Cap. 13 - E poate ultima-ncercare...

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci

şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine,

de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi

cum îşi strânge găina puii sub aripi, -

şi n-aţi vrut!”

Am mai spus, - dar trebuie mereu să o mai spunem: Nici în gândurile lui Dumnezeu, nici în ale noastre, Oastea Domnului n-a fost niciodată o răzvrătire împotriva ordinii din biserică sau din societate, ci a fost o renaştere evanghelică, o înnoire duhovnicească, o reînflorire a virtuţilor creştine şi strămoşeşti, o reîntoarcere la curăţia dragostei faţă de Hristos, aşa cum trăieşte şi cântă această dragoste în Evangheliile Mântuitorului, în epistolele sfinţilor apostoli, în vremile sfinţilor noştri părinţi.

Pentru că în vremile în care Dumnezeu a ridicat această Lucrare în ea, Biserica noastră era sufocată de formalism, îmbâcsită de păcat şi ameninţată de secte. Poporul era ros de vicii, întunecat de neştiinţă şi străin de Dumnezeu.

Apariţia acestei Lucrări duhovniceşti, după minunea reîntregirii noastre naţionale - de atâtea veacuri visată şi cu atâtea scumpe jertfe plătită, - era ea însăşi o minune poate mai mare chiar şi decât prima. Ea a venit să stingă pârjolul aţâţat de fanatismul confesionalist care era şi va fi permanent alimentat de ură, iar în locul acestuia să se aprindă în suflete şi între ele, flacăra dulce a dragostei, alimentată de cântări şi de lacrimi.

Poporul nostru fusese robit şi orbit destule veacuri de străini şi de păcat, - acum i se dăruia o lumină dulce şi o călăuzire blândă spre adevărata independenţă, - cea de sub robia păcatului şi de sub orbia lipsei de Hristos.

Biserica noastră fusese destule veacuri adormită, dezbinată, amorţită, - acum i se trimitea o primăvară, o înviere, o reîntinerire.

Cine s-ar fi putut gândi că duhul lui Irod din Biserică şi din afara ei, se va întuneca atât de mult la mărturisirea Oastei despre Hristos, încât va porunci să omoare - mereu să omoare! - oricâţi copii ai ei, oricâte iniţiative minunate şi orice înnoire fericită adusă de ea, - numai să-L nimicească pe Hristos! (Matei 2, 3-16).

Oastea Domnului a venit în Biserica noastră ca o fiică şi ca o slugă iubitoare a ei - nu ca o iscoadă şi ca o sectă străină.

A venit să strângă în Casa Bisericii, - nu să fure din ea.

A venit să zidească spărturile ei, - nu să dărâme ceea ce era zidit bine.

Şi a venit în poporul nostru ca o însufleţire a tot ceea ce era mai bun, mai uman, mai curat în specificul nostru românesc şi creştinesc. Ea se năştea din gândul şi simţământul a tot ce era pus de Dumnezeu mai sănătos şi mai nobil în fiinţa credincioasă a poporului nostru, - ca un strigăt ceresc de strângere lângă o cruce şi un steag. Pentru încolonarea tuturor pe calea de mijloc a dragostei şi a curăţiei, spre împlinirea scopului cel şi mai înalt: independenţa noastră sufletească, după scopul atins al independenţei noastre naţionale.

Cu acest gând a pornit Dumnezeu Oastea Domnului printr-un preot al Bisericii noastre şi printr-un fiu din ai poporului nostru. Să nu se uite aceasta niciodată nici de cei dinăuntrul ei - şi nici de cei dinafară!

Dar după cum lupta pentru independenţa noastră trupească şi vremelnică, a durat secole la rând şi s-au cerut pentru ea atâtea jertfe şi martiri, - se pare că cel puţin tot aşa un preţ de timp şi de jertfe se cere şi pentru independenţa noastră sufletească.

Şi după cum, prin toată vitregia vremurilor, a luptelor, a robiilor şi a înfrângerilor din trecut, Dumnezeul nostru n-a lăsat poporul nostru fără eroi şi fără vizionari care să lupte şi să-l încurajeze cu credinţa şi nădejdea împlinirii acestui scump ideal al naţiunii noastre, - tot aşa să ne rugăm cu atât mai mult ca El să ridice necontenit în mijlocul nostru, prin Oastea Sa, profeţi şi luptători plini de înţelepciune şi de îndrăzneală, care să ne înflăcăreze şi pe noi şi pe urmaşii noştri prin Hristos, până ce vom ajunge la realizarea idealului cât mai înalt al mântuirii şi fericirii noastre în Hristos Isus Domnul şi Mântuitorul nostru, ca indivizi şi ca neam!

Dar calea dreaptă şi mântuitoare de mijloc, va fi mereu urâtă atât de stânga cât şi de dreapta. Atât leul formalist cât şi ursul sectarist, vor da mare năvală să nimicească şi să rupă coloana ordonată şi biruitoare care înaintează pe mijlocul sănătos şi curat dar foarte îngust al drumului mântuirii. Fiecare din aceste două extreme luptă să ne câştige pentru propria lor cauză. Atât formaliştii sectari cât şi sectarii formalişti, ne vor urî pe totdeauna în aceeaşi măsură, câtă vreme vom rămâne lângă Hristos. Însă cu orice jertfe şi cu oricâte lupte - noi trebuie să le răspundem amânduror acestor duhuri:

- Nu! Noi vrem să rămânem numai ai lui Hristos! Noi nu vom trece niciodată în nici o tabără a urii confesionale. Vom rămâne cu Hristos în Biserica noastră, propovăduind dragostea, ordinea, nobleţea, bunătatea, curăţia, evlavia, smerenia, omenia şi sfinţirea - fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).

Numai de pe stânca şi muntele înalt al acestei poziţii duhovniceşti, putem vedea cât de greşit L-au înţeles şi Îl înţeleg pe Hristos cei care s-au angajat în Numele Lui la tot felul de lupte sălbatice, care se desfăşoară astăzi în nebunia religioasă a confesiunilor creştine.

Toată Evanghelia lui Hristos învinuieşte în faţa lui Dumnezeu şi a veşniciei, prostia şi ambiţia absurdă a marilor confesionalişti care strecoară orice ţânţar şi înghit orice cămilă, numai ca să nu cedeze. Numai ca să nu se ajungă la calea de mijloc pe care să poată merge cu toţii împreună şi înfrăţiţi.

Dar noi credem că toate aceste extreme vor sfârşi odată şi Hristos Îşi va împlini, prin puterea lui Dumnezeiască, împotriva tuturor extremiştilor de azi, - scumpa şi hotărâta Lui făgăduinţă: ...Oile vor asculta de glasul Meu şi atunci va fi o singură turmă şi un Singur Păstor (Ioan 10, 16).

Pentru acest gând şi ideal măreţ al lui Hristos s-au însufleţit, au lucrat şi s-au jertfit toţi marii şi adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu din orice timp, din orice loc şi din orice neam. Ei au îmbrăţişat cu o dragoste largă ca a lui Hristos Domnul lor, toată aria omenirii ca pe o singură moştenire a Domnului, anticipând evenimentele viitoare şi luptând să-i facă pe toţi semenii lor, ca mai curând să înţeleagă minunea. Şi mai grăbit s-o aducă între toţi.

Unul dintre aceşti vizionari şi eroi de talia universal şi veşnic evanghelică în Hristos, a fost în Biserica noastră şi în poporul nostru părintele Iosif Trifa, iniţiatorul şi îndrumătorul Oastei Domnului.

Om trimes de Dumnezeu, - el a trăit poate cu sute de ani în avans faţă de generaţia sa. Era ca un munte care vedea departe înainte, peste toate muşuroaiele care erau lângă el sau înaintea lui. El a intuit adevăruri pe care nu numai cei din generaţia sa, dar poate că nici cei din generaţiile viitoare, încă nu vor mai fi în stare să le poată cuprinde. Ca un descoperitor care vede continente noi, acolo unde toţi contemporanii săi cred că este capătul pământului.

El n-a fost niciodată deznădăjduit - şi niciodată exaltat. N-a vrut să fie nici stăpânul dar nici robul nimănui, - ci liber în Hristos, frate cu toţi, pentru a-l putea simţi fiecare lângă el, deşi era atât de departe înaintea tuturor. Necunoscând decât două stări: ori pierdut în păcat, ori mântuit în Hristos, - el a redus toată propovăduirea Evangheliei la aceste două mari dimensiuni care până la urmă rămân singurele valabile în faţa vieţii, în faţa morţii, în faţa Judecăţii veşnice.

Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu era singura lui pasiune şi dragostea era singura lui patrie. Unde erau aceste două valori veşnice acolo era toată inima sa.

Fără să ţintească pe nimeni, el a nimerit totdeauna în plin şi fără să vizeze decât păcatul, toţi cei în care era acesta, au început să-l urască şi să-l vadă ca pe un vrăjmaş al lor. De aceea l-a urât şi îl urăşte atât de mult duhul formalist din Biserică pe cât de mult l-a urât şi îl urăşte şi duhul sectarist. Căci împotriva celui de mijloc s-au ridicat întotdeauna toţi cei de la extreme.

Dar această putere şi aceste daruri neobişnuit de mari despre care am mai vorbit până acum în multe pagini - Dumnezeu le-a pus într-o fiinţă atât de puţină la trup şi într-un trup atât de slăbuţ şi de neputincios încât nu se poate să nu se vadă că însuşi acest lucru era o minune. Dumnezeu Însuşi a vrut să arate prin asta că tot ce s-a făcut şi se face în Oaste, este în întregime datorită numai Harului Său cel nespus de mare. Şi nimic datorită omului, vasului atât de şubred şi de crăpat care n-ar fi în stare să ţină nimic în el, dacă n-ar fi fost minunea. Vasul însuşi a spus-o şi a repetat-o aceasta de nenumărate ori, spre a întipări în toţi acest adevăr.

Unde s-a mai văzut un om atât de slab şi totuşi atât de viteaz?

Unde s-a văzut un trup atât de bolnav - şi totuşi să fi lucrat atât de mult?

Unde s-a mai văzut o viaţă atât de scurtă, de hărţuită, de împiedicată, - şi totuşi să fi adus atâta rod mântuitor?

Răbdarea lui nu s-a plâns niciodată. Credinţa lui nu s-a prăbuşit, înţelepciunea lui nu s-a înşelat şi temelia lui nu s-a clintit. A fost un „nebun al lui Hristos” şi de aceea a putut avea curajul de a spune tot adevărul, pe care „înţelepţii” nu-l pot sau nu-l văd. Dar toţi cei care îndrăznesc să vorbească prea tare, prea limpede şi prea înflăcăraţi - trebuie să fie mereu prigoniţi şi să sfârşească pe o cruce.

Cei care stăteau pe scaunele lui Hristos se numeau slujitorii Lui, dar nu-şi dădeau nici cea mai mică silinţă să-I semene lui Isus prin viaţa lor, nici prin înfrânare, nici prin smerenie, nici prin purtarea Crucii Sale. - Stăpâniţi numai de duhul lăcomiei pântecelui, sau al arginţilor, de tirania cărnii, de orbia ambiţiei, de cruzimea geloziei, - nu l-au putut suferi pe omul lui Dumnezeu.

Când trimesul lui Hristos a spus: Nu numărul mătăniilor sau al pelerinajelor! Nici formalismul sterp încărcat de superstiţie şi de bigotism. Nici amestecătura de obiceiuri păgâneşti devenite tradiţie, le vrea Hristos de la noi, - ci vrea naşterea din nou, predarea totală în slujba Lui şi trăirea fiecăruia în toate virtuţile Evangheliei! Aceasta este porunca şi voia lui Dumnezeu. Şi dacă ne numim creştini aceasta se pretinde de la fiecare, - dar mai întâi de la noi păstorii şi îndrumătorii altora! Aceasta şi numai acesta este adevărul! Iar în faţa lui Dumnezeu nu există două adevăruri, - unul pentru credincioşi şi altul pentru necredincioşi - ci numai acesta unul pentru toţi!

Acest adevăr nu i s-a putut răbda, ierta, uita!

Toată lupta lui a fost să-l elibereze pe creştin din toate celelalte „adevăruri” - şi să-l facă rob numai acestuia, fiindcă acesta singurul era creştinesc cu adevărat.

Viaţa în Hristos nu trebuie să rămână un drept sau un favor numai al Sfinţilor Părinţi sau al timpului pustnicilor. Ci ea trebuie să devină şi acum un mod obişnuit de viaţă al fiecărui om, al fiecărui creştin. De orice vârstă, de orice stare, de orice sex.

Biblia trebuie să devină cartea de căpătâi a fiecărui om. Şi fiecare credincios sau credincioasă, fie părinte fie copil - să-şi aibă Biblia sa, tot aşa de normal precum îşi are cămaşa lui, lingura lui, perna lui. Şi să nu poată fără ea, cum nu poate fără ele. Cu ea să se încălzească, din ea să se hrănească, în ea să-şi afle odihna.

Hristos trebuie să ne atragă pe toţi în câmpul luminii Lui după cum o lumânare atrage spre sine pe toate vietăţile care umblă şi zboară prin întuneric. Şi nici unul dintre cei depărtaţi de Dumnezeu să nu moară până ce Îl va cunoaşte pe Isus. Aceasta însă prin liberul consimţământ, prin îndemnul nesilit al inimii, fiindcă nici o transformare adevărată şi statornică nu vine din afară, ci dinăuntru, din inima înnoită de legământul sfânt.

- Hristos va birui odată ura - a zis El - şi de aceea orice credincios trebuie să se depărteze de oricine face partide şi dezbinări, aţâţând tulburările dintre fraţi, prin instigare la schimbarea cultului sau a învăţăturii - şi nu a inimii.

Nu legea care este bună trebuie osândită, ci fărădelegea. Nu lucrurile sfinte ale Bisericii trebuiesc părăsite - ci păcatul şi răutatea. Nu dezbinări prin certuri şi trufie ci unire prin dragoste şi smerenie.

Căci în zadar se predică mii de versete şi interpretări, dacă se trăieşte în instinctul de violenţă şi de vrăjmăşie al firii pământeşti - şi nu se umblă după îndemnurile Duhului şi pildei de viaţă a lui Hristos.

Într-adevăr, ce măreţe au fost întotdeauna gândurile lui Dumnezeu şi ideile Evangheliei Sale, - dar ce mici sunt uneori oamenii care le propovăduiesc şi care trebuie să le realizeze!

Întâlneşti în istoria şi în geografia Evangheliei perioade şi locuri prin care treci ca prin câmpurile sterpe, fără să afli nimic înalt, nimic mişcător, nimic viu. Nimic din bucuria îmbelşugată a lui Hristos, nimic din seva proaspătă a Butucului Puternic, nimic din înflăcărarea Dragostei năvalnice - nu izbucneşte de nicăieri şi din nimic... Nu vezi nici un vulcan duhovnicesc prin care adâncimile lui Hristos să se reverse ca un torent puternic şi fierbinte până în depărtări. Ci totul apare numai ca un câmp leneş pe care se mişcă doar nişte umbre şterse şi mici, ca într-o lumină somnoroasă. În gura acestor oameni Evanghelia devine o vorbărie stearpă, un şablon rigid, o iesle cu paie învechite, - hrană neputincioasă pentru nişte rumegătoare care nu-s în stare să vadă şi să pască singure nici un fir verde din iarba grasă şi dulce.

S-ar părea atunci că totul se va usca şi va pieri în curând. Dar dintr-o dată izvorul ţâşneşte puternic şi râuri binecuvântate încep să se reverse peste aceste câmpii amorţite.

Fulgere cereşti apar şi văpaia harului sfânt incendiază şi merge pârjolind tot ce era vechitură, gunoi, pleavă, - spre a înlesni noua odrăslire tânără... Butucul e puternic, seva îmbelşugată, iar primăvara devine strălucitoare.

Însă tagma îmbătrâniţilor, a comozilor şi a îngâmfaţilor pe care marele vrăjmaş îi foloseşte totdeauna spre a înăbuşi şi compromite tot ce este înnoitor şi rodnic, tot ce este primăvară duhovnicească, - stau totdeauna la pândă.

Atunci iarăşi apar David şi Goliat, cei doi luptători care se vor înfrunta totdeauna, până la venirea Zilei Sfârşitului.

David, omul Evangheliei vii şi rodnice, totdeauna slăbuţ trupeşte şi smerit cu inima - faţă de faţă cu Goliatul firii pământeşti, cu omul vechiturilor, cu reprezentantul leneviei spirituale, a conservatorismului păgânesc, - totdeauna gata gras şi greoi, dar totdeauna crud şi răzbunător.

Aşa a apărut Goliat personificat în trufia ameninţătoare a lui Bălan, - şi acest David, în modestia sfântă a părintelui Iosif.

Trupeşte Bălan, cruzimea puterii lumeşti, - parcă a trecut ca un călcâi de fier peste „piticul” lui Dumnezeu... Părea că fălcile acestui leu furios au zdrobit cu uşurinţă mieluşelul slăbuţ care a îndrăznit să i se împotrivească.

- Dar ce minunat apare acum adevărul că de fapt nu mielul a fost înghiţit ci leul. Nu David a murit cu adevărat, ci Goliat.

E adevărat că în tinereţea lui mitropolitul Bălan o vreme scurtă părea că poate fi un înnoitor duhovnicesc, un mesager curajos al învierii spirituale, un deschizător de eră nouă în viaţa amorţită şi stearpă în care dormita de secole Biserica românească. Din această scurtă pâlpâire au apărut luminile frumoaselor iniţiative din primii lui ani de mitropolie. A fost atunci clipa binecuvântată când el era încălzit de acel fior tineresc şi liber, care este totdeauna viu şi creator.

Dar în curând conservatorismul greoi şi inert care totdeauna se teme de primăvară (fiindcă mereu orice primăvară mătură şi arde uscăturile şi gunoaiele!) - conservatorismul acesta de care s-a alipit şi s-a legat prea curând, - i-a tăiat lui aripile, i-a gâtuit elanul îndrăzneţ, i-a întunecat frumoasa lumină. - Şi l-a făcut un Goliat şi un Irod pornit cu toată trufia să-şi ucidă proprii săi copii, propriile sale iniţiative.

Oastea însă a luptat înainte, credincioasă drumului şi călăuzirii Duhului Sfânt.

Fireşte, a pierdut multe bătălii locale, - dar a câştigat marea luptă generală, rămânând ceea ce a fost rânduită de Dumnezeu să fie. Steagul ei zdrenţuit de unii sau împroşcat cu noroi de alţii, - a rămas totuşi sus, şi înspre el privesc acum şi vor privi în viitor - tot mai luminaţi şi mai luminoşi, mulţi ochi tinereşti şi plini de curaj din generaţia de azi şi din cele de mâine.

Şi Hristos, în Vinerea Patimilor, părea că a fost învins. Părea că Pilat şi Caiafa au reuşit să înăbuşe primăvara pe care o adusese El. Dar nu peste mult acolo unde trecătoarea lor putere Îl biruiseră pentru o clipă pe Dumnezeu, Veşnica Putere a lui Hristos îi biruia pe ei pe totdeauna.

O, de câte ori s-a repetat în Istorie acest lucru!

Ce învins părea sf. ap. Pavel când spunea: „Toţi cei din Asia m-au părăsit!...”

A doua epistolă a lui către Timotei (parcă cea din urmă scrisoare a sa) este plină de acest cuvânt amar: toţi m-au părăsit... Toţi fraţii şi prietenii, admiratorii şi cunoscuţii îl părăsiseră. Numai Căldărarul, uzurpatorul, Absalom - nu! Aceştia erau harnici şi se ţineau tari, lovind şi făcând rău (2 Tim. 4, 14).

Atunci Pavel părea un învins, un izolat, un nimicit.

Dar după aceea? Ce a făcut Dumnezeu din omul Său Pavel. Şi ce a făcut din toţi vrăjmaşii lui!

Sfântul Ioan Gură de Aur oare n-a păţit şi el tot la fel? Caterisit de mai multe ori, dispreţuit, apoi dus în exil, - cine era atunci oare mai părăsit şi mai dispreţuit ca sfântul Ioan?

A treia oară dus în exil, el a murit sau a fost omorât pe drumul depărtat şi pustiu, ca un părăsit şi dispreţuit al tuturor.

Dar cine este astăzi ca Sfântul Ioan Gură de Aur în istoria Bisericii? Şi ce s-a ales oare de toţi prigonitorii săi?

Şi n-am spus decât aceste nume şi aceste pilde, dintre cele mai cunoscute şi mai scumpe pentru noi.

Dar câte şi mai câte sunt în istoria Bisericii lui Hristos? Şi în vieţile Sfinţilor noştri Părinţi până la cea mai nouă şi mai apropiată de noi, a părintelui Iosif şi a Oastei Domnului?

Trebuie să ne întoarcem mereu spre trecut, pentru a vedea bine cum să mergem în prezent şi pentru a nu rătăci în viitor!

Cuvântul Sfânt mereu ne porunceşte: Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire - şi urmaţi-le credinţa! (Evrei 13, 7).

Trebuie să ne privim şi noi mai atenţi şi mai ascultători istoria noastră! Un popor care îşi uită istoria sa - este un popor pierdut. În curând îl vor asimila altele.

Poporul Oastei Domnului nu trebuie nici să uite nici să dispreţuiască, ci să-şi împrospăteze şi să-şi preţuiască tot mai mult istoria sa.

Aduceţi-vă aminte de zilele de la începutul credinţei voastre - spune sf. Pavel evreilor (Evrei 10, 32-34)... Ce luptă de suferinţe aţi dus... Ce ocări şi ce necazuri aţi răbdat. Ce lepădare bucuroasă de tot ce era pământesc aveaţi!... Ce statornicie, îndrăzneală şi înflăcărare era în voi toţi atunci... Să nu le părăsiţi pe acestea, pentru ca să puteţi căpăta după ele marea răsplătire care le aşteaptă...

Când recitesc aceste adevăruri, aceste îndemnuri, mă simt totdeauna împins puternic să îndrept ochii şi mintea fraţilor mei spre începuturile minunate ale istoriei noastre din care unele le-am redat în primele părţi ale acestei istorisiri.

Ce combativă era Oastea Domnului atunci! Ce îndrăzneţi şi ce hotărâţi erau atunci toţi luptătorii Domnului! Ce elan tineresc şi jertfitor, curat şi fierbinte, îi însufleţea pe toţi fraţii noştri în primii 10-20 de ani ai Oastei!

Credincioşi semnului Oastei, ei purtau nu numai cu evlavie dar şi cu o sfântă mândrie medaliile şi steagurile lor. Se lăudau şi nu se fereau de semnul sfânt al Crucii lui Isus, prin care lumea era cu adevărat răstignită faţă de ei şi ei cu adevărat răstigniţi faţă de lume (Gal. 6, 14).

Atunci Oastea era mereu şi peste tot în ofensivă - şi niciodată şi nicăieri în retragere.

Atunci nu numai părintele Iosif care mergea în fruntea coloanei noastre - era un îndrăzneţ hotărât şi gata de orice, dar şi fiecare din noi eram gata la fel ca el.

Biruinţa cea mare a Oastei de atunci şi biruinţele ei cele multe - nu au fost câştigate numai de unul singur - ci de toţi. Era un moment în care toată Oastea Domnului era formată numai din ostaşi viteji, hotărâţi, uniţi şi statornici.

Era un astfel de moment cum fusese în istoria poporului Israel pe vremea lui David. Sau în istoria poporului nostru pe vremea lui Ştefan cel Mare.

De la cel dintâi, până la cel din urmă, fiecare ostaş era gata atunci să moară - dar să nu rămână un pas înapoi. Se treziseră duhul şi vremile de martiriu şi de curaj când nici o jertfă nu putea fi mai grea şi mai scumpă decât aurul conştiinţei curate faţă de Dumnezeu şi a unităţii cu fraţii.

De ce oare acum am ajuns aşa de „rezervaţi” şi de risipiţi?

De ce oare Oastea Domnului şi-a pierdut spiritul său combativ? De ce duhul ei nu se mai găseşte aproape nicăieri în ofensivă ci aproape peste tot numai în retragere?

De ce am pierdut aproape toţi şi aproape de peste tot - spiritul războinic pentru Hristos, caracterul de luptători, specificul nostru de ostaşi?

De ce am renunţat la steagurile şi la medaliile noastre, care şi ele ne reaminteau puternic şi frumos despre ordinea, disciplina, unitatea şi combativitatea care ar trebui s-o avem tot atât de mare şi de frumoasă precum o avea schimbul şi contigentul cel de dinaintea noastră?

De ce am ajuns acum să dezbrăcăm haina de ostaş - şi să îmbrăcăm haina „civilă”, - părăsind steagul nostru şi aruncându-ne semnul?

De ce ne-am părăsit duhul dinamic, atitudinea combativă, avântul îndrăzneţ, schimbând identitatea noastră, pe o denumire de „universală” care nu mai înseamnă nimic?

Sigur că părintele Trifa a avut marele merit de a se dovedi ca un puternic şi un viteaz trimes al lui Dumnezeu, solul şi purtătorul tuturor trebuinţelor trupeşti şi sufleteşti a poporului nedreptăţit şi oprimat, atât de moşierimea trupească cât şi de cea sufletească. El era îndrumătorul luptei împotriva tuturor felurilor de robie.

Dar atunci nu numai el era aşa ci toată Oastea era ca el. Era în toţi fraţii un duh înalt de solidaritate cu primul dintre ei. Nu şi-ar fi îngăduit atunci nici măcar unul dintre noi să aibă vreun alt fel de gând, nici în cea mai ascunsă cută a sufletului său. Nu ne lăsa cugetul nostru să fim altfel!

Ştefan cel Mare n-a câştigat biruinţele sale singur, după cum nici David nu le-a câştigat numai el singur pe ale sale.

O mulţime de viteji aveau fiecare împrejurul său... Şi apoi - până la cel din urmă ostaş - fiecare era un viteaz.

Hristos Împăratul nostru a izgonit răul din Templu în fruntea unei cete de ucenici viteji şi hotărâţi care luptau şi stăteau alături de El. Asta a băgat spaima în potrivnici.

Eu cred că astăzi, dacă în poporul Oastei Domnului sunt înfrângeri şi nu biruinţe, pierderi şi nu câştiguri, retrageri şi nu înaintări, - cea mai mare parte de vină o au „vitejii” din fruntea poporului. Conducătorii din fruntea adunărilor, îndrumătorii din fruntea coloanei.

Cauza adevărată este că aceşti îndrumători care trebuia să nu-şi fi dezbrăcat niciodată armura şi armătura de ostaşi ai Domnului, să nu-şi fi lepădat uniforma şi steagul Oastei şi să nu-şi fi îngăduit dezbinarea învăţăturii şi a unităţii niciodată în nici o fărâmă, - s-au lăsat ispitiţi de medaliile străine şi au slăbit!

Din câteva suflete nestatornice sau ambiţioase, Satana şi-a cioplit nişte pene ascuţite şi tari, pe care le-a înfipt apoi în zidul şi în trunchiul Oastei. A dat cu putere pe ele să înfigă cât mai adânc, pentru a ne despica şi rupe unitatea zidului şi a trunchiului nostru.

Noi ne zvârcolim şi ne chinuim de ani de zile să-i socotim fraţi fiindcă îşi spun ostaşi. Să le zicem lucrători, pentru că aleargă. Şi să ne închipuim că zidesc, fiindcă sunt printre noi, - dar n-ajunge oare cât rău au făcut şi câtă spărtură în jurul lor? Ochii noştri nu văd încă „roadele”? Şi nu ne cad odată solzii orbiei de peste ei?

Mulţi dintre fraţii noştri lucrători nu văd că aceste câteva păsări străine au pus în cuibul Oastei ouă otrăvite iar ei neştiutori şi creduli, le clocesc, ca să iese din ele pui de urs şi de şarpe, care să ducă mai departe între noi slujba nimicitoare a părinţilor lor care i-au zămislit. Pe uşa pe care voi le-o deschideţi cu nebăgare de seamă, ei se vâră cu forţa - şi când vă veţi trezi cu casa plină de năpârci, sunteţi pierduţi!

Acesta ar fi sfârşitul Oastei dacă toţi ne-am lăsa şi pe mai departe ameţiţi de prefăcătoria cu care acest duh de fiară vine să-şi adoarmă victimele.

Dar soarta n-ar fi fost mai bună dacă biruia celălalt duh, tot fiară, - al superstiţiei şi al bigotismului crud, al leului răcnitor - care se năpustise asupra mieluşelului nevinovat. Fiecare dintre aceste două fiare sunt la fel de rele, de vrăjmaşe şi de nimicitoare - pentru duhul Bisericii vii şi trăitoare în gândul ascultător, curat şi smerit al lui Hristos.

În astfel de vremuri, fiecare adevărat ostaş al lui Hristos trebuie să treacă din toată puterea sa şi cu preţul oricărei primejdii, - de partea lui Hristos, în slujba duhului Oastei Sale.

Unelte primejdioase ale răului umblă să tulbure şi să dezbine, - şi iată sunt şi acum între noi unii care se numesc lucrători ai Oastei de zeci de ani, - dar care spun:

- Eu nu mă bag! Vorbeşte el aşa? Se poartă el aşa? Lucrează el aşa? - fie! Eu nu mă bag. Îmi văd de treaba mea şi îi las pe toţi în pace.

Alţii răspund:

- Lucrarea este a Domnului. Cine este fratele... cutare, ca să-i oprească? Să-L lase pe Domnul să-i înlăture El dacă ei nu fac bine! - Ce să ne băgăm noi?

Şi cu astfel de „paznici” ai Oastei şi turmei, atât leul cât şi ursul pot în linişte să sfâşie turma lui Hristos. Chiar astfel de „paznici” doreşte şi diavolul peste turma lui Dumnezeu. Chiar astfel de atitudine vrea şi tâlharul să afle la toţi cei puşi să păzească oile, oiţele şi mieluşeii lui Isus. Cu cât vor fi mai mulţi din aceştia - cu atâta va fi mai sigură şi mai grabnică nimicirea adusă de slujba Satanei.

- Bine frate Ioane, bine frate Gheorghe, faceţi aşa şi mai departe! Şi veţi vedea odată unde veţi ajunge şi voi cu ei!

Când Duhul Oastei Domnului este încleştat într-o astfel de luptă pe viaţă şi pe moarte cu aceste două duhuri-fiare, al dezbinării şi al tulburărilor... Când trupul Oastei şi zidăria pârâie din greu spintecate de aceste pene îndărătnice înfipte de Satana în inima noastră, - staţi voi fraţilor de-o parte şi nu vă băgaţi! Căci va veni Domnul şi vă va băga El în curând şi pe voi împreună cu ei. Căci ei au făcut prăpăd şi cu ajutorul vinovat al „neutralităţii” voastre.

Era în primăvara anului 1970.

Cei şase ani de când mă liberasem din închisoare îi petrecusem acasă, în satul natal, fiind silit să muncesc din greu în rând cu ai mei la sapă, la coasă, la furcă în gospodăria colectivă.

De la primul însămânţat de primăvară şi până la ultimul cules de toamnă, trebuia să-mi muncesc şi eu, obligatoriu, împreună cu mama bătrână şi cu soţia bătrână şi ea, suprafaţa care ni se repartiza pe numărul casei noastre. Lună de lună şi an de an noi am făcut în rând cu sătenii noştri, acelaşi număr mare de zile muncă, cât ţineau zilele lumină. Era singurul mijloc în care ne puteam câştiga pâinea grea. Alt loc de muncă nu am primit. Eram încă sub interdicţia de zece ani după expirarea închisorii. Prin graţierea din 1964 fusesem scutit numai de executarea închisorii. Toate celelalte pedepse rămâneau. Rămânea confiscat tot ce mi se confiscase. Şi rămăsesem cu interdicţia de zece ani în timpul căreia nu am putut ocupa o altă funcţie, decât la munca de jos.

În februarie 1967, mi-am petrecut în tăcere şi lacrimi spre odihna veşnică pe bunul meu tată Constantin. Atmosfera era atât de apăsătoare încât nu mi-a dat voie să rostesc nici un cuvânt lângă sicriul său. A fost şi sfârşitul său, cum îi fusese toată viaţa, în necazuri şi în greutăţi.

Dumnezeule al Milei răsplătitoare, adu-Ţi veşnic aminte de sufletul său cinstit şi drept, credincios şi răbdător, cumpătat şi harnic. Şi dăruieşte-i în Împărăţia Ta cerească răsplata făgăduită împlinitorilor cu fapta ai acestor virtuţi!

Cu toate muncile acestea istovitoare pentru trup, harul Domnului nostru Isus Hristos mi-a ajutat totuşi - la o fericită muncă duhovnicească. Neputinţa de a mă mişca de acasă din cauza interdicţiei, m-a făcut să mă concentrez asupra scrisului.

Ziua nu puteam, fiind la muncă pe câmp, - dar noaptea, după primul somn, mă sculam şi cu toate obloanele închise să nu se vadă pe nicăieri lumina, - la lampa de petrol am început să scriu...

Reluam astfel, după aproape douăzeci de ani, firul scrierilor întrerupt în 1947.

Ceasurile de după miezul nopţii şi până la ivirea zorilor, când toţi ceilalţi dormeau obosiţi de munca zilei, - erau singurele mele ceasuri pe care le aveam libere pentru scris. În aceste ceasuri binecuvântate de rugăciune, de lacrimi şi de muncă, am lucrat în zece ani tot ce avusesem pe inimă dar nu putusem face în ceilalţi ani când timpul meu nu fusese al meu.

Astfel atunci am revăzut cele vreo zece lucrări de mai înainte - şi am scris altele vreo cincizeci noi: meditaţii, poezii, povestiri, unele cunoscute, altele nu...

Între timp au avut loc, între anii 1967-1970 - şi acele multe şi zguduitoare consfătuiri frăţeşti despre care am scris. Aceşti trei ani ne-am bucurat de o oarecare libertate ceva mai mare decât înainte. Iar eu văzându-mă mai puţin supravegheat, iar nevoia printre fraţi atât de mare, - am dat uitării toată interdicţia şi am plecat.

Dar cei care mă supravegheau, deşi păreau cu ochii închişi totuşi nu dormeau.

La începutul lui mai 1970, într-o seară îmi intră în casă un necunoscut voinic şi îndrăzneţ. Am bănuit îndată cine este şi pentru ce vine. Îi cam cunoşteam.

- Sunt căpitanul..., - zise el, spunându-şi numele. Am venit, ştii d-ta pentru ce!...

Şi după ce mi-a înşirat tot ce ştia despre mine, - pe unde fusesem în aceşti trei ani din urmă, cu câţi stătusem de vorbă, câţi veniseră pe la mine - mi-a arătat dosarul cu tot ce strânseseră împotriva mea spunând:

- E încheiat! Dar mai trebuiesc câteva rânduri, - şi vei merge din nou, acolo de unde ai venit. D-ta eşti un incorigibil. În şapte rânduri ai fost la închisoare. S-a încercat totul cu d-ta - dar văd că fără nici un rezultat. Nu mai avem altceva de făcut acum decât să te trimitem din nou înapoi. Să nu ne mai tot dai atâta de lucru.

- Faceţi cum ştiţi!

- Trebuie să dai o declaraţie amănunţită despre tot ce ai făcut în toţi aceşti ani de când ai venit de la închisoare.

- Nu-mi aduc aminte tot ce am făcut!

- Trebuie să-ţi aduci. Voi sta aici până mâine, dar trebuie să închei acest dosar, cu declaraţia aceasta pe care trebuie s-o dai!

Într-adevăr, a stat toată noaptea. Şi i-a trebuit să mănânce, să bea şi apoi să doarmă la noi. Eu a trebuit să stau de veghe în camera vecină, până dimineaţa.

Am stat, aşteptând din clipă în clipă să vină maşina cu care să fiu ridicat şi dus, - cum se mai întâmplase de atâtea ori înainte.

Tot timpul am fost întrebat, insultat, ameninţat în fel şi chip, să dau declaraţia amănunţită despre locuri de adunări şi nume de fraţi.

- Vă rog să-mi daţi timp de gândire măcar trei zile. Nu pot să-mi amintesc în timp atât de scurt toate acestea. Şi nici sub presiunea acestor ameninţări!

- Bine! Peste trei zile voi veni din nou! Vei vedea atunci d-ta dacă va fi altfel!

Cu acest cuvânt scrâşnit printre dinţi şi cu o privire plină de ură, a trântit uşa şi a plecat, în zorii zilei următoare.

Dar abia a plecat el, până au şi început ploile marilor inundaţii din acel an. Apele s-au revărsat zi şi noapte, toată săptămâna care a urmat, pustiind şi înecând satele, oraşele, totul...

Ameninţătorul n-a mai venit. Dumnezeu le dase altceva de lucru.

Nu după multă vreme am auzit că a şi fost dat afară din slujba pe care o avea - cine ştie pentru ce motive. Astfel că n-a mai avut timp să-şi împlinească ameninţările cu care mă împroşcase toată noaptea aceea.

I se întâmplase şi lui tot pe neaşteptate şi tot mai curând decât mă puteam aştepta să vină peste el plata faptelor lui.

E ceva într-adevăr cutremurător ce s-a petrecut cu toţi oamenii aceştia care ne-au făcut nouă vreun rău, în anii rugurilor noastre. Din cât ştim despre ei nici unul nu mai este în viaţă. Unul a murit de cancer, altul de paralizie, altul într-un accident, altul s-a sinucis, altul a fost zdrobit între nişte sălcii pe malul unei ape... Toţi cei care ne-au condamnat, ne-au înfometat, ne-au chinuit - nici unul n-a scăpat cu viaţă. În câţiva ani n-au mai fost.

Acum stau parcă şi eu ca femeia salvată din Evanghelia după Ioan cap. 8,10 numai cu Mântuitorul meu Isus care mă întreabă:

- Unde sunt pârâşii tăi? Unde sunt ameninţătorii şi chinuitorii tăi?

- Domnul meu şi Dumnezeul meu Cel Puternic şi Adevărat, - nu mai sunt! Nici unul nu mai este! Ca fumul s-au dus şi ca ceara s-au topit! Şi cât de puternici şi de trufaşi erau ieri!... Cât de adevărat este Cuvântul Tău Domnul şi Dumnezeul meu. Slavă veşnică Ţie!

N-a mai venit cel ce mă ameninţase la începutul inundaţiilor, căci poate vor fi avut şi ei cei ce ne voiau răul, ceva din frica lui Faraon, care părea că cedează până ce trece pedeapsa lui Dumnezeu. - Dar îndată ce se vedea scăpat, începea din nou...

În ianuarie 1971 am intrat în spital. Boala mea de inimă se agravase atât de mult încât a trebuit să mă internez în spital. Eram şi pregătit pentru plecare fiindcă crizele grele de sufocări, ameţeli, palpitaţii pe care mi le da inima mărită şi tensiunea scăzută - îmi spuneau să fiu gata.

Am stat astfel vreo trei săptămâni în spital.

În ultimele zile am văzut umblând din nou în jurul meu pe doi necunoscuţi, care uşor puteau fi bănuiţi după umblet şi după înfăţişare, cine sunt şi pentru ce mă caută.

L-am văzut şi pe medicul care mă trata, alarmat de faptul acesta. Desigur stătuseră de vorbă cu el - şi se interesaseră de starea sănătăţii mele.

Medicul bănuind că voi fi arestat din nou, a făcut un plan să mă scape, propunându-mi în şoaptă obţinerea unui certificat de boală de la un medic psihiatru.

- Nu domnule doctor! - i-am răspuns. Vă mulţumesc, dar aşa ceva eu nu pot accepta niciodată. Credinţa mea în Dumnezeu şi dragostea mea faţă de Domnul meu Isus Hristos - nu izvorăsc dintr-o boală mintală, ci din cea mai sănătoasă luciditate.

- Treaba dv.! Eu am vrut să vă fac un bine!

- Numai Dumnezeu Singur ştie care este pentru noi binele adevărat. Facă-se voia Lui.

Nici nu împlinisem o săptămână de la ieşirea din spital, eram încă pe pat acasă, până ce au şi venit acasă la mine cei doi necunoscuţi de la spital.

Tocmai lucram la meditaţiile asupra Psalmilor. Pe pat în jurul meu erau tot felul de caiete, Biblia, hârtiile...

Când am auzit oprindu-se maşina şi apoi vorbe în faţa uşii, am avut doar atâta timp cât să întorc pătura peste toate acestea, acoperindu-le, lângă mine pe pat.

Au intrat unul după altul, trei. Un maior, un locotenent - şi şeful postului de miliţie.

- Doamne Isuse, - am şoptit, - apără Tu toată munca asta. Dacă le vor afla şi vor lua toate astea, s-a dus o muncă de atâţia ani...

- Suntem de la Securitate, - zise primul. Trebuie să vă facem o percheziţie generală.

Puteţi să vă sculaţi din pat?

- Nu prea pot. Mă simt încă rău cu inima!

- Bine, atunci vom căuta noi cărţile d-tale. Pe unde mai ai cărţi, caiete, scrisori?

- Astea sunt, pe care le vedeţi!

- Trebuie să mai chemăm doi martori.

Au chemat doi vecini.

Au răscolit, au luat cărţi, au scris în procesul verbal.

După trei ceasuri de răvăşire a tot ce era prin casă, au ales şi au umplut un sac cu cărţi, caiete, scrisori, reviste, benzi de magnetofon... Tot ce au putut afla, au luat.

Numai de pat nici nu s-au atins. Şi ar fi fost doar destul pătura s-o ridice puţin!

O, Dumnezeul meu, Îţi mulţumesc că ai apărat aceste lucrări. Toată munca mea de câţiva ani s-ar fi pierdut...

A trebuit să mă scol şi să scriu pe fiecare obiect confiscat: „Găsit la mine”. Şi să semnez.

Am semnat fericit că îmi rămăsese ceea ce era mai de preţ. Ceea ce luaseră era nimic pe lângă ceea ce mi-a rămas.

La plecare maiorul mi-a spus:

- Azi e sâmbătă! Bagă de seamă: luni dimineaţa la ora 8 - să fii prezent la Inspectoratul de Securitate din Oradea!

Şi au plecat!

Ştiind bine ce a urmat de fiecare dată când îmi făcuseră percheziţie şi mă arestaseră, înţelegeam bine că de data asta n-am să mă mai întorc din mâinile lor. Eram socotit după părerea lor „un recidivist, un incorigibil, unul cu care se încercase totul fără nici un rezultat”... Prin urmare la ce altceva urma să mă aştept acum decât la moartea acolo, mai ales în condiţiile sănătăţii mele de acum?

Aşa că era normal să mă pregătesc pentru plecarea cea din urmă.

- Slăvit să fie Domnul! - mi-am zis plin de pace şi resemnare. Acolo mi-am trăit eu cei mai mulţi ani din adevărata mea viaţă, - acolo este normal şi să mor. Pentru Domnul meu mi-am trăit viaţa, pentru El este frumos şi drept şi să mor.

Mi-am pregătit astfel familia, pe cei care îmi erau aproape. Ne-am rugat pentru ultima dată împreună. Mi-am luat traista mea care îmi fusese mereu pregătită încă de când venisem cu câteva lucruşoare de care aveam nevoie până voi trăi, iar apoi să le rămână ceva după mine celor care au să mă îngroape undeva. - Mi-am luat „ultimul rămas bun” - şi am plecat.

La Beiuş, pe unde treceam, am întâlnit fraţii care mă aşteptau. Le-am dat „ultimele îmbărbătări” - şi după ce ne-am rugat „încă odată împreună”, ne-am îmbrăţişat plângând, mai având singura nădejde a revederii doar în Împărăţia lui Dumnezeu...

Era ceva atât de frumos şi de ceresc în această despărţire liniştită şi sfântă, pentru mergerea la moartea cea mai minunată.

Sunt fericit că m-au lăsat să merg singur... N-aş merge aşa de fericit dacă aş fi dus. Merg singur către rugul meu şi sunt fericit că merg singur şi nu forţat. Să vadă Domnul meu că dragostea mea faţă de El nu merge la jertfă silită - ci merge de bunăvoie. Să vadă astfel că tot ce I-am spus şi I-am cântat, n-a fost minciună.

Să vadă şi fraţii acest lucru: că nu trebuie să se meargă la moartea pentru Hristos împins sau tras cu de-a sila - ci cu linişte - şi chiar cu o anumită bucurie.

Să vadă şi vrăjmaşul că puterea credinţei şi a dragostei faţă de Dumnezeu, este mai tare decât frica morţii. Şi să n-aibă satisfacţia că ne-a învins.

Te rog Doamne Isuse, ţine-mi în inimă puternica încredinţare şi marea linişte pe care mi-o dai acum - până la sfârşit.

Chiar în faţa clădirii Securităţii din Oradea, este o biserică, descuiată toată ziua, de dimineaţa până seara.

În această biserică este o Cruce mare cu Isus Cel Răstignit. La picioarele lui Isus este un loc de îngenunchere şi de rugăciune.

Cu câtăva vreme înainte de ceasul când trebuia să fiu în faţa asupritorului meu, - eram în această biserică, îngenuncheat la picioarele Crucii lui Isus Cel Răstignit.

De acolo m-am sculat şi am mers în faţa celor ce mă cercetau cu ameninţări.

Am fost dus iarăşi pe scări şi prin coridoare, până la o uşă dosnică, într-o cameră lăturalnică. Acolo iarăşi trebuia să stau în faţa unui dosar tot mai gros, care conţinea toate pârele aduse împotriva mea de către toţi cei ce îmi pândiseră de zeci de ani toată umblarea mea cu Isus, Scumpul şi urmăritul meu Mântuitor!

De data asta, înapoia acestui dosar, mi s-a părut că văd un om şi nu o fiară. Să vedem! De altfel mie îmi este acum totuna. Când hotărârea morţii îţi este luată - mergi sau stai liniştit oriunde. Nu te mai interesează nici cine, nici cum, nici unde te va ucide. Doreşti doar un singur lucru: să se termine cât mai repede. Şi faci totul în vederea acestui lucru.

Anchetatorul se uită la traista mea şi râse:

- Ce faci cu asta? De ce ai adus-o?

- O să-mi folosească câtva timp. După aceea - să-i rămână ceva de la mine cuiva.

- Bine! În sfârşit...

Şi deschizând dosarul, se uită pe o însemnare lungă şi îmi zise:

- D-ta ai scris Tinerime rătăcită?

- Eu!

- Şi spune d-ta, nu conţine asta idei duşmănoase? Nu este asta o instigare la ură?

Un îndemn la revoltă împotriva regimului nostru? Ascultă:

Tinerime rătăcită, prinsă-n lanţul celui rău,

Oastea Domnului te cheamă să te-ntorci la Dumnezeu,

- Rupeţi lanţul ce vă leagă, biruiţi-l pe Satana

şi smulgeţi-vă din inimi şi din suflet buruiana!

Pe cine vizezi d-ta aici? Care este „lanţul celui rău” - nu filozofia noastră marxistă? Care este „buruiana”, - nu educaţia aceasta care se dă acum tinerimii? Cine este „Satana”? Spune pe cine ai vizat d-ta direct prin aceste scrieri?

- Domnule, ştiţi dv. când am scris eu cântarea asta? În 1934. Aveam atunci 20 de ani. Sunt aproape patruzeci de ani. Cine credeţi că s-a putut gândi atunci că peste patruzeci de ani va veni cineva s-o interpreteze în felul cum dv. o interpretaţi acum?

- Da, dar ea se cântă acum! Deci se poate interpreta ca privind starea de lucruri de acum!

- După felul acesta de a judeca, dv. mă puteţi condamna tot atât de uşor şi pentru că spun Tatăl nostru!

- Cum să te condamn pentru că spui Tatăl nostru?

- Da, tot pentru interpretarea care o daţi cântării Tinerime rătăcită, care a fost scrisă acum 40 de ani. Tatăl nostru a fost scris acum două mii de ani, dar eu îl spun astăzi. În Tatăl nostru există un cuvânt care spune: „şi ne izbăveşte pe noi de cel rău”. Iar dacă dv. interpretaţi că eu spunând „cel rău” vă vizez pe dv. - iată că mă condamnaţi!

- Doar nu suntem absurzi!

- O aşa absurditate este şi cealaltă interpretare.

Bine, să zicem că o lăsăm pe asta! Sunt şase ani de când ai ieşit de la închisoare. Atunci ai semnat acolo o declaraţie că te vei abţine de la orice activitate împotriva regimului. De ce n-ai respectat această declaraţie? De ce ai început să organizezi din nou Oastea Domnului? De ce ai cutreierat ţara în lung şi în lat, agitând lumea? De ce nu laşi oamenii în pace să-şi vadă de muncă? De ce nu-ţi vezi şi d-ta de muncă?

- Domnule maior, - şi aceasta este o exagerare. Dv. ştiţi că eu şi familia mea suntem colectivişti. Dv. ştiţi că nouă ni se repartizează pe număr de casă suprafeţe obligatorii de muncit, de săpat, de secerat, de cosit... Dv. ştiţi că eu n-am în casă decât două femei bătrâne, mama şi soţia. Şi trebuie să ştiţi că numai cu ele am muncit şi muncesc toată suprafaţa repartizată nouă şi că niciodată n-am rămas în urmă cu aceste lucrări...

- Ei şi? Ce are asta cu ceea ce te-am întrebat?

- Dacă eu mi-am făcut toată această muncă aproape singur şi la timp, - atunci când am avut eu vreme ca să cutreier „toată ţara în lung şi în lat”? Să organizez şi să agit?

- De ce eşti împotriva manifestărilor culturale? De ce predici contra filmelor, teatrelor, conferinţelor ce se ţin în cadrul acţiunilor de culturalizare a maselor?

- Niciodată n-am predicat împotriva acestora! Eu n-am spus nimic împotriva nimănui decât împotriva păcatului.

- Ce înţelegi prin „păcat”?

- Tot ceea ce este rău şi pierzător pentru suflet!

- Deci, după părerea d-tale - şi astea!

- Asta o spuneţi dv., care vreţi neapărat să mă condamnaţi nu pentru ce am spus ci pentru ce n-am spus!

Tot timpul discuţiilor noastre, îl priveam liniştit şi senin - drept în ochi! În privirile mele era numai ceea ce îmi era şi în inimă: linişte şi seninătate hotărâtă şi împăcată.

Şi de fiecare dată a lui privire trebuia să se plece sau să fugă - nu a mea.

Ştiam că lupta adevărată se dă între priviri. În lupta aceasta, - slăvit să fie Domnul că privirile lui fuseseră înfrânte.

Cam în felul acesta a durat discuţia noastră până târziu la amiază, când el s-a dus să mănânce.

- D-ta nu mănânci? - m-a întrebat.

- Am să mănânc şi eu!

- Atunci eşti liber până la ora 4, când trebuie să vii din nou aici.

Şi m-a condus până la poartă, ca paznicul să mă lase să ies.

Am trecut peste drum, am intrat din nou în Casa Domnului meu - şi am îngenuncheat la picioarele Crucii Lui, spre a-I mulţumi pentru felul minunat în care m-a sprijinit tot timpul acestei lupte.

L-am rugat să-mi dea acelaşi sprijin şi mai departe până la capăt. Nu-mi păsa că mor, dar voiam să-L slujesc curajos pe Domnul meu şi să-I apăr frumos Lucrarea Sa până la moarte.

Ştiam că judecata mea va fi sumară... Pentru condamnarea unui recidivist aşa incorigibil pentru ei cum eram eu - nu se pierde prea multă vreme cu cercetările şi cu motivarea sentinţei: e destul motiv trecutul cu nenumăratele lui condamnări fără „îndreptare”.

- Facă-se voia Ta! Eu iată sunt gata la orice şi chiar acum! Numai fii nedespărţit de mine clipă de clipă şi pas de pas, Domnul meu Isus. Să mor frumos şi biruitor!

La ora 4 eram din nou în faţa învinuitorului meu, care răsfoia mereu dosarul scoţând alte şi alte învinuiri, ca şi cele de dinainte de amiază.

Se făcuse ora 9 seara, iar eu eram tot acolo.

Atunci au mai intrat pe uşă încă doi... Cred că unul era „şeful cel mare”, iar celălalt un căpitan.

- Spune d-le Dorz, - îmi zise el aşezându-se ca şi ceilalţi doi pe nişte scaune moi, - ce te face pe d-ta să fii chiar atât de fanatic în activitatea asta a d-tale? Înţeleg dacă ai fi un episcop sau măcar un popă care să ai un avantaj, un salar, un venit... Dar aşa...

Ai făcut şaptesprezece ani de închisoare, ai rămas fără nimic, câştigi o pâine cu munca cea mai grea - eşti permanent în pericolul de a fi închis din nou... Ce te face pe d-ta să fii astfel? Că văd că nu eşti un om prost!

Am înţeles atunci că mi se oferă o ocazie să pot vorbi ceea ce îmi stătea demult pe suflet. Avusesem timp toată ziua să mă conving, din felul cum mi se îngăduise să discut, - că de data asta într-adevăr nu mai era chiar aşa „ca şi înainte”. Am început deci:

- Mă face conştiinţa mea de creştin în primul rând. Apoi cea de român! Noi românii suntem un popor care ne-am născut creştini. N-am fost sute de ani păgâni, apoi să ne încreştinăm ca ungurii, ca bulgarii sau ca alte popoare!

De atunci, de la începutul istoriei noastre, Dumnezeu a fost Singurul nostru Ocrotitor aici unde am fost şi suntem aşezaţi, la răscrucea asta geografică şi istorică, - în mijlocul şi în calea tuturor năvălirilor. Nici un alt prieten şi apărător decât Dumnezeu n-am avut prin toate secolele existenţei noastre şi în toate perioadele dramatice prin care am trecut.

Toată istoria noastră, toată tradiţia noastră frumoasă, toată zestrea noastră naţională cu care ne mândrim noi astăzi în faţa lumii - ni le-a dat şi ni le-a creat numai credinţa în Hristos.

Cine a creat Suceviţa şi Voroneţul? Cine Putna sau Curtea de Argeş, aceste podoabe unice cu care ne mândrim în faţa lumii întregi?

Cine a întărit braţul lui Ştefan cel Mare, a lui Mircea, sau al lui Mihai?

Ştiţi viaţa lui Ştefan cel Mare şi ştiţi câte ceasuri petrecea el în rugăciuni de fiecare dată înaintea fiecărei bătălii! Ştiţi apoi că drept recunoştinţă adusă lui Dumnezeu, Acela care le câştigase lor biruinţa - era înălţarea unei biserici sau mânăstiri. Şi ştiţi bine că el a spus:

- Eu nu apăr aici numai fiinţa neamului meu, ci apăr credinţa lui Isus Hristos!

Atunci cum să putem noi, acum când după secole îndelungate de lupte şi de jertfe duse de părinţii noştri - am ajuns la împlinirea idealului pentru care ei au luptat şi au murit, - cum să putem fi acum necredincioşi Dumnezeului lor şi al nostru, care Singurul ne-a dăruit această izbândă?

Acum, când Dumnezeu care a fost Singurul nostru Aliat, Singurul care ne-a dat bucuria să ne vedem liberi toţi şi înăuntrul unor graniţe largi şi independente, - acum să ne lepădăm de El? Acum să-L tăgăduim? Acum să ne întoarcem călcâiul împotriva Lui?

Dar cine ne va mai ajuta pe noi mâine, când din nou s-ar putea să ajungem în vreo nenorocire? Spre cine să strigăm atunci la greu dacă astăzi, la bine, ne lepădăm de El? Căci nici astăzi n-avem în jurul nostru nici un prieten, ci suntem înconjuraţi numai de vrăjmaşi care pândesc tot să ne jefuiască şi să ne desfiinţeze...

Dar pe lângă tradiţia noastră creştină şi pe lângă primejdiile dinafară - noi mai avem atâtea primejdii şi vrăjmaşi lăuntrici: păcatele, dezbinările, decăderea trupească şi sufletească, - toate ducând în final la nimicirea sufletului şi a neamului nostru!

Asta m-a făcut şi mă face să nu pot sta liniştit acasă, să-mi văd şi eu de nimicurile pământeşti, când aceste sfinte şi veşnice valori sunt în cea mai mare primejdie.

Acum da, sunt aici! Puteţi să mă bateţi, să mă condamnaţi, pot chiar să mor aici. Pentru aceasta conştiinţa mea este liniştită. Dar nu pot să mă împac cu compromisul nimicitor a tot ce privesc mai de preţ ca însăşi viaţa mea. Mai greu e chinul conştiinţei ca orişicare chin lumesc. Şi mai de preţ este îndreptăţirea ei decât oricare preţ din lume... Eu cred în Dumnezeu, în Judecata şi în răsplătirile Sale... Şi mă tem de El!

De asta nu pot tăcea.

Eram atât de mişcat încât vorbeam cu lacrimi. Toţi trei mă ascultau fără să mă privească nici unul - stăteau pe scaune cu feţele spre uşă.

Mi s-a părut că şi ei sunt mişcaţi sufleteşte...

Nu ştiu cât timp trecuse de când începusem să vorbesc astfel, dar când am ajuns la acest punct, am simţit că vorbisem de-ajuns - şi am tăcut.

În cameră atmosfera era încărcată de ecoul şi simţământul celor pe care le evocasem.

Au trecut vreo câteva minute aşa. Cred că tuturor ne vorbea Duhul lui Isus Hristos sau al lui Ştefan cel Mare, Mircea, Mihai, - al strămoşilor neuitaţi... Sângele, lanţurile, morţii, jertfele şi descătuşarea istoriei noastre... Poate şi primejdiile ei...

Dacă au văzut că nu mai vorbesc, - au ieşit pe rând afară, începând cu „şeful cel mare” - fără să spună nimic... Şi m-au lăsat singur.

După vreun sfert de ceas, a venit înapoi maiorul, şeful anchetator, care mă cercetase toată ziua.

- Domnule Dorz, - îmi zise, - e ora zece. Ajunge pentru astăzi. Acuma te duci şi d-ta la cineva în oraş să dormi până dimineaţă. Ştiu că d-ta ai „neamuri” pe aici la care ai mai fost. Eu pot să-ţi dau un loc de dormit şi aici, dar nu vreau să dau aspect atât de tragic lucrurilor, aşa cum văd că le dai d-ta.

Şi dimineaţă la ora 8 ne revedem iarăşi.

M-a petrecut din nou până m-a scos pe poartă.

Astfel a fost o seară şi o dimineaţă - ziua a doua.

Dimineaţa înainte de ora 8, eram iarăşi în biserică la picioarele Scumpului meu Mântuitor cu ochii plini de lacrimi şi cu sufletul plin de recunoştinţă pentru tot ajutorul dăruit pentru biruinţa de ieri...

Şi cu cea mai stăruitoare cerere pentru ajutorul de care mai am nevoie şi pentru biruinţa de azi.

Din faţa lui Isus, am mers în faţa lor, plin de încredere şi de pace.

În această zi a trebuit să răspund la alte întrebări pe care mi le citea din dosar, mai ales în legătură cu drumurile pe care le făcusem prin ţară.

- Ce ai căutat în 9 ianuarie anul trecut la Bucureşti?

- Am fost chemat stăruitor de o soră credincioasă bolnavă şi bătrână care avea să plece definitiv din ţară peste câteva zile. Aceasta făcea parte din Biserica evreilor creştini, dar se apropiase foarte mult de Lucrarea Oastei Domnului. Evenimentele au fost să apară şi ea cu noi în acelaşi proces. Astfel că a fost condamnată şi ea la 5 ani închisoare.

A suferit deci şi ea împreună cu noi.

Cu toate că am avut unele păreri diferite în legătură cu felul nostru de credinţă, - totuşi când am primit cererea ei stăruitoare - şi ştirea că i-a sosit aprobarea să plece din ţară - din consideraţiuni creştineşti şi umane, am ţinut să mă duc. Plecarea ei definitivă, era ca o moarte. Simţeam că aveam faţă de ea o datorie creştinească pe care nu puteam să nu mi-o fac.

- Ce aţi discutat atunci?

- Aproape nimic. A trebuit mai mult să ascult dezvinovăţiri şi justificări. Şi pentru a nu mai da loc la amărăciuni care nu-şi mai aveau rostul - am iertat şi am împăcat totul.

- Cu cine te-ai mai întâlnit?

- Cu nimeni!

- Chiar cu nimeni?

- Cu nimeni important.

- Bine! Dar la Comăneşti ce ai căutat?

- Eram dator familiei de la care împrumutasem înainte de arestarea mea din 1959 o sumă de bani spre a-mi achita prima rată din casa pe care o cumpărasem la Călan. Această sumă mi-a fost şi confiscată în întregime de Securitate încă la arestarea mea de atunci fără să mi-o mai fi înapoiat niciodată. Dar eu le eram dator cu aceşti bani. Şi trebuie să fac cum pot spre a-mi achita chiar din timp în timp, câte puţin. M-am dus să le plătesc o parte din datoria asta.

- Aţi avut acolo şi adunare!

- Au venit nişte fraţi cu nişte neînţelegeri referitoare la învăţătură, la comportarea tineretului, la anumite abateri de la calea Oastei Domnului - şi au ţinut să mă întrebe asupra acestor lucruri.

- Ce neînţelegeri aveaţi cu privire la învăţătură?

- Ştiţi bine despre frământările dintre noi cu privire la amestecul sectar. Dezbinările provocate de către aceste infiltraţii au devenit o problemă atât de dureroasă pentru noi încât luptăm cu orice risc să le rezolvăm bine, spre a ajunge iarăşi la pace şi unitate între noi.

- De ce te amesteci d-ta în credinţa altora? De ce nu laşi pe fiecare să creadă ce vrea?

- Pentru că aceste dezbinări sunt astăzi o problemă arzătoare pentru frăţietatea Oastei Domnului. - Dar dacă nu se va lucra cu simţ de răspundere pentru rezolvarea lor, mâine dezbinările acestea vor fi o problemă pentru Biserică. Iar poimâine, ele vor constitui o problemă chiar pentru naţiune.

- Pentru ce?

- Veţi vedea!

- Dar cu tineretul ce aveţi?

- Sunt copiii noştri - şi avem răspundere pentru educaţia şi viaţa lor!

- De ce aveţi probleme cu ei, dacă i-aţi educat cum aţi vrut?

- Până când erau numai sub educaţia noastră, nu aveam probleme. Problemele cu ei încep când intră sub educaţia altora!

- A cui?

- A şcolii, a străzii, a anumitei societăţi...

- Până când răspunde părintele de educaţia copilului?

- Toată viaţa, - dar de fapt el nu are putere asupra copilului său decât până la şapte ani. Până la şapte ani copilul este ascultător. Îndată însă după această vârstă, când copilul intră tot mai mult pe mâna altor educatori decât părinţii săi, - el se înstrăinează, de obicei, de tot felul sănătos în care îl educaseră părinţii credincioşi.

- Societatea este un mai bun educator al tineretului decât aceşti părinţi înapoiaţi, care caută să frâneze mersul nou al vieţii.

Acum nu vedeţi că lumea s-a emancipat? Cultura, civilizaţia, tehnica - au depăşit mentalităţile învechite ale religiei şi credinţei. Lăsaţi tineretul în pace să-şi trăiască viaţa după cerinţele firii lui şi a spiritului modern de astăzi!

- Fie că-i lăsăm, fie că nu, - cea mai mare parte a tineretului nostru tot merge cu ochii închişi pe calea plăcută firii lui şi a spiritului modern, cum spuneţi.

Dar cu acest tineret se va ajunge exact ca şi cu problema dezbinărilor de credinţă despre care am vorbit înainte. Astăzi neascultarea tineretului este o problemă dureroasă pentru părinţii lor. Mâine însă va fi o problemă tot atât de dureroasă pentru naţiune, pentru dv.

- Cum?

- Dacă nu vreţi să aveţi creştinism, - veţi avea huliganism, alcoolism, trântorism, terorism.

- Cum terorism! Există la noi terorism?

- Ziarele publică în fiecare zi ştiri despre tineri care îşi chinuiesc părinţii, care fură, care fac scandaluri, care chiar ucid, - pentru a obţine bani cu care apoi să ducă o viaţă uşoară şi distractivă despre care spuneţi că are dreptul să şi-o trăiască. Ce devin aceşti tineri neobişnuiţi cu munca şi cu ascultarea? Nu-i asta terorism? Şi dacă nu-i încă, - va deveni, fiţi siguri!

- Statul are legi - şi nu va permite!

- Legile nu-l pot transforma pe om! Iată îl băgaţi a şaptea oară la închisoare, iar după ce iese de acolo, - fură din nou. Numai Hristos Singur poate transforma omul, fiindcă El operează asupra inimii.

- Face o grefă, o transplantare şi El, ca ăştia? - zise râzând.

- Da, adevărata transplantare şi înnoire a inimii - o face numai Hristos, fiindcă transformarea aceasta a vieţii cuiva, nu vine dinafară, ci dinăuntru din inima lui. Iar acolo în inimă într-adevăr numai Hristos poate opera. Noi astă operaţie o propovăduim. E singura adevărată.

- Cu Pop de ce nu te împaci? Acum s-a îndreptat, nu mai e cum a fost!

- Cu acest om nu vreau să mai am nimic. Nu l-am văzut din închisoare şi nici nu mai doresc să-l văd. Am avut destul de a face cu el înainte de închisoare şi chiar acolo. Sunt fericit să nu mai am niciodată nici un fel de legături cu el. Dacă s-a îndreptat cu adevărat, bine...

- Dar sunt mulţi care se iau după el!

- Treaba lor. I-am sfătuit destul. Cine nu ascultă de nici un sfat, îşi merită soarta.

- Dar cu Moldoveanu, ce aveţi?

- O problemă mai gingaşă, de învăţătură, de credinţă, de rătăcire de la însăşi calea şi rostul Oastei Domnului!

- Ce deosebire este între el şi Pop?

- Mare... Pop este un val zgomotos dar de suprafaţă. Moldoveanu este un vârtej mai de adâncimi. Pop face în Oastea Domnului o tulburare locală şi trecătoare. Dar Moldoveanu face o dezbinare de adâncime - şi mai de durată.

- Ce ai discutat cu mitropolitul Banatului?

- M-a întrebat în legătură cu Oastea Domnului. I-am răspuns că ne găsim într-o situaţie ciudată şi tragică. Existăm de fapt, - dar nu existăm de drept.

L-am rugat să ajute la rezolvarea pozitivă a problemei Oastei în Biserică. Aceşti fii ai Bisericii din Oastea Domnului, care au o dorinţă şi o foame duhovnicească mai adâncă decât alţii, au şi ei nevoie de o înţelegere mai mare din partea Bisericii şi statului.

Dar cu toate că sunt cei mai ataşaţi de Biserică şi mai gata să o ajute cu tot ce au, totuşi sunt cei mai vitregiţi şi mai nedreptăţiţi. Chiar şi sectarii care s-au rupt de credinţa noastră strămoşească şi s-au înstrăinat oarecum de specificul nostru ca simţire, totuşi au o oarecare libertate recunoscută. Pe când noi, Oastea Domnului, deşi ne-am născut din sânul acestei biserici şi al acestui popor, nu ne-am înstrăinat întru nimic de credinţa părinţilor noştri şi nici de simţirea neamului nostru, ne îndeplinim în mod loial, din conştiinţă, toate obligaţiile faţă de Biserică şi faţă de patrie, dorind să ajutăm constructiv şi activ la ridicarea morală şi bunăstarea materială a poporului nostru - şi totuşi nu numai că nu ne bucurăm de nici un drept, ci suntem priviţi ca nişte răufăcători! E o stare anormală de lucruri, care cu atât va fi mai bine pentru toţi, cu cât se va rezolva mai repede.

Nu cârtim împotriva nimănui, dar suntem foarte amărâţi că nu se găseşte în Biserică nimeni cu simţ de răspundere şi cu spirit de iniţiativă, care să-şi plece inima cu înţelepciune faţă de aceşti zeci de mii de credincioşi loiali ai Bisericii şi patriei - şi să aibă curajul a căuta o cale constructivă de rezolvare a problemei lor, spre a le da şi ostaşilor o cât de mică satisfacţie sufletească. Măcar cât li se dă altora.

- În mod practic ce i-ai cerut?

- L-am rugat să încerce a sugera celor în drept o rezolvare favorabilă a problemei Oastei în sensul de a i se da o libertate oricât de supravegheată. Era primul om cu o mai mare suprafaţă, pe care îl întâlneam după ieşirea din închisoare. Ştiam că prin natura funcţiei sale, ar avea şi căderea şi datoria să ia o astfel de iniţiativă.

- De ce te-ai dus numai la el şi la cel de la Cluj?

- I-am considerat pe amândoi drept oamenii cei mai duhovniceşti dintre toţi mai marii Bisericii.

- Şi ce ţi-a răspuns?

- M-am convins că nimeni dintre ei nu-i în stare să rişte nimic pentru Hristos. N-a fost în stare nici el. În afară de o foarte rezervată bunăvoinţă, n-a promis nimic.

A spus doar că problema pe ţară îl depăşeşte. Cel mult dacă poate în eparhia lui să îndrume preoţimea la o oarecare înţelegere şi apropiere de aceşti credincioşi. Dar nu mai mult.

Era desigur şi aceasta mult, - fiindcă în alte eparhii toţi episcopii privesc la Oastea Domnului ca la o ciumă şi nimeni nu îndrăzneşte nici să se apropie de aceşti oameni, ca de nişte răufăcători, - oricâte declaraţii de ataşament faţă de Biserică au făcut ei. Şi oricâte dovezi de bunăvoinţă sinceră i-am arătat.

- Şi cum s-a terminat?

- După câteva sfaturi şi îndemnuri la prudenţă şi la reţinere - mi-a dat să înţeleg că asta e tot.

Am plecat gândind cu durere: dacă cel mai bun este aşa, - cum trebuie să fie ceilalţi?

Totuşi - îmi ziceam - Autoritatea de Stat nu se poate să nu vadă străduinţa pe care şi-a dat-o şi şi-o dă Oastea Domnului pentru însănătoşirea climatului moral al oamenilor. Şi măcar sub aspectul social al problemei, va vedea că rolul ei este un rol pozitiv, - şi va lua Statul o hotărâre pozitivă în problema asta, dacă Biserica nu vreau sau nu poate...

Cu aceste impresii şi nădejdi - am lucrat tot ce am făcut. Dar până azi...

- Vezi că nimeni dintre ei nu riscă nimic? Ei nu-s nebuni. Ei toţi sunt nişte oameni deştepţi care îşi văd de scaunele şi de mâinile lor moi. Numai d-ta eşti altfel!

- M-da! Aveţi dreptate! Numai noi!

Din nou am întrerupt pentru masă...

Din nou din faţa lui am mers în faţa lui Isus Cel Răstignit în catedrala de peste drum. Acolo m-am hrănit cu rugăciune, cu lacrimi, cu mângâiere şi întărire.

Apoi la ora poruncită, din faţa lui Isus, m-am dus iarăşi în faţa anchetatorului meu.

- Acum să ne apropiem de încheiere - zise el. Eu voi începe să-mi scriu concluziile, iar d-ta îmi vei răspunde doar când te voi întreba.

La urmă vei citi ce am scris, iar dacă nu vei avea nimic de obiectat, vom termina.

Dacă ceva nu ţi se va părea clar sau drept, vei spune.

- Vrei şi d-ta să terminăm mai repede, nu?

- Nu eu decid în privinţa asta!

- Când vrei să pleci acasă?

Am crezut că ori glumeşte, ori vrea să mă încerce cât de mult ţin eu să plec cât mai repede acasă.

Am răspuns foarte liniştit:

- Când vreţi dv. Astăzi, mâine, peste o lună, peste un an...

- Cum, ţi-e indiferent?

- Eu n-am venit aici cu gândul că voi mai întoarce vreodată acasă! Eu ştiu cum a fost până acum, când am fost arestat şi dus la Securitate. De aceea am venit gata pentru orice. Şi pentru oricât.

- Ha, ha, ha... - râse el zgomotos. Dar d-ta n-ai observat că s-a făcut o mare schimbare acum în tot?

- Am văzut afară, - dar nu credeam că şi înăuntru.

- Acum vei vedea că şi înăuntru.

Şi a început să scrie. A scris poate un ceas, poate două. La urmă mi-a citit tot ce scrisese ca o declaraţie a mea, precum discutasem şi răspunsesem asupra tuturor învinuirilor lor cuprinse în paginile dosarului meu.

La urmă m-a întrebat:

- Este adevărat?

- Da! - i-am răspuns.

- Ai ceva de obiectat?

- Nu!

- Atunci semnează!

Am semnat şi i-am predat hârtia de vreo 10-15 pagini.

- Acum va trebui să le completăm acestea cu declaraţiile celor din ţară pe la care ai fost, apoi cu cercetarea materialului aflat la d-ta, - iar dacă nu ţi se va găsi ceva mai deosebit

- se poate să scapi mai uşor. Dosarul completat va merge la cei mai mari - şi ei vor decide.

Deocamdată eşti liber şi poţi să te întorci acasă.

Vezi că totuşi s-a schimbat ceva şi înăuntru?

- Într-adevăr acum văd că s-a schimbat enorm de mult.

Vă mulţumesc că mi-aţi permis să vorbesc şi că m-aţi ascultat cu îngăduinţă. Sunt peste douăzeci de ani de când sunt purtat pe la dv., dar până acum n-am putut să vorbesc aşa liber. Când am încercat să spun adevărul mi s-a închis gura cu pumnul. Atunci mi-am împreunat mâinile ca să fiu legat după voie - şi am tăcut. Înţelesesem că eram mai dinainte condamnat - şi ştiam că n-am voie să mă apăr.

Dar acum da, văd că s-a făcut o mare schimbare într-adevăr ca de la cer la pământ.

Oricare ar fi urmarea anchetei mele, doresc să vă exprim mulţumirea şi stima mea, pentru felul cum m-aţi tratat.

- Mulţumim şi noi! - mi-a răspuns.

Şi mi-a întins prietenos mâna.

Îşi poate închipui oricine cât de uimit am rămas. Cât de neobişnuit fusesem înainte cu astfel de comportări din partea lor. Nici nu-mi venea să cred.

După felul cum îi cunoscusem, bănuiam ieri că totul este doar o metodă spre a mă înşela. Azi, oricare ar fi decizia „celor mai mari” - deocamdată felul cum m-au tratat şi faptul că mi se dă drumul, - este totuşi ceva atât de neobişnuit!

Înainte de plecarea mea, mai veniseră vreo trei în biroul de anchetă. Mi-au dat cu toţii mâna.

Le-am spus „să trăiţi!” - şi am ieşit, condus până la poartă de către maiorul care îmi spuse:

- După ce îţi vom cerceta cărţile şi caietele pe care le ai la noi, şi dacă nu se va găsi în ele nimic compromiţător, se poate să scapi mai uşor. În orice caz te vom mai chema. Aşa că să ştii că ai să mai vii la noi.

Din faţa lui am mers din nou în faţa Scumpului meu Mântuitor, din catedrala de peste drum.

O, cu ce lacrimi de recunoştinţă I-am mulţumit Domnului meu Isus că fusese atât de minunat şi atât de puternic alături de mine, clipă de clipă, în tot acest calvar al meu pentru El şi Lucrarea Lui.

Deocamdată totul se încheiase fericit. Dar ameninţarea nu dispăruse. Decizia „celor mai mari” putea să fie foarte uşor trimiterea mea în judecată.

Eram totuşi fericit că de data asta voi fi numai singur şi nu împreună cu alţii. Nici o clipă n-am angajat pe nimeni decât pe mine.

Totuşi rămânea neschimbată atitudinea lor duşmănoasă faţă de Lucrarea Oastei şi ameninţătoare faţă de adunările noastre frăţeşti. Pentru schimbarea acestei atitudini va mai trebui luptat.

Întors acasă, am găsit într-o revistă un anunţ că patriarhul îşi sărbătoreşte împlinirea a 70 de ani de viaţă.

Un îndemn mi-a venit dintr-o dată să folosesc acest prilej pentru a-i scrie despre tot ce ni se pregăteşte iarăşi.

I-am trimis astfel o scrisoare de felicitare cu prilejul împlinirii vârstei sale biblice - şi aducându-i aminte de luptele pe care ni le ştia şi de necazurile noastre din trecut pentru Numele Domnului şi pentru libertatea Oastei, îl înştiinţam pe scurt despre noua ameninţare în care am ajuns iarăşi, după atâţia ani din 1958 de când nu ne mai văzusem, după încercarea lui nereuşită de la Sinod.

Şi îl rugasem - poate pentru ultima dată - să intervină binevoitor pentru rezolvarea bună a problemei legalizării Oastei.

Peste câteva zile am primit următorul răspuns:

„Patriarhia Română

Cabinetul Patriarhului

Nr. 314/1971

Felicitările şi urările exprimate cu prilejul aniversării zilei mele de naştere, m-au mişcat profund transformându-se în sufletul meu în prinos de recunoştinţă către Milostivul Dumnezeu care m-a învrednicit să ajung la acest popas al vieţii şi căruia mă rog smerit să-mi lumineze calea până la sfârşitul hotărât de El. Dragostea mea cu voi cu toţi în Hristos Isus. Amin. (1 Cor. 16, 24).

Justinian, Patriarhul României”.

Şi apoi un adaos:

„Mulţumesc fratelui Traian Dorz pentru urările adresate cu prilejul aniversării mele. Totodată îl invit să-mi trimită un memoriu confidenţial cu privire la necazurile de care aminteşte în scrisoarea din 9 martie a.c.

Cu părinteşti binecuvântări

semnat; Justinian”.

La această invitaţie i-am răspuns următoarele:

„Prea Fericite Părinte Patriarh,

Cu inima plină de o adâncă recunoştinţă pentru oferirea acestui fericit şi poate ultim prilej - şi cu cea mai profund îndatorată iubire fiască faţă de Prea Fericitul Părinte Patriarh, - sărutăm dreapta.

La binevoitorul răspuns trimis cu Nr. 314/1971 - prin care aţi avut bunătatea de a mă invita să Vă înaintez un memoriu confidenţial privitor la problema atinsă doar aluziv şi tangenţial prin scrisoarea mea din 9 martie a.c. - Vă împărtăşesc următoarele:

Subsemnatul Traian Dorz, cu domiciliul în Livada Beiuşului Nr. 9 jud. Bihor, credincios supus şi ascultător învăţăturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe, membru al fostei asociaţii religioase ortodoxe Oastea Domnului, înaintez P.F. Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, următorul

Memoriu confidenţial

- cu privire la situaţia subsemnatului decurgând din apartenenţa la fosta asociaţie ortodoxă Oastea Domnului

- şi la situaţia actuală a acestei asociaţii religioase ortodoxe.

Prea Fericit Părinte Patriarh, - solicit de la început iertare pentru extinderea la care voi fi obligat de importanţa şi de durata evenimentelor vizate. Doresc să fiu cât se poate de succint, dar şi de fidel, în cele expuse. Poate această ultimă încercare va ajuta la curmarea acestei situaţii anacronice care de aproape 25 de ani constituie o sursă de amărăciuni în Biserica noastră şi în poporul nostru.

După cum Vă este desigur prea bine cunoscut, la începutul anului 1923 a luat fiinţă la Centrul Metropolitan din Sibiu, asociaţia religioasă ortodoxă Oastea Domnului.

Iniţiativa unei mişcări de înviorare în Biserică, era pe de-a dreptul a Conducerii Bisericii Ortodoxe Ardelene şi se înscria ca o imperioasă necesitate în contextul nevoilor de atunci, atât pentru Biserică cât şi pentru naţiune, având rost în special pentru:

- a fi un puternic instrument duhovnicesc spre redresarea vieţii morale şi sociale din ţara şi naţiunea noastră rămasă grav atinsă după cel dintâi război mondial, abia terminat,

- a fi un factor important în luptele confesionale devenite şi mai acute

- şi spre a fi o acţiune binevenită în stimularea şi sudarea sentimentului religios şi patriotic în inima întregului nostru popor, ajuns acum după secole de lupte şi jertfe, unit înăuntrul aceloraşi frontiere libere şi cuprinzătoare.

Curând iniţiativa aceasta s-a dovedit binevenită, iar rezultatele ei binecuvântate, - atât pentru Biserică cât şi pentru popor. Un număr tot mai mare de personalităţi din înaltul cler ca şi din pătura cultă a poporului veneau, alături de mulţimile de rând - şi aşezându-se în fruntea maselor au ajutat la crearea unei mari mişcări duhovniceşti, la o adevărată renaştere sufletească a unor largi pături din popor. Pretutindeni aveau loc însufleţite adunări prin biserici sau şcoli. Şi o largă propagandă de atragere a tuturor credincioşilor din ambele confesiuni române spre o trăire vie a Evangheliei Mântuitorului în sânul aceleiaşi credinţe pe care a avut-o poporul nostru din moşi-strămoşii lui. Se trezise în mase o arzătoare sete sufletească după Cuvântul Sfânt, iar această sete odată trezită, nu mai putea fi potolită uşor.

Aceasta era situaţia în anul 1930 când eu, încă elev în şcoală fiind - la vârsta de abia 15 ani, - îndemnat de duhovnicul meu, m-am înscris împreună cu mulţi alţii cu entuziasm, în această asociaţie, - trecând printr-o totală transformare sufletească.

După alţi patru ani, eram deja angajat în redacţia centrului misionar al Oastei Domnului de la Sibiu, alături de părintele Iosif Trifa şi de alţi publicişti ai Oastei Domnului, colaborând la redactarea revistei şi publicând lucrări proprii.

Avântul continuu pe care îl luase asociaţia O. Domnului cuprinsese toată ţara, trecând până departe şi peste hotarele ei în aproape toate părţile locuite de români. Astfel că în anii 1933-1934 calculele aproximative arătau că numărul membrilor Oastei Domnului era undeva între 300 şi 400 de mii de ostaşi.

Privită cu o largă bunăvoinţă de către Biserică şi sprijinită prin mai toate mijloacele oficiale de atunci, Lucrarea Oastei Domnului bine îndrumată şi atent supravegheată de către Biserică şi Stat, - se dovedea deplin corespunzătoare scopului pentru care fusese iniţiată. Adunările ei specifice, aveau loc în după amiezile de duminici şi sărbători într-o atmosferă duhovnicească evanghelic-ortodoxă, fiind îndrumate de preoţi sau laici entuziaşti şi activi.

Curând însă, la începutul anului 1935, tocmai în apogeul mulţumirilor, - printr-o fatală neatenţie - un mic diferend administrativ ivit între cei doi iniţiatori principali de la Centrul Oastei şi Bisericii din Sibiu şi anume mitropolitul Bălan şi preotul Trifa, - diferend alimentat veninos şi adâncit deliberat de către terţi interesaţi şi invidioşi - a degenerat într-un conflict ireparabil.

Acest conflict însă, deşi de natură pur administrativă la început - a căpătat ulterior un aspect indisciplinar de ordin canonic. El nu avusese niciodată un temei dogmatic în sensul unei abateri de la dogmele şi învăţăturile Bisericii a preotului Trifa sau a colaboratorilor săi, - nici în timpul vieţii preotului Trifa şi nici până azi. A fost totuşi - pe nedrept şi în mod forţat înfăţişat ca atare. Şi a rămas cunoscut în acest fel.

Tristele evenimente de la Oastea Domnului începute în anul 1935 - şi care aveau să aducă până în ziua de astăzi atâtea amărăciuni şi pagube sufleteşti - m-au găsit şi m-au lăsat pe mine tot în redacţia părintelui Iosif Trifa, angajat şi în plină activitate publicistică, pe aceeaşi linie cu dânsul - şi alături cu marea mulţime a membrilor Oastei Domnului rămaşi fideli faţă de el.

Neînţelegerile şi polemicile angajate între conducătorii de la centru s-au răspândit în curând în mod dezastruos asupra întregii acţiuni fără precedent a Oastei Domnului, care progresase atât de frumos până atunci.

A fost provocată sciziunea. S-au creat două partide ostile. A fost diminuat numărul noilor adeziuni. S-au stârnit dureroase sfâşieri sufleteşti. Şi s-au adus chiar şi asupra ideii în sine umbre amare, critici violente - şi până la urmă o răspândită dezaprobare oficială.

La acest punct ajunseseră lucrurile în anul 1948 când a intervenit oficial reorganizarea Bisericii, desfiinţarea tuturor asociaţiilor religioase care funcţionau în cadrul Bisericii ortodoxe - prin urmare şi a Oastei Domnului.

Dar în momentul acela, Oastea Domnului era o realitate. După 25 de ani de existenţă recunoscută şi susţinută oficial, Oastea Domnului devenise o opinie adâncită. Îşi formase un organism propriu şi viguros. Îşi crease o tradiţie proprie. Şi mai ales îşi însuşise o convingere evanghelică neclintită de necesitatea ei pentru renaşterea şi trăirea vie şi pentru răspândirea acestei trăiri a Evangheliei lui Hristos în întreaga comunitate creştină. De asemenea şi în ajutarea Bisericii la combaterea rătăcirilor de la învăţătura şi unitatea credinţei noastre. Mai ales că aceste rătăciri susţineau că în Biserica ortodoxă nu se mai poate trăi o viaţă evanghelică întrucât „litera” Bisericii omoară Duhul Evangheliei. La fel Oastea Domnului era convinsă că existenţa şi activitatea ei este absolut necesară pentru însănătoşirea climatului moral, - prin lupta ei pentru stârpirea viciilor sociale.

În astfel de condiţii, măsurile practic luate pentru desfiinţarea Oastei Domnului fiind sporadice, neesenţiale şi neconvigătoare, nu au reuşit decât să arunce această categorie de credincioşi ai Bisericii şi de cetăţeni ai patriei noastre, într-o aparentă poziţie ostilă faţă de autorităţi - şi să le creeze o situaţie tot mai dificilă.

Pe de-o parte fiind supuşi şi loiali faţă de legile şi autoritatea de stat, ascultători şi împlinitori din conştiinţă a îndatoririlor bisericeşti, - iar pe de alta crezând că li se face o nedreptate fiind privaţi de libertatea şi bunăvoinţa de mai nainte, în ţinerea adunărilor lor cu caracter duhovnicesc în biserici şi sub îndrumarea preoţilor, cum fuseseră în trecut.

Astfel ei înţelegând că nu încalcă întru nimic îndatoririle normale şi-au permis ţinerea adunărilor lor şi pe mai departe în case particulare, considerând acest lucru ca nedăunător întru nimic nici Bisericii şi nici statului. Chiar dacă adunările nu şi le ţineau la ore şi în locuri unde puteau fi supravegheaţi. Întrucât sentimentele lor erau (după părerea lor) curate atât faţă de Biserică cât şi faţă de stat.

Mai găseau o justificare şi în faptul că unele culte neoprotestante - deşi au învăţături ostile faţă de Biserică şi sentimente străine faţă de popor, - se bucură totuşi de un regim destul de larg de libertate în ţinerea adunărilor lor. Pe când Oastea Domnului, care este un lăstar al credinţei noastre şi o parte sănătoasă a poporului nostru - nu i se dă acest drept.

Ei îşi zic: Biserica noastră şi poporul nostru - sunt „părinţii” noştri. Noi nu avem părinţi străini, nici fire străină, iar locul naşterii noastre este aici! Suntem ascultători şi folositori. „Părinţii” noştri deci nu trebuie să se poată lepăda şi dezice de noi, fiindcă noi oricât de mult am fost încercaţi - nu ne-am lepădat şi nu ne vom lepăda de ei.

Nu se poate să nu se revină odată asupra hotărârii de desfiinţare a Oastei Domnului şi să nu ni se dea şi nouă, ca atâtora, o formă legală de activitate întrucât Oastea Domnului a fost iniţiată de Biserică, însuşită de ea şi îndrumată timp de atâţia ani. Faţă de aceşti fii ai ei supuşi şi ascultători, Biserica are datoria de Mamă - şi prin urmare nu se poate aşa de uşor dezinteresa de lăstarul ei.

La sfârşitul anului 1947 subsemnatul am fost arestat pentru prima dată, pentru activitatea mea desfăşurată în Oastea Domnului.

Apoi, pe parcursul a aproape doisprezece ani - până în 1959 - am suferit îndelungat detenţiuni administrative, împreună cu mulţi alţi membri ai Oastei Domnului, - fără să fi fost trecuţi şi judecaţi prin vreo instanţă legală.

În perioada 1956-1958, nutrind mereu vechea speranţă în îndreptarea lucrurilor cu privire la legalizarea activităţii Oastei Domnului în cadrul Bisericii şi a statutelor ei, - timp de doi ani de zile am întreprins stăruitoare demersuri la Bucureşti, atât la Patriarhie cât şi la Departamentul Cultelor - pentru normalizarea acestei stări de lucruri. Ceream găsirea unei forme legale, oricât de restrânse, pentru satisfacerea oricât de redusă a trebuinţelor spirituale a acestor fii ai Bisericii, în limitele noului ei statut de organizare şi funcţionare.

În cursul acestei perioade am fost de câteva ori în audienţă atât la P.F. Patriarh Justinian cât şi la domnul director al Departamentului Cultelor, cu memorii explicative, - acceptând fără nici o condiţie prealabilă orice soluţie corespunzătoare.

Însă tocmai când speram că am ajuns la încununarea eforturilor noastre, - ne-am pomenit dintr-o dată cu arestarea şi cu judecata, în loturi pe ţară şi pe regiuni, a unui mare număr dintre noi, membrii Oastei Domnului.

Era la începutul anului 1959.

Personal fiind considerat conducător, am fost condamnat atunci la 16 ani muncă silnică, 10 ani interdicţie şi confiscarea întregii averi personale. Aveam o modestă casă familiară construită de mine şi familia mea (compusă din părinţi, soţie şi trei copii).

Mi-a fost confiscată în întregime nu numai casa, cu toate obiectele din ea, bunuri ale întregii familii, - dar chiar şi suma de zece mii de lei pe care abia îi împrumutasem spre a-mi plăti o datorie familiară. Toate acestea fiind considerate ca aparţinându-mi exclusiv mie şi nu familiei mele, - au rămas confiscate în întregime.

Toate acţiunile repetate ale soţiei şi copiilor mei pentru a li se recunoaşte şi înapoia partea lor din aceste bunuri confiscate, au fost respinse la rând ca nefondate de către tribunalul din Cluj, - după doi ani de termene şi dezbateri. La fel a fost respins şi un memoriu înaintat în 1966 de către familia mea la Consiliul de Stat. Până în ziua de astăzi, situaţia se menţine aceeaşi - şi nu ni s-a mai înapoiat familiei nimic, deşi eu am fost eliberat prin decretul de graţiere din 1964.

Astăzi, după aproape 6 ani de la eliberarea noastră din închisori, situaţia multor grupări ale Oastei Domnului din ţară prezintă serioase îngrijorări. În timpul îndelungat al feluritelor frământări prin care trecuseră ostaşii Domnului, lipsiţi de apropierea caldă şi înţelegătoare a Bisericii şi lăsaţi în voia vânturilor sectare, în unele locuri se încetăţenise o explicabilă atitudine de rezervă, - aproape indiferentă, - faţă de Biserică. Şi de ferire faţă de preoţi. De subapreciere şi chiar uitare a îndatoririlor faţă de autoritatea Bisericii. De o limitare aproape exclusiv la adunările asociaţiei. Şi chiar de o apropiere de sentimente sectare.

Sectele, exploatând condiţiile precare în care se găsea Oastea Domnului, au reuşit să strecoare în multe locuri derută şi discuţii aprinse care ameninţau cu rupturi dureroase.

Constatarea acestora mi-au umplut sufletul de o mare îngrijorare şi durere. Viitorul nu promitea nimic bun. Un asalt general sectar se contura în toate părţile şi primejdia unei masive treceri de suflete şi grupări la acestea, m-a făcut să iau o atitudine îndârjită împotriva rătăcirilor de la credinţa noastră şi a dezmembrării Oastei Domnului prin aceste treceri.

Fiind cunoscut majorităţii grupărilor Oastei Domnului, prin îndelungata mea activitate publicistică - speram să pot ajuta la aplanarea neînţelegerilor cu privire la credinţă şi la aducerea lor în ascultarea Bisericii. Precum şi la formarea unei orientări clare în îndeplinirea faţă de Stăpânire a îndatoririlor de conştiinţă şi muncă.

Am trecut atunci printr-un greu examen interior: Să respect dispoziţiile de interzicere a deplasării mele de la domiciliu, aşa cum mi se pusese în vedere, nemaiinteresându-mă deci în nici un fel de soarta acestor grupări şi a întregii Lucrări a Oastei Domnului. - Ori, căutând salvarea fraţilor mei, să-mi risc situaţia personală şi libertatea mea.

Am considerat că salvarea acestor grupări este mai importantă, - şi am riscat propria mea libertate.

În cursul anilor 1968-1969, solicitat stăruitor de către unele din grupările Oastei Domnului din ţară, care aveau astfel de probleme ce puteau fi soluţionate numai la faţa locului - precum şi datorită acelei relaxări a atmosferei în ce privea restricţia adunărilor existentă în acei ani, - am renunţat la poziţia mea de strictă nedeplasare de la domiciliu acceptând să particip personal unde am fost chemat.

Făcând aceasta, eram deplin convins pe de-o parte că tot ceea ce fac şi spun în bunul scop pe care îl urmăream prin aceste deplasări, este binecunoscut şi că este apreciat favorabil de către Autoritatea de Stat ca şi de cea bisericească. Iar pe de altă parte văzând că nimeni nu ne atrage atenţia în vreun fel că aceasta ar fi nepotrivit - am tras singur concluzia că acţiunea aceasta aducătoare de unitate în Biserică şi de orientare constructiv-socială a celor între care am mers - este considerată în favorul credinţei noastre cât şi un aport constructiv la sudura sufletească a poporului.

Am ajutat în acest timp la întărirea în credinţă a unora şi la revenirea altora pe deplin în disciplina Bisericii şi a muncii.

Am îndemnat pe mulţi să urmeze teologia spre a deveni preoţi vrednici.

Am contribuit la spulberarea multor speranţe sectare de a dezbina şi atrage suflete şi grupări de partea lor.

Am solicitat audienţe la P.S. Sa Episcopul Clujului şi P.S. Sa Episcopul Oradei, explicându-le situaţia, arătându-le dragostea şi ascultarea noastră, propunându-le intervenţia pentru aranjarea situaţiei noastre în Biserică şi cerându-le sfaturi şi ajutorul părintesc.

Dar în luna mai 1970, mi s-a pus în vedere oficial tocmai contrariul a ce crezusem eu, interzicându-mi-se categoric sub cea mai aspră sancţiune, orice deplasări de la domiciliu în acest scop.

Am înţeles situaţia - şi m-am conformat.

În luna februarie 1971, mi s-a făcut o nouă percheziţie domiciliară. Mi s-a luat Biblia, multe cărţi şi caiete cu conţinut religios.

Fiind dus la Autoritatea Penală, am fost acuzat pentru deplasările făcute în anii 1968-1970 pentru scopul amintit şi mi s-au luat declaraţii asupra acestor deplasări. În prezent se procedează la completarea dosarului meu şi probabil voi fi trimis din nou în judecată.

Acum, în ţară, toate grupările credincioşilor din fosta Oastea Domnului, - chiar şi acelea ce se mai ţineau în biserici sub supravegherea preoţilor şi sub denumirea de cerc misionar - sunt interzise sub aplicarea drastică şi imediată a unor amenzi mergând până la cinci mii de lei de persoană. Lucrul acesta seamănă pretutindeni panică, durere şi sentimente uşor de înţeles. Majoritatea celor amendaţi sunt oameni simpli, cu familie grea şi cu un venit mediu lunar sub o mie de lei. Este lesne de înţeles cum trăieşte cu familia sa un astfel de „infractor” până când poate acoperi o datorie de o mie sau două mii de lei, - poate şi mai mult.

Este lesne de înţeles apoi şi ce ocazie unică au acum sectele autorizate de a atrage la ele pe cei trataţi astfel. În multe locuri chiar preoţii fiind cei care îi pârăsc pe fraţi. Cred că nu poate fi un lucru mai dureros ca acesta - pentru o conştiinţă care simte grija şi răspunderea despre care vorbeşte sf. ap. Pavel la 2 Cor. 11, 28-29.

Aceasta fiind în prezent starea de lucruri, - dacă nu intervine grabnic o ieşire fericită, ce ar putea să aducă viitorul?

În faţa acestei mari îngrijorări, ne îndreptăm inima şi gândurile cu cea mai din urmă încercare şi cu cea mai fiască speranţă către Preafericitul şi Iubitul Părinte Patriarh care şi altădată ne-a arătat o călduroasă înţelegere - şi de bunăvoinţa căruia depinde mult acum buna rezolvare şi ieşire din această situaţie grea şi primejdioasă.

Ocazia pe care aţi binevoit a mi-o da ca să Vă înfăţişez aceste lucruri, - este poate ultima. Tot ce va urma, poate pentru cine ştie câţi ani şi pentru cine ştie câte suflete, depinde de clipa asta şi de hotărârea pe care o Veţi lua, de a interveni sau nu, pentru o rezolvare bună.

Este adevărat, recunoaştem, că ne-am făcut şi noi „vinovaţi” faţă de dispoziţiile care opreau adunările şi deplasările noastre. Dar credem că poate fi văzut şi înţeles cu uşurinţă că toate aceste „abateri” le-am săvârşit cu gând bun şi că însăşi situaţia în care suntem puşi - ca o astfel de activitate să fie socotită drept o infracţiune, - este nenaturală.

Am fost convinşi că bunele noastre intenţii arătate atât faţă de Biserică cât şi faţă de Stat ne vor fi apreciate pozitiv, iar Autoritatea convinsă prin fapte de corectitudinea noastră, va găsi până la urmă sigur, mijlocul de a ne autoriza nevinovatele şi necesarele noastre satisfacţii spirituale, pe care le solicitasem încă demult - şi pe care Autoritatea aceasta însăşi ni le promisese atunci.

Preafericite şi Iubite Părinte Patriarh,

Dacă mai putem fi înţeleşi de către Părintele Statului nostru, putem fi redaţi Bisericii şi integraţi poporului, ca o forţă constructivă îndatorată şi recunoscătoare.

S-au luat în anii aceştia neuitaţi atâtea măsuri bune şi s-au găsit atâtea căi luminoase pentru soluţionarea multor probleme încurcate şi spinoase. Se poate găsi şi aici o rezolvare.

Nu spunem că în toate acestea noi n-am fi greşit. Vom fi greşit şi noi în multe privinţe atât faţă de Biserică cât şi faţă de Stat, - dar credem din toată inima noastră că Inimile Iubitoare şi Minţile Luminate ale Conducătorilor noştri - vor găsi totuşi şi în problema aceasta înţelegere, iertare şi în sfârşit fericita rezolvare.

Înfăţişându-Vă sumar şi realist cele de mai sus, îndrăznesc a Vă ruga Prea Fericite Părinte Patriarh, ca pe singurul care puteţi face acest lucru în chip fericit, să binevoiţi a mijloci ajungerea celui de al doilea exemplar anexat aci al acestui memoriu - la cunoştinţa personală a Domnului Preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu, părinte al poporului nostru, - problema aceasta prezentând un vădit aspect care interesează şi Conducerea Statului nostru. Îi exprimăm şi cu acest prilej totalul nostru ataşament şi supunerea pe care o datorăm.

Binevoiţi, Vă rugăm, a ne sprijini cu acest prilej - şi cu un cuvânt cald şi părintesc în faţa Autorităţii Celei mai Înalte a poporului nostru.

Mulţumindu-Vă pentru toată bunătatea şi înţelegerea pe care ne-aţi arătat-o de când Vă cunoaştem, - şi promiţându-Vă ascultarea şi preţuirea noastră fiască şi recunoscătoare,

rămân supus şi îndatorat

Sărutându-Vă Dreapta

La 20 martie 1971

Traian Dorz

În tot acest timp, în ţară Lucrarea Oastei mergea înainte cu tot mai multă putere. Duhul Domnului a lucrat cu putere asupra tuturor celor cu cugetul curat şi cu inima smerită, astfel că înţelepciunea sănătoasă le-a luminat ochii sufleteşti asupra primejdiei care ne pândea atât de viclean şi care încă stăruia în calea multora. Tot mai mulţi fraţi au înţeles - şi toate adunările frăţeşti începură din nou să fie locuri de bucurie şi putere, nu de certuri şi de întristări.

Adunările tulburate începură să se refacă: în locul fraţilor pierduţi şi plecaţi veniră alte suflete noi. În locul adunărilor pierdute de tot - s-a aprins focul sfânt în alte locuri. Luară fiinţă mari adunări noi în localităţi unde nu mai fuseseră fraţi niciodată. Într-adevăr cum spune meditaţia din poezia de mai jos:

Viitoare valuri vor porni curând

locul celor stinse mai frumos luând,

frontul celor care moartea i-a învins

alţii or să-l umple larg şi necuprins.

Viitoare ramuri vor ieşi cu-avânt

să-ntregească locul celor ce s-au frânt,

trunchiul e puternic, mustul e curat

alte crengi vor umple golul azi uscat!

Viitoare lanuri vor luci curând

cu belşug de roade câmpul gol umplând.

- Dumnezeu nu pierde dacă-L veţi lăsa

are El o mie locul să vi-l ia.

Dar încercările nu aveau să sfârşească de tot. Dacă vremile se mai schimbaseră puţin - şi acum nu se mai puteau trimite fraţii la închisoare şi nici nu mai erau zdrobiţi în bătăi când erau găsiţi în rugăciune sau citirea Bibliei, - forma prigonirii era schimbată, dar rămăsese totuşi.

Acum începură să se aplice amenzi grele tuturor celor ce erau aflaţi în adunări.

Din 1968 începură astfel pe rând să fie amendaţi fraţii cu sume care mergeau de la 100 până la 5.000 de lei de persoană. Aplicarea amenzii depindea de bunul plac şi de inima celui care o aplica.

Decretul pe baza căruia sunt aplicate aceste amenzi este acela care vizează numai pe răufăcători, pe huligani, pe paraziţii şi tulburătorii societăţii. Şi pe alţii de felul acestora.

Chitanţele date fraţilor pentru încasarea amenzii motivează această amendă că ea s-a făcut pentru „tulburarea ordinii publice” - pentru că fraţii cântaseră închişi în casă...

Pentru „parazitism”, - pentru că erau la adunare în timpul liber sau al sărbătorii - şi nu erau la muncă.

Pentru „vagabondaj” - fiindcă erau găsiţi în alte localităţi pentru cercetarea frăţească...

Era vădit abuzul ce se făcea.

Unii fraţi au făcut contestaţie la Parchetul Tribunalului respectiv - şi li s-a anulat sau li s-a redus amenda. Altora li s-a majorat.

Cei mai mulţi însă n-au mai protestat întru nimic. Au înţeles că trebuie să sufere pentru Domnul - şi-au plecat capul şi au dat tuturor ceea ce li s-a cerut, încredinţaţi fiind că paguba aceasta din pricina Domnului, este un adevărat câştig.

Ne-am bucurat nespus de mult de felul duhovnicesc în care fraţii din multe părţi au privit aceste amenzi din pricina credinţei lor faţă de Domnul Isus şi a dragostei lor faţă de fraţi.

Au fost adunări întregi care au fost condamnate de câte 2 şi 3 ori la rând, fiindcă după prima amendă ei n-au încetat să se adune.

Astfel au fost amendate adunările din Pechea - Galaţi, Buciumi - Sălaj, Podoleni - Neamţ, Plopi - Bacău, Stroieşti - Marginea, Volovăţ - Suceava... Şi multe altele - cu amenzi mari de la o mie de lei în sus de persoană.

Au fost şi locuri unde pe surori le-au îngăduit ca un favor, două la o mie de lei.

Au fost amendaţi chiar bătrâni de peste 80 de ani, care au fost găsiţi la adunare, cum a fost Vicovan Gheorghe din Volovăţ de 88 de ani.

Din adunarea de la Volovăţ s-au încasat pe loc 9.000 de lei.

La Corocăieşti fraţii au plătit amenzi în jur de 30 de mii de lei.

În Vatra Dornei tot cam 30 de mii de lei.

În Caşvana, Vicovul de Jos, Dorneşti şi Bâlca - la fel. Şi tot aşa în multe alte părţi din toată ţara.

Abuzurile unor autorităţi locale mergeau până acolo că şi dacă erau întâlniţi fraţii mergând pe drum împreună 2-3, erau amendaţi. Şi dacă erau găsiţi la căpătâiul unui bolnav. Şi dacă îşi vizitau rudeniile... Aşa s-a petrecut la Plopeni, la Stirbaţi...

Au fost amendaţi chiar şi în biserică, cum s-a petrecut la Ogeşti în Bihor...

Nici măcar cu ocazia nunţilor şi a înmormântărilor fraţii nu aveau voie să cânte vreo cântare sau să citească din Biblie.

Cu ocazia unor nunţi la Sf. Ilie - Suceava şi la Marginea, - autorităţile comunale le-au pus în vedere fraţilor să nu îndrăznească să cânte sau să vorbească la nuntă - ci doar să stea la masă în tăcere şi atât.

Şi doar era nuntă, cu autorizaţie.

În unele dintre aceste cazuri, au fost şi primari şi preoţi, oameni mai luminaţi de Dumnezeu care îşi dădeau seama ce abuzuri şi nedreptăţi sunt aceste violenţe faţă de aceşti oameni paşnici şi credincioşi - şi au intervenit pentru îndreptarea lucrurilor.

Fraţii vorbeau cu bucurie şi cu respect despre aceşti preoţi şi primari care au intervenit pentru ei. Au fost chiar primari care le-au dat voie fraţilor să facă nunta în sala Căminului Cultural din comună... Era o bucurie de nedescris să vezi pe toţi pereţii Căminului Cultural numai tablouri şi icoane cu Mântuitorul Isus Hristos precum şi versete biblice scrise cu litere mari şi puse în vederea tuturor. Deasupra porţii, în loc de Bine aţi venit - era scris cu litere mari pe o tablă cât poarta, scumpul nostru salut de întâlnire şi despărţire: - „Slăvit să fie Domnul!”.

Prin Ardeal, în Hunedoara, Bihor, Arad, Cluj - şi până în Banat sau Maramureş, Lucrarea Domnului mergea cu biruinţă şi bucurie având aceeaşi înfăţişare ca şi în celelalte părţi din ţară. Acelaşi duh lucra în toţi, aceeaşi creştere - şi aceeaşi orientare. Şi peste toate aceste părţi era ca o primăvară împrospătătoare şi vie când toate cele trecute prin îngheţ sau prin pârjol, - se refac şi se vindecă.

Numai în locurile unde mai stăruia vechiul duh pustiitor, lucrurile erau tot pustii şi bolnave.

Peste Sibiu stăruie mereu aceeaşi uscăciune şi răceală.

Peste Săsciori, Sighişoara, Făgăraş - şi toate împrejurimile acestora unde ursul, duhul falselor încredinţări este încă puternic, - totul este rupt, izolat, aproape mort. În chiar mijlocul ţării, în chiar locurile cele mai vii altădată, mai pline de putere şi mai scumpe pentru noi, - acest duh de fiară rea şi nimicitoare şi-a înfipt ghearele şi colţii în trupul Oastei şi în duhul ei, sugrumându-şi prada cu neînduplecată şi vicleană patimă.

O, Dumnezeul nostru, Tu Cel a căruia este această Lucrare vie şi scumpă a Oastei, Cel care a sădit via aceasta aici şi care a rânduit-o să aducă aici roadele mântuitoare pentru care ai născut-o, - Te rugăm ia seama la toată pustiirea pe care a făcut-o în această vie a Ta, fiara asta vicleană şi făţarnică. Scoală-Te Doamne împotriva nimicitorului şi-Ţi izbăveşte via Ta. Vindecă-i ranele ei, drege-i spărturile şi refă-i iarăşi numărul, frumuseţea şi roadele ei de altădată!

În Simeria fr. Cornel, împreună cu preotul înţelegător, alcătuise un cor bisericesc pe patru voci. O lucrare de atâta frumuseţe se făcea acolo încât marea biserică era neîncăpătoare şi mulţimea era silită să asculte şi de pe afară.

La Sărbătorile Mari se alcătuiau corale şi petreceri duhovniceşti presărate cu predici şi declamări înălţătoare. Astfel că aici Lucrarea Domnului a câştigat un atât de mare număr de suflete încât orice sală era neîncăpătoare pentru adunări.

La Cărpiniş, unde Domnul le-a trimis un preot plin de o înflăcărare unică pentru Biserica vie şi pentru Evanghelia fierbinte, - s-a făcut o mişcare ca pe vremea primilor creştini. S-a ajuns până acolo că hora n-a mai putut avea loc din pricină că toţi tinerii mergeau la adunările Oastei. S-au văzut mame care doreau să-şi trimită fetele la petreceri, dar ele îşi luau mamele de mână - şi mergeau împreună la adunarea Oastei din biserică.

Preotul a fost chemat atât de autorităţile bisericeşti cât şi de celelalte... Mustrat, ameninţat, sfătuit să nu mai facă astfel de agitaţie în mijlocul poporului, - dar el plin de îndrăzneală şi de Duh Sfânt, a răspuns foarte frumos, înţelept, cuviincios dar hotărât, că tocmai aceasta este slujba lui, de a fi un ostaş al lui Hristos, de a fi un trezitor de suflete, de a fi un îndrumător spre mântuire, care are răspundere în faţa lui Dumnezeu pentru slujba aceasta şi pentru sufletele care i-au fost date spre păstorire.

La fel au avut de suferit fraţii Cornel, Traian, Valer, Roman, Oprean şi alţii, amenzi, percheziţii, ameninţări...

Dar harul lui Dumnezeu i-a întărit şi nici unii dintre fraţii sau dintre surorile care au trecut prin încercare, nu s-au lepădat de Domnul ci au ieşit din acestea şi mai întăriţi duhovniceşte.

Dar nu numai un singur preot ci şi încă mulţi alţii îşi împlinesc în judeţele Hunedoarei şi a Caraş Severinului, - astfel de lucrări fericite cu fraţii din Oastea Domnului şi printre ei!

Prin toată ţara Haţegului, până la Petroşani sau Caransebeş sunt multe astfel de localităţi unde preoţi binecuvântaţi şi plini de puterea Duhului Sfânt duc o lucrare fericită şi vie împreună cu fraţii, prin toate satele şi comunele unde i-a ridicat Dumnezeu.

E o adevărată minune să vezi cum turma de păstori, clerici şi laici se întrec şi se ajută la aceeaşi minunată lucrare vie şi slăvită de înnoire duhovnicească prin Biserică şi în ea. Aceste biserici totdeauna pline şi aceşti preoţi totdeauna ascultaţi şi iubiţi, ar putea fi o pildă fericită pentru toţi. Ar putea să vadă oricine ce fericită este o astfel de colaborare între Biserică şi Oastea Domnului. Prin toate aceste părţi nu există deloc sau aproape deloc nici o infiltraţie sectară.

În judeţul Caraş Severin sunt o seamă de adunări ale Oastei chiar şi în comunele de ucraineni şi sârbi. Avem între ei fraţi atât de minunaţi care au tradus cântările Oastei în limbile sârbă şi ucraineană şi le cântă atât de minunat în bisericile lor.

Aşa pătrunde duhul Oastei, aşa lucrează el de minunat oriunde este primit şi ascultat cu dragoste, fie între români, fie între fraţii din alte naţionalităţi.

O, de ar lua aminte toţi cei cu posturi şi cu datorii de răspundere, - la acest adevăr, acum până încă nu-i prea târziu. Până încă nu s-a compromis şi nu s-a nimicit cu totul suflul din care s-ar putea aprinde focul salvator şi sămânţa de viaţă şi de vindecare. Până când încă nu s-a pierdut ultimul prilej şi ultima speranţă. Până când cangrena nimicitoare n-a cuprins încă tot trupul Bisericii!

Iarăşi avertizăm că s-ar putea ca mâine, adică nu după mulţi ani de nepăsare, - să fie prea târziu.

Au trecut astfel cinci luni de la anchetarea mea din februarie de la Oradea.

Din multe părţi de prin ţară am aflat că fraţi şi surori fuseseră chemaţi să dea declaraţii şi amănunte despre mine, despre lucrarea care o făcusem în mijlocul lor şi despre felul în care m-am comportat.

Era adevărat deci că se strâng dovezi împotriva mea spre a-mi completa dosarul.

Facă-se voia Domnului. Sunt gata pentru orice.

În luna august miliţeanul din comună îmi comunică să mă prezint din nou imediat la Securitatea din Oradea.

Iarăşi am plecat cu traista pregătită gata şi să rămân acolo.

Şi iarăşi am mers întâi în faţa lui Isus Cel Răstignit din biserica de peste drum - unde mi-am încredinţat din nou şi fierbinte soarta mea şi a Lucrării Domnului - în Mâinile Dumnezeului meu Iubitor şi Puternic.

Acolo am întâlnit pe încă un frate care fusese amendat şi i se confiscase un magnetofon. Era chemat să se prezinte să-şi ia lucrurile confiscate.

Fratele era mai începător - şi se apropia mai cu teamă.

L-am îmbărbătat cât am putut, apoi am mers din nou în faţa lor.

Nu mai era maiorul inteligent şi corect cu care avusesem a face rândul trecut, ci un altul, era căpitanul care părea ajutorul său. Un om mai dur şi mai puţin inteligent.

- Iar ai venit cu bagajul? - zise el aspru uitându-se supărat şi batjocoritor la mine.

- La dv. e bine să nu vină omul decât aşa!

- Dar bine, n-ai înţeles că acum este altfel?

- Poate că este altfel. Dar se poate uşor să se schimbe felul acesta de la o zi până la alta. Cred că nu deranjează pe nimeni că am venit aşa.

- Ţi-am cercetat toate cărţile şi manuscrisele care le ai aici la noi. Nu ţi-am găsit în ele deocamdată nici o vină. Unele vei putea să le iei - dar altele în cel mai bun caz vor merge la foc. Eşti de acord?

- Pot să nu fiu?

- De ce nu te ocupi d-ta cu ceva serios? De ce nu-ţi iei un serviciu ci te ocupi cu prostiile astea depăşite?

- Cine mă mai angajează pe mine acum într-un serviciu, la vârsta asta, bătrân şi bolnav?

- Am putea interveni să fii angajat aici la revista Familia - de exemplu. De ce nu vrei să scrii poezii patriotice, sociale, politice? Ai câştiga mii de lei.

- N-am talent pentru asta. Eu m-am format numai pentru genul în care scriu.

- D-ta, om inteligent şi talentat, ar trebui să lucrezi în alt fel decât cu sapa. Cât câştigi d-ta muncind la sapă?

- Doi-trei lei pe zi, două kg. de grâu, două de porumb - şi cam atât. Mai muncesc câteodată şi cu nişte dulgheri.

- Şi-ţi ajunge asta?

- Ajunge!

- Am crezut că eşti mai inteligent decât ceilalţi, dar văd că eşti tot aşa şi d-ta ca ei. Între toţi credincioşii pe care i-am anchetat, n-am găsit nici unul puţin mai cult. Toţi sunt nişte prostănaci care nu ştiu nici să vorbească, cum era unul chiar azi... Nu ştia nici ce contigent este şi nici măcar cum îi cheamă pe copiii lui...

Şi râdea cu hohote. Mai venise încă unul în birou. Şi râdea şi acesta.

- Vedeţi domnule, - i-am răspuns eu uitându-mă în ochii lui, cu o privire în care era şi mustrare şi durere, - vedeţi domnule ce groază aţi băgat în oameni? Vă închipuiţi dv. că omul acela nu ştia ce contigent este şi cum îi cheamă copiii? Dar aşa groază aţi băgat în lume că numai când aude omul despre dv. se pierde de tot. - Şi nu ştie nici ce să vorbească.

Atunci probabil că i-a fost ruşine de râsul lui şi n-a mai râs. Râsul i s-a crispat dintr-o dată devenind un rânjet încurcat.

- Bine, te priveşte! Dar vei mai vedea d-ta. Acum iată-ţi cărţile care ţi se înapoiază, iar restul aruncă-le colo în soba aia. Le voi da foc în faţa d-tale, ca să ştii care va fi soarta tuturor lucrărilor pe care le faci. Stai zi şi noapte şi scrii la prostii cu care apoi zăpăceşti minţile oamenilor şi nu le dai pace să-şi vadă de treabă.

Ei ce zici despre ce ţi-am propus? Te angajezi să scrii?

- Rămân deocamdată la sapă!

- Vom mai avea noi grijă de d-ta! Ia-ţi astea de aici şi pleacă! Gata!

- Să trăiţi!

Slavă veşnică Ţie Domnul meu Puternic, - am strigat cu lacrimi, îngenunchind în faţa lui Isus Cel Răstignit din biserica de peste drum, îndată după ieşirea mea pe poarta lor. Îţi mulţumesc Ţie care şi de data asta ai fost cu mine, dăruindu-mi izbăvire şi biruinţă. Ferice de oricine rămâne alipit de Tine şi se încrede în Tine. Slavă veşnică Ţie!

Am continuat să fiu supravegheat îndeaproape. Veneau fraţi pe la mine şi îmi spuneau că încă se strâng prin ţară declaraţii şi informaţii despre mine.

Am mai mers totuşi ici-colo şi eu, dar mai cu grijă.

Tot timpul liber îl foloseam însă la scris. Atunci am lucrat Cărarea Tinereţii Curate, Scumpele noastre surori, Pe genunchii lui Isus, Leagănul de Aur, Ţara Minunată, Hristos Comoara Bibliei, Cântări de Drum, Cântări de Sus...

Astfel a trecut anul 1971 şi câtva din 1972.

La începutul lunii martie 1972 m-am pomenit cu o chemare la protopopiatul Beiuş să fiu în ziua de 14 martie acolo. Episcopul de la Oradea are să-mi comunice o veste. Era un episcop nou, despre care auzisem multe lucruri bune.

M-am bucurat de această ocazie. Voi căuta să le înfăţişez din nou cu toată durerea situaţia în care ne găsim şi să le pun pe inimă marea răspundere pe care o au pentru soarta Bisericii ameninţată pe de-o parte de rătăcirile şi dezbinările care devin tot mai ameninţătoare din zi în zi, iar pe de altă parte de decăderea şi necredinţa care creşte la fel.

E poate ultimul moment când se mai poate face ceva pentru salvarea din această situaţie, pentru oprirea prăbuşirii, pentru reînviorarea vieţii ei duhovniceşti.

În ziua fixată, când intram în biroul protopopului mă aşteptau amândoi, episcopul şi protopopul. Ca din întâmplare însă a venit îndată acolo şi inspectorul cultelor de la Oradea. S-a aşezat şi dânsul pe al patrulea scaun.

- Frate Dorz, - începu episcopul, - eu te cunosc pe d-ta de mult. Sunt de naştere de pe lângă Săsciori şi eram student teolog când prin 1945-1946 veneai d-ta pe acolo împreună cu Marini. Deci suntem oarecum cunoştinţe mai vechi.

Te-am chemat să-ţi comunic că Prea Fericitul Patriarh Justinian mi-a încredinţat să-ţi spun că vrea să stea de vorbă cu d-ta, în problema Oastei Domnului. D-ta urmează să-i scrii la Patriarhie, cerând să-ţi fixeze o zi de audienţă pentru această convorbire. Asta este prima chestiune.

A doua, am vrut să te cunosc şi eu fiindcă am auzit despre tot ce ai avut de întâmpinat din cauza activităţii d-tale, aş vrea să te sfătuiesc să te încadrezi şi d-ta şi să-i sfătuieşti şi pe cei din Oastea Domnului ca să se încadreze mai deplin în activitatea şi în viaţa Bisericii noastre. De ce dv. să lucraţi separaţi de noi preoţii!

- Prea Sfinţite Părinte Episcop, - i-am răspuns, - Vă mulţumesc respectuos pentru bunăvoinţa pe care ne-o acordaţi, dar cred că nu este greu să se constate că noi ne-am dat demult şi ne dăm toate străduinţele să ne îndeplinim din îndemnul conştiinţei datoria de credinţă şi de ascultare faţă de Biserică. Dar n-am fost şi nu suntem înţeleşi.

În loc să fim priviţi cu dragoste şi cu încredere - suntem mereu respinşi şi suspectaţi. Am rămas în multe părţi doar noi cei care mai mergem la biserică şi o sprijinim în tot ce are nevoie. - Şi cu toate acestea suntem priviţi ca nişte vrăjmaşi sau în cel mai bun caz, ca nişte înstrăinaţi de ea. De ce?

- Ei, acuma te duci la Patriarhie - zise batjocoritor inspectorul. Şi acolo între voi „cei mari”, la nivelul înalt - veţi tranşa problema. Ne veţi scăpa astfel şi pe noi de neplăcerile pe care le avem mereu din pricina dv.

- Credem că noi nu am dat niciodată ocazie la neplăceri.

- Ehei câte ne produceţi! Şi mai ales d-ta. Că nu vrei să te cuminţeşti odată şi să te laşi de activitatea asta provocatoare. Nu ţi-a ajuns? Mai vrei? S-ar putea să mai primeşti!

Te sfătuiesc şi eu să te linişteşti! Ai acum ocazia să stai de vorbă cu Patriarhul. Dacă nici de el nu vei vrea să asculţi, ce să se mai încerce cu d-ta?

- Frate Dorz, - interveni împăciuitor episcopul, - te sfătuiesc şi eu părinteşte să faci totul ca atât autoritatea bisericească cât şi autoritatea de stat să-şi schimbe părerea pe care o au acum despre d-ta. Dă dovadă de ascultare - şi nu te mai tot ocupa d-ta de problemele credincioşilor şi ale Bisericii. Are cine să se ocupe de astea!

D-ta încadrează-te frumos în viaţa parohiei de acolo şi fii şi d-ta ca şi ceilalţi credincioşi din biserica satului dv. Acum vremurile s-au schimbat şi lucrurile sunt altfel.

Aşa că astea am avut să ţi le spun. Deci îi scrii Prea Fericitului cerând audienţa!

- Dar cum să fac Preasfinţite? Să scriu direct Prea Fericitului?

- Nu, îi scrii şi mi-o trimiţi mie. Voi însoţi şi eu scrisoarea d-tale cu câteva rânduri către Patriarhul.

- Vă mulţumesc. Sărut dreapta. Să trăiţi!

Şi am ieşit.

În ziua următoare duceam la protopopiat două scrisori cu acelaşi plic, pentru a fi trimise la episcop. Una către episcop, care suna aşa:

Prea Sfinţite Episcop

Adânc recunoscător faţă de bunăvoinţa părintească pe care mi-aţi arătat-o şi cu care aţi îmbrăţişat gândul unei bune rezolvări a problemei noastre, - cu supunere fiască - Vă sărutăm Dreapta.

După cum aţi binevoit a ne sfătui în scurta stare de vorbă, iată mă grăbesc să Vă înaintez respectuoasa noastră mulţumire şi solicitare către Prea Fericitul nostru Părinte Patriarh.

Simţindu-Vă căldura şi bunăvoinţa inimii cu care ne-aţi îmbrăţişat de la început cauza noastră, îndrăznim a Vă solicita şi ajutorul Prea Sfinţiei Voastre pentru buna şi adevărata soluţionare a problemei Oastei Domnului iniţiate de părinteasca grijă pentru pacea şi folosul Bisericii, - a Părintelui Patriarh Justinian.

Este evident că în lume au loc transformări uriaşe şi că se impune deci în multe privinţe o oarecare corectare a opticii sub care sunt privite lucrurile. În toate domeniile se întreprind căi noi, se caută metode îmbunătăţite, se încearcă soluţii adecvate pentru stăvilirea poluării morale şi pentru însănătoşirea climatului vital...

Este tot aşa de evident că suntem în faţa şi în faza unei puternice ofensive de răcire şi rătăcire de la credinţă. Aceasta ne atacă necruţător şi cu arme mereu noi şi perfecţionate. Şi pentru că - practic şi eficient - în Biserică nu se întreprinde nimic împotriva dezintegrării credinţei, ci se menţine doar o rutină acum insuficientă - suntem mereu în pierdere.

Marile biserici - surori, fac în privinţa asta nespus mai mult iniţiind chiar metode cândva respinse, dar care acum înţelept diriguite, dau roadele cele mai surprinzătoare şi fericite.

În privinţa asta voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic al Oastei Domnului, cu toată zestrea şi experienţa duhovnicească a acestei fiice spirituale a Bisericii noastre, - ar fi una dintre cele dintâi şi mai importante surse de înviorare şi de izbândă a luptei Bisericii împotriva rătăcirilor de la credinţă şi a relelor din societate.

Oastea Domnului este o forţă duhovnicească de cea mai mare valoare şi importanţă. Biserica ar putea-o folosi nu numai pentru apărare - ci chiar şi pentru atac.

Dar Biserica a abandonat-o şi s-a lepădat de ea ca de o povară neplăcută, învinuind-o că este o primejdie pentru ea. Şi în felul acesta continuă s-o privească şi azi cu silă şi cu ostilitate. Cu toate dovezile de credincioşie şi dragoste cu care i-a răspuns continuu Oastea şi ostaşii.

Noi însă dorim să avertizăm din nou asupra acestor două mari pericole care ameninţă Biserica şi credinţa noastră: rătăcirile sectare şi decăderea morală în necredinţă.

Dorim din tot sufletul să înştiinţăm asupra acestora, spre a se întreprinde din vreme ceva corespunzător şi eficient, spre a nu se ajunge la dezastru.

Desigur Prea Sfinţia Voastră cunoaşteţi nespus mai bine situaţia. Dar nu-i greu să vadă oricine că dacă nu se vor schimba anumite atitudini şi nu se vor adopta anumite metode, în curând regretele se vor trezi prea târziu şi constatările amare nu vor mai putea salva nimic. Când inamicul vine împotriva mea cu arme perfecţionate - eu nu pot merge sau nu pot sta înaintea lui tot numai cu arcul strămoşesc.

Desigur decizia nu poate veni decât de la forul suprem, dar la găsirea unei soluţii mai eficiente şi mai grabnice, este nevoie de aportul fiecăruia care este în măsură şi în drept să-l dea. Trebuie o iniţiativă viguroasă - şi orice ochi realist şi orice conştiinţă trează are datoria să se asocieze şi să ajute cu ce poate - la realizarea ei.

În timpul inundaţiilor din anii trecuţi, - ne aducem aminte ce unit era poporul nostru cu conducătorii săi. Ce valoroasă era orice iniţiativă care ar fi ajutat atunci la oprirea prăpădului, - de la oricine ar fi venit această iniţiativă!

Sufleteşte acum, situaţia nu apare mai bună. Deci nu-i vremea oare ca să se ia toate măsurile pentru localizarea inundaţiei de rătăciri sau a incendiului de decădere, - până când încă n-a cuprins totul? Şi până când pierderile nu sunt ireparabile?

Cerându-Vă iertare pentru eventuala întristare produsă prin cele de mai sus, rămân cu smerenie şi speranţă Sărutându-Vă Dreapta

Mizieş la 15 martie 1972

Traian Dorz

Şi acum iată textul celeilalte scrisori:

Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian,

Cu adâncă emoţie şi recunoştinţă am aflat prin înalta bunăvoinţă a P.S. Sale părintelui episcop Vasile al Oradei despre binevoitorul interes părintesc pe care ni l-aţi arătat din nou, precum şi de calda iubire şi grijă cu care doriţi în sfârşit, o rezolvare fericită a problemei frăţietăţii noastre ortodoxe Oastea Domnului, - problemă care de zeci de ani frământă atât de dureros viaţa noastră bisericească. Şi ţine în întristare şi izolare un atât de mare număr de sufletele acelora care se doresc a fi chiar dintre cei mai conştiincioşi şi mai ataşaţi fii ai Bisericii şi a credinţei noastre bune şi străbune.

Prea Fericit Părinte Patriarh, dorim să Vă exprimăm din nou adânca noastră recunoştinţă pentru acest fericit gând pe care totdeauna am simţit că l-aţi purtat cu o îndurerată iubire şi răbdare în părinteasca inimă, aşteptând cu nădejde un bun prilej pentru realizarea lui.

În timpul anilor binecuvântaţi pe care Pronia Cerească Vi i-a hărăzit - şi pe care Vi-i dorim din tot sufletul nostru încă mulţi şi fericiţi - şi în locul în care Voia Sfântă a Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos V-a aşezat la cârma Bisericii Sale, - aţi găsit cu înţelepciune prilejul şi modul potrivit pentru o fericită rezolvare a fiecărei probleme din mulţimea celor care se impuneau cu stringenţă pentru viaţa Bisericii, în acest timp istoric când corabia ei sfântă a avut de străbătut unele etape atât de frământate din plutirea ei spre ţelul ceresc.

A mai rămas această îndurerată problemă ca un anacronism prea întârziat, ocolită prea mult - şi care constituie o permanentă sursă de întristare şi suspiciuni, tocmai acum când toţi fiii Bisericii şi ai poporului nostru avem cea mai mare nevoie să fim o inimă şi un gând.

Eu, desigur nu pot vorbi acum decât în numele meu personal, - dar ştiu că toată mulţimea acelora care au făcut parte ca şi mine din această frăţietate ortodoxă Oastea Domnului, gândesc şi ei şi simt la fel cu mine. Din partea lor sunt bine încredinţat că nu va exista nici un fel de greutate în a primi şi urma soluţia pe care veţi găsi-o şi care va fi cea mai bună şi mai potrivită.

Dacă Veţi binevoi să ne fixaţi o zi de audienţă în care să Vă putem asigura şi verbal de totala noastră bună credinţă - şi să Vă putem înfăţişa personal mărturia acestor profunde sentimente precum şi eventualele răspunsuri necesare la o mai cuprinzătoare limpezire a acestei situaţii - am fi desigur nespus de fericiţi şi recunoscători.

În speranţa comunicării acestei părinteşti şi binevoitoare hotărâri, - asigurându-Vă încă o dată de sincera şi deplina noastră bună credinţă, rămân cu fiască supunere sărutând Dreapta

La 15 martie 1972

Traian Dorz.

Specificasem intenţionat în scrisoare că nu pot vorbi decât în numele meu personal, anume spre a nu mai atrage pe nimeni din nou în problema aceasta. Să sufăr singur dacă va trebuit suferit iarăşi. Singur voi putea suporta mai uşor şi desigur se va simplifica mai mult totul.

După opt luni de la trimiterea acestei scrisori, am fost chemat la Oradea, la episcopie, pentru o nouă stare de vorbă cu episcopul. Era în noiembrie 1972.

- Te-am chemat, - mi-a spus Prea Sfinţitul, - spre a-ţi comunica răspunsul Prea Fericitului Patriarh şi al Sf. Sinod, la scrisoarea d-tale din martie.

Fiindcă d-ta ai spus că nu poţi vorbi în numele Oastei Domnului ci numai în numele d-tale personal, - nu ţi s-a putut acorda audienţă, fiindcă instituţiile nu stau de vorbă cu persoane particulare în probleme care le depăşesc.

Am fost chemat eu şi mi s-a spus să stau de vorbă cu d-ta şi să vedem care ar fi propunerile d-tale pentru rezolvarea problemei. Cum crezi d-ta că s-ar putea găsi cea mai bună soluţie, în condiţiile şi posibilităţile de acum?

Atunci m-am gândit la trei lucruri:

1. - Să putem influenţa şi controla hotărârile bisericeşti locale.

2. - Să putem obţine adunarea frăţească în biserici.

3. - Să putem introduce cântarea Oastei în biserici.

Şi am răspuns:

- Desigur că în faţa asaltului de toate felurile împotriva Bisericii, trebuie neapărat făcut ceva eficient, ceva hotărât, ceva împlinitor.

Curentele străine ne atacă prin trei mijloace: Misionarismul laic, adunările de evanghelizare şi cântarea religioasă.

Cu aceste trei mijloace putem şi noi să le oprim înaintarea lor.

(Întâi misionarismul:)

Să se permită ca în orice parohie fraţii noştri să fie aleşi în consiliile parohiale şi să li se dea posibilitatea de a influenţa duhovniceşte bunul mers al vieţii şi treburilor parohiale. În felul acesta s-ar întări colaborarea dintre Biserică şi Oaste, iar fraţii ostaşi ar putea ajuta practic şi rodnic la reuşita tuturor acţiunilor folositoare şi necesare în viaţa duhovnicească a oamenilor.

(Apoi adunarea:)

Să se permită ca în după amiezile de duminici şi sărbători să poată avea loc în biserici în cadrul slujbelor de seara - sau în locul acestora unde nu-i preot, - ca să se ţină un program religios, cu colaborarea credincioşilor parohiei, în care pe lângă citirea din cărţile bisericeşti să se poată lua cuvânt de către unii din cei prezenţi, pe marginea celor citite. Să se poată declama, cânta sau rosti scurte vorbiri de zidire sufletească, alcătuindu-se astfel atrăgătoare programe duhovniceşti pentru petrecerea credincioşilor.

În felul acesta oamenii ar fi atraşi de pe drumuri în Biserică şi feriţi de cele două mari primejdii care bântuie mai ales în aceste după amiezi de sărbători: primejdia atracţiilor spre diferite adunări străine de credinţa noastră, care se ţin cel mai adesea atunci, - şi primejdia decăderii în patimile şi păcatele alcoolismului, a jocurilor de noroc şi a atâtor altor mijloace pierzătoare care atunci fac cel mai mult prăpăd în suflete, în familii, în societate.

(Apoi cântarea:)

Să se permită apoi ca în pauzele slujbelor religioase din biserici, să se cânte şi diferite cântări laic religioase îndrăgite de popor, potrivite în conţinutul lor cu doctrina Bisericii,

- cum ar fi cele ale Oastei Domnului.

În felul acesta s-ar putea iniţia şi cântarea în comun în biserici, acolo unde încă nu s-a introdus, - fiindcă aceste cântări sunt atractive şi antrenante.

Iar unde cântarea în comun este introdusă în biserici, - aceste cântări sunt un stimulent plăcut şi un divertisment dorit în aşa fel că acţiunea cântării în comun nu oboseşte niciodată, ci este ţinută mereu plină de prospeţime şi de bucurie.

Acolo unde aceste iniţiative au avut loc, nici nu se mai pune problema sectară. Viaţa parohială înfloreşte şi toate acţiunile folositoare capătă repede viaţă, fiindcă toate energiile sufleteşti sunt captate şi îndrumate constructiv.

Numai dragostea şi unitatea izvorâte din trăirea şi umblarea cu Hristos, au făcut şi fac adevărate minuni. Fără acestea totul ajunge foarte curând la îngheţ şi la nimicire.

După părerea noastră Prea Sfinţite, acestea sunt minimum condiţiilor neapărat necesare pentru oprirea pustiirii sufleteşti care ameninţă viaţa creştinilor noştri prin dezbinarea în rătăcirile de la credinţă şi prin decăderea în imortalitate. Şi singurele mijloace prin care se poate reface şi înviora viaţa duhovnicească a parohiilor!

În timpul când eu spuneam aceste lucruri, episcopul şi le scria pe rând pe hârtia din faţa sa. Când am terminat îmi spuse:

- Bine. Eu am notat tot ce ai propus şi voi înfăţişa aceste lucruri printr-un referat Sf. Sinod.

Acum să-ţi spun şi asta, că Sf. Sinod plănuieşte apariţia unui catehism bisericesc, iar în fruntea comisiei de redactare a acestui catehism am fost numit eu.

Aş putea propune ca la sfârşitul acestei cărţi să fie introduse un număr de cântări religioase să zicem din ale Oastei Domnului (dar bineînţeles fără a se menţiona numele Oastei) - cântări pe care Sf. Sinod le-ar găsi potrivite cu dogma Bisericii. Şi care să fie recomandate apoi a se cânta în anumite momente ale slujbelor religioase din biserici... priceasnă, miruire, anaforă, - etc.

Pentru aceasta te-aş ruga pe d-ta să-mi alegi vreo 20-30 de cântări cu conţinut potrivit şi care ar intra în aceste vederi ale Sf. Sinod - şi să mi le trimiţi cât mai curând. Eu le voi propune - şi dacă se va cădea de acord asupra lor, vor apare. În felul acesta cred că principiul a fost salvat.

Cam asta am avut de discutat cu d-ta. Când voi mai avea vreun răspuns sau vreo întrebare, am să te mai chem.

Şi mi-a întins mâna.

Am salutat respectuos şi am ieşit, având în suflet o oarecare speranţă.

Mă gândeam că totuşi mai marii Bisericii, alarmaţi de gravitatea stării de lucruri care ameninţă Biserica, - îşi vor fi dat acum seama de enorma greşeală care au făcut-o înlăturând Oastea din viaţa Bisericii. Şi măcar acum în ceasul al doisprezecelea caută, - chiar pe căi ocolite, o îndreptare a lucrurilor. Şi o atragere a revărsărilor Oastei din nou spre albia Bisericii, aproape uscată duhovniceşte.

Bine că măcar acum şi-au dat seama! Numai dacă îşi vor fi dat-o într-adevăr.

Slăvit să fie Domnul!