima dată împreună. Mi-am luat traista mea care îmi fusese mereu pregătită încă de când venisem cu câteva lucrușoare de care aveam nevoie până voi trăi, iar apoi să le rămână ceva după mine celor care au să mă îngroape undeva. - Mi-am luat „ultimul rămas bun” - și am plecat.

La Beiuș, pe unde treceam, am întâlnit frații care mă așteptau. Le-am dat „ultimele îmbărbătări” - și după ce ne-am rugat „încă odată împreună”, ne-am îmbrățișat plângând, mai având singura nădejde a revederii doar în Împărăția lui Dumnezeu...

Era ceva atât de frumos și de ceresc în această despărțire liniștită și sfântă, pentru mergerea la moartea cea mai minunată.

Sunt fericit că m-au lăsat să merg singur... N-aș merge așa de fericit dacă aș fi dus. Merg singur către rugul meu și sunt fericit că merg singur și nu forțat. Să vadă Domnul meu că dragostea mea față de El nu merge la jertfă silită - ci merge de bunăvoie. Să vadă astfel că tot ce I-am spus și I-am cântat, n-a fost minciună.

Să vadă și frații acest lucru: că nu trebuie să se meargă la moartea pentru Hristos împins sau tras cu de-a sila - ci cu liniște - și chiar cu o anumită bucurie.

Să vadă și vrăjmașul că puterea credinței și a dragostei față de Dumnezeu, este mai tare decât frica morții. Și să n-aibă satisfacția că ne-a învins.

Te rog Doamne Isuse, ține-mi în inimă puternica încredințare și marea liniște pe care mi-o dai acum - până la sfârșit.

Chiar în fața clădirii Securității din Oradea, este o biserică, descuiată toată ziua, de dimineața până seara.

În această biserică este o Cruce mare cu Isus Cel Răstignit. La picioarele lui Isus este un loc de îngenunchere și de rugăciune.

Cu câtăva vreme înainte de ceasul când trebuia să fiu în fața asupritorului meu, - eram în această biserică, îngenuncheat la picioarele Crucii lui Isus Cel Răstignit.

De acolo m-am sculat și am mers în fața celor ce mă cercetau cu amenințări.

Am fost dus iarăși pe scări și prin coridoare, până la o ușă dosnică, într-o cameră lăturalnică. Acolo iarăși trebuia să stau în fața unui dosar tot mai gros, care conținea toate pârele aduse împotriva mea de către toți cei ce îmi pândiseră de zeci de ani toată umblarea mea cu Isus, Scumpul și urmăritul meu Mântuitor!

De data asta, înapoia acestui dosar, mi s-a părut că văd un om și nu o fiară. Să vedem! De altfel mie îmi este acum totuna. Când hotărârea morții îți este luată - mergi sau stai liniștit oriunde. Nu te mai interesează nici cine, nici cum, nici unde te va ucide. Dorești doar un singur lucru: să se termine cât mai repede. Și faci totul în vederea acestui lucru.

Anchetatorul se uită la traista mea și râse:

- Ce faci cu asta? De ce ai adus-o?

- O să-mi folosească câtva timp. După aceea - să-i rămână ceva de la mine cuiva.

- Bine! În sfârșit...

Și deschizând dosarul, se uită pe o însemnare lungă și îmi zise:

- D-ta ai scris Tinerime rătăcită?

- Eu!

- Și spune d-ta, nu conține asta idei dușmănoase? Nu este asta o instigare la ură?

Un îndemn la revoltă împotriva regimului nostru? Ascultă:

Tinerime rătăcită, prinsă-n lanțul celui rău,

Oastea Domnului te cheamă să te-ntorci la Dumnezeu,

- Rupeți lanțul ce vă leagă, biruiți-l pe Satana

și smulgeți-vă din inimi și din suflet buruiana!

Pe cine vizezi d-ta aici? Care este „lanțul celui rău” - nu filozofia noastră marxistă? Care este „buruiana”, - nu educația aceasta care se dă acum tinerimii? Cine este „Satana”? Spune pe cine ai vizat d-ta direct prin aceste scrieri?

- Domnule, știți dv. când am scris eu cântarea asta? În 1934. Aveam atunci 20 de ani. Sunt aproape patruzeci de ani. Cine credeți că s-a putut gândi atunci că peste patruzeci de ani va veni cineva s-o interpreteze în felul cum dv. o interpretați acum?

- Da, dar ea se cântă acum! Deci se poate interpreta ca privind starea de lucruri de acum!

- După felul acesta de a judeca, dv. mă puteți condamna tot atât de ușor și pentru că spun Tatăl nostru!

- Cum să te condamn pentru că spui Tatăl nostru?

- Da, tot pentru interpretarea care o dați cântării Tinerime rătăcită, care a fost scrisă acum 40 de ani. Tatăl nostru a fost scris acum două mii de ani, dar eu îl spun astăzi. În Tatăl nostru există un cuvânt care spune: „și ne izbăvește pe noi de cel rău”. Iar dacă dv. interpretați că eu spunând „cel rău” vă vizez pe dv. - iată că mă condamnați!

- Doar nu suntem absurzi!

- O așa absurditate este și cealaltă interpretare.

Bine, să zicem că o lăsăm pe asta! Sunt șase ani de când ai ieșit de la închisoare. Atunci ai semnat acolo o declarație că te vei abține de la orice activitate împotriva regimului. De ce n-ai respectat această declarație? De ce ai început să organizezi din nou Oastea Domnului? De ce ai cutreierat țara în lung și în lat, agitând lumea? De ce nu lași oamenii în pace să-și vadă de muncă? De ce nu-ți vezi și d-ta de muncă?

- Domnule maior, - și aceasta este o exagerare. Dv. știți că eu și familia mea suntem colectiviști. Dv. știți că nouă ni se repartizează pe număr de casă suprafețe obligatorii de muncit, de săpat, de secerat, de cosit... Dv. știți că eu n-am în casă decât două femei bătrâne, mama și soția. Și trebuie să știți că numai cu ele am muncit și muncesc toată suprafața repartizată nouă și că niciodată n-am rămas în urmă cu aceste lucrări...

- Ei și? Ce are asta cu ceea ce te-am întrebat?

- Dacă eu mi-am făcut toată această muncă aproape singur și la timp, - atunci când am avut eu vreme ca să cutreier „toată țara în lung și în lat”? Să organizez și să agit?

- De ce ești împotriva manifestărilor culturale? De ce predici contra filmelor, teatrelor, conferințelor ce se țin în cadrul acțiunilor de culturalizare a maselor?

- Niciodată n-am predicat împotriva acestora! Eu n-am spus nimic împotriva nimănui decât împotriva păcatului.

- Ce înțelegi prin „păcat”?

- Tot ceea ce este rău și pierzător pentru suflet!

- Deci, după părerea d-tale - și astea!

- Asta o spuneți dv., care vreți neapărat să mă condamnați nu pentru ce am spus ci pentru ce n-am spus!

Tot timpul discuțiilor noastre, îl priveam liniștit și senin - drept în ochi! În privirile mele era numai ceea ce îmi era și în inimă: liniște și seninătate hotărâtă și împăcată.

Și de fiecare dată a lui privire trebuia să se plece sau să fugă - nu a mea.

Știam că lupta adevărată se dă între priviri. În lupta aceasta, - slăvit să fie Domnul că privirile lui fuseseră înfrânte.

Cam în felul acesta a durat discuția noastră până târziu la amiază, când el s-a dus să mănânce.

- D-ta nu mănânci? - m-a întrebat.

- Am să mănânc și eu!

- Atunci ești liber până la ora 4, când trebuie să vii din nou aici.

Și m-a condus până la poartă, ca paznicul să mă lase să ies.

Am trecut peste drum, am intrat din nou în Casa Domnului meu - și am îngenuncheat la picioarele Crucii Lui, spre a-I mulțumi pentru felul minunat în care m-a sprijinit tot timpul acestei lupte.

L-am rugat să-mi dea același sprijin și mai departe până la capăt. Nu-mi păsa că mor, dar voiam să-L slujesc curajos pe Domnul meu și să-I apăr frumos Lucrarea Sa până la moarte.

Știam că judecata mea va fi sumară... Pentru condamnarea unui recidivist așa incorigibil pentru ei cum eram eu - nu se pierde prea multă vreme cu cercetările și cu motivarea sentinței: e destul motiv trecutul cu nenumăratele lui condamnări fără „îndreptare”.

- Facă-se voia Ta! Eu iată sunt gata la orice și chiar acum! Numai fii nedespărțit de mine clipă de clipă și pas de pas, Domnul meu Isus. Să mor frumos și biruitor!

La ora 4 eram din nou în fața învinuitorului meu, care răsfoia mereu dosarul scoțând alte și alte învinuiri, ca și cele de dinainte de amiază.

Se făcuse ora 9 seara, iar eu eram tot acolo.

Atunci au mai intrat pe ușă încă doi... Cred că unul era „șeful cel mare”, iar celălalt un căpitan.

- Spune d-le Dorz, - îmi zise el așezându-se ca și ceilalți doi pe niște scaune moi, - ce te face pe d-ta să fii chiar atât de fanatic în activitatea asta a d-tale? Înțeleg dacă ai fi un episcop sau măcar un popă care să ai un avantaj, un salar, un venit... Dar așa...

Ai făcut șaptesprezece ani de închisoare, ai rămas fără nimic, câștigi o pâine cu munca cea mai grea - ești permanent în pericolul de a fi închis din nou... Ce te face pe d-ta să fii astfel? Că văd că nu ești un om prost!

Am înțeles atunci că mi se oferă o ocazie să pot vorbi ceea ce îmi stătea demult pe suflet. Avusesem timp toată ziua să mă conving, din felul cum mi se îngăduise să discut, - că de data asta într-adevăr nu mai era chiar așa „ca și înainte”. Am început deci:

- Mă face conștiința mea de creștin în primul rând. Apoi cea de român! Noi românii suntem un popor care ne-am născut creștini. N-am fost sute de ani păgâni, apoi să ne încreștinăm ca ungurii, ca bulgarii sau ca alte popoare!

De atunci, de la începutul istoriei noastre, Dumnezeu a fost Singurul nostru Ocrotitor aici unde am fost și suntem așezați, la răscrucea asta geografică și istorică, - în mijlocul și în calea tuturor năvălirilor. Nici un alt prieten și apărător decât Dumnezeu n-am avut prin toate secolele existenței noastre și în toate perioadele dramatice prin care am trecut.

Toată istoria noastră, toată tradiția noastră frumoasă, toată zestrea noastră națională cu care ne mândrim noi astăzi în fața lumii - ni le-a dat și ni le-a creat numai credința în Hristos.

Cine a creat Sucevița și Voronețul? Cine Putna sau Curtea de Argeș, aceste podoabe unice cu care ne mândrim în fața lumii întregi?

Cine a întărit brațul lui Ștefan cel Mare, a lui Mircea, sau al lui Mihai?

Știți viața lui Ștefan cel Mare și știți câte ceasuri petrecea el în rugăciuni de fiecare dată înaintea fiecărei bătălii! Știți apoi că drept recunoștință adusă lui Dumnezeu, Acela care le câștigase lor biruința - era înălțarea unei biserici sau mânăstiri. Și știți bine că el a spus:

- Eu nu apăr aici numai ființa neamului meu, ci apăr credința lui Isus Hristos!

Atunci cum să putem noi, acum când după secole îndelungate de lupte și de jertfe duse de părinții noștri - am ajuns la împlinirea idealului pentru care ei au luptat și au murit, - cum să putem fi acum necredincioși Dumnezeului lor și al nostru, care Singurul ne-a dăruit această izbândă?

Acum, când Dumnezeu care a fost Singurul nostru Aliat, Singurul care ne-a dat bucuria să ne vedem liberi toți și înăuntrul unor granițe largi și independente, - acum să ne lepădăm de El? Acum să-L tăgăduim? Acum să ne întoarcem călcâiul împotriva Lui?

Dar cine ne va mai ajuta pe noi mâine, când din nou s-ar putea să ajungem în vreo nenorocire? Spre cine să strigăm atunci la greu dacă astăzi, la bine, ne lepădăm de El? Căci nici astăzi n-avem în jurul nostru nici un prieten, ci suntem înconjurați numai de vrăjmași care pândesc tot să ne jefuiască și să ne desființeze...

Dar pe lângă tradiția noastră creștină și pe lângă primejdiile dinafară - noi mai avem atâtea primejdii și vrăjmași lăuntrici: păcatele, dezbinările, decăderea trupească și sufletească, - toate ducând în final la nimicirea sufletului și a neamului nostru!

Asta m-a făcut și mă face să nu pot sta liniștit acasă, să-mi văd și eu de nimicurile pământești, când aceste sfinte și veșnice valori sunt în cea mai mare primejdie.

Acum da, sunt aici! Puteți să mă bateți, să mă condamnați, pot chiar să mor aici. Pentru aceasta conștiința mea este liniștită. Dar nu pot să mă împac cu compromisul nimicitor a tot ce privesc mai de preț ca însăși viața mea. Mai greu e chinul conștiinței ca orișicare chin lumesc. Și mai de preț este îndreptățirea ei decât oricare preț din lume... Eu cred în Dumnezeu, în Judecata și în răsplătirile Sale... Și mă tem de El!

De asta nu pot tăcea.

Eram atât de mișcat încât vorbeam cu lacrimi. Toți trei mă ascultau fără să mă privească nici unul - stăteau pe scaune cu fețele spre ușă.

Mi s-a părut că și ei sunt mișcați sufletește...

Nu știu cât timp trecuse de când începusem să vorbesc astfel, dar când am ajuns la acest punct, am simțit că vorbisem de-ajuns - și am tăcut.

În cameră atmosfera era încărcată de ecoul și simțământul celor pe care le evocasem.

Au trecut vreo câteva minute așa. Cred că tuturor ne vorbea Duhul lui Isus Hristos sau al lui Ștefan cel Mare, Mircea, Mihai, - al strămoșilor neuitați... Sângele, lanțurile, morții, jertfele și descătușarea istoriei noastre... Poate și primejdiile ei...

Dacă au văzut că nu mai vorbesc, - au ieșit pe rând afară, începând cu „șeful cel mare” - fără să spună nimic... Și m-au lăsat singur.

După vreun sfert de ceas, a venit înapoi maiorul, șeful anchetator, care mă cercetase toată ziua.

- Domnule Dorz, - îmi zise, - e ora zece. Ajunge pentru astăzi. Acuma te duci și d-ta la cineva în oraș să dormi până dimineață. Știu că d-ta ai „neamuri” pe aici la care ai mai fost. Eu pot să-ți dau un loc de dormit și aici, dar nu vreau să dau aspect atât de tragic lucrurilor, așa cum văd că le dai d-ta.

Și dimineață la ora 8 ne revedem iarăși.

M-a petrecut din nou până m-a scos pe poartă.

Astfel a fost o seară și o dimineață - ziua a doua.

Dimineața înainte de ora 8, eram iarăși în biserică la picioarele Scumpului meu Mântuitor cu ochii plini de lacrimi și cu sufletul plin de recunoștință pentru tot ajutorul dăruit pentru biruința de ieri...

Și cu cea mai stăruitoare cerere pentru ajutorul de care mai am nevoie și pentru biruința de azi.

Din fața lui Isus, am mers în fața lor, plin de încredere și de pace.

În această zi a trebuit să răspund la alte întrebări pe care mi le citea din dosar, mai ales în legătură cu drumurile pe care le făcusem prin țară.

- Ce ai căutat în 9 ianuarie anul trecut la București?

- Am fost chemat stăruitor de o soră credincioasă bolnavă și bătrână care avea să plece definitiv din țară peste câteva zile. Aceasta făcea parte din Biserica evreilor creștini, dar se apropiase foarte mult de Lucrarea Oastei Domnului. Evenimentele au fost să apară și ea cu noi în același proces. Astfel că a fost condamnată și ea la 5 ani închisoare.

A suferit deci și ea împreună cu noi.

Cu toate că am avut unele păreri diferite în legătură cu felul nostru de credință, - totuși când am primit cererea ei stăruitoare - și știrea că i-a sosit aprobarea să plece din țară - din considerațiuni creștinești și umane, am ținut să mă duc. Plecarea ei definitivă, era ca o moarte. Simțeam că aveam față de ea o datorie creștinească pe care nu puteam să nu mi-o fac.

- Ce ați discutat atunci?

- Aproape nimic. A trebuit mai mult să ascult dezvinovățiri și justificări. Și pentru a nu mai da loc la amărăciuni care nu-și mai aveau rostul - am iertat și am împăcat totul.

- Cu cine te-ai mai întâlnit?

- Cu nimeni!

- Chiar cu nimeni?

- Cu nimeni important.

- Bine! Dar la Comănești ce ai căutat?

- Eram dator familiei de la care împrumutasem înainte de arestarea mea din 1959 o sumă de bani spre a-mi achita prima rată din casa pe care o cumpărasem la Călan. Această sumă mi-a fost și confiscată în întregime de Securitate încă la arestarea mea de atunci fără să mi-o mai fi înapoiat niciodată. Dar eu le eram dator cu acești bani. Și trebuie să fac cum pot spre a-mi achita chiar din timp în timp, câte puțin. M-am dus să le plătesc o parte din datoria asta.

- Ați avut acolo și adunare!

- Au venit niște frați cu niște neînțelegeri referitoare la învățătură, la comportarea tineretului, la anumite abateri de la calea Oastei Domnului - și au ținut să mă întrebe asupra acestor lucruri.

- Ce neînțelegeri aveați cu privire la învățătură?

- Știți bine despre frământările dintre noi cu privire la amestecul sectar. Dezbinările provocate de către aceste infiltrații au devenit o problemă atât de dureroasă pentru noi încât luptăm cu orice risc să le rezolvăm bine, spre a ajunge iarăși la pace și unitate între noi.

- De ce te amesteci d-ta în credința altora? De ce nu lași pe fiecare să creadă ce vrea?

- Pentru că aceste dezbinări sunt astăzi o problemă arzătoare pentru frățietatea Oastei Domnului. - Dar dacă nu se va lucra cu simț de răspundere pentru rezolvarea lor, mâine dezbinările acestea vor fi o problemă pentru Biserică. Iar poimâine, ele vor constitui o problemă chiar pentru națiune.

- Pentru ce?

- Veți vedea!

- Dar cu tineretul ce aveți?

- Sunt copiii noștri - și avem răspundere pentru educația și viața lor!

- De ce aveți probleme cu ei, dacă i-ați educat cum ați vrut?

- Până când erau numai sub educația noastră, nu aveam probleme. Problemele cu ei încep când intră sub educația altora!

- A cui?

- A școlii, a străzii, a anumitei societăți...

- Până când răspunde părintele de educația copilului?

- Toată viața, - dar de fapt el nu are putere asupra copilului său decât până la șapte ani. Până la șapte ani copilul este ascultător. Îndată însă după această vârstă, când copilul intră tot mai mult pe mâna altor educatori decât părinții săi, - el se înstrăinează, de obicei, de tot felul sănătos în care îl educaseră părinții credincioși.

- Societatea este un mai bun educator al tineretului decât acești părinți înapoiați, care caută să frâneze mersul nou al vieții.

Acum nu vedeți că lumea s-a emancipat? Cultura, civilizația, tehnica - au depășit mentalitățile învechite ale religiei și credinței. Lăsați tineretul în pace să-și trăiască viața după cerințele firii lui și a spiritului modern de astăzi!

- Fie că-i lăsăm, fie că nu, - cea mai mare parte a tineretului nostru tot merge cu ochii închiși pe calea plăcută firii lui și a spiritului modern, cum spuneți.

Dar cu acest tineret se va ajunge exact ca și cu problema dezbinărilor de credință despre care am vorbit înainte. Astăzi neascultarea tineretului este o problemă dureroasă pentru părinții lor. Mâine însă va fi o problemă tot atât de dureroasă pentru națiune, pentru dv.

- Cum?

- Dacă nu vreți să aveți creștinism, - veți avea huliganism, alcoolism, trântorism, terorism.

- Cum terorism! Există la noi terorism?

- Ziarele publică în fiecare zi știri despre tineri care își chinuiesc părinții, care fură, care fac scandaluri, care chiar ucid, - pentru a obține bani cu care apoi să ducă o viață ușoară și distractivă despre care spuneți că are dreptul să și-o trăiască. Ce devin acești tineri neobișnuiți cu munca și cu ascultarea? Nu-i asta terorism? Și dacă nu-i încă, - va deveni, fiți siguri!

- Statul are legi - și nu va permite!

- Legile nu-l pot transforma pe om! Iată îl băgați a șaptea oară la închisoare, iar după ce iese de acolo, - fură din nou. Numai Hristos Singur poate transforma omul, fiindcă El operează asupra inimii.

- Face o grefă, o transplantare și El, ca ăștia? - zise râzând.

- Da, adevărata transplantare și înnoire a inimii - o face numai Hristos, fiindcă transformarea aceasta a vieții cuiva, nu vine dinafară, ci dinăuntru din inima lui. Iar acolo în inimă într-adevăr numai Hristos poate opera. Noi astă operație o propovăduim. E singura adevărată.

- Cu Pop de ce nu te împaci? Acum s-a îndreptat, nu mai e cum a fost!

- Cu acest om nu vreau să mai am nimic. Nu l-am văzut din închisoare și nici nu mai doresc să-l văd. Am avut destul de a face cu el înainte de închisoare și chiar acolo. Sunt fericit să nu mai am niciodată nici un fel de legături cu el. Dacă s-a îndreptat cu adevărat, bine...

- Dar sunt mulți care se iau după el!

- Treaba lor. I-am sfătuit destul. Cine nu ascultă de nici un sfat, își merită soarta.

- Dar cu Moldoveanu, ce aveți?

- O problemă mai gingașă, de învățătură, de credință, de rătăcire de la însăși calea și rostul Oastei Domnului!

- Ce deosebire este între el și Pop?

- Mare... Pop este un val zgomotos dar de suprafață. Moldoveanu este un vârtej mai de adâncimi. Pop face în Oastea Domnului o tulburare locală și trecătoare. Dar Moldoveanu face o dezbinare de adâncime - și mai de durată.

- Ce ai discutat cu mitropolitul Banatului?

- M-a întrebat în legătură cu Oastea Domnului. I-am răspuns că ne găsim într-o situație ciudată și tragică. Existăm de fapt, - dar nu existăm de drept.

L-am rugat să ajute la rezolvarea pozitivă a problemei Oastei în Biserică. Acești fii ai Bisericii din Oastea Domnului, care au o dorință și o foame duhovnicească mai adâncă decât alții, au și ei nevoie de o înțelegere mai mare din partea Bisericii și statului.

Dar cu toate că sunt cei mai atașați de Biserică și mai gata să o ajute cu tot ce au, totuși sunt cei mai vitregiți și mai nedreptățiți. Chiar și sectarii care s-au rupt de credința noastră strămoșească și s-au înstrăinat oarecum de specificul nostru ca simțire, totuși au o oarecare libertate recunoscută. Pe când noi, Oastea Domnului, deși ne-am născut din sânul acestei biserici și al acestui popor, nu ne-am înstrăinat întru nimic de credința părinților noștri și nici de simțirea neamului nostru, ne îndeplinim în mod loial, din conștiință, toate obligațiile față de Biserică și față de patrie, dorind să ajutăm constructiv și activ la ridicarea morală și bunăstarea materială a poporului nostru - și totuși nu numai că nu ne bucurăm de nici un drept, ci suntem priviți ca niște răufăcători! E o stare anormală de lucruri, care cu atât va fi mai bine pentru toți, cu cât se va rezolva mai repede.

Nu cârtim împotriva nimănui, dar suntem foarte amărâți că nu se găsește în Biserică nimeni cu simț de răspundere și cu spirit de inițiativă, care să-și plece inima cu înțelepciune față de acești zeci de mii de credincioși loiali ai Bisericii și patriei - și să aibă curajul a căuta o cale constructivă de rezolvare a problemei lor, spre a le da și ostașilor o cât de mică satisfacție sufletească. Măcar cât li se dă altora.

- În mod practic ce i-ai cerut?

- L-am rugat să încerce a sugera celor în drept o rezolvare favorabilă a problemei Oastei în sensul de a i se da o libertate oricât de supravegheată. Era primul om cu o mai mare suprafață, pe care îl întâlneam după ieșirea din închisoare. Știam că prin natura funcției sale, ar avea și căderea și datoria să ia o astfel de inițiativă.

- De ce te-ai dus numai la el și la cel de la Cluj?

- I-am considerat pe amândoi drept oamenii cei mai duhovnicești dintre toți mai marii Bisericii.

- Și ce ți-a răspuns?

- M-am convins că nimeni dintre ei nu-i în stare să riște nimic pentru Hristos. N-a fost în stare nici el. În afară de o foarte rezervată bunăvoință, n-a promis nimic.

A spus doar că problema pe țară îl depășește. Cel mult dacă poate în eparhia lui să îndrume preoțimea la o oarecare înțelegere și apropiere de acești credincioși. Dar nu mai mult.

Era desigur și aceasta mult, - fiindcă în alte eparhii toți episcopii privesc la Oastea Domnului ca la o ciumă și nimeni nu îndrăznește nici să se apropie de acești oameni, ca de niște răufăcători, - oricâte declarații de atașament față de Biserică au făcut ei. Și oricâte dovezi de bunăvoință sinceră i-am arătat.

- Și cum s-a terminat?

- După câteva sfaturi și îndemnuri la prudență și la reținere - mi-a dat să înțeleg că asta e tot.

Am plecat gândind cu durere: dacă cel mai bun este așa, - cum trebuie să fie ceilalți?

Totuși - îmi ziceam - Autoritatea de Stat nu se poate să nu vadă străduința pe care și-a dat-o și și-o dă Oastea Domnului pentru însănătoșirea climatului moral al oamenilor. Și măcar sub aspectul social al problemei, va vedea că rolul ei este un rol pozitiv, - și va lua Statul o hotărâre pozitivă în problema asta, dacă Biserica nu vreau sau nu poate...

Cu aceste impresii și nădejdi - am lucrat tot ce am făcut. Dar până azi...

- Vezi că nimeni dintre ei nu riscă nimic? Ei nu-s nebuni. Ei toți sunt niște oameni deștepți care își văd de scaunele și de mâinile lor moi. Numai d-ta ești altfel!

- M-da! Aveți dreptate! Numai noi!

Din nou am întrerupt pentru masă...

Din nou din fața lui am mers în fața lui Isus Cel Răstignit în catedrala de peste drum. Acolo m-am hrănit cu rugăciune, cu lacrimi, cu mângâiere și întărire.

Apoi la ora poruncită, din fața lui Isus, m-am dus iarăși în fața anchetatorului meu.

- Acum să ne apropiem de încheiere - zise el. Eu voi începe să-mi scriu concluziile, iar d-ta îmi vei răspunde doar când te voi întreba.

La urmă vei citi ce am scris, iar dacă nu vei avea nimic de obiectat, vom termina.

Dacă ceva nu ți se va părea clar sau drept, vei spune.

- Vrei și d-ta să terminăm mai repede, nu?

- Nu eu decid în privința asta!

- Când vrei să pleci acasă?

Am crezut că ori glumește, ori vrea să mă încerce cât de mult țin eu să plec cât mai repede acasă.

Am răspuns foarte liniștit:

- Când vreți dv. Astăzi, mâine, peste o lună, peste un an...

- Cum, ți-e indiferent?

- Eu n-am venit aici cu gândul că voi mai întoarce vreodată acasă! Eu știu cum a fost până acum, când am fost arestat și dus la Securitate. De aceea am venit gata pentru orice. Și pentru oricât.

- Ha, ha, ha... - râse el zgomotos. Dar d-ta n-ai observat că s-a făcut o mare schimbare acum în tot?

- Am văzut afară, - dar nu credeam că și înăuntru.

- Acum vei vedea că și înăuntru.

Și a început să scrie. A scris poate un ceas, poate două. La urmă mi-a citit tot ce scrisese ca o declarație a mea, precum discutasem și răspunsesem asupra tuturor învinuirilor lor cuprinse în paginile dosarului meu.

La urmă m-a întrebat:

- Este adevărat?

- Da! - i-am răspuns.

- Ai ceva de obiectat?

- Nu!

- Atunci semnează!

Am semnat și i-am predat hârtia de vreo 10-15 pagini.

- Acum va trebui să le completăm acestea cu declarațiile celor din țară pe la care ai fost, apoi cu cercetarea materialului aflat la d-ta, - iar dacă nu ți se va găsi ceva mai deosebit

- se poate să scapi mai ușor. Dosarul completat va merge la cei mai mari - și ei vor decide.

Deocamdată ești liber și poți să te întorci acasă.

Vezi că totuși s-a schimbat ceva și înăuntru?

- Într-adevăr acum văd că s-a schimbat enorm de mult.

Vă mulțumesc că mi-ați permis să vorbesc și că m-ați ascultat cu îngăduință. Sunt peste douăzeci de ani de când sunt purtat pe la dv., dar până acum n-am putut să vorbesc așa liber. Când am încercat să spun adevărul mi s-a închis gura cu pumnul. Atunci mi-am împreunat mâinile ca să fiu legat după voie - și am tăcut. Înțelesesem că eram mai dinainte condamnat - și știam că n-am voie să mă apăr.

Dar acum da, văd că s-a făcut o mare schimbare într-adevăr ca de la cer la pământ.

Oricare ar fi urmarea anchetei mele, doresc să vă exprim mulțumirea și stima mea, pentru felul cum m-ați tratat.

- Mulțumim și noi! - mi-a răspuns.

Și mi-a întins prietenos mâna.

Își poate închipui oricine cât de uimit am rămas. Cât de neobișnuit fusesem înainte cu astfel de comportări din partea lor. Nici nu-mi venea să cred.

După felul cum îi cunoscusem, bănuiam ieri că totul este doar o metodă spre a mă înșela. Azi, oricare ar fi decizia „celor mai mari” - deocamdată felul cum m-au tratat și faptul că mi se dă drumul, - este totuși ceva atât de neobișnuit!

Înainte de plecarea mea, mai veniseră vreo trei în biroul de anchetă. Mi-au dat cu toții mâna.

Le-am spus „să trăiți!” - și am ieșit, condus până la poartă de către maiorul care îmi spuse:

- După ce îți vom cerceta cărțile și caietele pe care le ai la noi, și dacă nu se va găsi în ele nimic compromițător, se poate să scapi mai ușor. În orice caz te vom mai chema. Așa că să știi că ai să mai vii la noi.

Din fața lui am mers din nou în fața Scumpului meu Mântuitor, din catedrala de peste drum.

O, cu ce lacrimi de recunoștință I-am mulțumit Domnului meu Isus că fusese atât de minunat și atât de puternic alături de mine, clipă de clipă, în tot acest calvar al meu pentru El și Lucrarea Lui.

Deocamdată totul se încheiase fericit. Dar amenințarea nu dispăruse. Decizia „celor mai mari” putea să fie foarte ușor trimiterea mea în judecată.

Eram totuși fericit că de data asta voi fi numai singur și nu împreună cu alții. Nici o clipă n-am angajat pe nimeni decât pe mine.

Totuși rămânea neschimbată atitudinea lor dușmănoasă față de Lucrarea Oastei și amenințătoare față de adunările noastre frățești. Pentru schimbarea acestei atitudini va mai trebui luptat.

Întors acasă, am găsit într-o revistă un anunț că patriarhul își sărbătorește împlinirea a 70 de ani de viață.

Un îndemn mi-a venit dintr-o dată să folosesc acest prilej pentru a-i scrie despre tot ce ni se pregătește iarăși.

I-am trimis astfel o scrisoare de felicitare cu prilejul împlinirii vârstei sale biblice - și aducându-i aminte de luptele pe care ni le știa și de necazurile noastre din trecut pentru Numele Domnului și pentru libertatea Oastei, îl înștiințam pe scurt despre noua amenințare în care am ajuns iarăși, după atâția ani din 1958 de când nu ne mai văzusem, după încercarea lui nereușită de la Sinod.

Și îl rugasem - poate pentru ultima dată - să intervină binevoitor pentru rezolvarea bună a problemei legalizării Oastei.

Peste câteva zile am primit următorul răspuns:

„Patriarhia Română

Cabinetul Patriarhului

Nr. 314/1971

Felicitările și urările exprimate cu prilejul aniversării zilei mele de naștere, m-au mișcat profund transformându-se în sufletul meu în prinos de recunoștință către Milostivul Dumnezeu care m-a învrednicit să ajung la acest popas al vieții și căruia mă rog smerit să-mi lumineze calea până la sfârșitul hotărât de El. Dragostea mea cu voi cu toți în Hristos Isus. Amin. (1 Cor. 16, 24).

Justinian, Patriarhul României”.

Și apoi un adaos:

„Mulțumesc fratelui Traian Dorz pentru urările adresate cu prilejul aniversării mele. Totodată îl invit să-mi trimită un memoriu confidențial cu privire la necazurile de care amintește în scrisoarea din 9 martie a.c.

Cu părintești binecuvântări

semnat; Justinian”.

La această invitație i-am răspuns următoarele:

„Prea Fericite Părinte Patriarh,

Cu inima plină de o adâncă recunoștință pentru oferirea acestui fericit și poate ultim prilej - și cu cea mai profund îndatorată iubire fiască față de Prea Fericitul Părinte Patriarh, - sărutăm dreapta.

La binevoitorul răspuns trimis cu Nr. 314/1971 - prin care ați avut bunătatea de a mă invita să Vă înaintez un memoriu confidențial privitor la problema atinsă doar aluziv și tangențial prin scrisoarea mea din 9 martie a.c. - Vă împărtășesc următoarele:

Subsemnatul Traian Dorz, cu domiciliul în Livada Beiușului Nr. 9 jud. Bihor, credincios supus și ascultător învățăturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe, membru al fostei asociații religioase ortodoxe Oastea Domnului, înaintez P.F. Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, următorul

Memoriu confidențial

- cu privire la situația subsemnatului decurgând din apartenența la fosta asociație ortodoxă Oastea Domnului

- și la situația actuală a acestei asociații religioase ortodoxe.

Prea Fericit Părinte Patriarh, - solicit de la început iertare pentru extinderea la care voi fi obligat de importanța și de durata evenimentelor vizate. Doresc să fiu cât se poate de succint, dar și de fidel, în cele expuse. Poate această ultimă încercare va ajuta la curmarea acestei situații anacronice care de aproape 25 de ani constituie o sursă de amărăciuni în Biserica noastră și în poporul nostru.

După cum Vă este desigur prea bine cunoscut, la începutul anului 1923 a luat ființă la Centrul Metropolitan din Sibiu, asociația religioasă ortodoxă Oastea Domnului.

Inițiativa unei mișcări de înviorare în Biserică, era pe de-a dreptul a Conducerii Bisericii Ortodoxe Ardelene și se înscria ca o imperioasă necesitate în contextul nevoilor de atunci, atât pentru Biserică cât și pentru națiune, având rost în special pentru:

- a fi un puternic instrument duhovnicesc spre redresarea vieții morale și sociale din țara și națiunea noastră rămasă grav atinsă după cel dintâi război mondial, abia terminat,

- a fi un factor important în luptele confesionale devenite și mai acute

- și spre a fi o acțiune binevenită în stimularea și sudarea sentimentului religios și patriotic în inima întregului nostru popor, ajuns acum după secole de lupte și jertfe, unit înăuntrul acelorași frontiere libere și cuprinzătoare.

Curând inițiativa aceasta s-a dovedit binevenită, iar rezultatele ei binecuvântate, - atât pentru Biserică cât și pentru popor. Un număr tot mai mare de personalități din înaltul cler ca și din pătura cultă a poporului veneau, alături de mulțimile de rând - și așezându-se în fruntea maselor au ajutat la crearea unei mari mișcări duhovnicești, la o adevărată renaștere sufletească a unor largi pături din popor. Pretutindeni aveau loc însuflețite adunări prin biserici sau școli. Și o largă propagandă de atragere a tuturor credincioșilor din ambele confesiuni române spre o trăire vie a Evangheliei Mântuitorului în sânul aceleiași credințe pe care a avut-o poporul nostru din moși-strămoșii lui. Se trezise în mase o arzătoare sete sufletească după Cuvântul Sfânt, iar această sete odată trezită, nu mai putea fi potolită ușor.

Aceasta era situația în anul 1930 când eu, încă elev în școală fiind - la vârsta de abia 15 ani, - îndemnat de duhovnicul meu, m-am înscris împreună cu mulți alții cu entuziasm, în această asociație, - trecând printr-o totală transformare sufletească.

După alți patru ani, eram deja angajat în redacția centrului misionar al Oastei Domnului de la Sibiu, alături de părintele Iosif Trifa și de alți publiciști ai Oastei Domnului, colaborând la redactarea revistei și publicând lucrări proprii.

Avântul continuu pe care îl luase asociația O. Domnului cuprinsese toată țara, trecând până departe și peste hotarele ei în aproape toate părțile locuite de români. Astfel că în anii 1933-1934 calculele aproximative arătau că numărul membrilor Oastei Domnului era undeva între 300 și 400 de mii de ostași.

Privită cu o largă bunăvoință de către Biserică și sprijinită prin mai toate mijloacele oficiale de atunci, Lucrarea Oastei Domnului bine îndrumată și atent supravegheată de către Biserică și Stat, - se dovedea deplin corespunzătoare scopului pentru care fusese inițiată. Adunările ei specifice, aveau loc în după amiezile de duminici și sărbători într-o atmosferă duhovnicească evanghelic-ortodoxă, fiind îndrumate de preoți sau laici entuziaști și activi.

Curând însă, la începutul anului 1935, tocmai în apogeul mulțumirilor, - printr-o fatală neatenție - un mic diferend administrativ ivit între cei doi inițiatori principali de la Centrul Oastei și Bisericii din Sibiu și anume mitropolitul Bălan și preotul Trifa, - diferend alimentat veninos și adâncit deliberat de către terți interesați și invidioși - a degenerat într-un conflict ireparabil.

Acest conflict însă, deși de natură pur administrativă la început - a căpătat ulterior un aspect indisciplinar de ordin canonic. El nu avusese niciodată un temei dogmatic în sensul unei abateri de la dogmele și învățăturile Bisericii a preotului Trifa sau a colaboratorilor săi, - nici în timpul vieții preotului Trifa și nici până azi. A fost totuși - pe nedrept și în mod forțat înfățișat ca atare. Și a rămas cunoscut în acest fel.

Tristele evenimente de la Oastea Domnului începute în anul 1935 - și care aveau să aducă până în ziua de astăzi atâtea amărăciuni și pagube sufletești - m-au găsit și m-au lăsat pe mine tot în redacția părintelui Iosif Trifa, angajat și în plină activitate publicistică, pe aceeași linie cu dânsul - și alături cu marea mulțime a membrilor Oastei Domnului rămași fideli față de el.

Neînțelegerile și polemicile angajate între conducătorii de la centru s-au răspândit în curând în mod dezastruos asupra întregii acțiuni fără precedent a Oastei Domnului, care progresase atât de frumos până atunci.

A fost provocată sciziunea. S-au creat două partide ostile. A fost diminuat numărul noilor adeziuni. S-au stârnit dureroase sfâșieri sufletești. Și s-au adus chiar și asupra ideii în sine umbre amare, critici violente - și până la urmă o răspândită dezaprobare oficială.

La acest punct ajunseseră lucrurile în anul 1948 când a intervenit oficial reorganizarea Bisericii, desființarea tuturor asociațiilor religioase care funcționau în cadrul Bisericii ortodoxe - prin urmare și a Oastei Domnului.

Dar în momentul acela, Oastea Domnului era o realitate. După 25 de ani de existență recunoscută și susținută oficial, Oastea Domnului devenise o opinie adâncită. Își formase un organism propriu și viguros. Își crease o tradiție proprie. Și mai ales își însușise o convingere evanghelică neclintită de necesitatea ei pentru renașterea și trăirea vie și pentru răspândirea acestei trăiri a Evangheliei lui Hristos în întreaga comunitate creștină. De asemenea și în ajutarea Bisericii la combaterea rătăcirilor de la învățătura și unitatea credinței noastre. Mai ales că aceste rătăciri susțineau că în Biserica ortodoxă nu se mai poate trăi o viață evanghelică întrucât „litera” Bisericii omoară Duhul Evangheliei. La fel Oastea Domnului era convinsă că existența și activitatea ei este absolut necesară pentru însănătoșirea climatului moral, - prin lupta ei pentru stârpirea viciilor sociale.

În astfel de condiții, măsurile practic luate pentru desființarea Oastei Domnului fiind sporadice, neesențiale și neconvigătoare, nu au reușit decât să arunce această categorie de credincioși ai Bisericii și de cetățeni ai patriei noastre, într-o aparentă poziție ostilă față de autorități - și să le creeze o situație tot mai dificilă.

Pe de-o parte fiind supuși și loiali față de legile și autoritatea de stat, ascultători și împlinitori din conștiință a îndatoririlor bisericești, - iar pe de alta crezând că li se face o nedreptate fiind privați de libertatea și bunăvoința de mai nainte, în ținerea adunărilor lor cu caracter duhovnicesc în biserici și sub îndrumarea preoților, cum fuseseră în trecut.

Astfel ei înțelegând că nu încalcă întru nimic îndatoririle normale și-au permis ținerea adunărilor lor și pe mai departe în case particulare, considerând acest lucru ca nedăunător întru nimic nici Bisericii și nici statului. Chiar dacă adunările nu și le țineau la ore și în locuri unde puteau fi supravegheați. Întrucât sentimentele lor erau (după părerea lor) curate atât față de Biserică cât și față de stat.

Mai găseau o justificare și în faptul că unele culte neoprotestante - deși au învățături ostile față de Biserică și sentimente străine față de popor, - se bucură totuși de un regim destul de larg de libertate în ținerea adunărilor lor. Pe când Oastea Domnului, care este un lăstar al credinței noastre și o parte sănătoasă a poporului nostru - nu i se dă acest drept.

Ei își zic: Biserica noastră și poporul nostru - sunt „părinții” noștri. Noi nu avem părinți străini, nici fire străină, iar locul nașterii noastre este aici! Suntem ascultători și folositori. „Părinții” noștri deci nu trebuie să se poată lepăda și dezice de noi, fiindcă noi oricât de mult am fost încercați - nu ne-am lepădat și nu ne vom lepăda de ei.

Nu se poate să nu se revină odată asupra hotărârii de desființare a Oastei Domnului și să nu ni se dea și nouă, ca atâtora, o formă legală de activitate întrucât Oastea Domnului a fost inițiată de Biserică, însușită de ea și îndrumată timp de atâția ani. Față de acești fii ai ei supuși și ascultători, Biserica are datoria de Mamă - și prin urmare nu se poate așa de ușor dezinteresa de lăstarul ei.

La sfârșitul anului 1947 subsemnatul am fost arestat pentru prima dată, pentru activitatea mea desfășurată în Oastea Domnului.

Apoi, pe parcursul a aproape doisprezece ani - până în 1959 - am suferit îndelungat detențiuni administrative, împreună cu mulți alți membri ai Oastei Domnului, - fără să fi fost trecuți și judecați prin vreo instanță legală.

În perioada 1956-1958, nutrind mereu vechea speranță în îndreptarea lucrurilor cu privire la legalizarea activității Oastei Domnului în cadrul Bisericii și a statutelor ei, - timp de doi ani de zile am întreprins stăruitoare demersuri la București, atât la Patriarhie cât și la Departamentul Cultelor - pentru normalizarea acestei stări de lucruri. Ceream găsirea unei forme legale, oricât de restrânse, pentru satisfacerea oricât de redusă a trebuințelor spirituale a acestor fii ai Bisericii, în limitele noului ei statut de organizare și funcționare.

În cursul acestei perioade am fost de câteva ori în audiență atât la P.F. Patriarh Justinian cât și la domnul director al Departamentului Cultelor, cu memorii explicative, - acceptând fără nici o condiție prealabilă orice soluție corespunzătoare.

Însă tocmai când speram că am ajuns la încununarea eforturilor noastre, - ne-am pomenit dintr-o dată cu arestarea și cu judecata, în loturi pe țară și pe regiuni, a unui mare număr dintre noi, membrii Oastei Domnului.

Era la începutul anului 1959.

Personal fiind considerat conducător, am fost condamnat atunci la 16 ani muncă silnică, 10 ani interdicție și confiscarea întregii averi personale. Aveam o modestă casă familiară construită de mine și familia mea (compusă din părinți, soție și trei copii).

Mi-a fost confiscată în întregime nu numai casa, cu toate obiectele din ea, bunuri ale întregii familii, - dar chiar și suma de zece mii de lei pe care abia îi împrumutasem spre a-mi plăti o datorie familiară. Toate acestea fiind considerate ca aparținându-mi exclusiv mie și nu familiei mele, - au rămas confiscate în întregime.

Toate acțiunile repetate ale soției și copiilor mei pentru a li se recunoaște și înapoia partea lor din aceste bunuri confiscate, au fost respinse la rând ca nefondate de către tribunalul din Cluj, - după doi ani de termene și dezbateri. La fel a fost respins și un memoriu înaintat în 1966 de către familia mea la Consiliul de Stat. Până în ziua de astăzi, situația se menține aceeași - și nu ni s-a mai înapoiat familiei nimic, deși eu am fost eliberat prin decretul de grațiere din 1964.

Astăzi, după aproape 6 ani de la eliberarea noastră din închisori, situația multor grupări ale Oastei Domnului din țară prezintă serioase îngrijorări. În timpul îndelungat al feluritelor frământări prin care trecuseră ostașii Domnului, lipsiți de apropierea caldă și înțelegătoare a Bisericii și lăsați în voia vânturilor sectare, în unele locuri se încetățenise o explicabilă atitudine de rezervă, - aproape indiferentă, - față de Biserică. Și de ferire față de preoți. De subapreciere și chiar uitare a îndatoririlor față de autoritatea Bisericii. De o limitare aproape exclusiv la adunările asociației. Și chiar de o apropiere de sentimente sectare.

Sectele, exploatând condițiile precare în care se găsea Oastea Domnului, au reușit să strecoare în multe locuri derută și discuții aprinse care amenințau cu rupturi dureroase.

Constatarea acestora mi-au umplut sufletul de o mare îngrijorare și durere. Viitorul nu promitea nimic bun. Un asalt general sectar se contura în toate părțile și primejdia unei masive treceri de suflete și grupări la acestea, m-a făcut să iau o atitudine îndârjită împotriva rătăcirilor de la credința noastră și a dezmembrării Oastei Domnului prin aceste treceri.

Fiind cunoscut majorității grupărilor Oastei Domnului, prin îndelungata mea activitate publicistică - speram să pot ajuta la aplanarea neînțelegerilor cu privire la credință și la aducerea lor în ascultarea Bisericii. Precum și la formarea unei orientări clare în îndeplinirea față de Stăpânire a îndatoririlor de conștiință și muncă.

Am trecut atunci printr-un greu examen interior: Să respect dispozițiile de interzicere a deplasării mele de la domiciliu, așa cum mi se pusese în vedere, nemaiinteresându-mă deci în nici un fel de soarta acestor grupări și a întregii Lucrări a Oastei Domnului. - Ori, căutând salvarea fraților mei, să-mi risc situația personală și libertatea mea.

Am considerat că salvarea acestor grupări este mai importantă, - și am riscat propria mea libertate.

În cursul anilor 1968-1969, solicitat stăruitor de către unele din grupările Oastei Domnului din țară, care aveau astfel de probleme ce puteau fi soluționate numai la fața locului - precum și datorită acelei relaxări a atmosferei în ce privea restricția adunărilor existentă în acei ani, - am renunțat la poziția mea de strictă nedeplasare de la domiciliu acceptând să particip personal unde am fost chemat.

Făcând aceasta, eram deplin convins pe de-o parte că tot ceea ce fac și spun în bunul scop pe care îl urmăream prin aceste deplasări, este binecunoscut și că este apreciat favorabil de către Autoritatea de Stat ca și de cea bisericească. Iar pe de altă parte văzând că nimeni nu ne atrage atenția în vreun fel că aceasta ar fi nepotrivit - am tras singur concluzia că acțiunea aceasta aducătoare de unitate în Biserică și de orientare constructiv-socială a celor între care am mers - este considerată în favorul credinței noastre cât și un aport constructiv la sudura sufletească a poporului.

Am ajutat în acest timp la întărirea în credință a unora și la revenirea altora pe deplin în disciplina Bisericii și a muncii.

Am îndemnat pe mulți să urmeze teologia spre a deveni preoți vrednici.

Am contribuit la spulberarea multor speranțe sectare de a dezbina și atrage suflete și grupări de partea lor.

Am solicitat audiențe la P.S. Sa Episcopul Clujului și P.S. Sa Episcopul Oradei, explicându-le situația, arătându-le dragostea și ascultarea noastră, propunându-le intervenția pentru aranjarea situației noastre în Biserică și cerându-le sfaturi și ajutorul părintesc.

Dar în luna mai 1970, mi s-a pus în vedere oficial tocmai contrariul a ce crezusem eu, interzicându-mi-se categoric sub cea mai aspră sancțiune, orice deplasări de la domiciliu în acest scop.

Am înțeles situația - și m-am conformat.

În luna februarie 1971, mi s-a făcut o nouă percheziție domiciliară. Mi s-a luat Biblia, multe cărți și caiete cu conținut religios.

Fiind dus la Autoritatea Penală, am fost acuzat pentru deplasările făcute în anii 1968-1970 pentru scopul amintit și mi s-au luat declarații asupra acestor deplasări. În prezent se procedează la completarea dosarului meu și probabil voi fi trimis din nou în judecată.

Acum, în țară, toate grupările credincioșilor din fosta Oastea Domnului, - chiar și acelea ce se mai țineau în biserici sub supravegherea preoților și sub denumirea de cerc misionar - sunt interzise sub aplicarea drastică și imediată a unor amenzi mergând până la cinci mii de lei de persoană. Lucrul acesta seamănă pretutindeni panică, durere și sentimente ușor de înțeles. Majoritatea celor amendați sunt oameni simpli, cu familie grea și cu un venit mediu lunar sub o mie de lei. Este lesne de înțeles cum trăiește cu familia sa un astfel de „infractor” până când poate acoperi o datorie de o mie sau două mii de lei, - poate și mai mult.

Este lesne de înțeles apoi și ce ocazie unică au acum sectele autorizate de a atrage la ele pe cei tratați astfel. În multe locuri chiar preoții fiind cei care îi pârăsc pe frați. Cred că nu poate fi un lucru mai dureros ca acesta - pentru o conștiință care simte grija și răspunderea despre care vorbește sf. ap. Pavel la 2 Cor. 11, 28-29.

Aceasta fiind în prezent starea de lucruri, - dacă nu intervine grabnic o ieșire fericită, ce ar putea să aducă viitorul?

În fața acestei mari îngrijorări, ne îndreptăm inima și gândurile cu cea mai din urmă încercare și cu cea mai fiască speranță către Preafericitul și Iubitul Părinte Patriarh care și altădată ne-a arătat o călduroasă înțelegere - și de bunăvoința căruia depinde mult acum buna rezolvare și ieșire din această situație grea și primejdioasă.

Ocazia pe care ați binevoit a mi-o da ca să Vă înfățișez aceste lucruri, - este poate ultima. Tot ce va urma, poate pentru cine știe câți ani și pentru cine știe câte suflete, depinde de clipa asta și de hotărârea pe care o Veți lua, de a interveni sau nu, pentru o rezolvare bună.

Este adevărat, recunoaștem, că ne-am făcut și noi „vinovați” față de dispozițiile care opreau adunările și deplasările noastre. Dar credem că poate fi văzut și înțeles cu ușurință că toate aceste „abateri” le-am săvârșit cu gând bun și că însăși situația în care suntem puși - ca o astfel de activitate să fie socotită drept o infracțiune, - este nenaturală.

Am fost convinși că bunele noastre intenții arătate atât față de Biserică cât și față de Stat ne vor fi apreciate pozitiv, iar Autoritatea convinsă prin fapte de corectitudinea noastră, va găsi până la urmă sigur, mijlocul de a ne autoriza nevinovatele și necesarele noastre satisfacții spirituale, pe care le solicitasem încă demult - și pe care Autoritatea aceasta însăși ni le promisese atunci.

Preafericite și Iubite Părinte Patriarh,

Dacă mai putem fi înțeleși de către Părintele Statului nostru, putem fi redați Bisericii și integrați poporului, ca o forță constructivă îndatorată și recunoscătoare.

S-au luat în anii aceștia neuitați atâtea măsuri bune și s-au găsit atâtea căi luminoase pentru soluționarea multor probleme încurcate și spinoase. Se poate găsi și aici o rezolvare.

Nu spunem că în toate acestea noi n-am fi greșit. Vom fi greșit și noi în multe privințe atât față de Biserică cât și față de Stat, - dar credem din toată inima noastră că Inimile Iubitoare și Mințile Luminate ale Conducătorilor noștri - vor găsi totuși și în problema aceasta înțelegere, iertare și în sfârșit fericita rezolvare.

Înfățișându-Vă sumar și realist cele de mai sus, îndrăznesc a Vă ruga Prea Fericite Părinte Patriarh, ca pe singurul care puteți face acest lucru în chip fericit, să binevoiți a mijloci ajungerea celui de al doilea exemplar anexat aci al acestui memoriu - la cunoștința personală a Domnului Președinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceaușescu, părinte al poporului nostru, - problema aceasta prezentând un vădit aspect care interesează și Conducerea Statului nostru. Îi exprimăm și cu acest prilej totalul nostru atașament și supunerea pe care o datorăm.

Binevoiți, Vă rugăm, a ne sprijini cu acest prilej - și cu un cuvânt cald și părintesc în fața Autorității Celei mai Înalte a poporului nostru.

Mulțumindu-Vă pentru toată bunătatea și înțelegerea pe care ne-ați arătat-o de când Vă cunoaștem, - și promițându-Vă ascultarea și prețuirea noastră fiască și recunoscătoare,

rămân supus și îndatorat

Sărutându-Vă Dreapta

La 20 martie 1971

Traian Dorz

În tot acest timp, în țară Lucrarea Oastei mergea înainte cu tot mai multă putere. Duhul Domnului a lucrat cu putere asupra tuturor celor cu cugetul curat și cu inima smerită, astfel că înțelepciunea sănătoasă le-a luminat ochii sufletești asupra primejdiei care ne pândea atât de viclean și care încă stăruia în calea multora. Tot mai mulți frați au înțeles - și toate adunările frățești începură din nou să fie locuri de bucurie și putere, nu de certuri și de întristări.

Adunările tulburate începură să se refacă: în locul fraților pierduți și plecați veniră alte suflete noi. În locul adunărilor pierdute de tot - s-a aprins focul sfânt în alte locuri. Luară ființă mari adunări noi în localități unde nu mai fuseseră frați niciodată. Într-adevăr cum spune meditația din poezia de mai jos:

Viitoare valuri vor porni curând

locul celor stinse mai frumos luând,

frontul celor care moartea i-a învins

alții or să-l umple larg și necuprins.

Viitoare ramuri vor ieși cu-avânt

să-ntregească locul celor ce s-au frânt,

trunchiul e puternic, mustul e curat

alte crengi vor umple golul azi uscat!

Viitoare lanuri vor luci curând

cu belșug de roade câmpul gol umplând.

- Dumnezeu nu pierde dacă-L veți lăsa

are El o mie locul să vi-l ia.

Dar încercările nu aveau să sfârșească de tot. Dacă vremile se mai schimbaseră puțin - și acum nu se mai puteau trimite frații la închisoare și nici nu mai erau zdrobiți în bătăi când erau găsiți în rugăciune sau citirea Bibliei, - forma prigonirii era schimbată, dar rămăsese totuși.

Acum începură să se aplice amenzi grele tuturor celor ce erau aflați în adunări.

Din 1968 începură astfel pe rând să fie amendați frații cu sume care mergeau de la 100 până la 5.000 de lei de persoană. Aplicarea amenzii depindea de bunul plac și de inima celui care o aplica.

Decretul pe baza căruia sunt aplicate aceste amenzi este acela care vizează numai pe răufăcători, pe huligani, pe paraziții și tulburătorii societății. Și pe alții de felul acestora.

Chitanțele date fraților pentru încasarea amenzii motivează această amendă că ea s-a făcut pentru „tulburarea ordinii publice” - pentru că frații cântaseră închiși în casă...

Pentru „parazitism”, - pentru că erau la adunare în timpul liber sau al sărbătorii - și nu erau la muncă.

Pentru „vagabondaj” - fiindcă erau găsiți în alte localități pentru cercetarea frățească...

Era vădit abuzul ce se făcea.

Unii frați au făcut contestație la Parchetul Tribunalului respectiv - și li s-a anulat sau li s-a redus amenda. Altora li s-a majorat.

Cei mai mulți însă n-au mai protestat întru nimic. Au înțeles că trebuie să sufere pentru Domnul - și-au plecat capul și au dat tuturor ceea ce li s-a cerut, încredințați fiind că paguba aceasta din pricina Domnului, este un adevărat câștig.

Ne-am bucurat nespus de mult de felul duhovnicesc în care frații din multe părți au privit aceste amenzi din pricina credinței lor față de Domnul Isus și a dragostei lor față de frați.

Au fost adunări întregi care au fost condamnate de câte 2 și 3 ori la rând, fiindcă după prima amendă ei n-au încetat să se adune.

Astfel au fost amendate adunările din Pechea - Galați, Buciumi - Sălaj, Podoleni - Neamț, Plopi - Bacău, Stroiești - Marginea, Volovăț - Suceava... Și multe altele - cu amenzi mari de la o mie de lei în sus de persoană.

Au fost și locuri unde pe surori le-au îngăduit ca un favor, două la o mie de lei.

Au fost amendați chiar bătrâni de peste 80 de ani, care au fost găsiți la adunare, cum a fost Vicovan Gheorghe din Volovăț de 88 de ani.

Din adunarea de la Volovăț s-au încasat pe loc 9.000 de lei.

La Corocăiești frații au plătit amenzi în jur de 30 de mii de lei.

În Vatra Dornei tot cam 30 de mii de lei.

În Cașvana, Vicovul de Jos, Dornești și Bâlca - la fel. Și tot așa în multe alte părți din toată țara.

Abuzurile unor autorități locale mergeau până acolo că și dacă erau întâlniți frații mergând pe drum împreună 2-3, erau amendați. Și dacă erau găsiți la căpătâiul unui bolnav. Și dacă își vizitau rudeniile... Așa s-a petrecut la Plopeni, la Stirbați...

Au fost amendați chiar și în biserică, cum s-a petrecut la Ogești în Bihor...

Nici măcar cu ocazia nunților și a înmormântărilor frații nu aveau voie să cânte vreo cântare sau să citească din Biblie.

Cu ocazia unor nunți la Sf. Ilie - Suceava și la Marginea, - autoritățile comunale le-au pus în vedere fraților să nu îndrăznească să cânte sau să vorbească la nuntă - ci doar să stea la masă în tăcere și atât.

Și doar era nuntă, cu autorizație.

În unele dintre aceste cazuri, au fost și primari și preoți, oameni mai luminați de Dumnezeu care își dădeau seama ce abuzuri și nedreptăți sunt aceste violențe față de acești oameni pașnici și credincioși - și au intervenit pentru îndreptarea lucrurilor.

Frații vorbeau cu bucurie și cu respect despre acești preoți și primari care au intervenit pentru ei. Au fost chiar primari care le-au dat voie fraților să facă nunta în sala Căminului Cultural din comună... Era o bucurie de nedescris să vezi pe toți pereții Căminului Cultural numai tablouri și icoane cu Mântuitorul Isus Hristos precum și versete biblice scrise cu litere mari și puse în vederea tuturor. Deasupra porții, în loc de Bine ați venit - era scris cu litere mari pe o tablă cât poarta, scumpul nostru salut de întâlnire și despărțire: - „Slăvit să fie Domnul!”.

Prin Ardeal, în Hunedoara, Bihor, Arad, Cluj - și până în Banat sau Maramureș, Lucrarea Domnului mergea cu biruință și bucurie având aceeași înfățișare ca și în celelalte părți din țară. Același duh lucra în toți, aceeași creștere - și aceeași orientare. Și peste toate aceste părți era ca o primăvară împrospătătoare și vie când toate cele trecute prin îngheț sau prin pârjol, - se refac și se vindecă.

Numai în locurile unde mai stăruia vechiul duh pustiitor, lucrurile erau tot pustii și bolnave.

Peste Sibiu stăruie mereu aceeași uscăciune și răceală.

Peste Săsciori, Sighișoara, Făgăraș - și toate împrejurimile acestora unde ursul, duhul falselor încredințări este încă puternic, - totul este rupt, izolat, aproape mort. În chiar mijlocul țării, în chiar locurile cele mai vii altădată, mai pline de putere și mai scumpe pentru noi, - acest duh de fiară rea și nimicitoare și-a înfipt ghearele și colții în trupul Oastei și în duhul ei, sugrumându-și prada cu neînduplecată și vicleană patimă.

O, Dumnezeul nostru, Tu Cel a căruia este această Lucrare vie și scumpă a Oastei, Cel care a sădit via aceasta aici și care a rânduit-o să aducă aici roadele mântuitoare pentru care ai născut-o, - Te rugăm ia seama la toată pustiirea pe care a făcut-o în această vie a Ta, fiara asta vicleană și fățarnică. Scoală-Te Doamne împotriva nimicitorului și-Ți izbăvește via Ta. Vindecă-i ranele ei, drege-i spărturile și refă-i iarăși numărul, frumusețea și roadele ei de altădată!

În Simeria fr. Cornel, împreună cu preotul înțelegător, alcătuise un cor bisericesc pe patru voci. O lucrare de atâta frumusețe se făcea acolo încât marea biserică era neîncăpătoare și mulțimea era silită să asculte și de pe afară.

La Sărbătorile Mari se alcătuiau corale și petreceri duhovnicești presărate cu predici și declamări înălțătoare. Astfel că aici Lucrarea Domnului a câștigat un atât de mare număr de suflete încât orice sală era neîncăpătoare pentru adunări.

La Cărpiniș, unde Domnul le-a trimis un preot plin de o înflăcărare unică pentru Biserica vie și pentru Evanghelia fierbinte, - s-a făcut o mișcare ca pe vremea primilor creștini. S-a ajuns până acolo că hora n-a mai putut avea loc din pricină că toți tinerii mergeau la adunările Oastei. S-au văzut mame care doreau să-și trimită fetele la petreceri, dar ele își luau mamele de mână - și mergeau împreună la adunarea Oastei din biserică.

Preotul a fost chemat atât de autoritățile bisericești cât și de celelalte... Mustrat, amenințat, sfătuit să nu mai facă astfel de agitație în mijlocul poporului, - dar el plin de îndrăzneală și de Duh Sfânt, a răspuns foarte frumos, înțelept, cuviincios dar hotărât, că tocmai aceasta este slujba lui, de a fi un ostaș al lui Hristos, de a fi un trezitor de suflete, de a fi un îndrumător spre mântuire, care are răspundere în fața lui Dumnezeu pentru slujba aceasta și pentru sufletele care i-au fost date spre păstorire.

La fel au avut de suferit frații Cornel, Traian, Valer, Roman, Oprean și alții, amenzi, percheziții, amenințări...

Dar harul lui Dumnezeu i-a întărit și nici unii dintre frații sau dintre surorile care au trecut prin încercare, nu s-au lepădat de Domnul ci au ieșit din acestea și mai întăriți duhovnicește.

Dar nu numai un singur preot ci și încă mulți alții își împlinesc în județele Hunedoarei și a Caraș Severinului, - astfel de lucrări fericite cu frații din Oastea Domnului și printre ei!

Prin toată țara Hațegului, până la Petroșani sau Caransebeș sunt multe astfel de localități unde preoți binecuvântați și plini de puterea Duhului Sfânt duc o lucrare fericită și vie împreună cu frații, prin toate satele și comunele unde i-a ridicat Dumnezeu.

E o adevărată minune să vezi cum turma de păstori, clerici și laici se întrec și se ajută la aceeași minunată lucrare vie și slăvită de înnoire duhovnicească prin Biserică și în ea. Aceste biserici totdeauna pline și acești preoți totdeauna ascultați și iubiți, ar putea fi o pildă fericită pentru toți. Ar putea să vadă oricine ce fericită este o astfel de colaborare între Biserică și Oastea Domnului. Prin toate aceste părți nu există deloc sau aproape deloc nici o infiltrație sectară.

În județul Caraș Severin sunt o seamă de adunări ale Oastei chiar și în comunele de ucraineni și sârbi. Avem între ei frați atât de minunați care au tradus cântările Oastei în limbile sârbă și ucraineană și le cântă atât de minunat în bisericile lor.

Așa pătrunde duhul Oastei, așa lucrează el de minunat oriunde este primit și ascultat cu dragoste, fie între români, fie între frații din alte naționalități.

O, de ar lua aminte toți cei cu posturi și cu datorii de răspundere, - la acest adevăr, acum până încă nu-i prea târziu. Până încă nu s-a compromis și nu s-a nimicit cu totul suflul din care s-ar putea aprinde focul salvator și sămânța de viață și de vindecare. Până când încă nu s-a pierdut ultimul prilej și ultima speranță. Până când cangrena nimicitoare n-a cuprins încă tot trupul Bisericii!

Iarăși avertizăm că s-ar putea ca mâine, adică nu după mulți ani de nepăsare, - să fie prea târziu.

Au trecut astfel cinci luni de la anchetarea mea din februarie de la Oradea.

Din multe părți de prin țară am aflat că frați și surori fuseseră chemați să dea declarații și amănunte despre mine, despre lucrarea care o făcusem în mijlocul lor și despre felul în care m-am comportat.

Era adevărat deci că se strâng dovezi împotriva mea spre a-mi completa dosarul.

Facă-se voia Domnului. Sunt gata pentru orice.

În luna august milițeanul din comună îmi comunică să mă prezint din nou imediat la Securitatea din Oradea.

Iarăși am plecat cu traista pregătită gata și să rămân acolo.

Și iarăși am mers întâi în fața lui Isus Cel Răstignit din biserica de peste drum - unde mi-am încredințat din nou și fierbinte soarta mea și a Lucrării Domnului - în Mâinile Dumnezeului meu Iubitor și Puternic.

Acolo am întâlnit pe încă un frate care fusese amendat și i se confiscase un magnetofon. Era chemat să se prezinte să-și ia lucrurile confiscate.

Fratele era mai începător - și se apropia mai cu teamă.

L-am îmbărbătat cât am putut, apoi am mers din nou în fața lor.

Nu mai era maiorul inteligent și corect cu care avusesem a face rândul trecut, ci un altul, era căpitanul care părea ajutorul său. Un om mai dur și mai puțin inteligent.

- Iar ai venit cu bagajul? - zise el aspru uitându-se supărat și batjocoritor la mine.

- La dv. e bine să nu vină omul decât așa!

- Dar bine, n-ai înțeles că acum este altfel?

- Poate că este altfel. Dar se poate ușor să se schimbe felul acesta de la o zi până la alta. Cred că nu deranjează pe nimeni că am venit așa.

- Ți-am cercetat toate cărțile și manuscrisele care le ai aici la noi. Nu ți-am găsit în ele deocamdată nici o vină. Unele vei putea să le iei - dar altele în cel mai bun caz vor merge la foc. Ești de acord?

- Pot să nu fiu?

- De ce nu te ocupi d-ta cu ceva serios? De ce nu-ți iei un serviciu ci te ocupi cu prostiile astea depășite?

- Cine mă mai angajează pe mine acum într-un serviciu, la vârsta asta, bătrân și bolnav?

- Am putea interveni să fii angajat aici la revista Familia - de exemplu. De ce nu vrei să scrii poezii patriotice, sociale, politice? Ai câștiga mii de lei.

- N-am talent pentru asta. Eu m-am format numai pentru genul în care scriu.

- D-ta, om inteligent și talentat, ar trebui să lucrezi în alt fel decât cu sapa. Cât câștigi d-ta muncind la sapă?

- Doi-trei lei pe zi, două kg. de grâu, două de porumb - și cam atât. Mai muncesc câteodată și cu niște dulgheri.

- Și-ți ajunge asta?

- Ajunge!

- Am crezut că ești mai inteligent decât ceilalți, dar văd că ești tot așa și d-ta ca ei. Între toți credincioșii pe care i-am anchetat, n-am găsit nici unul puțin mai cult. Toți sunt niște prostănaci care nu știu nici să vorbească, cum era unul chiar azi... Nu știa nici ce contigent este și nici măcar cum îi cheamă pe copiii lui...

Și râdea cu hohote. Mai venise încă unul în birou. Și râdea și acesta.

- Vedeți domnule, - i-am răspuns eu uitându-mă în ochii lui, cu o privire în care era și mustrare și durere, - vedeți domnule ce groază ați băgat în oameni? Vă închipuiți dv. că omul acela nu știa ce contigent este și cum îi cheamă copiii? Dar așa groază ați băgat în lume că numai când aude omul despre dv. se pierde de tot. - Și nu știe nici ce să vorbească.

Atunci probabil că i-a fost rușine de râsul lui și n-a mai râs. Râsul i s-a crispat dintr-o dată devenind un rânjet încurcat.

- Bine, te privește! Dar vei mai vedea d-ta. Acum iată-ți cărțile care ți se înapoiază, iar restul aruncă-le colo în soba aia. Le voi da foc în fața d-tale, ca să știi care va fi soarta tuturor lucrărilor pe care le faci. Stai zi și noapte și scrii la prostii cu care apoi zăpăcești mințile oamenilor și nu le dai pace să-și vadă de treabă.

Ei ce zici despre ce ți-am propus? Te angajezi să scrii?

- Rămân deocamdată la sapă!

- Vom mai avea noi grijă de d-ta! Ia-ți astea de aici și pleacă! Gata!

- Să trăiți!

Slavă veșnică Ție Domnul meu Puternic, - am strigat cu lacrimi, îngenunchind în fața lui Isus Cel Răstignit din biserica de peste drum, îndată după ieșirea mea pe poarta lor. Îți mulțumesc Ție care și de data asta ai fost cu mine, dăruindu-mi izbăvire și biruință. Ferice de oricine rămâne alipit de Tine și se încrede în Tine. Slavă veșnică Ție!

Am continuat să fiu supravegheat îndeaproape. Veneau frați pe la mine și îmi spuneau că încă se strâng prin țară declarații și informații despre mine.

Am mai mers totuși ici-colo și eu, dar mai cu grijă.

Tot timpul liber îl foloseam însă la scris. Atunci am lucrat Cărarea Tinereții Curate, Scumpele noastre surori, Pe genunchii lui Isus, Leagănul de Aur, Țara Minunată, Hristos Comoara Bibliei, Cântări de Drum, Cântări de Sus...

Astfel a trecut anul 1971 și câtva din 1972.

La începutul lunii martie 1972 m-am pomenit cu o chemare la protopopiatul Beiuș să fiu în ziua de 14 martie acolo. Episcopul de la Oradea are să-mi comunice o veste. Era un episcop nou, despre care auzisem multe lucruri bune.

M-am bucurat de această ocazie. Voi căuta să le înfățișez din nou cu toată durerea situația în care ne găsim și să le pun pe inimă marea răspundere pe care o au pentru soarta Bisericii amenințată pe de-o parte de rătăcirile și dezbinările care devin tot mai amenințătoare din zi în zi, iar pe de altă parte de decăderea și necredința care crește la fel.

E poate ultimul moment când se mai poate face ceva pentru salvarea din această situație, pentru oprirea prăbușirii, pentru reînviorarea vieții ei duhovnicești.

În ziua fixată, când intram în biroul protopopului mă așteptau amândoi, episcopul și protopopul. Ca din întâmplare însă a venit îndată acolo și inspectorul cultelor de la Oradea. S-a așezat și dânsul pe al patrulea scaun.

- Frate Dorz, - începu episcopul, - eu te cunosc pe d-ta de mult. Sunt de naștere de pe lângă Săsciori și eram student teolog când prin 1945-1946 veneai d-ta pe acolo împreună cu Marini. Deci suntem oarecum cunoștințe mai vechi.

Te-am chemat să-ți comunic că Prea Fericitul Patriarh Justinian mi-a încredințat să-ți spun că vrea să stea de vorbă cu d-ta, în problema Oastei Domnului. D-ta urmează să-i scrii la Patriarhie, cerând să-ți fixeze o zi de audiență pentru această convorbire. Asta este prima chestiune.

A doua, am vrut să te cunosc și eu fiindcă am auzit despre tot ce ai avut de întâmpinat din cauza activității d-tale, aș vrea să te sfătuiesc să te încadrezi și d-ta și să-i sfătuiești și pe cei din Oastea Domnului ca să se încadreze mai deplin în activitatea și în viața Bisericii noastre. De ce dv. să lucrați separați de noi preoții!

- Prea Sfințite Părinte Episcop, - i-am răspuns, - Vă mulțumesc respectuos pentru bunăvoința pe care ne-o acordați, dar cred că nu este greu să se constate că noi ne-am dat demult și ne dăm toate străduințele să ne îndeplinim din îndemnul conștiinței datoria de credință și de ascultare față de Biserică. Dar n-am fost și nu suntem înțeleși.

În loc să fim priviți cu dragoste și cu încredere - suntem mereu respinși și suspectați. Am rămas în multe părți doar noi cei care mai mergem la biserică și o sprijinim în tot ce are nevoie. - Și cu toate acestea suntem priviți ca niște vrăjmași sau în cel mai bun caz, ca niște înstrăinați de ea. De ce?

- Ei, acuma te duci la Patriarhie - zise batjocoritor inspectorul. Și acolo între voi „cei mari”, la nivelul înalt - veți tranșa problema. Ne veți scăpa astfel și pe noi de neplăcerile pe care le avem mereu din pricina dv.

- Credem că noi nu am dat niciodată ocazie la neplăceri.

- Ehei câte ne produceți! Și mai ales d-ta. Că nu vrei să te cumințești odată și să te lași de activitatea asta provocatoare. Nu ți-a ajuns? Mai vrei? S-ar putea să mai primești!

Te sfătuiesc și eu să te liniștești! Ai acum ocazia să stai de vorbă cu Patriarhul. Dacă nici de el nu vei vrea să asculți, ce să se mai încerce cu d-ta?

- Frate Dorz, - interveni împăciuitor episcopul, - te sfătuiesc și eu părintește să faci totul ca atât autoritatea bisericească cât și autoritatea de stat să-și schimbe părerea pe care o au acum despre d-ta. Dă dovadă de ascultare - și nu te mai tot ocupa d-ta de problemele credincioșilor și ale Bisericii. Are cine să se ocupe de astea!

D-ta încadrează-te frumos în viața parohiei de acolo și fii și d-ta ca și ceilalți credincioși din biserica satului dv. Acum vremurile s-au schimbat și lucrurile sunt altfel.

Așa că astea am avut să ți le spun. Deci îi scrii Prea Fericitului cerând audiența!

- Dar cum să fac Preasfințite? Să scriu direct Prea Fericitului?

- Nu, îi scrii și mi-o trimiți mie. Voi însoți și eu scrisoarea d-tale cu câteva rânduri către Patriarhul.

- Vă mulțumesc. Sărut dreapta. Să trăiți!

Și am ieșit.

În ziua următoare duceam la protopopiat două scrisori cu același plic, pentru a fi trimise la episcop. Una către episcop, care suna așa:

Prea Sfințite Episcop

Adânc recunoscător față de bunăvoința părintească pe care mi-ați arătat-o și cu care ați îmbrățișat gândul unei bune rezolvări a problemei noastre, - cu supunere fiască - Vă sărutăm Dreapta.

După cum ați binevoit a ne sfătui în scurta stare de vorbă, iată mă grăbesc să Vă înaintez respectuoasa noastră mulțumire și solicitare către Prea Fericitul nostru Părinte Patriarh.

Simțindu-Vă căldura și bunăvoința inimii cu care ne-ați îmbrățișat de la început cauza noastră, îndrăznim a Vă solicita și ajutorul Prea Sfinției Voastre pentru buna și adevărata soluționare a problemei Oastei Domnului inițiate de părinteasca grijă pentru pacea și folosul Bisericii, - a Părintelui Patriarh Justinian.

Este evident că în lume au loc transformări uriașe și că se impune deci în multe privințe o oarecare corectare a opticii sub care sunt privite lucrurile. În toate domeniile se întreprind căi noi, se caută metode îmbunătățite, se încearcă soluții adecvate pentru stăvilirea poluării morale și pentru însănătoșirea climatului vital...

Este tot așa de evident că suntem în fața și în faza unei puternice ofensive de răcire și rătăcire de la credință. Aceasta ne atacă necruțător și cu arme mereu noi și perfecționate. Și pentru că - practic și eficient - în Biserică nu se întreprinde nimic împotriva dezintegrării credinței, ci se menține doar o rutină acum insuficientă - suntem mereu în pierdere.

Marile biserici - surori, fac în privința asta nespus mai mult inițiind chiar metode cândva respinse, dar care acum înțelept diriguite, dau roadele cele mai surprinzătoare și fericite.

În privința asta voluntariatul duhovnicesc și misionarismul laic al Oastei Domnului, cu toată zestrea și experiența duhovnicească a acestei fiice spirituale a Bisericii noastre, - ar fi una dintre cele dintâi și mai importante surse de înviorare și de izbândă a luptei Bisericii împotriva rătăcirilor de la credință și a relelor din societate.

Oastea Domnului este o forță duhovnicească de cea mai mare valoare și importanță. Biserica ar putea-o folosi nu numai pentru apărare - ci chiar și pentru atac.

Dar Biserica a abandonat-o și s-a lepădat de ea ca de o povară neplăcută, învinuind-o că este o primejdie pentru ea. Și în felul acesta continuă s-o privească și azi cu silă și cu ostilitate. Cu toate dovezile de credincioșie și dragoste cu care i-a răspuns continuu Oastea și ostașii.

Noi însă dorim să avertizăm din nou asupra acestor două mari pericole care amenință Biserica și credința noastră: rătăcirile sectare și decăderea morală în necredință.

Dorim din tot sufletul să înștiințăm asupra acestora, spre a se întreprinde din vreme ceva corespunzător și eficient, spre a nu se ajunge la dezastru.

Desigur Prea Sfinția Voastră cunoașteți nespus mai bine situația. Dar nu-i greu să vadă oricine că dacă nu se vor schimba anumite atitudini și nu se vor adopta anumite metode, în curând regretele se vor trezi prea târziu și constatările amare nu vor mai putea salva nimic. Când inamicul vine împotriva mea cu arme perfecționate - eu nu pot merge sau nu pot sta înaintea lui tot numai cu arcul strămoșesc.

Desigur decizia nu poate veni decât de la forul suprem, dar la găsirea unei soluții mai eficiente și mai grabnice, este nevoie de aportul fiecăruia care este în măsură și în drept să-l dea. Trebuie o inițiativă viguroasă - și orice ochi realist și orice conștiință trează are datoria să se asocieze și să ajute cu ce poate - la realizarea ei.

În timpul inundațiilor din anii trecuți, - ne aducem aminte ce unit era poporul nostru cu conducătorii săi. Ce valoroasă era orice inițiativă care ar fi ajutat atunci la oprirea prăpădului, - de la oricine ar fi venit această inițiativă!

Sufletește acum, situația nu apare mai bună. Deci nu-i vremea oare ca să se ia toate măsurile pentru localizarea inundației de rătăciri sau a incendiului de decădere, - până când încă n-a cuprins totul? Și până când pierderile nu sunt ireparabile?

Cerându-Vă iertare pentru eventuala întristare produsă prin cele de mai sus, rămân cu smerenie și speranță Sărutându-Vă Dreapta

Mizieș la 15 martie 1972

Traian Dorz

Și acum iată textul celeilalte scrisori:

Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian,

Cu adâncă emoție și recunoștință am aflat prin înalta bunăvoință a P.S. Sale părintelui episcop Vasile al Oradei despre binevoitorul interes părintesc pe care ni l-ați arătat din nou, precum și de calda iubire și grijă cu care doriți în sfârșit, o rezolvare fericită a problemei frățietății noastre ortodoxe Oastea Domnului, - problemă care de zeci de ani frământă atât de dureros viața noastră bisericească. Și ține în întristare și izolare un atât de mare număr de sufletele acelora care se doresc a fi chiar dintre cei mai conștiincioși și mai atașați fii ai Bisericii și a credinței noastre bune și străbune.

Prea Fericit Părinte Patriarh, dorim să Vă exprimăm din nou adânca noastră recunoștință pentru acest fericit gând pe care totdeauna am simțit că l-ați purtat cu o îndurerată iubire și răbdare în părinteasca inimă, așteptând cu nădejde un bun prilej pentru realizarea lui.

În timpul anilor binecuvântați pe care Pronia Cerească Vi i-a hărăzit - și pe care Vi-i dorim din tot sufletul nostru încă mulți și fericiți - și în locul în care Voia Sfântă a Marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos V-a așezat la cârma Bisericii Sale, - ați găsit cu înțelepciune prilejul și modul potrivit pentru o fericită rezolvare a fiecărei probleme din mulțimea celor care se impuneau cu stringență pentru viața Bisericii, în acest timp istoric când corabia ei sfântă a avut de străbătut unele etape atât de frământate din plutirea ei spre țelul ceresc.

A mai rămas această îndurerată problemă ca un anacronism prea întârziat, ocolită prea mult - și care constituie o permanentă sursă de întristare și suspiciuni, tocmai acum când toți fiii Bisericii și ai poporului nostru avem cea mai mare nevoie să fim o inimă și un gând.

Eu, desigur nu pot vorbi acum decât în numele meu personal, - dar știu că toată mulțimea acelora care au făcut parte ca și mine din această frățietate ortodoxă Oastea Domnului, gândesc și ei și simt la fel cu mine. Din partea lor sunt bine încredințat că nu va exista nici un fel de greutate în a primi și urma soluția pe care veți găsi-o și care va fi cea mai bună și mai potrivită.

Dacă Veți binevoi să ne fixați o zi de audiență în care să Vă putem asigura și verbal de totala noastră bună credință - și să Vă putem înfățișa personal mărturia acestor profunde sentimente precum și eventualele răspunsuri necesare la o mai cuprinzătoare limpezire a acestei situații - am fi desigur nespus de fericiți și recunoscători.

În speranța comunicării acestei părintești și binevoitoare hotărâri, - asigurându-Vă încă o dată de sincera și deplina noastră bună credință, rămân cu fiască supunere sărutând Dreapta

La 15 martie 1972

Traian Dorz.

Specificasem intenționat în scrisoare că nu pot vorbi decât în numele meu personal, anume spre a nu mai atrage pe nimeni din nou în problema aceasta. Să sufăr singur dacă va trebuit suferit iarăși. Singur voi putea suporta mai ușor și desigur se va simplifica mai mult totul.

După opt luni de la trimiterea acestei scrisori, am fost chemat la Oradea, la episcopie, pentru o nouă stare de vorbă cu episcopul. Era în noiembrie 1972.

- Te-am chemat, - mi-a spus Prea Sfințitul, - spre a-ți comunica răspunsul Prea Fericitului Patriarh și al Sf. Sinod, la scrisoarea d-tale din martie.

Fiindcă d-ta ai spus că nu poți vorbi în numele Oastei Domnului ci numai în numele d-tale personal, - nu ți s-a putut acorda audiență, fiindcă instituțiile nu stau de vorbă cu persoane particulare în probleme care le depășesc.

Am fost chemat eu și mi s-a spus să stau de vorbă cu d-ta și să vedem care ar fi propunerile d-tale pentru rezolvarea problemei. Cum crezi d-ta că s-ar putea găsi cea mai bună soluție, în condițiile și posibilitățile de acum?

Atunci m-am gândit la trei lucruri:

1. - Să putem influența și controla hotărârile bisericești locale.

2. - Să putem obține adunarea frățească în biserici.

3. - Să putem introduce cântarea Oastei în biserici.

Și am răspuns:

- Desigur că în fața asaltului de toate felurile împotriva Bisericii, trebuie neapărat făcut ceva eficient, ceva hotărât, ceva împlinitor.

Curentele străine ne atacă prin trei mijloace: Misionarismul laic, adunările de evanghelizare și cântarea religioasă.

Cu aceste trei mijloace putem și noi să le oprim înaintarea lor.

(Întâi misionarismul:)

Să se permită ca în orice parohie frații noștri să fie aleși în consiliile parohiale și să li se dea posibilitatea de a influența duhovnicește bunul mers al vieții și treburilor parohiale. În felul acesta s-ar întări colaborarea dintre Biserică și Oaste, iar frații ostași ar putea ajuta practic și rodnic la reușita tuturor acțiunilor folositoare și necesare în viața duhovnicească a oamenilor.

(Apoi adunarea:)

Să se permită ca în după amiezile de duminici și sărbători să poată avea loc în biserici în cadrul slujbelor de seara - sau în locul acestora unde nu-i preot, - ca să se țină un program religios, cu colaborarea credincioșilor parohiei, în care pe lângă citirea din cărțile bisericești să se poată lua cuvânt de către unii din cei prezenți, pe marginea celor citite. Să se poată declama, cânta sau rosti scurte vorbiri de zidire sufletească, alcătuindu-se astfel atrăgătoare programe duhovnicești pentru petrecerea credincioșilor.

În felul acesta oamenii ar fi atrași de pe drumuri în Biserică și feriți de cele două mari primejdii care bântuie mai ales în aceste după amiezi de sărbători: primejdia atracțiilor spre diferite adunări străine de credința noastră, care se țin cel mai adesea atunci, - și primejdia decăderii în patimile și păcatele alcoolismului, a jocurilor de noroc și a atâtor altor mijloace pierzătoare care atunci fac cel mai mult prăpăd în suflete, în familii, în societate.

(Apoi cântarea:)

Să se permită apoi ca în pauzele slujbelor religioase din biserici, să se cânte și diferite cântări laic religioase îndrăgite de popor, potrivite în conținutul lor cu doctrina Bisericii,

- cum ar fi cele ale Oastei Domnului.

În felul acesta s-ar putea iniția și cântarea în comun în biserici, acolo unde încă nu s-a introdus, - fiindcă aceste cântări sunt atractive și antrenante.

Iar unde cântarea în comun este introdusă în biserici, - aceste cântări sunt un stimulent plăcut și un divertisment dorit în așa fel că acțiunea cântării în comun nu obosește niciodată, ci este ținută mereu plină de prospețime și de bucurie.

Acolo unde aceste inițiative au avut loc, nici nu se mai pune problema sectară. Viața parohială înflorește și toate acțiunile folositoare capătă repede viață, fiindcă toate energiile sufletești sunt captate și îndrumate constructiv.

Numai dragostea și unitatea izvorâte din trăirea și umblarea cu Hristos, au făcut și fac adevărate minuni. Fără acestea totul ajunge foarte curând la îngheț și la nimicire.

După părerea noastră Prea Sfințite, acestea sunt minimum condițiilor neapărat necesare pentru oprirea pustiirii sufletești care amenință viața creștinilor noștri prin dezbinarea în rătăcirile de la credință și prin decăderea în imortalitate. Și singurele mijloace prin care se poate reface și înviora viața duhovnicească a parohiilor!

În timpul când eu spuneam aceste lucruri, episcopul și le scria pe rând pe hârtia din fața sa. Când am terminat îmi spuse:

- Bine. Eu am notat tot ce ai propus și voi înfățișa aceste lucruri printr-un referat Sf. Sinod.

Acum să-ți spun și asta, că Sf. Sinod plănuiește apariția unui catehism bisericesc, iar în fruntea comisiei de redactare a acestui catehism am fost numit eu.

Aș putea propune ca la sfârșitul acestei cărți să fie introduse un număr de cântări religioase să zicem din ale Oastei Domnului (dar bineînțeles fără a se menționa numele Oastei) - cântări pe care Sf. Sinod le-ar găsi potrivite cu dogma Bisericii. Și care să fie recomandate apoi a se cânta în anumite momente ale slujbelor religioase din biserici... priceasnă, miruire, anaforă, - etc.

Pentru aceasta te-aș ruga pe d-ta să-mi alegi vreo 20-30 de cântări cu conținut potrivit și care ar intra în aceste vederi ale Sf. Sinod - și să mi le trimiți cât mai curând. Eu le voi propune - și dacă se va cădea de acord asupra lor, vor apare. În felul acesta cred că principiul a fost salvat.

Cam asta am avut de discutat cu d-ta. Când voi mai avea vreun răspuns sau vreo întrebare, am să te mai chem.

Și mi-a întins mâna.

Am salutat respectuos și am ieșit, având în suflet o oarecare speranță.

Mă gândeam că totuși mai marii Bisericii, alarmați de gravitatea stării de lucruri care amenință Biserica, - își vor fi dat acum seama de enorma greșeală care au făcut-o înlăturând Oastea din viața Bisericii. Și măcar acum în ceasul al doisprezecelea caută, - chiar pe căi ocolite, o îndreptare a lucrurilor. Și o atragere a revărsărilor Oastei din nou spre albia Bisericii, aproape uscată duhovnicește.

Bine că măcar acum și-au dat seama! Numai dacă își vor fi dat-o într-adevăr.

Slăvit să fie Domnul!