Cap. 8 - A treia Judecată

„...Să știți că mai este o judecată...”

Nădejdea în izbânda dreptății și în triumful adevărului nu piere însă din inima celui nevinovat niciodată. Căci Dumnezeu nu o lasă să piară, fiindcă cât de mare ar fi silnicia și nedreptatea, - odată și odată - Dreptatea tot va învinge și adevărul tot va triumfa. Ori de pe pământ, ori de sub pământ.

Când la prima instanță nu i se face dreptate, nevinovatul nădăjduiește într-a doua. Când nici a doua nu-i face, apelează la a treia. Iar când nici aceasta nu-l îndreptățește - crede în următoarea. Până la ultima, care va fi cea Dreaptă și Desăvârșită, fiindcă va fi făcută de Însuși Cel Drept și Desăvârșit.

Deci iată-l pe omul lui Dumnezeu trecând ca Domnul lui, de la o judecată la alta. Din Sibiu, la București. La cel mai înalt scaun de judecată bisericească de pe pământ. La patriarhie, la Sf. Sinod.

Acolo, își zicea el, nu se poate să nu se judece mai limpede și mai înțelept, mai cu simțul temerii față de Dumnezeu, a respectului față de Adevăr și a grijii față de interesele Bisericii.

Cu aceste nădejdi în inimă, părintele Iosif își pregătea recursul pe care avea de gând să-l înainteze la Sf. Sinod împotriva sentințelor de la Sibiu... Și nădejdea aceasta era cu atât mai întemeiată în inima sa cu cât atât Oprișan, Lascarov Moldovanu, Paschia și încă alții din București care nu mai conteneau să-i arate marea lor prietenie și admirație - îi spuneau

de fiecare dată despre înalta apreciere pe care i-o dă Patriarhului Miron Cristea. Toate acestea în vederea vechiului lor scop de a-l duce la București, spre a le rămâne apoi lor moștenirea Oastei.

Patriarhul însuși nu se ferise să strecoare ici-colo câte ceva din vorbele și gesturile care să le îndreptățească presupunerea că el s-ar bucura și ar sprijini mutarea centrului Oastei la București. Desigur că își avea și el planurile și împotrivirile sale contra Mitropolitului Bălan - însă știa să și le țină foarte bine ascunse. De multă vreme dorise să-i ia el floarea Oastei cu care se împodobea Bălan, - dar nu știa cum... Asociația sa care îi purta numele, Patriarhul Miron - era o floare veștedă pe care cu oricâte subvenții și laude o stropea s-o învie - tot nu-i putea ajuta cu nimic. Ca orice lucrare omenească, și asociația asta era fără nici o putere și fără nici o viață.

Dar Oastea, ei, Oastea Domnului era altceva. Era tot mai vie, mai puternică și mai mare. De ce să nu pună mâna pe ea!

Acum era momentul să și-o însușească și s-o oficializeze el, cu numele lui - și s-o cunune cu asociația Patriarhul Miron...

Începu deci să se arate binevoitor față de Oaste și față de părintele cel nedreptățit la Sibiu din pricina asprimii lui Bălan...

În urma acestei bunei voințe (- în care credea sincer din nou -) părintele Iosif capătă un mai mare temei să nădăjduiască în dreptatea judecății sale de la București.

Astfel, înainte de a trimite recursul la patriarhie, Isus Biruitorul nr. 41 din 6 octombrie 1935 împărtășea cititorilor săi un semn promițător:

Înalt Prea Sfințitul Patriarh despre Oastea Domnului și inițiatorul ei...

Am spus și mai înainte și repetăm și acum că în furtuna în care am stat, am avut o mare mângâiere care ne-a venit de la Întâiul Ieararh al Bisericii noastre.

De câte ori părintele nostru Iosif a stat în fața I.P.S. Patriarh, s-a bucurat că a găsit un suflet părintesc, larg, înțelegător al chestiunilor care au frământat apele Oastei Domnului. Sfaturile pe care acest luminat Ierarh le-a dat inițiatorului mișcării noastre duhovnicești au găsit primirea cea după cuviință. Domnul răsplătirilor să-i dea, la vreme potrivită, pentru câtă mângâiere și pace a adus în casa Oastei, răsplata Sa, câtă mângâiere și pace a adus în casa Oastei...

Acum în curând, fiind o adunare misionară a preoților din Arhiepiscopia Bucureștilor la Bușteni, prezidată de I.P.S. Sa, între alte chestiuni referitoare la misionarism, s-a vorbit și de Oastea Domnului și inițiatorul ei.

Întâiul Ierarh al Bisericii a găsit de bine să dea binecuvântarea Sa acestei mișcări, să îndemne pe preacucernicii protopopi și preoți a se apropia cu dragoste de ea.

„Sunt bătrân, a zis Înaltul prelat, și n-aș voi să intru în mormânt sub apăsarea că o mișcare ca aceea a Oastei Domnului ar fi potrivnică Bisericii. Cunosc și eu ce este ortodoxia și pot spune că mișcarea aceasta, încadrată în Biserică, s-a dovedit a fi ceea ce ne trebuia. Ca și Asociației ce-mi poartă numele i-am dat binecuvântarea mea, să lucreze în Arhiepiscopia Bucureștilor, fiind încredințat că am făcut un serviciu bun Bisericii.

„Cât despre părintele Iosif, pe care pentru greșeala ce i se impută eu l-aș fi iertat pentru cât bine a făcut Bisericii, vă pot asigura că este un adevărat preot, în slujbă adevărată”.

„Cărțile lui sunt cele mai bune din literatura noastră religioasă populară. Vă sfătuiesc să le citiți; ca să vă încredințați. Experiența am făcut-o eu însumi cu una din ele, (cele 500 de istorioare) din care citesc cu plăcere unei nepoate a mele”.

„Că s-ar fi strâns bani în jurul întreprinderii pe care a promovat-o, era de așteptat. Doar orice autor are drepturile lui de lucrător. Și știm că este unul din cei care a lucrat mai mult pe tărâmul religios popular”.

Iată numai câteva gânduri pe care le-am aflat de la părtașii adunării de la Bușteni, în legătură cu Lucrarea Oastei și a inițiatorului ei.

Nu suntem în stare a mulțumi Domnului pentru ochiul cu care privește spre casa Oastei cel mai înalt Ierarh al Bisericii noastre.

Dumnezeul marilor Îndurări să-i fie răsplătitor dându-i o lungă și fericită păstorire.

Isus Biruitorul.

Între timp în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor aveau loc mari mișcări și adunări pentru organizarea Oastei și pentru pregătirea terenului pentru primirea în capitală a centrului Oastei pe țară și a strămutării acolo a părintelui Iosif cu tot ce avea în Sibiu.

Mutarea aceasta se lega de rezultatul bun pe care (se credea sincer) că îl va avea recursul părintelui Iosif la Sf. Sinod.

La acest rezultat se gândeau fiecare din cei trei diferit, - și fiecare din punctul său de vedere: Oprișan într-un fel, dorind să-și pună numele său îndată după al părintelui în fruntea Oastei. Patriarhul urmărindu-și și el ale sale scopuri. Iar părintele obosit de hărțuielile atâtor ani și atâtor josnicii - spera să-și poată revărsa mai liniștit în slujba Domnului marele și sfântul prisos de putere și de har pe care îl primea de Sus, în măsură tot mai sporită.

Lucrurile păreau că merg îmbucurător. Oprișan, Lascarov, Paschia și încă alții din București - țineau tot mai strâns legătura dintre Oaste și Patriarh înfățișându-se acestuia ca trimiși și împuterniciți ai părintelui Iosif. Și tratând totul în numele părintelui.

În audiențe speciale sau cu alte ocazii aveau loc diferite discuții pentru a se aranja cât mai bine totul.

În astfel de condiții, la începutul lunii octombrie a anului 1935 părintele Iosif făcu și trimise următorul:

Recurs înaintat Sf. Sinod

Înalt Prea Sfințite Stăpâne,

Subsemnatul pr. protopop Iosif Trifa de la Biserica Catedrală Ortodoxă din Sibiu a Arhiepiscopiei și Mitropoliei Ardealului,

fiind condamnat de către Consistoriul Spiritual Mitropolitan la pedeapsa caterisirii pentru vinovăția de schismă,

în termen legal declar recurs în contra sentinței de condamnare.

Insist totuși și precizez următoarele:

Înainte de război - 1914 - la noi în Ardeal, din cauza persecuției ungurilor Biserica noastră ortodoxă a fost nevoită să aibă mai multă activitate națională decât religioasă, pentru că trebuia apărată în primul rând ființa națiunii noastre amenințată de unguri.

În timpul războiului a fost ales ca Mitropolit repauzatul Mangara care s-a sinucis în octombrie 1918.

Din cauza tulburării războiului și a lipsei de conducere până la unire și după unire până în 1920 când pe tronul Mitropolitan s-a mutat I.P.S. Sa Dr. Nicolae Bălan, în Ardeal n-a existat aproape deloc activitatea ortodoxă generală, organizată.

Eu, în situația mea de preot văduv la țară îmi căutam prin anii 1920-1921, un post la oraș. Aveam rosturi la Cluj și Sibiu; am preferat însă Sibiul, dându-mi-se postul de duhovnic la Academia Teologică. În vremea aceea eram deja un nume cunoscut în presa noastră bisericească și națională. Aveam tipărită la Arad și o carte de predici Spre Canaan.

În legătură cu venirea mea la Sibiu nu s-a pus niciodată în discuție planul unei misiuni speciale, nici de scoaterea unei foi populare încă nu fusese vorba. Veneam la Sibiu într-o slujbă administrativă ca oricare altul și am fost preferat așa cum au fost preferați și alți preoți care aveau darul condeiului (păr. Gheorghe Maior, pr. M. Neagu, pr. Gh. Cristescu, pr. Aurel Nanu) avându-se în vedere și colaborarea noastră la revistele eparhiale (Telegraful Român, Revista Teologică) - paralel cu aceasta precizez că în acele timpuri, în Biserica ortodoxă ardeleană, eliberată întrucâtva de activitatea națională activă, printre principalele obiective ale noului ierarh a fost lupta confesională pentru readucerea fraților greco-catolici la matca ortodoxiei. Și de aceea greco-catolicii, între altele aveau deja din anul 1919 o foaie religioasă poporală, anume revista scrisă pentru popor Unirea Poporului. Peste puțin timp de la venirea mea în Sibiu, în preajma anului 1922 s-a pus într-un comitet în care aveam un rol neînsemnat chestiunea scoaterii unei foi religioase poporale spre luminarea și spre pacea și buna înțelegere între toți fiii neamului nostru românesc.

Din comitetul de inițiativă făceau parte asesorii consistoriali și profesorii de la Academia Teologică. Postul meu modest de duhovnic al Academiei Teologice cerând mai puțină ocupație am figurat ca redactor al foii Lumina Satelor. Administrația și conducerea acestei foi o avea cumnatul I.P.S. Sale păr. Morușca. Pe urmă păr. Morușca plecând din Sibiu, Arhiepiscopia printr-o lipsă de interes a lăsat cu timpul ca totul să rămână asupra mea.

Lupta confesională pentru readucerea greco-catolicilor la matca ortodoxiei a fost deci ideea călăuzitoare a I.P.S. Sale la înființarea Luminii Satelor - și nu crearea unui curent religios de felul Oastei Domnului.

În anul 1923, personal am pornit în coloanele foii Lumina Satelor un voluntariat contra păcatelor. Accentuez: din acest voluntariat a ieșit mișcarea Oastea Domnului. În cursul anilor am tipărit și multe cărți religioase, am deschis o librărie religioasă, mi-am cumpărat o tipografie proprie și am scos și o foaie proprie Oastea Domnului.

În timpurile acestea, pentru foile publicate și pentru cărțile mele eu am achitat aproape opt milioane (8.000.000 lei) tipografiei Arhiepiscopiei și aproape 400.000 (patru sute de mii lei) drept chirie Arhiepiscopiei pentru prăvălia și încăperile în care îmi instalasem librăria Oastea Domnului.

Aceste două fapte, adică faptul că plătisem tipografiei Arhiepiscopiei tiparul foilor și publicațiilor mele ca orice particular, cum și faptul că deși Arhiepiscopia avea librăria ei, m-a primit chiriaș cu librăria mea, dovedește că Oastea Domnului era o Lucrare aparte din Arhiepiscopie și anume că era a mea, fiind întemeiată de mine.

Aceasta se confirmă prin următoarea constatare din sentința nr. 16/1935 a Consistoriului Sp. Eparhial: „nemulțumit de sumele mari de bani pe care trebuia să le verse periodic pentru tipărirea cărților sale tipografiei arhidiecezane din Sibiu” - și-a pus în gând să înființeze o tipografie proprie. Firește, n-a cerut nici o aprobare...

Se recunoaște deci din această constatare a primei judecăți că:

a. - foile și cărțile ce le tipăream, erau ale mele, deci nu ale Arhiepiscopiei;

b. - că pentru tipărirea lor vărsam sume mari de bani tipografiei arhidiecezane, ca orice particular;

c. - că am voit să-mi înființez tipografia proprie, deci nu a Arhiepiscopiei;

d. - că nu am cerut nici o aprobare.

Mai departe sentința arată că cu suma de 316.000 lei donați de ostași și cu 80.000 lei donați de Banca Națională am comandat în Germania o tipografie de 1.500.000 lei, din care zice sentința, de bună seamă o parte însemnată a rămas datorie...

Aceasta nu este adevărat, pentru că tipografia am cumpărat-o eu cu banii mei proprii în anul 1929, înainte de strângerea donațiilor. Și de atunci, ea este transcrisă după toate cerințele legii pe numele meu. (Conform contractului cu firma Schelter-Giesecke din 24 oct. 1929 și 11 noiembrie 1929, brevet de industrie nr. 11.862, anul 1929, Reg. Industrial a 115/1929, Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 2494, publicat în Mon. Of. nr. 268 din 30 noiembrie 1929. Și după noua organizare din 1923-1933, la Camera de Comerț și Ind. 2788 din Reg. cronologic nr. 1335 analitic în 26 februarie 1934 și Mon. Of. nr. 212 pag. 6728 din 14 februarie 1934).

Deci fără nici o urmă de îndoială I.P.S. Sa m-a lăsat să strâng bani, m-a lăsat să comand tipografia, m-a lăsat să semnez polița cambiei (de 40.000 lei lunar) - să instalez tipografia fără ca I.P.S. Sa sau Consistoriul Arhiepiscopesc să întrebe: cum se comandă, cui aparține, cu ce bani s-a plătit?

Această inexplicabilă tăcere nu are, nu poate avea altă explicație decât aceea că I.P.S. Sa și tot Consistoriul Arhiepiscopesc știau în acel moment că tipografia era a mea proprie, că eu eram proprietarul ei.

Se întâmplă însă un fapt extraordinar, anume: sentința zice: „ținta sa era să tipărească acolo atât cele două foi sau măcar Oastea Domnului cât și cărțile sale, având însă Mitropolia tipografia proprie nu i-a încuviințat trecerea foilor la altă tipografie. De aici supărarea p. cuv. sale. De aici înainte cu păr. Trifa se întâmplă o mare schimbare la față...”

Oricine este dator să se întrebe: I.P.S. Sa pentru ce nu m-a oprit să comand, să aduc și să instalez tipografia? Nu știa că are tipografie proprie a Arhiepiscopiei și că nu voi mai tipări acolo? Ce fel de iubire și grijă părintească a avut pentru mine?

Aici trebuie să arăt cauza, mobilul, I.P.S. Sale:

În anul 1930, I.P.S. Sa care până în acel moment s-a interesat prea puțin de Oastea Domnului a văzut cu uimire că ea este cea mai mare mișcare religioasă care a existat la noi și că s-a întins pe întreaga țară. A socotit că merită să fie a I.P.S. Sale, să fie încadrată în funcționarism și regionalism.

Aceasta însă eu nu voiam cu nici un preț, pentru că știam că funcționarismul și birocratismul ucide orice mișcare, iar regionalismul I.P.S. Sale era deja depășit, mișcarea se întinsese pe toată țara, nu mai putea fi a unei singure episcopii sau mitropolii, eu doream să fie a Bisericii întregi.

Deci eu eram piedica, care mă opuneam planului I.P.S. Sale de a acapara Oastea Domnului.

Eu deci trebuie să fiu desființat și înlăturat de la Oastea Domnului. Neexistând altă cale, am fost lăsat liber prin tăcere să comand tipografia și am fost îndemnat prin această libertate să mă îndatorez cu peste un milion, de polițe, însă nu mi s-a dat voie să tipăresc toate lucrurile Oastei Domnului în tipografia mea.

Ce avea să urmeze: știa toată lumea: neputând plăti, eu aveam să fiu declarat falit, iar tipografia mea vândută. Eu, fiind apoi dezacordat ca falit, nu voi mai putea fi conducătorul Oastei Domnului... În momentul acela când Oastea urma să fie văduvită de conducătorul ei, I.P.S. Sa urma să devină salvatorul ei, să ia Oastea Domnului sub scutul său...

Eu m-am opus acestui plan al I.P.S. Sale.

Opunerea mea la planul I.P.S. Sale este cauza pentru care I.P.S. Sa neputându-mă desființa pe prima cale, m-a desființat pe a doua. Sub pretext că am ieșit din ascultare, m-a trimis în judecată și am fost caterisit.

Deci la acest nenorocit proces, nu este, nu poate fi vorba de vinovăție, de schismă, constând din neascultarea de chiriarhul meu și ieșirea de sub ascultarea autorității bisericești. Cauza adevărată, unicul adevăr este: dorința și voința I.P.S. Sale de a lua în stăpânirea sa, Oastea Domnului pentru a o arăta ca pe o creațiune a sa și pentru a o reduce și reține numai în Mitropolia Sa.

Eu m-am apărat. Am apărat Oastea Domnului pentru că ea este instrumentul Domnului, pentru întreaga noastră Biserică Ortodoxă. Am convingerea adâncă că birocratismul Sibiului, cel mai formalist și cel mai încet - și regionalismul I.P.S. Sale, avea să desființeze mișcarea, pentru că Oastea Domnului am întemeiat-o pe spiritul viu al Domnului și pentru întreaga țară și Biserică.

M-am apărat și pe mine căci am pus aici 14 ani de muncă și am pus mai ales sănătatea mea care e distrusă.

Nu-i adevărat că am voit să fug la București cu tipografia mea.

Adevărat este că I.P.S. Sa refuzându-mi orice ajutor material, nici măcar să tipăresc Lumina Satelor pe un anumit timp în tipografia mea, nu puteam face altceva decât să mă strămut în altă parte. Am ales capitala țării - București - pentru că acolo este inima țării și a Bisericii. Și pentru că I.P.S. Sa Patriarhul nostru Dr. Miron Cristea m-a ascultat și m-a înțeles cu creștinească bunătate.

I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae Bălan, după ce îmi refuzase ajutor, m-a oprit cu forța publică să mut tipografia și Oastea Domnului la București.

Mai târziu mi s-a confiscat numele mișcării și câțiva membri, căci Oastea Domnului cea mare a rămas cu mine. Mi-a luat foaia Oastea Domnului, - am scos foaia Isus Biruitorul. A oprit-o pentru un timp și pe aceasta cu intervenția cenzurii și forței.

I. Violarea art. 253, 51,196 Regulament și a principiului că: nimeni nu poate fi și reclamant și judecător în propria sa cauză...

Se constată în mod neîndoios că eu am fost acuzat și condamnat pentru delictele de neascultare față de Ierarhul meu și ieșirea de sub ascultarea autorității bisericești. Și că aceste fapte s-au produs față de I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae Bălan.

Deci, în speță, I.P.S. Sa este reclamant și parte. Dar tot I.P.S. Sa este judecător, pentru că Regulamentul prevede în art. 196 aplicabil și la Consistoriul Mitropolitan că „sentința se trimite chiriarhului spre aprobare”.

Această aprobare conține de fapt o nouă judecată a procesului. Aceasta rezultă din textul aliniatului următor care prevede: „în caz de respingere a sentinței, Consistoriul judecă din nou cauza”.

Rezultă clar că I.P.S. Sa este judecător unic, aprobând sau neaprobând sentința, peste Consistoriul Spiritual Mitropolitan. Conform principiului de drept sus arătat, I.P.S. Sa nu poate fi și reclamant și judecător. Trebuia ca să se judece și să se sesizeze din oficiu - și să trimită afacerea de la început la altă Mitropolie.

Pentru acest motiv cer casarea deciziei.

II. Violarea art. 209,210, 211 și 212 din Regulament, cu exces de putere.

a. Am fost dat în judecată de către autoritatea bisericească reprezentată canonic și legal de I.P.S. Sa Mitropolit. Reclamant particular nu a existat și nici nu poate exista, pentru delictul neascultării de ierarh și ieșirea de sub ascultarea autorității bisericești. Pe baza textelor sus arătate și în special art. 210 și 211 care prevede:

„Acuzarea înaintea instanțelor judecătorești bisericești exercită funcțiunea de organ al legii și al autorităților pe care le reprezintă”. Acuzator a fost numit pr. Gheorghe Maior care și-a îndeplinit oficiul.

Se constată însă că în ședință a fost admis a se prezenta ca reclamant Consiliul Arhiepiscopesc prin Dr. Andrei Gâlea. Se mai constată că acesta a susținut efectiv acuzația arătând că m-am făcut vinovat de delictul neascultării de chiriarh și de ieșirea de sub ascultarea autorității bisericești... Deci au fost doi acuzatori și fiecare în parte au susținut acuzarea în contra mea. Ca acuzator însă păr. Dr. Andrei Gâlea nu poate figura deoarece fiind reverend se găsea incompatibil conf. art. 73 Regulament. Aceasta constituie o violare, prin exces de putere, a textelor sus arătate.

b. Însă și mai grav e faptul că acest reprezentant al Cons. Episcopesc și al doilea acuzator, a fost acuzator legal la prima instanță, așa cum se constată din sentința nr. 16/1935, a Cons. Spiritual Eparhial, care arată că: a participat procuror general consilier arh. referent Dr. A. Gâlea, ca reprezentat al autorității bisericești... Nu putea fi decât reprezentat al Consistoriului Spiritual Arhiepiscopesc, pentru că făcea parte din personalul Consistoriului Spiritual Eparhial.

Faptul că reprezentantul autorității bisericești, acuzatorul de la prima instanță, Dr. Andrei Gâlea, să fie adus la instanța superioară ca reprezentant al Consiliului Arhiepiscopesc, alături de acuzatorul legal pr. Gheorghe Maior, constituie un extraordinar exces de putere.

Cer casarea sentinței pentru acest motiv.

III. Violarea principiului de bază al Bisericii Creștine: Dumnezeu, Atotștiutorul, Făcătorul Cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute, este Principiul de Autoritate și conform rugăciunii: „facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”, - Dumnezeu este Judecătorul absolut și definitiv conform rugăciunii „așa judec Eu și judecata Mea este dreaptă”.

În societatea creștină numită Biserica Creștină, episcopul care este reprezentantul lui Dumnezeu aici pe pământ, este obligat să se conforme dogmei sus arătate, adică este obligat să reprezinte complet și permanent autoritatea și să fie în toate cazurile judecător unic și absolut.

În cazul meu, condamnarea mea la caterisire este nulă de drept. Eu nu puteam fi condamnat pe baza textelor din Sfânta Evanghelie, Sf. Apostoli, Canoane și Regulament de disciplină bisericească decât dacă I.P.S. Sa Mitropolitul meu față de care se zice că eu am căzut în vină de ieșire din ascultare rămâne stăpânul meu bisericesc, adică rămâne judecătorul meu. Dacă însă episcopia sa părăsește această poziție dogmatică și canonică și în loc să-mi fie judecător unic și absolut se adresează judecății lumești... dacă în contra mea I.P.S. Sa face plângere la Tribunalul civil lumesc, și cere ca pentru tipografie și celelalte chestiuni materiale accesorii care au provocat neascultarea între I.P.S. Sa reprezentant al lui Dumnezeu și judecătorul meu - și între mine preot al Bisericii și supus al său, să judece și să facă dreptate judecătorul civil, lumesc, atunci I.P.S. Sa se dezbracă singur de autoritatea bisericească, încetând să mai fie judecător al meu. Ca consecință, eu nu mai pot fi condamnat și judecat pe baza textelor sus arătate de către Consistoriu.

Dogma Bisericii este în episcop, este valabilă și executorie față de mine numai atâta timp cât și Episcopul este în Biserică, în sensul că nu părăsește autoritatea bisericească de judecător pentru a se adresa autorității lumești spre a fi judecat.

Consistoriul Mitropolitan a cunoscut că I.P.S. Sa s-a adresat Tribunalului Civil Sibiu, deoarece acest fapt este prevăzut în sentința nr. 16/1935 a Consistoriului Eparhial - și a făcut proces contra mea.

Această cunoaștere fiind de ordine publică, chiar fără cererea specială a mea, obligă pe Consistoriul Spiritual Mitropolitan să se sesizeze de ea, să constate că I.P.S. Sa a ieșit din Biserică, că m-a scos și pe mine din Biserică, ducându-mă înaintea judecătorului lumesc.

I.P.S. Sa este astăzi reclamant contra mea înaintea Tribunalului Sibiu. În această judecată lumească I.P.S. Sa poate câștiga procesul și aceasta va însemna că a avut dreptate. Dar poate să și piardă procesul căci așa este judecata lumească. Însă dacă pierde procesul va însemna că nu a avut dreptate. În ce situație se va găsi atunci I.P.S. Sa? Poate exista episcop, reprezentant al lui Dumnezeu, judecător unic și absolut dovedit de nedreptate de către judecătorii lumești, pe care singur și i-a ales?

Așa fiind, judecarea mea nu are obiect și trebuie să fiu achitat.

Pentru acest motiv cer casarea.

IV. Violarea dogmei creștine relative la obiectivitatea acordării iertării, dacă este cerută: o misiune esențială.

Se constată că la data de 18 aprilie 1935 mi-am cerut în scris iertare de la I.P.S. Sa. Cu toate acestea I.P.S. Sa a respins iertarea mea pe motiv că mi-am cerut iertarea condiționată de soluționarea chestiunilor care au produs conflictul. Acesta este adevărul.

Dar eu am dovedit că Oastea Domnului cu publicațiile ei și cu tipografia sunt întemeiate de mine, sunt cumpărate de mine și deci sunt proprietatea mea. Dovadă că eu am înființat Oastea Domnului și ziarul și toată lucrarea, între multe altele sunt și faptele netăgăduite dacă:

1. Eu am plătit Tipografiei Arhidiecezane aproape opt milioane de lei pentru tipărirea în legătură cu Oastea Domnului.

2. Am plătit chirie Arhiepiscopiei pentru librăria Oastea Domnului și localurile foilor aproape 400.000 lei.

3. Am plătit deficitele foii Lumina Satelor în decursul numai al anilor 1931-1932-1933 - circa 300.000 lei.

4. Am fost impus și am plătit Arhiepiscopiei dobânzi la sumele întârziate.

Susținerea I.P.S. Sale că tipografia trebuie să fie proprietatea Arhiepiscopiei, este neîntemeiată, pentru motivele arătate anterior, - și dacă este așa pentru ce m-a pus să plătesc atâtea sume de bani?

În tot cazul, de ce m-a pus să plătesc dobânzi, căci nimeni nu-și plătește dobânzi lui însuși! Afirmația I.P.S. Sale că tipografia este cumpărată cu banii Arhiepiscopiei, este absolut neîntemeiată pentru că tipografia este cumpărată:

a. Din venitul celor aproape jumătate de milion de cărți editate și tipărite de mine. Se trece cu vederea faptul că sunt și scriitor și autor de cărți religioase și am tipărit aproape 30 de cărți în aproape 500.000 exemplare, cum arată statistica publicată în foaia Oastea Domnului anul 1933 nr. 1.

Cu acești bani care sunt rodul muncii mele cinstite mi-am cumpărat tipografia.

Tot aici au intrat și banii rezultați din vânzarea pământului fiului meu Tit.

b. Darurile și ajutoarele despre care se face atâta caz s-au folosit și s-au cheltuit în scopul în care s-au strâns, după cum arată colecția foilor. Cea mai mare parte a acestor daruri și ajutoare s-au consumat la acoperirea deficitului foilor. Căci pentru susținerea foii Lumina Satelor eu am acoperit din al meu un deficit de circa 300.000 lei. În acest deficit au intrat și ajutoarele. În acest deficit a intrat și ajutorul de 80.000 lei de la Banca Națională.

Concludent (în această privință) este și faptul că în decursul lunii ianuarie a.c. actuala administrație a foii Lumina Satelor sub directa supraveghere a Arhiepiscopiei a avut și are o datorie la tipografia Arhidiecezană, pentru tiparul pe timp de un an și jumătate - circa 500.000 lei.

c. Între daruri (416.000 lei de la ostași și 80.000 lei de la Banca Națională), Arhiepiscopia specifică și o subvenție de 130.000 lei din anul 1926 care s-a jurnalizat și s-a cheltuit cu propaganda politică ce am făcut-o la foaie. Ori este o absurditate să mi se facă o acuză și să se ceară restituirea acestor bani și ai celorlalți care s-au jurnalizat la timpul lor și s-au cheltuit în scopul pentru care s-au strâns.

După legea lumească, numai donatorii pot să-și ceară restituirea donațiilor, - și numai atât cât au donat.

Chiar dacă s-ar fi admis ca Arhiepiscopia să fie donat vreo sumă pentru tipografie, ar fi fost în drept să-mi ceară numai acea sumă, nu toată tipografia și toate accesoriile ce le cere. Pentru rest, numai ostașii Domnului sunt în drept să-mi ceară socoteală, nu colectiv pentru că ostașii Domnului nu sunt organizați ca societatea lumească, ci individual, în măsura în care fiecare ostaș va dovedi donația.

Deci: eu mi-am cerut iertare pentru greșeala mea spirituală, dar am făcut rezervă pentru chestiunile materiale.

Însă I.P.S. Sa este obligat să-mi primească cererea de iertare și să închidă procesele pentru că acordarea iertării este obligatorie și nelimitată, pe baza învățăturii creștine că bucuria este pentru întoarcerea fiului pierdut, pentru aflarea oii pierdute și nelimitate: de 70 de ori câte 7.

Consistoriul Spiritual Mitropolitan deși era obligat de dogma iertării pe care a dat-o Mântuitorul Isus Hristos episcopilor, tocmai pentru a realiza scopul unic al Bisericii Pacea, nu se ocupă deloc de respingerea iertării mele.

Aceasta constituie o omisiune esențială pentru că Consistoriul era obligat să se ocupe de respingerea iertării cererii mele de iertare din oficiu, fiindcă iertarea este o dogmă a lui Dumnezeu.

Consistoriul era obligat să constate că mi-am cerut iertare, să decidă conform dogmei că iertarea stinge orice proces și era obligat să admită apelul meu și să mă achite. Călcarea acestor obligații mă îndreptățește să cer casarea sentinței.

Pentru toate aceste motive cer respectuos să binevoiți a casa sentința și a o trimite spre o nouă judecare la alt Consistoriu Spiritual Mitropolitan.

Depun copie legalizată după sentință.

Taxa de 2.000 (două mii) lei o voi depune înaintea termenului de judecată.

ss. Preot Iosif Trifa.

După trimiterea acestui recurs - se aștepta ca totul să decurgă normal, adică așa cum trebuie să fie: Sfântul Sinod nefiind influențat de nimic lumesc, desigur că va judeca totul în lumina Dreptății, a Evangheliei și a Voii lui Dumnezeu. Astfel se va potoli acest conflict spre folosul Bisericii, al reabilitării părintelui Iosif și a triumfului dreptății sale.

Nimeni nu se îndoaie de acest lucru. Și toate planurile și pregătirile imediate se făceau sub semnul acestor presupuneri îmbucurătoare.

În diferite eparhii unii dintre ostașii mai de seamă luau legătură cu episcopii binevoitori rugându-i să sprijinească rezolvarea bună a problemei părintelui Iosif, când se va pune aceasta în Sinod. S-au primit unele asigurări și în privința asta. Cu privire la Patriarhul , nimeni nu se îndoaie de sprijinul deplin...

Astfel se aștepta că Sf. Sinod va stabili pe curând data când să aibă loc ședința în care să fie chemat părintele învinuit. Să-i fie dată ocazia să se apere. Să fie ascultat de către toți episcopii din țară. Iar aceștia, fără părtinire și fără interes lumesc - să judece totul după adevăr și după dreptate...

Dar în tot acest timp nici Mitropolitul Bălan nu se odihnise nepăsător. Cu nelimitatele sale mijloace pe care le avea la îndemână, el se folosea de toate relațiile - până la Rege - spre a-și ajunge scopul nimicitor pe care îl urmărea.

Astfel prin aranjamente ascunse cu puterea regală și cu puterea guvernului, el a pus la cale zădărnicirea tuturor gândurilor cu privire la dreptatea părintelui Iosif.

Întâi a reușit să amâne data ținerii judecății.

O tăcere lungă a urmat...

În vremea aceasta în țară și în lume se petreceau lucruri și se manifestau stări alarmante. Oamenii cu răspundere vedeau - și străjeri credincioși dădeau alarma, cum este și aceasta luată din foaia Isus Biruitorul de atunci:

Țara se frământă...

Țara se frământă, țara este adânc bolnavă. Păcatul s-a întins ca lepra peste trupul acestui neam care în trecutul lui a fost mai aproape de Dumnezeu, pentru că și conducătorii lui credeau mai mult în Cel Atotputernic.

Pe vremuri boierii și pârcălabii poporului zideau biserici spre slava lui Dumnezeu. Astăzi boierii de viață nouă, altoiți în buciumul idolatrului zeu al acestui veac, robit de patimi felurite, înființează ștranduri, locuri de pierzare sufletească pe malurile apelor, unde trupurile dezgolite ale celor certați cu Dumnezeu se răsfață în dorința pătimașă a păcatelor...

Dacă în politica țării nu va fi lăsat să străbată duhul creștin, dacă oamenii politici nu-și vor pleca genunchii cu smerenie în fața lui Dumnezeu, dacă învățătura evanghelică a păcii, a dragostei și iertării Mântuitorului nostru Isus Hristos nu va fi îmbrățișată și urmată de oamenii noștri politici, valul de ură și de distrugere politică va prăbuși această țară în prăpastia păcatului, a sărăciei și stăpânirii străine. Îndreptarea țării - din răul în care au adus-o toți politicienii ei - se va face numai atunci când toată lumea se va întoarce cu căință către Dumnezeu.

Fostul președinte al Elveției. Dl. Jean Kusy, vorbind în ziua de 30 noiembrie 1934 în București, a spus: tăria unei țări nu stă în băncile ei, în armătura de tunuri și mitraliere; ci în puterile ei sufletești. Pentru a tămădui Europa de toate nenorocirile de astăzi, ne trebuie un creștinism înviorător, creator, ziditor, înfăptuitor. Numai un astfel de creștinism va rămânea izvorul din care toate popoarele și toți oamenii, din toate timpurile, vor putea trage mijloacele unei întăriri veșnice.

Vor lua aminte bărbații noștri politici acest mare adevăr spus cu bărbăție de fostul președinte al Elveției? În orice caz, până ce mulțimea se va dezmetici din întunericul în care trăiește, împotriva valului de patimi politice care duce la prăpăd această țară, să luptăm cu îndârjire, prin credința și viața noastră creștinească. Valul duhovnicesc de viață nouă al Oastei Domnului să cuprindă această țară.

Frații mei, ieșiți pe ulițe și pretutindeni de vestiți pe Mântuitorul, fără frică și rușine. Domnul ne sprijină dacă lucrăm cu El. Spuneți tuturora: Cel ce crede în Fiul are viață veșnică, iar cel ce nu ascultă pe Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el (Ioan 3,36).

Preot N. Munteanu – Muntmarg

I. B. - nr. 24 din 13 oct. 1935.

Dar cei care stăteau pe scaunul lui Moise - n-aveau vreme să se ocupe de aceste mari și îngrijorătoare stări și lucruri. Ei erau robiți cu totul urii și scopurilor înguste și lumești - și nu mai lăsau pe omul lui Dumnezeu în pace. Foile Mitropoliei erau tot pline cu fel de fel de neadevăruri și de învinuiri la care uneori părintele Iosif nu putea să nu răspundă.

Iată bunăoară unul din rarele lui răspunsuri din vremea aceea:

E vremea sfântului post...

- Lumina Satelor iar a început...

Lumina Satelor iar a început. Bag seama fiindcă suntem în sfântul post. Așa cum a făcut și în postul Învierii. Ca să dăm pildă bună poporului.

Noi ne spusesem cuvântul din urmă, spunând că așteptăm cele 3 judecăți: judecata bisericească, judecata civilă și Judecata Cerească. Eram și de părerea să nu mai târâm în fața poporului o chestie aflătoare în curs de judecată; chiar și în interesul sfintei noastre Biserici. Lumina Satelor sare însă din nou asupra noastră și ne vedem siliți să ne apărăm.

Ni se face cap de acuză pentru o mică defecție (doi ostași de aici trecuți la sectari). Lucrurile stau așa:

În deosebire de oștile de la țară, oastea din Sibiu - ca aproape peste tot, oștile de la orașe - și-a recrutat aderenți și dintre cei ce fuseseră atinși de influențe și înclinări sectare. Pe unii - chiar aici la Sibiu - noi i-am adus la Biserică și la ostășie, scoțându-i de prin adunări sectare.

Și totul a mers bine. N-am avut nici o defecție, până ce a sosit... lupul cel îmbrăcat în piele de oaie. Din momentul în care Lumina Satelor m-a arătat în fața poporului și în fața ostașilor ca pe un lup murdar, îmbrăcat în piele de oaie - situația - firește, s-a schimbat. Sufletele s-au tulburat. Cugetele multor ostași s-au clătinat, mai ales la cei ce avuseseră înclinări sectare. Port toată răspunderea - până în clipa când a apărut acel faimos lup, urmat apoi de batjocuri, prigoane, etc. - dar de-atunci încoace, eu nu mai pot purta nici o răspundere pentru unele defecțiuni în rândurile ostașilor.

Spre ilustrare, voi aminti un caz de aici de la Sibiu. Pe timpul când eu zăceam pe la Davos și Geoagiu, - păr. Secaș a câștigat pentru Oastea Domnului pe Anicuța Coama. Îl însoțea pe tot locul la adunările Oastei. Era un fel de ucenică devotată a lui. Dar când a ieșit lupul în Lumina Satelor, Anica s-a repezit cu vorbe aspre la păr. Secaș și, - în tulburarea ei - a trecut la sectari, împreună cu părinții ei. Deci - nu pe puntea Oastei mele, ci pe puntea lupului, au trecut la sectari. Și tot mie mi se aruncă vina acestei defecțiuni.

Și acum să vedem cum stă cazul cu Belașcu, căci mai ales din aceasta mi se face cap de acuză.

De dragul Oastei a trecut de la catolici la ortodocși - și pe urmă?...

Acest Belașcu era pantofar la orfelinat și la Școala Normală în vremea când eram și eu director la Orfelinat. Venind în atingere cu Oastea, a devenit un ostaș plin de râvnă. El era greco-catolic. De dragul Oastei și-a lăsat Biserica și-a trecut la Biserica noastră ortodoxă. Dar pe urmă ce s-a întâmplat?

După eruperea conflictului de la Oaste, a fost dat afară din slujba de pantofar de la Școala Normală, cu toate că era foarte conștiincios. Drept motiv i s-a spus: l-am dat afară pe Trifa, te dăm afară și pe d-ta... Și astfel Arhiepiscopia a ținut să se răzbune și pe un biet pălmaș. Trecuse din dragoste la Biserica noastră și pe urmă Biserica l-a dat afară dintr-o slujbă pe care și-o împlinise cu credință. Ce s-a petrecut în sufletul omului, ne putem închipui. Însă - firește - tot eu sunt vinovat.

De altcum, Belașcu acesta, sub lovitura de la Școala Normală își pierduse în ultimul timp cu totul cumpătul religios. Mai în vară îl luaseră de cap niște adventiști. Își vânduse porcul și toată carnea din casă. Mai târziu cineva i-a șoptit că nici vaca nu e bună. Și și-a vândut și văcuța. A scos și laptele din casă, hrănindu-se numai cu legume. Iar pe urmă - văzându-l atât de schimbăcios și nehotărât, l-au luat de cap evangheliștii. Și desigur - nu se va opri aici. Nu va îmbătrâni nici în adunarea din strada Vițeilor. El însuși a spus-o că nu știe ce vrea... Tipul omului nehotărât și influențabil. Ori pot eu fi făcut răspunzător pentru astfel de cazuri?...

Mai mult decât de la Domnul Hristos și de la apostoli.

Defecții au fost totdeauna, în toate mișcările și în toate armatele. Domnul Isus Hristos a avut numai 12 oameni, și totuși între ei s-a aflat și un trădător. Dar ar putea cineva să-L învinuiască pe Mântuitorul că nu Și-a crescut destul de bine învățăcelul? Apoi n-a strigat odată și marele apostol Pavel că Dima l-a părăsit?

Dar așa e lumea. Ea cere de la un biet om mai mult decât de la Isus Hristos și de la apostoli.

O defecție și la Lumina Satelor.

Așa e când vezi paiul. Și Lumina Satelor are o defecție. Vede însă numai pe a noastră.

După depărtarea noastră de la Lumina Satelor, tâlcuitorul principal de la L. S. a rămas păr. Vasile Stoicanea, protoereu Zărnești (care iscălește acum Părintele Ciprian). Și, trebuie să recunoaștem, punea mult suflet în tâlcuiri. Ce frumos a tâlcuit spre pildă, pilda cu datornicul neiertător vorbind despre iertare și dragoste. Dar între timp ce s-a întâmplat? Domnul prefect I. Nanu de la Brașov a primit o scrisoare prin care cineva îl amenința cu moartea. Dând scrisoarea la parchet, s-a aflat că scrisoarea e a păr. protopop Vasile Stoicanea, care a fost târât la judecată pentru această amenințare și a fost pedepsit cu 3.000 lei (sentința s-a publicat în ziare).

Pentru noi era un prilej să strigăm aici la foaie această judecată, arătând că tâlcuirile de la Lumina Satelor le face unul, care într-o mână ține Cuvântul lui Dumnezeu predicând despre iertare și dragoste, iar cu cealaltă mână amenință cu moartea pe de aproapele său. Dar noi am tăcut. Pentru că defecții, ispite și căderi, au fost și vor fi întotdeauna între noi, niște bieți oameni muritori. Acum însă, fiindcă Lumina Satelor mă încolțește cu niște mici defecțiuni, iată, mă văd silit a arăta că și Lumina Satelor are o defecțiune, și încă una destul de mare. Însă firește, nici Lumina Satelor nici Oastea ei, nu poate fi trasă la răspundere pentru această defecțiune.

Deci să nu generalizăm cazuri sporadice. Într-o mișcare atât de uriașă cum este Oastea Domnului nu se pot generaliza cazuri sporadice.

Căci altcum, cu astfel de generalizări, s-ar putea pune și întrebarea: cum se face că aproape în toate comunele din jurul Sibiului sunt sectari? Încă de dinainte de a fi Oastea. Pe ce fel de punte au trecut aceștia la sectari?... Ori poate tot eu sunt de vină și pentru aceștia? (Vom da în privința asta o anchetă interesantă, împreună cu pățania mea, de când am ieșit cu Oastea în comuna Sadu și Gura Râului, pentru combaterea sectarilor).

Lumina Satelor mai amintește și ceva basme, cică mi-ar fi cerut unii ostași botezul și frângerea pâinii. Mie nu mi-a cerut nimeni astfel de imposibilități (forme goale care n-au nimic cu mântuirea). Eu am declarat totdeauna și declar categoric că înțeleg să rămân până la sfârșit în cadrele Bisericii, așteptând în liniște să ni se facă dreptate. Iar întrucât cineva și-a închipuit că după furtună Oastea va apuca vreo cale sectară, acela s-a înșelat în așteptările lui. Și neavând ce mai aștepta n-are decât să plece (noi rămânem până la sfârșit pe calea pe care am plecat, așteptând înțeleapta hotărâre a Sf. Sinod.

Cât despre scandalizarea Luminii Satelor în legătură cu articolul La crucea minciunilor cred că e de prisos să mai lungim vorba. Așa a fost lumea de când e ea: s-a indignat și s-a înfuriat lumea întotdeauna nu contra păcatului, ci contra celor care au arătat păcatul așa cum e și au spus adevărul.

De încheiere, Lumina Satelor repetă de noi vechiul și cunoscutul cântec că m-am îmbogățit... că m-am făcut milionar cu averea Oastei, etc.

Drept răspuns va merge o statistică ce va arăta câte zeci de mii de lei am jertfit noi cu scoaterea acestei foi.

Cele 85 de trepte.

Și drept răspuns merge și faptul că strâns cu greutăți financiare am fost silit să ies din sanatoriu și de două luni locuiesc aici în vârful Turnului într-o căsuță la care urc - eu, milionarul -, 85 de trepte.

Cu lipsă de un plămân și cu pieptul slab și bolnav, de 2 luni urc mereu 85 de trepte, așa încât zilele acestea am fost din nou bolnav și trebuie să-mi caut iarăși pe undeva un cuib de casă.

Și toate acestea, fiindcă sunt milionar și nu mai am ce face cu banii...

Dar, este Sus un Dumnezeu, care vede totul și judecă totul. El îmi va face dreptate și El va răspunde atunci când El va afla de bine acelor care nu mă mai scot din stupida calomnie că mi-am făcut bani și avuții cu Oastea.

Și cu asta am încheiat. E vremea sfântului post. Să ne vedem de cele sufletești...

I. B. nr. 50 din 8 dec. 1935.

Obținând amânarea judecății la Sinod, Mitropolitul alergând neobosit pe la mai marii politici din București și căutând prin dese stări de vorbă personale cu toți membrii influenți ai Sf. Sinod și ai guvernului, a reușit să-și desăvârșească opera:

...Sfântul Sinod a respins recursul părintelui Iosif, fără a-i da nici măcar putința să se înfățișeze înaintea marelui Sinod spre a-și apăra dreptatea sa.

Astfel Mitropolitul Bălan putea acum să râdă și putea să se fericească. Lunga lui luptă câștigase în sfârșit marea biruință împotriva primejdiosului om al lui Dumnezeu. (O, ce plâns lung îi va urma acestui râs scurt al lui și-al altora!).

În aceste condiții, părintele Iosif mai face o ultimă încercare: se duce la București și înmânează Patriarhului o cerere de grațiere, așa cum se procedează totdeauna în astfel de cazuri. Spera totuși că în acest ultim ceas, va triumfa înțelepciunea. Cererea sa de grațiere are un ultim apel la rațiunea și conștiința celor care în acel ultim moment trebuiau să se trezească în sfârșit, la realitate.

Iată cererea înaintată de acest sfânt osândit:

Înalt Prea Sfințite Stăpâne,

Prin cerere aparte, înaintată Sf. Sinod și înregistrată sub nr. ... am făcut recurs împotriva sentinței Consistoriului Mitropolitan din Sibiu, cerând ca procesul să fie rejudecat de către alt Consistoriu. Cu multă durere sufletească am aflat că nu s-a admis cererea mea.

Cu adâncă smerenie rog bunătatea I.P.S. Voastre și a Înalt Prea Sfințiților Membri ai Sfântului Sinod să binevoiți a mă grația de osânda caterisirii, eu declarând că îmi recunosc greșeala și îmi cer iertare I.P.S. Sale Mitropolitului meu, pentru supărarea ce i-am pricinuit nu din intenție ci sub imperiul amărăciunilor și al împrejurărilor.

Înțeleg să fiu slujitor devotat și supus Bisericii și chiriarhului meu.

Recunosc doctrina Bisericii Ortodoxe creștine în toată întregimea ei și curăția ei și declar că voi lucra în cadrul canoanelor și legiuirilor bisericești.

Vă rog a ține seama I.P.S. Stăpâne că eu sunt un om de ani de zile suferind, zi de zi așteptându-mi sfârșitul și nu ar fi o mai mare durere pentru mine care mi-am jertfit viața și sănătatea în slujba Bisericii decât să fiu îndepărtat din sânul ei.

Odată cu aceasta declar că, întrucât în momente de iritație s-ar fi strecurat în scrisul meu și în apărarea mea ceva greșit, le retractez.

Încrezător în bunătatea și în dragostea părintească a I.P.S. Voastre și a I.P.S. Sfințiților Membri ai Sf. Sinod

Vă sărut dreapta

București 16 martie 1936

ss/ Preot Iosif Trifa.

Iar în Isus Biruitorul nr. 13 din 22 martie 1936 părintele scria:

În fața judecății de la București.

Înăuntrul foii, frații ostași și cititorii vor afla amănunte despre cum - prin surprindere - Mitropolia din Sibiu și-a întărit și la București judecata ce mi-a făcut-o aici la Sibiu. Prin urmare, iată-mă judecat și la București. Am fost aflat ca unul ce nu mai e vrednic să port haina și numele de preot. S-a împlinit acuza Mitropoliei din Sibiu că între cei 8.000 de preoți câți sunt în țară, nici unul n-a făcut răul pe care l-am făcut eu și, ca atare, mi s-a dat pedeapsa ce mi se cuvine: am fost dat afară din ceata celor 8.000.

Arătăm în altă parte cum, contra acestei hotărâri, am înaintat un nou memoriu. Orice ar fi să se întâmple, eu zic: dacă s-a aflat și se va afla definitiv că nu mai sunt vrednic să port numele și haina de preot, apoi așa să fie! Mă voi resemna în această judecată și voi rămânea pe mai departe în Biserică, un simplu mirean în rând cu ceilalți frați ai mei în Ostășia Domnului.

Firește e un hotar mare acesta din viața mea. E o răspântie de unde mă întorc înapoi peste mult zbuciumata mea viață. În clipa când mi se ia haina și numele de preot, mă uit și peste zbuciumul celor 25 de ani de preoție. Și văd toate frământările mele de preot și vestitor al Evangheliei.

Văd nopțile nedormite... văd paturile de la Geoagiu și Davos... văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica și poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat și am sângerat pentru binele Bisericii și neamului meu. Și acum - slăvit să fie Domnul! - iată văd și răsplata acestor lupte, în care mi-am jertfit și sănătatea.

Trebuia să vină și răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Isus Cel Răstignit. Eu mi-am înțeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Isus Cel Răstignit, să chem sufletele pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am predicat poate prea mult această Jertfă și poate pentru asta mi-a venit acum o răsplată pe care nu o primesc eu cel dintâi și nici cel din urmă. Cam toți care s-au îndrăgostit prea mult de Jertfa Golgotei și L-au predicat prea mult pe Isus Cel Răstignit așa au pățit și așa vor păți.

Frații mei! Vă scriu aceste rânduri cu ochii scăldați în lacrimi (2 Cor. 2, 4).

Mă gândesc la tot ceea ce ne leagă pe noi. Eu am fost gata să vă dau nu numai Evanghelia ci și viața mea (1 Tes. 2, 8), să mă cheltuiesc chiar pe mine însumi pentru sufletele voastre (2 Cor. 12, 15). Iar la această dragoste voi ați răspuns cu focul dragostei voastre. Această dragoste a voastră am simțit-o mereu în clipele grele. Și o simt și acum ca pe o dulce mângâiere.

Vă îndemn iubiții mei să fiți liniștiți! Dacă pe mine m-au dat afară și mă vor da definitiv din ceata preoților, eu rămân între voi ca un frate mirean. Și voi merge mai departe pe calea pe care am mers și până acum, pe calea Crucii, pe calea Domnului.

Eu n-am îndemnat niciodată pe nimeni contra cuiva, decât contra păcatului.

„Cu ochii țintă la Căpetenia Desăvârșirii noastre”. Cu ochii țintă la Isus Cel Răstignit - acesta a fost îndemnul meu de totdeauna. Și acesta e și acum.

Rugăciune:

Și acum, către Tine mă întorc Doamne Isuse, Preadulcele meu Mântuitor, Singura mea nădejde și bucurie. Îți mulțumesc că ai făcut din mine un copil al suferinței. Și-Ți mulțumesc că mă ții mereu în starea aceasta grea, dar binecuvântată!

Tu Singur știi Doamne Isuse prin câte a trecut robul Tău și Tu Singur știi prin câte va mai trece. Tu Singur știi de câte ori m-ai întors din drumul de la cimitir. Mă înfricoșez, o Doamne și mă cutremur gândindu-mă la toate câte ai făcut Tu cu slăbănogul acesta.

Acum robul Tău iarăși stă la o răspântie. Ce-aș putea spune o Doamne și aci altceva, decât să fie Voia Ta. Depun totul la picioarele Crucii Tale. Și dacă Voia Ta este să mai folosești vasul acesta, robul Tău răspunde: aicea sunt Doamne, gata pentru orice, gata și pentru plug și pentru jertfă. Dacă vrei plugul, fie Voia Ta. Dacă vrei jertfa facă-se Voia Ta. Un singur lucru Îți cer Isuse Doamne: să nu mă părăsești. Să fii mereu cu mine și eu cu Tine. Când unii vor striga: Dumnezeu l-a părăsit pe dânsul (Psalm 3, 2) să arăți că Tu ești scăparea copiilor Tăi. Când unii vor striga: L-am biruit pe el să arăți că Tu ești biruința copiilor Tăi.

Doamne Isuse știu că mă așteaptă cruci noi și necazuri noi. Dar Tu știi Doamne că robul Tău nu și-a precupețit niciodată viața lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru Tine, pentru ca pe urmă, să trec în odihna Ta cea dulce și scumpă.

Aicea suntem Doamne, toți copilașii Tăi la picioarele Crucii Tale. Stăm gata și pentru plug și pentru jertfă. Fie Voia Ta! Facă-se deplin Voia Ta. Amin.

Pe pagina următoare se publica următorul anunț:

În chestiunea judecății părintelui Trifa.

Puși în fața unei judecăți crezută de noi ca definitivă, foaia s-a încheiat la timpul său așa cum este acum. După încheierea foii, păr. Iosif plecând la București, ne-au venit unele vești bune, care ne fac să comunicăm iubiților noștri frați următoarele:

Precum se știe, judecata părintelui Iosif cu caterisirea, a mers de la Sibiu la București. A fost înaintată la București în 26 februarie. Ne așteptam să se fixeze o zi de judecată și părintele să plece la București spre a se apăra. Dar apelul s-a respins fără această înfățișare. Aflând despre aceasta ca oricare altul, din ziare, părintele Iosif a plecat în zilele acestea ridicându-se bolnav din pat la București unde a înaintat o cerere nouă către Sf. Sinod. Când încheiem foaia ședința Sf. Sinod este în curs și primim vestea de bucurie că noua cerere a fost luată în considerare, urmând ca în zilele acestea Sf. Sinod să se pronunțe asupra ei.

Și că nu se știe încă rezultatul acestei noi cereri.

Astfel judecata nu este definitivă.

În numărul viitor vom reveni.

Peste o săptămână (29 martie 1936) foaia publica din nou următoarele:

„În chestiunea judecății părintelui Iosif

Ca o întregire la cele ce am scris în numărul trecut despre judecata părintelui Iosif mai dăm următoarele lămuriri:

După ce recursul înaintat la București a fost respins fără să i se mai dea putința a se apăra mai pe larg, părintele Iosif a mers la București unde a înaintat o cerere nouă.

Din dragoste față de Biserică și interesele ei superioare, părintele Iosif a trecut peste durerile lui și și-a cerut cuvenita iertare, așa cum și-o ceruse și aici la Sibiu. Mai ales că în ultimul timp se ridicase împotriva lui și anumite acuze de care totdeauna a fost străin (Unora din aceste acuze le-a răspuns prin articolul E vremea sfântului post scris de noi înainte).

Sf. Sinod a luat cunoștință despre această cerere și până la rezolvarea ei într-o formă oarecare, judecata caterisirii a fost oprită pe loc. După Paști (iarăși: După Paști!) Sf. Sinod se întrunește din nou în ședință și până atunci cererea înaintată se va rezolva într-o formă oarecare.

Astfel stând lucrurile, noi ne abținem de la explicații mai pe larg. Să nădăjduim că de data asta lucrurile se vor lămuri cu bine, spre binele Bisericii...”

Iar cu o altă săptămână mai târziu, era Săptămâna Patimilor din anul 1936, părintele Iosif dădea fraților și cititorilor săi următoarele:

Câteva lămuriri în chestiunea judecății de la București.

În numerele trecute am scris pe scurt despre judecata caterisirii mele. Spuneam că avem înaintată la Sf. Sinod o nouă cerere și până la rezolvarea ei într-o formă oarecare ne abținem de la orice explicații mai amănunțite. După ce însă Lumina Satelor a ieșit cu judecata în fața poporului, pentru lămurirea și liniștirea fraților ostași și cititorilor noștri, ne vedem și noi siliți a da unele lămuriri.

Judecățile de la Sibiu

Am arătat la vremea sa, pe larg, aci la foaie cum a decurs judecata de aici de la Sibiu (a Consistoriului Spiritual Eparhial). Cam așa a mers și judecata a doua de la Sibiu, a Consistoriului Spiritual Mitropolitan. M-a judecat și instanța a 2-a.

Acum eu nu mă fac judecător peste judecătoriile noastre bisericești, totuși eu cred că la Sibiu mi s-a făcut o judecată influențată. De ce? Pentru că era vorba de a se judeca între un episcop și un preot. În judecata acesta, episcopul era acuzator, dar în același timp era și un fel de judecător pentru că regulamentul vieții bisericești prevede că sentința trebuie iscălită de către episcop. Adică episcopul întărește judecata. Ori astfel stând lucrurile, era vădit o imposibilitate ca preotul să fie aflat nevinovat și episcopul său să iscălească această sentință.

Judecata de la București

De la Sibiu, judecata a plecat cu apel la București.

Mă așteptam ca la București chestiunea să fie cercetată mai clar, mă așteptam să fiu chemat acolo la judecată, dându-mi-se putința să mă apăr personal. În apelul meu cerusem Sf. Sinod între altele casarea sentinței de la Sibiu și trimiterea ei spre o nouă judecare la un alt Consistoriu Mitropolitan (un lucru pe care îl prevede și regulamentul bisericesc și în cazul de față era tocmai indicat după ce Sibiul era prea interesat în cauza judecății).

Mă așteptam ca la București în sfârșit să se găsească o soluție fericită pentru rezolvarea conflictului (Câtă încredere a avut el până la sfârșit, într-o lucidă și înțeleaptă evaluare a faptelor și stărilor din partea celor chemați să judece totul cu simț de răspundere!) (între aceste soluții eu o socoteam și pe aceea de a fi lăsat să trec la o altă eparhie).

Dar la București judecata s-a făcut fără înfățișare. S-au întărit judecățile de la Sibiu.

În fața acestei judecăți aș putea să-mi strig durerea cu aspre tânguiri. Aș putea spune ceea ce anticipa Lumina Satelor după sfârșitul judecăților de la Sibiu că judecata s-a înaintat la București unde va rămâne definitivă. Aș putea spune că pentru autoritatea autorității bisericești am fost judecat eu.

Aș putea să-mi strig durerea, căci la București am fost judecat deodată cu un alt preot care într-o carte a scris că Isus Hristos este numai o ficțiune (o închipuire) dar aievea nu mai exista. A fost caterisit și acel preot alăturea și alăturea cu el mi se dă și mie aceeași pedeapsă, cu toate că eu L-am trâmbițat mereu pe Isus Hristos Cel Viu. Alăturea cu un tăgăduitor de Hristos am fost pedepsit și eu, un vestitor al Lui.

Așijderea și la judecata Consistoriului Mitropolitan din Sibiu am fost judecat deodată cu un preot din eparhia Clujului (pr. Buzdug) contra căruia se ridicau 22 de puncte de acuză la auzul cărora te îngrozești, fiind pline de fel de fel de lucruri scârboase., de desfrânare, etc. (S-a ocupat și ziarul Curentul de ele). După o lungă dezbatere, acel preot a fost achitat, iar eu, repede am fost judecat. Aș putea să-mi strig durerea că între acești doi, eu am fost judecat atât de aspru...

Dar din dragoste pentru Biserică și interesele ei superioare, eu n-am strigat în popor aceste dureri.

O nouă cerere

Înțelegând din ziare, după judecata ce mi s-a făcut, deși eram bolnav, am plecat la București. În fața acestei crude lovituri, eu am ținut să-mi arăt încă odată dragostea mea față de Biserică și interesele ei superioare. Trecând peste durerile mele, am înaintat Sf. Sinod o cerere de iertare pe care am făcut-o împreună cu I.P.S. Sa Mitropolitul Nifon al Hușilor. Și am cerut din nou iertare tocmai având în vedere binele Bisericii.

Cererea mi s-a luat la cunoștință, urmând ca Sf. Sinod să hotărască asupra ei.

Despre această cerere am aflat numai atât că în urma ei s-a oprit vestirea (promulgarea) judecății, până se va rezolva în oarecare formă rugarea. Din cauza asta, cred, n-am primit încă nici un act referitor la judecata ce mi s-a făcut.

Dar între timp, ce se întâmplă? În nr. 12, Lumina Satelor vestește caterisirea, însoțind-o cu cele mai grele cuvinte, spunând că sunt opriți credincioșii Bisericii să mai aibă legătură cu mine, altcum vor cădea și ei în osânda afurisirii, rămânând ca toată lumea să mă socotească ca pe un păgân și vameș.

Iar în nr. 13 Lumina Satelor publică și actul caterisirii.

Noi socotim că cu această ieșire în public Lumina Satelor și de data aceasta a prea grăbit lucrurile, după ce în curs ierarhic, este de rezolvat o nouă cerere a mea adresată Sf. Sinod.

Tot în nr. 13 Lumina Satelor mă mustră aspru și mă face viclean, fiindcă am spus aici la foaie că judecata mea nu este definitivă. Dar eu am scris acest lucru de la București, miercuri (când ieșea foaia) și când îmi înaintam cererea și aflasem că s-a luat și act de ea - iar ședințele Sf. Sinod erau în curgere. Prin urmare eram de bună credință, crezând că în urma cererii, judecata nu poate fi definitivă.

De altfel însăși Lumina Satelor spune că în trecut au mai fost cazuri când s-a mai revenit asupra caterisirilor, adică nu totdeauna caterisirile sunt absolut definitive. E cunoscut doar din istoria Bisericii și faptul că Sf. Ioan Gură de Aur a fost caterisit de vreo trei ori, Sf. Vasile cel Mare de vreo șase ori, iar sf. Chiril din Alexandria nu mai puțin decât de cincisprezece ori. Un caz este și în istoria Bisericii noastre. În dicționarul enciclopedic Candrea și Adamescu, litera g. - se poate citi următorul amănunt:

...Ghenadie Petrescu, Mitropolit al României, monah (1854) ecleziarh (1876), episcop de Argeș (1876), Mitropolit primat (1895) - caterisit de Sf. Sinod (1896) - procesul a fost revizuit în același an și a fost reintegrat...

Ce am greșit eu? - Erezie n-am făcut!

În fața judecății ce mi s-a făcut, se ridică întrebarea: ce anume am greșit? Pentru ce fel de greșeală mi s-a dat o pedeapsă atât de aspră: cea mai aspră pedeapsă ce i se poate da unui preot: caterisirea? (Unii se vor mira: de ce s-a cramponat el cu atâta putere de numele și calitatea de preot? Dar el a spus de atâtea ori că în felul acesta și-a primit și și-a înțeles solia și chemarea lui de la Dumnezeu!)

Caterisirea se dă, de regulă, numai în cazuri de erezie, adică atunci când atare preot iese din învățăturile Bisericii... dar cazul meu nu-i acesta. Eu n-am ieșit din învățăturile și dogmele Bisericii ortodoxe. S-a căutat mult să fiu târât în acuza ereziei... s-a căutat mult prin cărțile și scrierile mele doar-doar se va afla ceva erezie, dar nicăieri în cărțile și scrierile mele nu s-au aflat învățături care ar fi contra cu dogmele și învățăturile Bisericii. Prin urmare nu sunt eretic. Și nu pentru erezie am fost judecat.

Pentru schismă?

Am fost acuzat și judecat pentru așa numita schismă, adică ieșirea din ascultarea ierarhică. Adică un fel de disciplină.

Dar despre cum a mers ieșirea mea din ascultare am scris de atâtea ori și atât de mult încât e de prisos să mai repetăm același cântec. Un cap de acuză ce mi s-a adus a fost scoaterea foii Isus Biruitorul. Ori împrejurările în care am scos această foaie sunt cunoscute, iar cu această foaie cred că nu am făcut un rău atât de mare ca să fiu caterisit. Iar despre unele ieșiri ce le-am avut la început, sub imperiul amărăciunilor mi-am cerut iertare și la Sibiu și la București.

Un alt cap de acuză în judecata mea a fost tipografia. Dar această acuză n-are temei, după ce Mitropolia m-a împrocesurat la judecătoria civilă și iată, a trecut un an și n-a putut încă cu nimic dovedi că tipografia îi aparține. În dosarul judecății se va afla dimpotrivă nu numai că tipografia am cumpărat-o eu cu truda și munca mea cinstită ci pe deasupra că am susținut cu truda mea și Lumina Satelor acoperindu-i un deficit de 300.000 lei. Aceasta ca un răspuns la învinuirea că mi-am făcut bani cu foaia Lumina Satelor.

O declarație și o rugăciune

În fața judecății ce mi s-a făcut, eu îmi ridic ochii spre cer și strig: nu mă simt vinovat pentru aspra pedeapsă ce mi s-a dat! Și ca să întăresc această declarație, iată mă aplec în genunchi în fața Dreptului Judecător și zic: Doamne, Tu vezi! (Psalm 35, 22). Tu ai văzut și judecata ce mi s-a făcut. Dacă Tu, Dreptule Judecător știi că robul Tău este vinovat, eu Te rog să mă pedepsești Tu și mai aspru decât am fost pedepsit, pentru ca toată lumea să cunoască cine este vinovatul. Iar dacă Tu Doamne știi că robul Tău este nevinovat eu Te rog să mă aperi Tu - și să-mi arați Tu vinovăția când și cum vei afla Tu de bine... (O mică parte din această arătare a nevinovăției lui, se împlinește și prin apariția acestei cărți).

Doamne, Dreptule Judecător, eu Îți cer judecata Ta pentru că nu este vorba numai despre mine, ci este vorba despre Lucrarea Ta în care ai folosit un vas umil și slab. Fă Doamne ce vei ști și vei afla Tu de bine pentru ca Lucrarea Ta să nu sufere din pricina vasului pe care l-ai folosit. Lovește vasul și-l sparge dacă Tu Doamne știi că s-a făcut vinovat. Iar dacă Tu Doamne știi că robul Tău este nevinovat, fii Tu apărătorul lui.

Judecă-mă după dreptatea Ta și Tu, Doamne Dumnezeule (Ps. 9, 8), căci Tu ești un Dumnezeu drept (Ps. 11, 7). (Dumnezeu i-a făcut dreptate - dar judecățile Lui nu sunt grăbite și imediate ca ale oamenilor... ci încete și în timp...).

În așteptare

Ca preot, în cei 25 de ani de preoție am avut un ideal: de a-mi sluji Biserica cu tot darul ce mi l-a dat Dumnezeu și cu tot devotamentul și jertfa vieții mele. În 25 de ani de preoție am făcut pentru Biserica și poporul meu ceea ce Dumnezeu mi-a ajutat să fac. Desigur judecata caterisirii m-a izbit din greu și mă doare greu.

Totuși, din dragoste față de Biserică, trecând peste durerile mele, am înaintat Sf. Sinod o cerere de iertare. Aștept rezultatul acestei cereri, nădăjduind că lucrurile se vor lămuri bine, spre binele Bisericii...

Pr. Iosif Trifa.

Dar gazetele Mitropoliei stăpânite de aceeași neînduplecată ură care le inspira, nu conteneau să otrăvească atmosfera păcii și speranțelor. Oglindind dorințele Mitropoliei de a nimici de tot victima nevinovată care se opunea planurilor lor, vesteau peste tot că Sf. Sinod a menținut sentința de caterisire a fostului preot și că cererea sa de grațiere i-a fost respinsă.

În mijlocul acestor lucruri, părintele Iosif înaintă din nou Patriarhului o altă scrisoare conținând mirarea și amărăciunea sa cu privire la cele scrise de Lumina Satelor.

Iată scrisoarea aceasta:

Înalt Prea Sfințite Stăpâne,

Precum este știut, după întărirea caterisirii mele și din partea Sf. Sinod, am înaintat o cerere de iertare și grațiere. Am făcut această cerere îndemnat de dragostea pe care am avut-o totdeauna față de Biserica părinților și strămoșilor mei, pentru binele căreia am lucrat și eu după puterile mele ca slujitor al sf. altar. Într-o muncă istovitoare, timp de 14 ani, am jertfit totul până și prețul sănătății mele, pentru a-mi face slujba deplin...

Desigur, m-a durut amarnic când, după o astfel de muncă, a venit caterisirea și tulburarea a mii și mii de suflete din mișcarea Oastei Domnului. Trecând însă peste puterile mele personale, din dragoste pentru Biserică și interesele ei superioare, am înaintat Sf. Sinod o cerere de iertare, prin care dădeam și I.P.S. Sale ierarhului meu de la Sibiu și Sf. Sinod, tot ce puteam eu da pentru restabilirea păcii în mișcarea Oastea Domnului și între atâția fii ai Bisericii noastre.

În așteptarea rezolvării părintești a acestei cereri, după întoarcerea mea de la București m-am abținut a comenta caterisirea la foaia Isus Biruitorul, dând numai scurtele comunicate de mai jos, pentru liniștirea ostașilor Domnului:

În fața judecății de la București

Precum se știe, judecata păr. Iosif cu caterisirea a mers de la Sibiu la București. A fost înaintată la București de la 26 februarie. Ne așteptam să se fixeze o zi iar părinte Iosif să plece la București spre a se apăra. Dar apelul s-a respins fără această înfățișare. Aflând despre aceasta, ca oricare altul din ziare, părintele Iosif a plecat în zilele acestea - ridicându-se bolnav din pat - la București, unde a înaintat o cerere nouă către Sf. Sinod. Când încheiem foaia, ședința Sf. Sinod este în curs și primim vestea de bucurie că noua cerere a fost luată în considerare, urmând ca în zilele acestea Sf. Sinod să se pronunțe asupra ei. Și că nu se știe încă rezultatul acestei noi cereri. Astfel judecarea nu este definitivă.

În numărul viitor vom reveni...

Isus Biruitorul - nr. 13 din 22 martie 1936.

...În chestiunea judecării părintelui Iosif

Ca o întregire la ceea ce am scris în numărul trecut despre judecata părintelui Iosif, mai dăm următoarele lămuriri:

După ce recursul înaintat la București a fost respins fără a i se da putința de a se apăra mai pe larg, - părintele Iosif a mers la București unde a înaintat Sf. Sinod o cerere nouă. Din dragoste față de Biserică și de interesele ei superioare, păr. Iosif a trecut peste durerile lui și și-a cerut cuvenita iertare așa cum și-o ceruse și aici la Sibiu, mai ales că în ultimul timp se ridicaseră contra lui și anumite acuze de care totdeauna a fost străin.

Sf. Sinod a luat cunoștință despre această cerere și până la rezolvarea ei în vreo formă oarecare, judecata caterisirii a fost oprită în loc. După Paști (tot după Paști!) Sf. Sinod se întrunește din nou în ședință și până atunci cererea înaintată se va rezolva într-o formă oarecare.

Astfel stând lucrurile noi ne abținem de la explicații mai largi. Să nădăjduim că de data aceasta, lucrurile se vor lămuri cu bine, spre binele Bisericii.

I. B. - nr. 14 din 29 martie 1936.

...Dar, de altă parte, foaia Lumina Satelor a scos din nou chestiunea în fața poporului prin articolul de mai jos:

Fostul preot Iosif Trifa a fost caterisit de Sf. Sinod.

La vremea sa, am arătat cititorilor gazetei noastre cum pentru abaterile grave ale fostului preot I. Trifa el a fost osândit în două rânduri, atât de Consistoriul Spiritual Arhiepiscopesc cât și de Consistoriul Spiritual Mitropolitan.

Aceste trepte de judecată bisericească sunt alcătuite:

cea dintâi din preoți ai Arhiepiscopiei din Sibiu iar a doua din preoți și protopopi din cele cinci eparhii ale Ardealului. Față de ele fostul preot s-a purtat necuviincios, arătându-se plin de toată trufia.

Dar acum iată că cea mai înaltă treaptă de judecătorie bisericească, Sf. Sinod de la București, vine și întărește hotărârile de caterisire de mai înainte.

Sf. Sinod este alcătuit din toți ierarhii Bisericii: Patriarhul , Mitropoliții și Episcopii adunați în sobor. Deci în fața acestui cel mai mare for de judecată a sf. noastre Biserici, a fost adus recursul fostului preot I. Trifa.

Examinându-se sentința de caterisire pe care a dat-o Consistoriul Mitropolitan din Sibiu, - Sf. Sinod (în ședința de vineri 13 martie) (Tot vineri... și nimeni nu-și dădea seama de coincidență...) a aflat-o pe deplin întemeiată, iar recursul înaintat de I. Trifa a fost respins cu unanimitate de voturi. După această judecată, caterisirea rostită asupra lui I. Trifa rămâne definitivă...

Ce este caterisirea?

Este cea mai mare pedeapsă bisericească, ce se poate da unui preot, este despoierea din treapta preoției, este o cădere a preotului din vrednicia sa, este depunerea din preoție.

Prin caterisire preotul pierde dreptul de a săvârși sf. taine, deci nu mai are dreptul de a se apropia de masa sf. altar. Nu mai poate învăța, nu mai poate împărtăși darurile sfințitoare și nu mai are dreptul de a conduce obștea creștinească.

Își pierde numele de preot și vrednicia cu care a fost îmbrăcat. Toate aceste lucruri sunt întărite în tradiția Bisericii noastre prin canoanele diferitelor sinoade, fie ecumenice (a toată lumea) fie locale. Vom avea prilejul în numerele viitoare ale foilor să arătăm cum glăsuiesc canoanele. Deocamdată să tragem învățătură din cele de mai sus.

Cei caterisiți, pierzându-și orice vrednicie, Biserica oprește pe fiii ei credincioși de a mai avea legătură cu unii ca aceștia, altfel vor cădea și ei în osânda afuriseniei. Sinodul patriarhal din Constantinopol (1765) zice: Laicul care va îndrăzni să onoreze și să sărute dreapta celui caterisit, se afurisește.

Iată dar iubiți cititori și frați în ce stare tristă a ajuns fostul preot I. Trifa. Neascultarea, îngâmfarea, hula și lipsa de pocăință l-au dus la caterisire. Singur a ales înstrăinarea sa de Biserică și lepădarea din treapta preoției.

Cele trei trepte de judecată bisericească nu fac decât să tălmăcească locul de la Matei 18,15-17. Fostul preot I. Trifa a greșit împotriva arhiereului său legiuit și împotriva Bisericii, a greșit împotriva fraților, pe care a căutat cu viclenie să-i ducă pe drumul pierzării...

Dar Dumnezeu nu poate fi batjocorit, asemenea nici Biserica Sa.

Răzvrătitul și-a luat pedeapsa.

Apărători ai sfintelor învățături ale Bisericii noastre, am ținut să dăm aceste lămuriri fraților de la fronturi, pentru ca să înțeleagă toți că neascultarea față de Biserică este un mare păcat, iar cel pe care Biserica îl osândește, până când rămâne în trufia lui, să ne fie ca un păgân și vameș...

Foaia Lumina Satelor - nr. 12 din 22 martie 1936.

Iar în numărul următor (al foii Lumina Satelor) s-a publicat pentru popor - peste cererea mea de iertare - și actul caterisirii:

Adevărul rămâne, - fostul preot Iosif Trifa, caterisit cu sentință definitivă... - Document:

Patriarhia Română, Sfântul Sinod - nr. 563

luna martie, ziua 12, anul 1936.

Înalt Prea Sfințite,

În referire la adresa I.P.S. Voastre nr. 135/1936,

Cu frățească dragoste avem onoarea a Vă aduce la cunoștință că Sf. Sinod în ședința de la 13 martie a.c. examinând cererea de recurs a preotului Iosif Trifa contra sentinței nr. 4/1935 a Consistoriului Spiritual Mitropolitan din Sibiu, prin care numitul preot a fost condamnat la pedeapsa caterisirii pentru motiv de schismă, - și găsind-o neîntemeiată a respins-o.

În urma acestei respingeri, sentința de caterisire rămâne definitivă, numitul recurent urmează a fi șters din catalogul preoților a acelei de Dumnezeu păzită Arhiepiscopie.

Acest fapt l-am adus la cunoștința onoratului Minister al Cultelor, spre a ordona ștergerea lui din statele de salar, precum și tuturor chiriarhilor spre știință.

Vă înapoiem, anexat la aceasta, dosarul cauzei Iosif Trifa și copie de pe referatul Comisiunii canonică, juridică și pentru disciplină, pe baza căreia s-a luat hotărârea Sf. Sinod.

Primiți, Vă rog, Înalt Prea Sfințite, ale noastre în Hristos frățești îmbrățișări.

Președinte

Director

Patriarhul Miron

Diacon Gheorghe Vintilescu

În felul acesta vestindu-se în popor sentința caterisirii - se poate spune că s-a și promulgat, cu toate că eu înțelesesem că promulgarea s-a amânat până după rezolvarea cererii de iertare.

Pe mine m-a durut amarnic acest fapt, o lege firească fiind - ca după orice cerere de iertare să urmeze dragostea, iertarea, înțelegerea și pacea.

Chestiunea fiind astfel scoasă din nou în fața poporului, am fost silit să mă apăr și eu prin foile Isus Biruitorul.

Din dragoste față de interesele superioare ale Bisericii, peste pedeapsa caterisirii, mi-am făcut o cerere de iertare, nădăjduind că după acestea, lucrurile se vor lămuri spre binele Bisericii - și niciodată n-aș putea crede că această cerere de iertare s-a dat spre a fi rezolvată prin foaia Lumina Satelor, în fața poporului.

De aceea aștept cu nădejde rezolvarea părintească a acestei cereri, declarând din nou că din partea mea am dat și sunt hotărât să dau tot ce îmi este cu putință pentru aplanarea unui conflict, - în folosul și spre binele sfintei noastre Biserici.

Cu fiască supunere

Preot Iosif Trifa

Sibiu, la 25 aprilie 1936.

Zadarnic însă era totul. Solidaritatea uneltitorilor împotriva primăverii duhovnicești pe care o aducea Oastea Domnului în Biserica și în viața țării noastre - a fost mai mare decât toate aversiunile dintre ei. În majoritatea chestiunilor dinăuntrul vieții clericale existau între acești oameni mari deosebiri de vederi. Dar în problema osândirii părintelui Iosif, n-a existat nici o deosebire. Pe acest sfânt om ales de Dumnezeu pentru o uimitoare realizare duhovnicească în poporul nostru, - l-au osândit cu toții.

Între membrii Sf. Sinod erau însă și doi oameni de bine care i-ar fi ținut apărarea părintelui...

Dar totul a fost aranjat în așa fel în ascuns încât ședința Sf. Sinod să fie convocată în absența acestor doi. Unul era plecat iar celălalt era bolnav.

Astfel că Mitropolitului Bălan nu i s-a opus nimeni.

Păcatul s-a săvârșit în unanimitate.

Judecata aceasta a fost ultima, dar nu cea din urmă. Va mai fi UNA.

Slăvit să fie Domnul!

Meditații:

Chiar dacă cineva ar face toate faptele bune și dacă este clevetitor, acela nu va intra în împărăția lui Dumnezeu.

Sf. Ioan Gură de Aur

Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă,

nici limba ta urechii clevetitorului,

ca să nu cazi din dragostea Dumnezeiască.

Sf. Maxim Mărturisitorul

E mare păcat și să glumească cel sfânt pe seama cuiva - fie frate, fie străin.

Sf. Clement Alexandrinul