Cap. 8 - A treia Judecată

„...Să ştiţi că mai este o judecată...”

Nădejdea în izbânda dreptăţii şi în triumful adevărului nu piere însă din inima celui nevinovat niciodată. Căci Dumnezeu nu o lasă să piară, fiindcă cât de mare ar fi silnicia şi nedreptatea, - odată şi odată - Dreptatea tot va învinge şi adevărul tot va triumfa. Ori de pe pământ, ori de sub pământ.

Când la prima instanţă nu i se face dreptate, nevinovatul nădăjduieşte într-a doua. Când nici a doua nu-i face, apelează la a treia. Iar când nici aceasta nu-l îndreptăţeşte - crede în următoarea. Până la ultima, care va fi cea Dreaptă şi Desăvârşită, fiindcă va fi făcută de Însuşi Cel Drept şi Desăvârşit.

Deci iată-l pe omul lui Dumnezeu trecând ca Domnul lui, de la o judecată la alta. Din Sibiu, la Bucureşti. La cel mai înalt scaun de judecată bisericească de pe pământ. La patriarhie, la Sf. Sinod.

Acolo, îşi zicea el, nu se poate să nu se judece mai limpede şi mai înţelept, mai cu simţul temerii faţă de Dumnezeu, a respectului faţă de Adevăr şi a grijii faţă de interesele Bisericii.

Cu aceste nădejdi în inimă, părintele Iosif îşi pregătea recursul pe care avea de gând să-l înainteze la Sf. Sinod împotriva sentinţelor de la Sibiu... Şi nădejdea aceasta era cu atât mai întemeiată în inima sa cu cât atât Oprişan, Lascarov Moldovanu, Paschia şi încă alţii din Bucureşti care nu mai conteneau să-i arate marea lor prietenie şi admiraţie - îi spuneau

de fiecare dată despre înalta apreciere pe care i-o dă Patriarhului Miron Cristea. Toate acestea în vederea vechiului lor scop de a-l duce la Bucureşti, spre a le rămâne apoi lor moştenirea Oastei.

Patriarhul însuşi nu se ferise să strecoare ici-colo câte ceva din vorbele şi gesturile care să le îndreptăţească presupunerea că el s-ar bucura şi ar sprijini mutarea centrului Oastei la Bucureşti. Desigur că îşi avea şi el planurile şi împotrivirile sale contra Mitropolitului Bălan - însă ştia să şi le ţină foarte bine ascunse. De multă vreme dorise să-i ia el floarea Oastei cu care se împodobea Bălan, - dar nu ştia cum... Asociaţia sa care îi purta numele, Patriarhul Miron - era o floare veştedă pe care cu oricâte subvenţii şi laude o stropea s-o învie - tot nu-i putea ajuta cu nimic. Ca orice lucrare omenească, şi asociaţia asta era fără nici o putere şi fără nici o viaţă.

Dar Oastea, ei, Oastea Domnului era altceva. Era tot mai vie, mai puternică şi mai mare. De ce să nu pună mâna pe ea!

Acum era momentul să şi-o însuşească şi s-o oficializeze el, cu numele lui - şi s-o cunune cu asociaţia Patriarhul Miron...

Începu deci să se arate binevoitor faţă de Oaste şi faţă de părintele cel nedreptăţit la Sibiu din pricina asprimii lui Bălan...

În urma acestei bunei voinţe (- în care credea sincer din nou -) părintele Iosif capătă un mai mare temei să nădăjduiască în dreptatea judecăţii sale de la Bucureşti.

Astfel, înainte de a trimite recursul la patriarhie, Isus Biruitorul nr. 41 din 6 octombrie 1935 împărtăşea cititorilor săi un semn promiţător:

Înalt Prea Sfinţitul Patriarh despre Oastea Domnului şi iniţiatorul ei...

Am spus şi mai înainte şi repetăm şi acum că în furtuna în care am stat, am avut o mare mângâiere care ne-a venit de la Întâiul Ieararh al Bisericii noastre.

De câte ori părintele nostru Iosif a stat în faţa I.P.S. Patriarh, s-a bucurat că a găsit un suflet părintesc, larg, înţelegător al chestiunilor care au frământat apele Oastei Domnului. Sfaturile pe care acest luminat Ierarh le-a dat iniţiatorului mişcării noastre duhovniceşti au găsit primirea cea după cuviinţă. Domnul răsplătirilor să-i dea, la vreme potrivită, pentru câtă mângâiere şi pace a adus în casa Oastei, răsplata Sa, câtă mângâiere şi pace a adus în casa Oastei...

Acum în curând, fiind o adunare misionară a preoţilor din Arhiepiscopia Bucureştilor la Buşteni, prezidată de I.P.S. Sa, între alte chestiuni referitoare la misionarism, s-a vorbit şi de Oastea Domnului şi iniţiatorul ei.

Întâiul Ierarh al Bisericii a găsit de bine să dea binecuvântarea Sa acestei mişcări, să îndemne pe preacucernicii protopopi şi preoţi a se apropia cu dragoste de ea.

„Sunt bătrân, a zis Înaltul prelat, şi n-aş voi să intru în mormânt sub apăsarea că o mişcare ca aceea a Oastei Domnului ar fi potrivnică Bisericii. Cunosc şi eu ce este ortodoxia şi pot spune că mişcarea aceasta, încadrată în Biserică, s-a dovedit a fi ceea ce ne trebuia. Ca şi Asociaţiei ce-mi poartă numele i-am dat binecuvântarea mea, să lucreze în Arhiepiscopia Bucureştilor, fiind încredinţat că am făcut un serviciu bun Bisericii.

„Cât despre părintele Iosif, pe care pentru greşeala ce i se impută eu l-aş fi iertat pentru cât bine a făcut Bisericii, vă pot asigura că este un adevărat preot, în slujbă adevărată”.

„Cărţile lui sunt cele mai bune din literatura noastră religioasă populară. Vă sfătuiesc să le citiţi; ca să vă încredinţaţi. Experienţa am făcut-o eu însumi cu una din ele, (cele 500 de istorioare) din care citesc cu plăcere unei nepoate a mele”.

„Că s-ar fi strâns bani în jurul întreprinderii pe care a promovat-o, era de aşteptat. Doar orice autor are drepturile lui de lucrător. Şi ştim că este unul din cei care a lucrat mai mult pe tărâmul religios popular”.

Iată numai câteva gânduri pe care le-am aflat de la părtaşii adunării de la Buşteni, în legătură cu Lucrarea Oastei şi a iniţiatorului ei.

Nu suntem în stare a mulţumi Domnului pentru ochiul cu care priveşte spre casa Oastei cel mai înalt Ierarh al Bisericii noastre.

Dumnezeul marilor Îndurări să-i fie răsplătitor dându-i o lungă şi fericită păstorire.

Isus Biruitorul.

Între timp în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor aveau loc mari mişcări şi adunări pentru organizarea Oastei şi pentru pregătirea terenului pentru primirea în capitală a centrului Oastei pe ţară şi a strămutării acolo a părintelui Iosif cu tot ce avea în Sibiu.

Mutarea aceasta se lega de rezultatul bun pe care (se credea sincer) că îl va avea recursul părintelui Iosif la Sf. Sinod.

La acest rezultat se gândeau fiecare din cei trei diferit, - şi fiecare din punctul său de vedere: Oprişan într-un fel, dorind să-şi pună numele său îndată după al părintelui în fruntea Oastei. Patriarhul urmărindu-şi şi el ale sale scopuri. Iar părintele obosit de hărţuielile atâtor ani şi atâtor josnicii - spera să-şi poată revărsa mai liniştit în slujba Domnului marele şi sfântul prisos de putere şi de har pe care îl primea de Sus, în măsură tot mai sporită.

Lucrurile păreau că merg îmbucurător. Oprişan, Lascarov, Paschia şi încă alţii din Bucureşti - ţineau tot mai strâns legătura dintre Oaste şi Patriarh înfăţişându-se acestuia ca trimişi şi împuterniciţi ai părintelui Iosif. Şi tratând totul în numele părintelui.

În audienţe speciale sau cu alte ocazii aveau loc diferite discuţii pentru a se aranja cât mai bine totul.

În astfel de condiţii, la începutul lunii octombrie a anului 1935 părintele Iosif făcu şi trimise următorul:

Recurs înaintat Sf. Sinod

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Subsemnatul pr. protopop Iosif Trifa de la Biserica Catedrală Ortodoxă din Sibiu a Arhiepiscopiei şi Mitropoliei Ardealului,

fiind condamnat de către Consistoriul Spiritual Mitropolitan la pedeapsa caterisirii pentru vinovăţia de schismă,

în termen legal declar recurs în contra sentinţei de condamnare.

Insist totuşi şi precizez următoarele:

Înainte de război - 1914 - la noi în Ardeal, din cauza persecuţiei ungurilor Biserica noastră ortodoxă a fost nevoită să aibă mai multă activitate naţională decât religioasă, pentru că trebuia apărată în primul rând fiinţa naţiunii noastre ameninţată de unguri.

În timpul războiului a fost ales ca Mitropolit repauzatul Mangara care s-a sinucis în octombrie 1918.

Din cauza tulburării războiului şi a lipsei de conducere până la unire şi după unire până în 1920 când pe tronul Mitropolitan s-a mutat I.P.S. Sa Dr. Nicolae Bălan, în Ardeal n-a existat aproape deloc activitatea ortodoxă generală, organizată.

Eu, în situaţia mea de preot văduv la ţară îmi căutam prin anii 1920-1921, un post la oraş. Aveam rosturi la Cluj şi Sibiu; am preferat însă Sibiul, dându-mi-se postul de duhovnic la Academia Teologică. În vremea aceea eram deja un nume cunoscut în presa noastră bisericească şi naţională. Aveam tipărită la Arad şi o carte de predici Spre Canaan.

În legătură cu venirea mea la Sibiu nu s-a pus niciodată în discuţie planul unei misiuni speciale, nici de scoaterea unei foi populare încă nu fusese vorba. Veneam la Sibiu într-o slujbă administrativă ca oricare altul şi am fost preferat aşa cum au fost preferaţi şi alţi preoţi care aveau darul condeiului (păr. Gheorghe Maior, pr. M. Neagu, pr. Gh. Cristescu, pr. Aurel Nanu) avându-se în vedere şi colaborarea noastră la revistele eparhiale (Telegraful Român, Revista Teologică) - paralel cu aceasta precizez că în acele timpuri, în Biserica ortodoxă ardeleană, eliberată întrucâtva de activitatea naţională activă, printre principalele obiective ale noului ierarh a fost lupta confesională pentru readucerea fraţilor greco-catolici la matca ortodoxiei. Şi de aceea greco-catolicii, între altele aveau deja din anul 1919 o foaie religioasă poporală, anume revista scrisă pentru popor Unirea Poporului. Peste puţin timp de la venirea mea în Sibiu, în preajma anului 1922 s-a pus într-un comitet în care aveam un rol neînsemnat chestiunea scoaterii unei foi religioase poporale spre luminarea şi spre pacea şi buna înţelegere între toţi fiii neamului nostru românesc.

Din comitetul de iniţiativă făceau parte asesorii consistoriali şi profesorii de la Academia Teologică. Postul meu modest de duhovnic al Academiei Teologice cerând mai puţină ocupaţie am figurat ca redactor al foii Lumina Satelor. Administraţia şi conducerea acestei foi o avea cumnatul I.P.S. Sale păr. Moruşca. Pe urmă păr. Moruşca plecând din Sibiu, Arhiepiscopia printr-o lipsă de interes a lăsat cu timpul ca totul să rămână asupra mea.

Lupta confesională pentru readucerea greco-catolicilor la matca ortodoxiei a fost deci ideea călăuzitoare a I.P.S. Sale la înfiinţarea Luminii Satelor - şi nu crearea unui curent religios de felul Oastei Domnului.

În anul 1923, personal am pornit în coloanele foii Lumina Satelor un voluntariat contra păcatelor. Accentuez: din acest voluntariat a ieşit mişcarea Oastea Domnului. În cursul anilor am tipărit şi multe cărţi religioase, am deschis o librărie religioasă, mi-am cumpărat o tipografie proprie şi am scos şi o foaie proprie Oastea Domnului.

În timpurile acestea, pentru foile publicate şi pentru cărţile mele eu am achitat aproape opt milioane (8.000.000 lei) tipografiei Arhiepiscopiei şi aproape 400.000 (patru sute de mii lei) drept chirie Arhiepiscopiei pentru prăvălia şi încăperile în care îmi instalasem librăria Oastea Domnului.

Aceste două fapte, adică faptul că plătisem tipografiei Arhiepiscopiei tiparul foilor şi publicaţiilor mele ca orice particular, cum şi faptul că deşi Arhiepiscopia avea librăria ei, m-a primit chiriaş cu librăria mea, dovedeşte că Oastea Domnului era o Lucrare aparte din Arhiepiscopie şi anume că era a mea, fiind întemeiată de mine.

Aceasta se confirmă prin următoarea constatare din sentinţa nr. 16/1935 a Consistoriului Sp. Eparhial: „nemulţumit de sumele mari de bani pe care trebuia să le verse periodic pentru tipărirea cărţilor sale tipografiei arhidiecezane din Sibiu” - şi-a pus în gând să înfiinţeze o tipografie proprie. Fireşte, n-a cerut nici o aprobare...

Se recunoaşte deci din această constatare a primei judecăţi că:

a. - foile şi cărţile ce le tipăream, erau ale mele, deci nu ale Arhiepiscopiei;

b. - că pentru tipărirea lor vărsam sume mari de bani tipografiei arhidiecezane, ca orice particular;

c. - că am voit să-mi înfiinţez tipografia proprie, deci nu a Arhiepiscopiei;

d. - că nu am cerut nici o aprobare.

Mai departe sentinţa arată că cu suma de 316.000 lei donaţi de ostaşi şi cu 80.000 lei donaţi de Banca Naţională am comandat în Germania o tipografie de 1.500.000 lei, din care zice sentinţa, de bună seamă o parte însemnată a rămas datorie...

Aceasta nu este adevărat, pentru că tipografia am cumpărat-o eu cu banii mei proprii în anul 1929, înainte de strângerea donaţiilor. Şi de atunci, ea este transcrisă după toate cerinţele legii pe numele meu. (Conform contractului cu firma Schelter-Giesecke din 24 oct. 1929 şi 11 noiembrie 1929, brevet de industrie nr. 11.862, anul 1929, Reg. Industrial a 115/1929, Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 2494, publicat în Mon. Of. nr. 268 din 30 noiembrie 1929. Şi după noua organizare din 1923-1933, la Camera de Comerţ şi Ind. 2788 din Reg. cronologic nr. 1335 analitic în 26 februarie 1934 şi Mon. Of. nr. 212 pag. 6728 din 14 februarie 1934).

Deci fără nici o urmă de îndoială I.P.S. Sa m-a lăsat să strâng bani, m-a lăsat să comand tipografia, m-a lăsat să semnez poliţa cambiei (de 40.000 lei lunar) - să instalez tipografia fără ca I.P.S. Sa sau Consistoriul Arhiepiscopesc să întrebe: cum se comandă, cui aparţine, cu ce bani s-a plătit?

Această inexplicabilă tăcere nu are, nu poate avea altă explicaţie decât aceea că I.P.S. Sa şi tot Consistoriul Arhiepiscopesc ştiau în acel moment că tipografia era a mea proprie, că eu eram proprietarul ei.

Se întâmplă însă un fapt extraordinar, anume: sentinţa zice: „ţinta sa era să tipărească acolo atât cele două foi sau măcar Oastea Domnului cât şi cărţile sale, având însă Mitropolia tipografia proprie nu i-a încuviinţat trecerea foilor la altă tipografie. De aici supărarea p. cuv. sale. De aici înainte cu păr. Trifa se întâmplă o mare schimbare la faţă...”

Oricine este dator să se întrebe: I.P.S. Sa pentru ce nu m-a oprit să comand, să aduc şi să instalez tipografia? Nu ştia că are tipografie proprie a Arhiepiscopiei şi că nu voi mai tipări acolo? Ce fel de iubire şi grijă părintească a avut pentru mine?

Aici trebuie să arăt cauza, mobilul, I.P.S. Sale:

În anul 1930, I.P.S. Sa care până în acel moment s-a interesat prea puţin de Oastea Domnului a văzut cu uimire că ea este cea mai mare mişcare religioasă care a existat la noi şi că s-a întins pe întreaga ţară. A socotit că merită să fie a I.P.S. Sale, să fie încadrată în funcţionarism şi regionalism.

Aceasta însă eu nu voiam cu nici un preţ, pentru că ştiam că funcţionarismul şi birocratismul ucide orice mişcare, iar regionalismul I.P.S. Sale era deja depăşit, mişcarea se întinsese pe toată ţara, nu mai putea fi a unei singure episcopii sau mitropolii, eu doream să fie a Bisericii întregi.

Deci eu eram piedica, care mă opuneam planului I.P.S. Sale de a acapara Oastea Domnului.

Eu deci trebuie să fiu desfiinţat şi înlăturat de la Oastea Domnului. Neexistând altă cale, am fost lăsat liber prin tăcere să comand tipografia şi am fost îndemnat prin această libertate să mă îndatorez cu peste un milion, de poliţe, însă nu mi s-a dat voie să tipăresc toate lucrurile Oastei Domnului în tipografia mea.

Ce avea să urmeze: ştia toată lumea: neputând plăti, eu aveam să fiu declarat falit, iar tipografia mea vândută. Eu, fiind apoi dezacordat ca falit, nu voi mai putea fi conducătorul Oastei Domnului... În momentul acela când Oastea urma să fie văduvită de conducătorul ei, I.P.S. Sa urma să devină salvatorul ei, să ia Oastea Domnului sub scutul său...

Eu m-am opus acestui plan al I.P.S. Sale.

Opunerea mea la planul I.P.S. Sale este cauza pentru care I.P.S. Sa neputându-mă desfiinţa pe prima cale, m-a desfiinţat pe a doua. Sub pretext că am ieşit din ascultare, m-a trimis în judecată şi am fost caterisit.

Deci la acest nenorocit proces, nu este, nu poate fi vorba de vinovăţie, de schismă, constând din neascultarea de chiriarhul meu şi ieşirea de sub ascultarea autorităţii bisericeşti. Cauza adevărată, unicul adevăr este: dorinţa şi voinţa I.P.S. Sale de a lua în stăpânirea sa, Oastea Domnului pentru a o arăta ca pe o creaţiune a sa şi pentru a o reduce şi reţine numai în Mitropolia Sa.

Eu m-am apărat. Am apărat Oastea Domnului pentru că ea este instrumentul Domnului, pentru întreaga noastră Biserică Ortodoxă. Am convingerea adâncă că birocratismul Sibiului, cel mai formalist şi cel mai încet - şi regionalismul I.P.S. Sale, avea să desfiinţeze mişcarea, pentru că Oastea Domnului am întemeiat-o pe spiritul viu al Domnului şi pentru întreaga ţară şi Biserică.

M-am apărat şi pe mine căci am pus aici 14 ani de muncă şi am pus mai ales sănătatea mea care e distrusă.

Nu-i adevărat că am voit să fug la Bucureşti cu tipografia mea.

Adevărat este că I.P.S. Sa refuzându-mi orice ajutor material, nici măcar să tipăresc Lumina Satelor pe un anumit timp în tipografia mea, nu puteam face altceva decât să mă strămut în altă parte. Am ales capitala ţării - Bucureşti - pentru că acolo este inima ţării şi a Bisericii. Şi pentru că I.P.S. Sa Patriarhul nostru Dr. Miron Cristea m-a ascultat şi m-a înţeles cu creştinească bunătate.

I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae Bălan, după ce îmi refuzase ajutor, m-a oprit cu forţa publică să mut tipografia şi Oastea Domnului la Bucureşti.

Mai târziu mi s-a confiscat numele mişcării şi câţiva membri, căci Oastea Domnului cea mare a rămas cu mine. Mi-a luat foaia Oastea Domnului, - am scos foaia Isus Biruitorul. A oprit-o pentru un timp şi pe aceasta cu intervenţia cenzurii şi forţei.

I. Violarea art. 253, 51,196 Regulament şi a principiului că: nimeni nu poate fi şi reclamant şi judecător în propria sa cauză...

Se constată în mod neîndoios că eu am fost acuzat şi condamnat pentru delictele de neascultare faţă de Ierarhul meu şi ieşirea de sub ascultarea autorităţii bisericeşti. Şi că aceste fapte s-au produs faţă de I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae Bălan.

Deci, în speţă, I.P.S. Sa este reclamant şi parte. Dar tot I.P.S. Sa este judecător, pentru că Regulamentul prevede în art. 196 aplicabil şi la Consistoriul Mitropolitan că „sentinţa se trimite chiriarhului spre aprobare”.

Această aprobare conţine de fapt o nouă judecată a procesului. Aceasta rezultă din textul aliniatului următor care prevede: „în caz de respingere a sentinţei, Consistoriul judecă din nou cauza”.

Rezultă clar că I.P.S. Sa este judecător unic, aprobând sau neaprobând sentinţa, peste Consistoriul Spiritual Mitropolitan. Conform principiului de drept sus arătat, I.P.S. Sa nu poate fi şi reclamant şi judecător. Trebuia ca să se judece şi să se sesizeze din oficiu - şi să trimită afacerea de la început la altă Mitropolie.

Pentru acest motiv cer casarea deciziei.

II. Violarea art. 209,210, 211 şi 212 din Regulament, cu exces de putere.

a. Am fost dat în judecată de către autoritatea bisericească reprezentată canonic şi legal de I.P.S. Sa Mitropolit. Reclamant particular nu a existat şi nici nu poate exista, pentru delictul neascultării de ierarh şi ieşirea de sub ascultarea autorităţii bisericeşti. Pe baza textelor sus arătate şi în special art. 210 şi 211 care prevede:

„Acuzarea înaintea instanţelor judecătoreşti bisericeşti exercită funcţiunea de organ al legii şi al autorităţilor pe care le reprezintă”. Acuzator a fost numit pr. Gheorghe Maior care şi-a îndeplinit oficiul.

Se constată însă că în şedinţă a fost admis a se prezenta ca reclamant Consiliul Arhiepiscopesc prin Dr. Andrei Gâlea. Se mai constată că acesta a susţinut efectiv acuzaţia arătând că m-am făcut vinovat de delictul neascultării de chiriarh şi de ieşirea de sub ascultarea autorităţii bisericeşti... Deci au fost doi acuzatori şi fiecare în parte au susţinut acuzarea în contra mea. Ca acuzator însă păr. Dr. Andrei Gâlea nu poate figura deoarece fiind reverend se găsea incompatibil conf. art. 73 Regulament. Aceasta constituie o violare, prin exces de putere, a textelor sus arătate.

b. Însă şi mai grav e faptul că acest reprezentant al Cons. Episcopesc şi al doilea acuzator, a fost acuzator legal la prima instanţă, aşa cum se constată din sentinţa nr. 16/1935, a Cons. Spiritual Eparhial, care arată că: a participat procuror general consilier arh. referent Dr. A. Gâlea, ca reprezentat al autorităţii bisericeşti... Nu putea fi decât reprezentat al Consistoriului Spiritual Arhiepiscopesc, pentru că făcea parte din personalul Consistoriului Spiritual Eparhial.

Faptul că reprezentantul autorităţii bisericeşti, acuzatorul de la prima instanţă, Dr. Andrei Gâlea, să fie adus la instanţa superioară ca reprezentant al Consiliului Arhiepiscopesc, alături de acuzatorul legal pr. Gheorghe Maior, constituie un extraordinar exces de putere.

Cer casarea sentinţei pentru acest motiv.

III. Violarea principiului de bază al Bisericii Creştine: Dumnezeu, Atotştiutorul, Făcătorul Cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, este Principiul de Autoritate şi conform rugăciunii: „facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”, - Dumnezeu este Judecătorul absolut şi definitiv conform rugăciunii „aşa judec Eu şi judecata Mea este dreaptă”.

În societatea creştină numită Biserica Creştină, episcopul care este reprezentantul lui Dumnezeu aici pe pământ, este obligat să se conforme dogmei sus arătate, adică este obligat să reprezinte complet şi permanent autoritatea şi să fie în toate cazurile judecător unic şi absolut.

În cazul meu, condamnarea mea la caterisire este nulă de drept. Eu nu puteam fi condamnat pe baza textelor din Sfânta Evanghelie, Sf. Apostoli, Canoane şi Regulament de disciplină bisericească decât dacă I.P.S. Sa Mitropolitul meu faţă de care se zice că eu am căzut în vină de ieşire din ascultare rămâne stăpânul meu bisericesc, adică rămâne judecătorul meu. Dacă însă episcopia sa părăseşte această poziţie dogmatică şi canonică şi în loc să-mi fie judecător unic şi absolut se adresează judecăţii lumeşti... dacă în contra mea I.P.S. Sa face plângere la Tribunalul civil lumesc, şi cere ca pentru tipografie şi celelalte chestiuni materiale accesorii care au provocat neascultarea între I.P.S. Sa reprezentant al lui Dumnezeu şi judecătorul meu - şi între mine preot al Bisericii şi supus al său, să judece şi să facă dreptate judecătorul civil, lumesc, atunci I.P.S. Sa se dezbracă singur de autoritatea bisericească, încetând să mai fie judecător al meu. Ca consecinţă, eu nu mai pot fi condamnat şi judecat pe baza textelor sus arătate de către Consistoriu.

Dogma Bisericii este în episcop, este valabilă şi executorie faţă de mine numai atâta timp cât şi Episcopul este în Biserică, în sensul că nu părăseşte autoritatea bisericească de judecător pentru a se adresa autorităţii lumeşti spre a fi judecat.

Consistoriul Mitropolitan a cunoscut că I.P.S. Sa s-a adresat Tribunalului Civil Sibiu, deoarece acest fapt este prevăzut în sentinţa nr. 16/1935 a Consistoriului Eparhial - şi a făcut proces contra mea.

Această cunoaştere fiind de ordine publică, chiar fără cererea specială a mea, obligă pe Consistoriul Spiritual Mitropolitan să se sesizeze de ea, să constate că I.P.S. Sa a ieşit din Biserică, că m-a scos şi pe mine din Biserică, ducându-mă înaintea judecătorului lumesc.

I.P.S. Sa este astăzi reclamant contra mea înaintea Tribunalului Sibiu. În această judecată lumească I.P.S. Sa poate câştiga procesul şi aceasta va însemna că a avut dreptate. Dar poate să şi piardă procesul căci aşa este judecata lumească. Însă dacă pierde procesul va însemna că nu a avut dreptate. În ce situaţie se va găsi atunci I.P.S. Sa? Poate exista episcop, reprezentant al lui Dumnezeu, judecător unic şi absolut dovedit de nedreptate de către judecătorii lumeşti, pe care singur şi i-a ales?

Aşa fiind, judecarea mea nu are obiect şi trebuie să fiu achitat.

Pentru acest motiv cer casarea.

IV. Violarea dogmei creştine relative la obiectivitatea acordării iertării, dacă este cerută: o misiune esenţială.

Se constată că la data de 18 aprilie 1935 mi-am cerut în scris iertare de la I.P.S. Sa. Cu toate acestea I.P.S. Sa a respins iertarea mea pe motiv că mi-am cerut iertarea condiţionată de soluţionarea chestiunilor care au produs conflictul. Acesta este adevărul.

Dar eu am dovedit că Oastea Domnului cu publicaţiile ei şi cu tipografia sunt întemeiate de mine, sunt cumpărate de mine şi deci sunt proprietatea mea. Dovadă că eu am înfiinţat Oastea Domnului şi ziarul şi toată lucrarea, între multe altele sunt şi faptele netăgăduite dacă:

1. Eu am plătit Tipografiei Arhidiecezane aproape opt milioane de lei pentru tipărirea în legătură cu Oastea Domnului.

2. Am plătit chirie Arhiepiscopiei pentru librăria Oastea Domnului şi localurile foilor aproape 400.000 lei.

3. Am plătit deficitele foii Lumina Satelor în decursul numai al anilor 1931-1932-1933 - circa 300.000 lei.

4. Am fost impus şi am plătit Arhiepiscopiei dobânzi la sumele întârziate.

Susţinerea I.P.S. Sale că tipografia trebuie să fie proprietatea Arhiepiscopiei, este neîntemeiată, pentru motivele arătate anterior, - şi dacă este aşa pentru ce m-a pus să plătesc atâtea sume de bani?

În tot cazul, de ce m-a pus să plătesc dobânzi, căci nimeni nu-şi plăteşte dobânzi lui însuşi! Afirmaţia I.P.S. Sale că tipografia este cumpărată cu banii Arhiepiscopiei, este absolut neîntemeiată pentru că tipografia este cumpărată:

a. Din venitul celor aproape jumătate de milion de cărţi editate şi tipărite de mine. Se trece cu vederea faptul că sunt şi scriitor şi autor de cărţi religioase şi am tipărit aproape 30 de cărţi în aproape 500.000 exemplare, cum arată statistica publicată în foaia Oastea Domnului anul 1933 nr. 1.

Cu aceşti bani care sunt rodul muncii mele cinstite mi-am cumpărat tipografia.

Tot aici au intrat şi banii rezultaţi din vânzarea pământului fiului meu Tit.

b. Darurile şi ajutoarele despre care se face atâta caz s-au folosit şi s-au cheltuit în scopul în care s-au strâns, după cum arată colecţia foilor. Cea mai mare parte a acestor daruri şi ajutoare s-au consumat la acoperirea deficitului foilor. Căci pentru susţinerea foii Lumina Satelor eu am acoperit din al meu un deficit de circa 300.000 lei. În acest deficit au intrat şi ajutoarele. În acest deficit a intrat şi ajutorul de 80.000 lei de la Banca Naţională.

Concludent (în această privinţă) este şi faptul că în decursul lunii ianuarie a.c. actuala administraţie a foii Lumina Satelor sub directa supraveghere a Arhiepiscopiei a avut şi are o datorie la tipografia Arhidiecezană, pentru tiparul pe timp de un an şi jumătate - circa 500.000 lei.

c. Între daruri (416.000 lei de la ostaşi şi 80.000 lei de la Banca Naţională), Arhiepiscopia specifică şi o subvenţie de 130.000 lei din anul 1926 care s-a jurnalizat şi s-a cheltuit cu propaganda politică ce am făcut-o la foaie. Ori este o absurditate să mi se facă o acuză şi să se ceară restituirea acestor bani şi ai celorlalţi care s-au jurnalizat la timpul lor şi s-au cheltuit în scopul pentru care s-au strâns.

După legea lumească, numai donatorii pot să-şi ceară restituirea donaţiilor, - şi numai atât cât au donat.

Chiar dacă s-ar fi admis ca Arhiepiscopia să fie donat vreo sumă pentru tipografie, ar fi fost în drept să-mi ceară numai acea sumă, nu toată tipografia şi toate accesoriile ce le cere. Pentru rest, numai ostaşii Domnului sunt în drept să-mi ceară socoteală, nu colectiv pentru că ostaşii Domnului nu sunt organizaţi ca societatea lumească, ci individual, în măsura în care fiecare ostaş va dovedi donaţia.

Deci: eu mi-am cerut iertare pentru greşeala mea spirituală, dar am făcut rezervă pentru chestiunile materiale.

Însă I.P.S. Sa este obligat să-mi primească cererea de iertare şi să închidă procesele pentru că acordarea iertării este obligatorie şi nelimitată, pe baza învăţăturii creştine că bucuria este pentru întoarcerea fiului pierdut, pentru aflarea oii pierdute şi nelimitate: de 70 de ori câte 7.

Consistoriul Spiritual Mitropolitan deşi era obligat de dogma iertării pe care a dat-o Mântuitorul Isus Hristos episcopilor, tocmai pentru a realiza scopul unic al Bisericii Pacea, nu se ocupă deloc de respingerea iertării mele.

Aceasta constituie o omisiune esenţială pentru că Consistoriul era obligat să se ocupe de respingerea iertării cererii mele de iertare din oficiu, fiindcă iertarea este o dogmă a lui Dumnezeu.

Consistoriul era obligat să constate că mi-am cerut iertare, să decidă conform dogmei că iertarea stinge orice proces şi era obligat să admită apelul meu şi să mă achite. Călcarea acestor obligaţii mă îndreptăţeşte să cer casarea sentinţei.

Pentru toate aceste motive cer respectuos să binevoiţi a casa sentinţa şi a o trimite spre o nouă judecare la alt Consistoriu Spiritual Mitropolitan.

Depun copie legalizată după sentinţă.

Taxa de 2.000 (două mii) lei o voi depune înaintea termenului de judecată.

ss. Preot Iosif Trifa.

După trimiterea acestui recurs - se aştepta ca totul să decurgă normal, adică aşa cum trebuie să fie: Sfântul Sinod nefiind influenţat de nimic lumesc, desigur că va judeca totul în lumina Dreptăţii, a Evangheliei şi a Voii lui Dumnezeu. Astfel se va potoli acest conflict spre folosul Bisericii, al reabilitării părintelui Iosif şi a triumfului dreptăţii sale.

Nimeni nu se îndoaie de acest lucru. Şi toate planurile şi pregătirile imediate se făceau sub semnul acestor presupuneri îmbucurătoare.

În diferite eparhii unii dintre ostaşii mai de seamă luau legătură cu episcopii binevoitori rugându-i să sprijinească rezolvarea bună a problemei părintelui Iosif, când se va pune aceasta în Sinod. S-au primit unele asigurări şi în privinţa asta. Cu privire la Patriarhul , nimeni nu se îndoaie de sprijinul deplin...

Astfel se aştepta că Sf. Sinod va stabili pe curând data când să aibă loc şedinţa în care să fie chemat părintele învinuit. Să-i fie dată ocazia să se apere. Să fie ascultat de către toţi episcopii din ţară. Iar aceştia, fără părtinire şi fără interes lumesc - să judece totul după adevăr şi după dreptate...

Dar în tot acest timp nici Mitropolitul Bălan nu se odihnise nepăsător. Cu nelimitatele sale mijloace pe care le avea la îndemână, el se folosea de toate relaţiile - până la Rege - spre a-şi ajunge scopul nimicitor pe care îl urmărea.

Astfel prin aranjamente ascunse cu puterea regală şi cu puterea guvernului, el a pus la cale zădărnicirea tuturor gândurilor cu privire la dreptatea părintelui Iosif.

Întâi a reuşit să amâne data ţinerii judecăţii.

O tăcere lungă a urmat...

În vremea aceasta în ţară şi în lume se petreceau lucruri şi se manifestau stări alarmante. Oamenii cu răspundere vedeau - şi străjeri credincioşi dădeau alarma, cum este şi aceasta luată din foaia Isus Biruitorul de atunci:

Ţara se frământă...

Ţara se frământă, ţara este adânc bolnavă. Păcatul s-a întins ca lepra peste trupul acestui neam care în trecutul lui a fost mai aproape de Dumnezeu, pentru că şi conducătorii lui credeau mai mult în Cel Atotputernic.

Pe vremuri boierii şi pârcălabii poporului zideau biserici spre slava lui Dumnezeu. Astăzi boierii de viaţă nouă, altoiţi în buciumul idolatrului zeu al acestui veac, robit de patimi felurite, înfiinţează ştranduri, locuri de pierzare sufletească pe malurile apelor, unde trupurile dezgolite ale celor certaţi cu Dumnezeu se răsfaţă în dorinţa pătimaşă a păcatelor...

Dacă în politica ţării nu va fi lăsat să străbată duhul creştin, dacă oamenii politici nu-şi vor pleca genunchii cu smerenie în faţa lui Dumnezeu, dacă învăţătura evanghelică a păcii, a dragostei şi iertării Mântuitorului nostru Isus Hristos nu va fi îmbrăţişată şi urmată de oamenii noştri politici, valul de ură şi de distrugere politică va prăbuşi această ţară în prăpastia păcatului, a sărăciei şi stăpânirii străine. Îndreptarea ţării - din răul în care au adus-o toţi politicienii ei - se va face numai atunci când toată lumea se va întoarce cu căinţă către Dumnezeu.

Fostul preşedinte al Elveţiei. Dl. Jean Kusy, vorbind în ziua de 30 noiembrie 1934 în Bucureşti, a spus: tăria unei ţări nu stă în băncile ei, în armătura de tunuri şi mitraliere; ci în puterile ei sufleteşti. Pentru a tămădui Europa de toate nenorocirile de astăzi, ne trebuie un creştinism înviorător, creator, ziditor, înfăptuitor. Numai un astfel de creştinism va rămânea izvorul din care toate popoarele şi toţi oamenii, din toate timpurile, vor putea trage mijloacele unei întăriri veşnice.

Vor lua aminte bărbaţii noştri politici acest mare adevăr spus cu bărbăţie de fostul preşedinte al Elveţiei? În orice caz, până ce mulţimea se va dezmetici din întunericul în care trăieşte, împotriva valului de patimi politice care duce la prăpăd această ţară, să luptăm cu îndârjire, prin credinţa şi viaţa noastră creştinească. Valul duhovnicesc de viaţă nouă al Oastei Domnului să cuprindă această ţară.

Fraţii mei, ieşiţi pe uliţe şi pretutindeni de vestiţi pe Mântuitorul, fără frică şi ruşine. Domnul ne sprijină dacă lucrăm cu El. Spuneţi tuturora: Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă pe Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el (Ioan 3,36).

Preot N. Munteanu – Muntmarg

I. B. - nr. 24 din 13 oct. 1935.

Dar cei care stăteau pe scaunul lui Moise - n-aveau vreme să se ocupe de aceste mari şi îngrijorătoare stări şi lucruri. Ei erau robiţi cu totul urii şi scopurilor înguste şi lumeşti - şi nu mai lăsau pe omul lui Dumnezeu în pace. Foile Mitropoliei erau tot pline cu fel de fel de neadevăruri şi de învinuiri la care uneori părintele Iosif nu putea să nu răspundă.

Iată bunăoară unul din rarele lui răspunsuri din vremea aceea:

E vremea sfântului post...

- Lumina Satelor iar a început...

Lumina Satelor iar a început. Bag seama fiindcă suntem în sfântul post. Aşa cum a făcut şi în postul Învierii. Ca să dăm pildă bună poporului.

Noi ne spusesem cuvântul din urmă, spunând că aşteptăm cele 3 judecăţi: judecata bisericească, judecata civilă şi Judecata Cerească. Eram şi de părerea să nu mai târâm în faţa poporului o chestie aflătoare în curs de judecată; chiar şi în interesul sfintei noastre Biserici. Lumina Satelor sare însă din nou asupra noastră şi ne vedem siliţi să ne apărăm.

Ni se face cap de acuză pentru o mică defecţie (doi ostaşi de aici trecuţi la sectari). Lucrurile stau aşa:

În deosebire de oştile de la ţară, oastea din Sibiu - ca aproape peste tot, oştile de la oraşe - şi-a recrutat aderenţi şi dintre cei ce fuseseră atinşi de influenţe şi înclinări sectare. Pe unii - chiar aici la Sibiu - noi i-am adus la Biserică şi la ostăşie, scoţându-i de prin adunări sectare.

Şi totul a mers bine. N-am avut nici o defecţie, până ce a sosit... lupul cel îmbrăcat în piele de oaie. Din momentul în care Lumina Satelor m-a arătat în faţa poporului şi în faţa ostaşilor ca pe un lup murdar, îmbrăcat în piele de oaie - situaţia - fireşte, s-a schimbat. Sufletele s-au tulburat. Cugetele multor ostaşi s-au clătinat, mai ales la cei ce avuseseră înclinări sectare. Port toată răspunderea - până în clipa când a apărut acel faimos lup, urmat apoi de batjocuri, prigoane, etc. - dar de-atunci încoace, eu nu mai pot purta nici o răspundere pentru unele defecţiuni în rândurile ostaşilor.

Spre ilustrare, voi aminti un caz de aici de la Sibiu. Pe timpul când eu zăceam pe la Davos şi Geoagiu, - păr. Secaş a câştigat pentru Oastea Domnului pe Anicuţa Coama. Îl însoţea pe tot locul la adunările Oastei. Era un fel de ucenică devotată a lui. Dar când a ieşit lupul în Lumina Satelor, Anica s-a repezit cu vorbe aspre la păr. Secaş şi, - în tulburarea ei - a trecut la sectari, împreună cu părinţii ei. Deci - nu pe puntea Oastei mele, ci pe puntea lupului, au trecut la sectari. Şi tot mie mi se aruncă vina acestei defecţiuni.

Şi acum să vedem cum stă cazul cu Belaşcu, căci mai ales din aceasta mi se face cap de acuză.

De dragul Oastei a trecut de la catolici la ortodocşi - şi pe urmă?...

Acest Belaşcu era pantofar la orfelinat şi la Şcoala Normală în vremea când eram şi eu director la Orfelinat. Venind în atingere cu Oastea, a devenit un ostaş plin de râvnă. El era greco-catolic. De dragul Oastei şi-a lăsat Biserica şi-a trecut la Biserica noastră ortodoxă. Dar pe urmă ce s-a întâmplat?

După eruperea conflictului de la Oaste, a fost dat afară din slujba de pantofar de la Şcoala Normală, cu toate că era foarte conştiincios. Drept motiv i s-a spus: l-am dat afară pe Trifa, te dăm afară şi pe d-ta... Şi astfel Arhiepiscopia a ţinut să se răzbune şi pe un biet pălmaş. Trecuse din dragoste la Biserica noastră şi pe urmă Biserica l-a dat afară dintr-o slujbă pe care şi-o împlinise cu credinţă. Ce s-a petrecut în sufletul omului, ne putem închipui. Însă - fireşte - tot eu sunt vinovat.

De altcum, Belaşcu acesta, sub lovitura de la Şcoala Normală îşi pierduse în ultimul timp cu totul cumpătul religios. Mai în vară îl luaseră de cap nişte adventişti. Îşi vânduse porcul şi toată carnea din casă. Mai târziu cineva i-a şoptit că nici vaca nu e bună. Şi şi-a vândut şi văcuţa. A scos şi laptele din casă, hrănindu-se numai cu legume. Iar pe urmă - văzându-l atât de schimbăcios şi nehotărât, l-au luat de cap evangheliştii. Şi desigur - nu se va opri aici. Nu va îmbătrâni nici în adunarea din strada Viţeilor. El însuşi a spus-o că nu ştie ce vrea... Tipul omului nehotărât şi influenţabil. Ori pot eu fi făcut răspunzător pentru astfel de cazuri?...

Mai mult decât de la Domnul Hristos şi de la apostoli.

Defecţii au fost totdeauna, în toate mişcările şi în toate armatele. Domnul Isus Hristos a avut numai 12 oameni, şi totuşi între ei s-a aflat şi un trădător. Dar ar putea cineva să-L învinuiască pe Mântuitorul că nu Şi-a crescut destul de bine învăţăcelul? Apoi n-a strigat odată şi marele apostol Pavel că Dima l-a părăsit?

Dar aşa e lumea. Ea cere de la un biet om mai mult decât de la Isus Hristos şi de la apostoli.

O defecţie şi la Lumina Satelor.

Aşa e când vezi paiul. Şi Lumina Satelor are o defecţie. Vede însă numai pe a noastră.

După depărtarea noastră de la Lumina Satelor, tâlcuitorul principal de la L. S. a rămas păr. Vasile Stoicanea, protoereu Zărneşti (care iscăleşte acum Părintele Ciprian). Şi, trebuie să recunoaştem, punea mult suflet în tâlcuiri. Ce frumos a tâlcuit spre pildă, pilda cu datornicul neiertător vorbind despre iertare şi dragoste. Dar între timp ce s-a întâmplat? Domnul prefect I. Nanu de la Braşov a primit o scrisoare prin care cineva îl ameninţa cu moartea. Dând scrisoarea la parchet, s-a aflat că scrisoarea e a păr. protopop Vasile Stoicanea, care a fost târât la judecată pentru această ameninţare şi a fost pedepsit cu 3.000 lei (sentinţa s-a publicat în ziare).

Pentru noi era un prilej să strigăm aici la foaie această judecată, arătând că tâlcuirile de la Lumina Satelor le face unul, care într-o mână ţine Cuvântul lui Dumnezeu predicând despre iertare şi dragoste, iar cu cealaltă mână ameninţă cu moartea pe de aproapele său. Dar noi am tăcut. Pentru că defecţii, ispite şi căderi, au fost şi vor fi întotdeauna între noi, nişte bieţi oameni muritori. Acum însă, fiindcă Lumina Satelor mă încolţeşte cu nişte mici defecţiuni, iată, mă văd silit a arăta că şi Lumina Satelor are o defecţiune, şi încă una destul de mare. Însă fireşte, nici Lumina Satelor nici Oastea ei, nu poate fi trasă la răspundere pentru această defecţiune.

Deci să nu generalizăm cazuri sporadice. Într-o mişcare atât de uriaşă cum este Oastea Domnului nu se pot generaliza cazuri sporadice.

Căci altcum, cu astfel de generalizări, s-ar putea pune şi întrebarea: cum se face că aproape în toate comunele din jurul Sibiului sunt sectari? Încă de dinainte de a fi Oastea. Pe ce fel de punte au trecut aceştia la sectari?... Ori poate tot eu sunt de vină şi pentru aceştia? (Vom da în privinţa asta o anchetă interesantă, împreună cu păţania mea, de când am ieşit cu Oastea în comuna Sadu şi Gura Râului, pentru combaterea sectarilor).

Lumina Satelor mai aminteşte şi ceva basme, cică mi-ar fi cerut unii ostaşi botezul şi frângerea pâinii. Mie nu mi-a cerut nimeni astfel de imposibilităţi (forme goale care n-au nimic cu mântuirea). Eu am declarat totdeauna şi declar categoric că înţeleg să rămân până la sfârşit în cadrele Bisericii, aşteptând în linişte să ni se facă dreptate. Iar întrucât cineva şi-a închipuit că după furtună Oastea va apuca vreo cale sectară, acela s-a înşelat în aşteptările lui. Şi neavând ce mai aştepta n-are decât să plece (noi rămânem până la sfârşit pe calea pe care am plecat, aşteptând înţeleapta hotărâre a Sf. Sinod.

Cât despre scandalizarea Luminii Satelor în legătură cu articolul La crucea minciunilor cred că e de prisos să mai lungim vorba. Aşa a fost lumea de când e ea: s-a indignat şi s-a înfuriat lumea întotdeauna nu contra păcatului, ci contra celor care au arătat păcatul aşa cum e şi au spus adevărul.

De încheiere, Lumina Satelor repetă de noi vechiul şi cunoscutul cântec că m-am îmbogăţit... că m-am făcut milionar cu averea Oastei, etc.

Drept răspuns va merge o statistică ce va arăta câte zeci de mii de lei am jertfit noi cu scoaterea acestei foi.

Cele 85 de trepte.

Şi drept răspuns merge şi faptul că strâns cu greutăţi financiare am fost silit să ies din sanatoriu şi de două luni locuiesc aici în vârful Turnului într-o căsuţă la care urc - eu, milionarul -, 85 de trepte.

Cu lipsă de un plămân şi cu pieptul slab şi bolnav, de 2 luni urc mereu 85 de trepte, aşa încât zilele acestea am fost din nou bolnav şi trebuie să-mi caut iarăşi pe undeva un cuib de casă.

Şi toate acestea, fiindcă sunt milionar şi nu mai am ce face cu banii...

Dar, este Sus un Dumnezeu, care vede totul şi judecă totul. El îmi va face dreptate şi El va răspunde atunci când El va afla de bine acelor care nu mă mai scot din stupida calomnie că mi-am făcut bani şi avuţii cu Oastea.

Şi cu asta am încheiat. E vremea sfântului post. Să ne vedem de cele sufleteşti...

I. B. nr. 50 din 8 dec. 1935.

Obţinând amânarea judecăţii la Sinod, Mitropolitul alergând neobosit pe la mai marii politici din Bucureşti şi căutând prin dese stări de vorbă personale cu toţi membrii influenţi ai Sf. Sinod şi ai guvernului, a reuşit să-şi desăvârşească opera:

...Sfântul Sinod a respins recursul părintelui Iosif, fără a-i da nici măcar putinţa să se înfăţişeze înaintea marelui Sinod spre a-şi apăra dreptatea sa.

Astfel Mitropolitul Bălan putea acum să râdă şi putea să se fericească. Lunga lui luptă câştigase în sfârşit marea biruinţă împotriva primejdiosului om al lui Dumnezeu. (O, ce plâns lung îi va urma acestui râs scurt al lui şi-al altora!).

În aceste condiţii, părintele Iosif mai face o ultimă încercare: se duce la Bucureşti şi înmânează Patriarhului o cerere de graţiere, aşa cum se procedează totdeauna în astfel de cazuri. Spera totuşi că în acest ultim ceas, va triumfa înţelepciunea. Cererea sa de graţiere are un ultim apel la raţiunea şi conştiinţa celor care în acel ultim moment trebuiau să se trezească în sfârşit, la realitate.

Iată cererea înaintată de acest sfânt osândit:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Prin cerere aparte, înaintată Sf. Sinod şi înregistrată sub nr. ... am făcut recurs împotriva sentinţei Consistoriului Mitropolitan din Sibiu, cerând ca procesul să fie rejudecat de către alt Consistoriu. Cu multă durere sufletească am aflat că nu s-a admis cererea mea.

Cu adâncă smerenie rog bunătatea I.P.S. Voastre şi a Înalt Prea Sfinţiţilor Membri ai Sfântului Sinod să binevoiţi a mă graţia de osânda caterisirii, eu declarând că îmi recunosc greşeala şi îmi cer iertare I.P.S. Sale Mitropolitului meu, pentru supărarea ce i-am pricinuit nu din intenţie ci sub imperiul amărăciunilor şi al împrejurărilor.

Înţeleg să fiu slujitor devotat şi supus Bisericii şi chiriarhului meu.

Recunosc doctrina Bisericii Ortodoxe creştine în toată întregimea ei şi curăţia ei şi declar că voi lucra în cadrul canoanelor şi legiuirilor bisericeşti.

Vă rog a ţine seama I.P.S. Stăpâne că eu sunt un om de ani de zile suferind, zi de zi aşteptându-mi sfârşitul şi nu ar fi o mai mare durere pentru mine care mi-am jertfit viaţa şi sănătatea în slujba Bisericii decât să fiu îndepărtat din sânul ei.

Odată cu aceasta declar că, întrucât în momente de iritaţie s-ar fi strecurat în scrisul meu şi în apărarea mea ceva greşit, le retractez.

Încrezător în bunătatea şi în dragostea părintească a I.P.S. Voastre şi a I.P.S. Sfinţiţilor Membri ai Sf. Sinod

Vă sărut dreapta

Bucureşti 16 martie 1936

ss/ Preot Iosif Trifa.

Iar în Isus Biruitorul nr. 13 din 22 martie 1936 părintele scria:

În faţa judecăţii de la Bucureşti.

Înăuntrul foii, fraţii ostaşi şi cititorii vor afla amănunte despre cum - prin surprindere - Mitropolia din Sibiu şi-a întărit şi la Bucureşti judecata ce mi-a făcut-o aici la Sibiu. Prin urmare, iată-mă judecat şi la Bucureşti. Am fost aflat ca unul ce nu mai e vrednic să port haina şi numele de preot. S-a împlinit acuza Mitropoliei din Sibiu că între cei 8.000 de preoţi câţi sunt în ţară, nici unul n-a făcut răul pe care l-am făcut eu şi, ca atare, mi s-a dat pedeapsa ce mi se cuvine: am fost dat afară din ceata celor 8.000.

Arătăm în altă parte cum, contra acestei hotărâri, am înaintat un nou memoriu. Orice ar fi să se întâmple, eu zic: dacă s-a aflat şi se va afla definitiv că nu mai sunt vrednic să port numele şi haina de preot, apoi aşa să fie! Mă voi resemna în această judecată şi voi rămânea pe mai departe în Biserică, un simplu mirean în rând cu ceilalţi fraţi ai mei în Ostăşia Domnului.

Fireşte e un hotar mare acesta din viaţa mea. E o răspântie de unde mă întorc înapoi peste mult zbuciumata mea viaţă. În clipa când mi se ia haina şi numele de preot, mă uit şi peste zbuciumul celor 25 de ani de preoţie. Şi văd toate frământările mele de preot şi vestitor al Evangheliei.

Văd nopţile nedormite... văd paturile de la Geoagiu şi Davos... văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica şi poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi neamului meu. Şi acum - slăvit să fie Domnul! - iată văd şi răsplata acestor lupte, în care mi-am jertfit şi sănătatea.

Trebuia să vină şi răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Isus Cel Răstignit. Eu mi-am înţeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Isus Cel Răstignit, să chem sufletele pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am predicat poate prea mult această Jertfă şi poate pentru asta mi-a venit acum o răsplată pe care nu o primesc eu cel dintâi şi nici cel din urmă. Cam toţi care s-au îndrăgostit prea mult de Jertfa Golgotei şi L-au predicat prea mult pe Isus Cel Răstignit aşa au păţit şi aşa vor păţi.

Fraţii mei! Vă scriu aceste rânduri cu ochii scăldaţi în lacrimi (2 Cor. 2, 4).

Mă gândesc la tot ceea ce ne leagă pe noi. Eu am fost gata să vă dau nu numai Evanghelia ci şi viaţa mea (1 Tes. 2, 8), să mă cheltuiesc chiar pe mine însumi pentru sufletele voastre (2 Cor. 12, 15). Iar la această dragoste voi aţi răspuns cu focul dragostei voastre. Această dragoste a voastră am simţit-o mereu în clipele grele. Şi o simt şi acum ca pe o dulce mângâiere.

Vă îndemn iubiţii mei să fiţi liniştiţi! Dacă pe mine m-au dat afară şi mă vor da definitiv din ceata preoţilor, eu rămân între voi ca un frate mirean. Şi voi merge mai departe pe calea pe care am mers şi până acum, pe calea Crucii, pe calea Domnului.

Eu n-am îndemnat niciodată pe nimeni contra cuiva, decât contra păcatului.

„Cu ochii ţintă la Căpetenia Desăvârşirii noastre”. Cu ochii ţintă la Isus Cel Răstignit - acesta a fost îndemnul meu de totdeauna. Şi acesta e şi acum.

Rugăciune:

Şi acum, către Tine mă întorc Doamne Isuse, Preadulcele meu Mântuitor, Singura mea nădejde şi bucurie. Îţi mulţumesc că ai făcut din mine un copil al suferinţei. Şi-Ţi mulţumesc că mă ţii mereu în starea aceasta grea, dar binecuvântată!

Tu Singur ştii Doamne Isuse prin câte a trecut robul Tău şi Tu Singur ştii prin câte va mai trece. Tu Singur ştii de câte ori m-ai întors din drumul de la cimitir. Mă înfricoşez, o Doamne şi mă cutremur gândindu-mă la toate câte ai făcut Tu cu slăbănogul acesta.

Acum robul Tău iarăşi stă la o răspântie. Ce-aş putea spune o Doamne şi aci altceva, decât să fie Voia Ta. Depun totul la picioarele Crucii Tale. Şi dacă Voia Ta este să mai foloseşti vasul acesta, robul Tău răspunde: aicea sunt Doamne, gata pentru orice, gata şi pentru plug şi pentru jertfă. Dacă vrei plugul, fie Voia Ta. Dacă vrei jertfa facă-se Voia Ta. Un singur lucru Îţi cer Isuse Doamne: să nu mă părăseşti. Să fii mereu cu mine şi eu cu Tine. Când unii vor striga: Dumnezeu l-a părăsit pe dânsul (Psalm 3, 2) să arăţi că Tu eşti scăparea copiilor Tăi. Când unii vor striga: L-am biruit pe el să arăţi că Tu eşti biruinţa copiilor Tăi.

Doamne Isuse ştiu că mă aşteaptă cruci noi şi necazuri noi. Dar Tu ştii Doamne că robul Tău nu şi-a precupeţit niciodată viaţa lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru Tine, pentru ca pe urmă, să trec în odihna Ta cea dulce şi scumpă.

Aicea suntem Doamne, toţi copilaşii Tăi la picioarele Crucii Tale. Stăm gata şi pentru plug şi pentru jertfă. Fie Voia Ta! Facă-se deplin Voia Ta. Amin.

Pe pagina următoare se publica următorul anunţ:

În chestiunea judecăţii părintelui Trifa.

Puşi în faţa unei judecăţi crezută de noi ca definitivă, foaia s-a încheiat la timpul său aşa cum este acum. După încheierea foii, păr. Iosif plecând la Bucureşti, ne-au venit unele veşti bune, care ne fac să comunicăm iubiţilor noştri fraţi următoarele:

Precum se ştie, judecata părintelui Iosif cu caterisirea, a mers de la Sibiu la Bucureşti. A fost înaintată la Bucureşti în 26 februarie. Ne aşteptam să se fixeze o zi de judecată şi părintele să plece la Bucureşti spre a se apăra. Dar apelul s-a respins fără această înfăţişare. Aflând despre aceasta ca oricare altul, din ziare, părintele Iosif a plecat în zilele acestea ridicându-se bolnav din pat la Bucureşti unde a înaintat o cerere nouă către Sf. Sinod. Când încheiem foaia şedinţa Sf. Sinod este în curs şi primim vestea de bucurie că noua cerere a fost luată în considerare, urmând ca în zilele acestea Sf. Sinod să se pronunţe asupra ei.

Şi că nu se ştie încă rezultatul acestei noi cereri.

Astfel judecata nu este definitivă.

În numărul viitor vom reveni.

Peste o săptămână (29 martie 1936) foaia publica din nou următoarele:

„În chestiunea judecăţii părintelui Iosif

Ca o întregire la cele ce am scris în numărul trecut despre judecata părintelui Iosif mai dăm următoarele lămuriri:

După ce recursul înaintat la Bucureşti a fost respins fără să i se mai dea putinţa a se apăra mai pe larg, părintele Iosif a mers la Bucureşti unde a înaintat o cerere nouă.

Din dragoste faţă de Biserică şi interesele ei superioare, părintele Iosif a trecut peste durerile lui şi şi-a cerut cuvenita iertare, aşa cum şi-o ceruse şi aici la Sibiu. Mai ales că în ultimul timp se ridicase împotriva lui şi anumite acuze de care totdeauna a fost străin (Unora din aceste acuze le-a răspuns prin articolul E vremea sfântului post scris de noi înainte).

Sf. Sinod a luat cunoştinţă despre această cerere şi până la rezolvarea ei într-o formă oarecare, judecata caterisirii a fost oprită pe loc. După Paşti (iarăşi: După Paşti!) Sf. Sinod se întruneşte din nou în şedinţă şi până atunci cererea înaintată se va rezolva într-o formă oarecare.

Astfel stând lucrurile, noi ne abţinem de la explicaţii mai pe larg. Să nădăjduim că de data asta lucrurile se vor lămuri cu bine, spre binele Bisericii...”

Iar cu o altă săptămână mai târziu, era Săptămâna Patimilor din anul 1936, părintele Iosif dădea fraţilor şi cititorilor săi următoarele:

Câteva lămuriri în chestiunea judecăţii de la Bucureşti.

În numerele trecute am scris pe scurt despre judecata caterisirii mele. Spuneam că avem înaintată la Sf. Sinod o nouă cerere şi până la rezolvarea ei într-o formă oarecare ne abţinem de la orice explicaţii mai amănunţite. După ce însă Lumina Satelor a ieşit cu judecata în faţa poporului, pentru lămurirea şi liniştirea fraţilor ostaşi şi cititorilor noştri, ne vedem şi noi siliţi a da unele lămuriri.

Judecăţile de la Sibiu

Am arătat la vremea sa, pe larg, aci la foaie cum a decurs judecata de aici de la Sibiu (a Consistoriului Spiritual Eparhial). Cam aşa a mers şi judecata a doua de la Sibiu, a Consistoriului Spiritual Mitropolitan. M-a judecat şi instanţa a 2-a.

Acum eu nu mă fac judecător peste judecătoriile noastre bisericeşti, totuşi eu cred că la Sibiu mi s-a făcut o judecată influenţată. De ce? Pentru că era vorba de a se judeca între un episcop şi un preot. În judecata acesta, episcopul era acuzator, dar în acelaşi timp era şi un fel de judecător pentru că regulamentul vieţii bisericeşti prevede că sentinţa trebuie iscălită de către episcop. Adică episcopul întăreşte judecata. Ori astfel stând lucrurile, era vădit o imposibilitate ca preotul să fie aflat nevinovat şi episcopul său să iscălească această sentinţă.

Judecata de la Bucureşti

De la Sibiu, judecata a plecat cu apel la Bucureşti.

Mă aşteptam ca la Bucureşti chestiunea să fie cercetată mai clar, mă aşteptam să fiu chemat acolo la judecată, dându-mi-se putinţa să mă apăr personal. În apelul meu cerusem Sf. Sinod între altele casarea sentinţei de la Sibiu şi trimiterea ei spre o nouă judecare la un alt Consistoriu Mitropolitan (un lucru pe care îl prevede şi regulamentul bisericesc şi în cazul de faţă era tocmai indicat după ce Sibiul era prea interesat în cauza judecăţii).

Mă aşteptam ca la Bucureşti în sfârşit să se găsească o soluţie fericită pentru rezolvarea conflictului (Câtă încredere a avut el până la sfârşit, într-o lucidă şi înţeleaptă evaluare a faptelor şi stărilor din partea celor chemaţi să judece totul cu simţ de răspundere!) (între aceste soluţii eu o socoteam şi pe aceea de a fi lăsat să trec la o altă eparhie).

Dar la Bucureşti judecata s-a făcut fără înfăţişare. S-au întărit judecăţile de la Sibiu.

În faţa acestei judecăţi aş putea să-mi strig durerea cu aspre tânguiri. Aş putea spune ceea ce anticipa Lumina Satelor după sfârşitul judecăţilor de la Sibiu că judecata s-a înaintat la Bucureşti unde va rămâne definitivă. Aş putea spune că pentru autoritatea autorităţii bisericeşti am fost judecat eu.

Aş putea să-mi strig durerea, căci la Bucureşti am fost judecat deodată cu un alt preot care într-o carte a scris că Isus Hristos este numai o ficţiune (o închipuire) dar aievea nu mai exista. A fost caterisit şi acel preot alăturea şi alăturea cu el mi se dă şi mie aceeaşi pedeapsă, cu toate că eu L-am trâmbiţat mereu pe Isus Hristos Cel Viu. Alăturea cu un tăgăduitor de Hristos am fost pedepsit şi eu, un vestitor al Lui.

Aşijderea şi la judecata Consistoriului Mitropolitan din Sibiu am fost judecat deodată cu un preot din eparhia Clujului (pr. Buzdug) contra căruia se ridicau 22 de puncte de acuză la auzul cărora te îngrozeşti, fiind pline de fel de fel de lucruri scârboase., de desfrânare, etc. (S-a ocupat şi ziarul Curentul de ele). După o lungă dezbatere, acel preot a fost achitat, iar eu, repede am fost judecat. Aş putea să-mi strig durerea că între aceşti doi, eu am fost judecat atât de aspru...

Dar din dragoste pentru Biserică şi interesele ei superioare, eu n-am strigat în popor aceste dureri.

O nouă cerere

Înţelegând din ziare, după judecata ce mi s-a făcut, deşi eram bolnav, am plecat la Bucureşti. În faţa acestei crude lovituri, eu am ţinut să-mi arăt încă odată dragostea mea faţă de Biserică şi interesele ei superioare. Trecând peste durerile mele, am înaintat Sf. Sinod o cerere de iertare pe care am făcut-o împreună cu I.P.S. Sa Mitropolitul Nifon al Huşilor. Şi am cerut din nou iertare tocmai având în vedere binele Bisericii.

Cererea mi s-a luat la cunoştinţă, urmând ca Sf. Sinod să hotărască asupra ei.

Despre această cerere am aflat numai atât că în urma ei s-a oprit vestirea (promulgarea) judecăţii, până se va rezolva în oarecare formă rugarea. Din cauza asta, cred, n-am primit încă nici un act referitor la judecata ce mi s-a făcut.

Dar între timp, ce se întâmplă? În nr. 12, Lumina Satelor vesteşte caterisirea, însoţind-o cu cele mai grele cuvinte, spunând că sunt opriţi credincioşii Bisericii să mai aibă legătură cu mine, altcum vor cădea şi ei în osânda afurisirii, rămânând ca toată lumea să mă socotească ca pe un păgân şi vameş.

Iar în nr. 13 Lumina Satelor publică şi actul caterisirii.

Noi socotim că cu această ieşire în public Lumina Satelor şi de data aceasta a prea grăbit lucrurile, după ce în curs ierarhic, este de rezolvat o nouă cerere a mea adresată Sf. Sinod.

Tot în nr. 13 Lumina Satelor mă mustră aspru şi mă face viclean, fiindcă am spus aici la foaie că judecata mea nu este definitivă. Dar eu am scris acest lucru de la Bucureşti, miercuri (când ieşea foaia) şi când îmi înaintam cererea şi aflasem că s-a luat şi act de ea - iar şedinţele Sf. Sinod erau în curgere. Prin urmare eram de bună credinţă, crezând că în urma cererii, judecata nu poate fi definitivă.

De altfel însăşi Lumina Satelor spune că în trecut au mai fost cazuri când s-a mai revenit asupra caterisirilor, adică nu totdeauna caterisirile sunt absolut definitive. E cunoscut doar din istoria Bisericii şi faptul că Sf. Ioan Gură de Aur a fost caterisit de vreo trei ori, Sf. Vasile cel Mare de vreo şase ori, iar sf. Chiril din Alexandria nu mai puţin decât de cincisprezece ori. Un caz este şi în istoria Bisericii noastre. În dicţionarul enciclopedic Candrea şi Adamescu, litera g. - se poate citi următorul amănunt:

...Ghenadie Petrescu, Mitropolit al României, monah (1854) ecleziarh (1876), episcop de Argeş (1876), Mitropolit primat (1895) - caterisit de Sf. Sinod (1896) - procesul a fost revizuit în acelaşi an şi a fost reintegrat...

Ce am greşit eu? - Erezie n-am făcut!

În faţa judecăţii ce mi s-a făcut, se ridică întrebarea: ce anume am greşit? Pentru ce fel de greşeală mi s-a dat o pedeapsă atât de aspră: cea mai aspră pedeapsă ce i se poate da unui preot: caterisirea? (Unii se vor mira: de ce s-a cramponat el cu atâta putere de numele şi calitatea de preot? Dar el a spus de atâtea ori că în felul acesta şi-a primit şi şi-a înţeles solia şi chemarea lui de la Dumnezeu!)

Caterisirea se dă, de regulă, numai în cazuri de erezie, adică atunci când atare preot iese din învăţăturile Bisericii... dar cazul meu nu-i acesta. Eu n-am ieşit din învăţăturile şi dogmele Bisericii ortodoxe. S-a căutat mult să fiu târât în acuza ereziei... s-a căutat mult prin cărţile şi scrierile mele doar-doar se va afla ceva erezie, dar nicăieri în cărţile şi scrierile mele nu s-au aflat învăţături care ar fi contra cu dogmele şi învăţăturile Bisericii. Prin urmare nu sunt eretic. Şi nu pentru erezie am fost judecat.

Pentru schismă?

Am fost acuzat şi judecat pentru aşa numita schismă, adică ieşirea din ascultarea ierarhică. Adică un fel de disciplină.

Dar despre cum a mers ieşirea mea din ascultare am scris de atâtea ori şi atât de mult încât e de prisos să mai repetăm acelaşi cântec. Un cap de acuză ce mi s-a adus a fost scoaterea foii Isus Biruitorul. Ori împrejurările în care am scos această foaie sunt cunoscute, iar cu această foaie cred că nu am făcut un rău atât de mare ca să fiu caterisit. Iar despre unele ieşiri ce le-am avut la început, sub imperiul amărăciunilor mi-am cerut iertare şi la Sibiu şi la Bucureşti.

Un alt cap de acuză în judecata mea a fost tipografia. Dar această acuză n-are temei, după ce Mitropolia m-a împrocesurat la judecătoria civilă şi iată, a trecut un an şi n-a putut încă cu nimic dovedi că tipografia îi aparţine. În dosarul judecăţii se va afla dimpotrivă nu numai că tipografia am cumpărat-o eu cu truda şi munca mea cinstită ci pe deasupra că am susţinut cu truda mea şi Lumina Satelor acoperindu-i un deficit de 300.000 lei. Aceasta ca un răspuns la învinuirea că mi-am făcut bani cu foaia Lumina Satelor.

O declaraţie şi o rugăciune

În faţa judecăţii ce mi s-a făcut, eu îmi ridic ochii spre cer şi strig: nu mă simt vinovat pentru aspra pedeapsă ce mi s-a dat! Şi ca să întăresc această declaraţie, iată mă aplec în genunchi în faţa Dreptului Judecător şi zic: Doamne, Tu vezi! (Psalm 35, 22). Tu ai văzut şi judecata ce mi s-a făcut. Dacă Tu, Dreptule Judecător ştii că robul Tău este vinovat, eu Te rog să mă pedepseşti Tu şi mai aspru decât am fost pedepsit, pentru ca toată lumea să cunoască cine este vinovatul. Iar dacă Tu Doamne ştii că robul Tău este nevinovat eu Te rog să mă aperi Tu - şi să-mi araţi Tu vinovăţia când şi cum vei afla Tu de bine... (O mică parte din această arătare a nevinovăţiei lui, se împlineşte şi prin apariţia acestei cărţi).

Doamne, Dreptule Judecător, eu Îţi cer judecata Ta pentru că nu este vorba numai despre mine, ci este vorba despre Lucrarea Ta în care ai folosit un vas umil şi slab. Fă Doamne ce vei şti şi vei afla Tu de bine pentru ca Lucrarea Ta să nu sufere din pricina vasului pe care l-ai folosit. Loveşte vasul şi-l sparge dacă Tu Doamne ştii că s-a făcut vinovat. Iar dacă Tu Doamne ştii că robul Tău este nevinovat, fii Tu apărătorul lui.

Judecă-mă după dreptatea Ta și Tu, Doamne Dumnezeule (Ps. 9, 8), căci Tu ești un Dumnezeu drept (Ps. 11, 7). (Dumnezeu i-a făcut dreptate - dar judecăţile Lui nu sunt grăbite şi imediate ca ale oamenilor... ci încete şi în timp...).

În aşteptare

Ca preot, în cei 25 de ani de preoţie am avut un ideal: de a-mi sluji Biserica cu tot darul ce mi l-a dat Dumnezeu şi cu tot devotamentul şi jertfa vieţii mele. În 25 de ani de preoţie am făcut pentru Biserica şi poporul meu ceea ce Dumnezeu mi-a ajutat să fac. Desigur judecata caterisirii m-a izbit din greu şi mă doare greu.

Totuşi, din dragoste faţă de Biserică, trecând peste durerile mele, am înaintat Sf. Sinod o cerere de iertare. Aştept rezultatul acestei cereri, nădăjduind că lucrurile se vor lămuri bine, spre binele Bisericii...

Pr. Iosif Trifa.

Dar gazetele Mitropoliei stăpânite de aceeaşi neînduplecată ură care le inspira, nu conteneau să otrăvească atmosfera păcii şi speranţelor. Oglindind dorinţele Mitropoliei de a nimici de tot victima nevinovată care se opunea planurilor lor, vesteau peste tot că Sf. Sinod a menţinut sentinţa de caterisire a fostului preot şi că cererea sa de graţiere i-a fost respinsă.

În mijlocul acestor lucruri, părintele Iosif înaintă din nou Patriarhului o altă scrisoare conţinând mirarea şi amărăciunea sa cu privire la cele scrise de Lumina Satelor.

Iată scrisoarea aceasta:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Precum este ştiut, după întărirea caterisirii mele şi din partea Sf. Sinod, am înaintat o cerere de iertare şi graţiere. Am făcut această cerere îndemnat de dragostea pe care am avut-o totdeauna faţă de Biserica părinţilor şi strămoşilor mei, pentru binele căreia am lucrat şi eu după puterile mele ca slujitor al sf. altar. Într-o muncă istovitoare, timp de 14 ani, am jertfit totul până şi preţul sănătăţii mele, pentru a-mi face slujba deplin...

Desigur, m-a durut amarnic când, după o astfel de muncă, a venit caterisirea şi tulburarea a mii şi mii de suflete din mişcarea Oastei Domnului. Trecând însă peste puterile mele personale, din dragoste pentru Biserică şi interesele ei superioare, am înaintat Sf. Sinod o cerere de iertare, prin care dădeam şi I.P.S. Sale ierarhului meu de la Sibiu şi Sf. Sinod, tot ce puteam eu da pentru restabilirea păcii în mişcarea Oastea Domnului şi între atâţia fii ai Bisericii noastre.

În aşteptarea rezolvării părinteşti a acestei cereri, după întoarcerea mea de la Bucureşti m-am abţinut a comenta caterisirea la foaia Isus Biruitorul, dând numai scurtele comunicate de mai jos, pentru liniştirea ostaşilor Domnului:

În faţa judecăţii de la Bucureşti

Precum se ştie, judecata păr. Iosif cu caterisirea a mers de la Sibiu la Bucureşti. A fost înaintată la Bucureşti de la 26 februarie. Ne aşteptam să se fixeze o zi iar părinte Iosif să plece la Bucureşti spre a se apăra. Dar apelul s-a respins fără această înfăţişare. Aflând despre aceasta, ca oricare altul din ziare, părintele Iosif a plecat în zilele acestea - ridicându-se bolnav din pat - la Bucureşti, unde a înaintat o cerere nouă către Sf. Sinod. Când încheiem foaia, şedinţa Sf. Sinod este în curs şi primim vestea de bucurie că noua cerere a fost luată în considerare, urmând ca în zilele acestea Sf. Sinod să se pronunţe asupra ei. Şi că nu se ştie încă rezultatul acestei noi cereri. Astfel judecarea nu este definitivă.

În numărul viitor vom reveni...

Isus Biruitorul - nr. 13 din 22 martie 1936.

...În chestiunea judecării părintelui Iosif

Ca o întregire la ceea ce am scris în numărul trecut despre judecata părintelui Iosif, mai dăm următoarele lămuriri:

După ce recursul înaintat la Bucureşti a fost respins fără a i se da putinţa de a se apăra mai pe larg, - părintele Iosif a mers la Bucureşti unde a înaintat Sf. Sinod o cerere nouă. Din dragoste faţă de Biserică şi de interesele ei superioare, păr. Iosif a trecut peste durerile lui şi şi-a cerut cuvenita iertare aşa cum şi-o ceruse şi aici la Sibiu, mai ales că în ultimul timp se ridicaseră contra lui şi anumite acuze de care totdeauna a fost străin.

Sf. Sinod a luat cunoştinţă despre această cerere şi până la rezolvarea ei în vreo formă oarecare, judecata caterisirii a fost oprită în loc. După Paşti (tot după Paşti!) Sf. Sinod se întruneşte din nou în şedinţă şi până atunci cererea înaintată se va rezolva într-o formă oarecare.

Astfel stând lucrurile noi ne abţinem de la explicaţii mai largi. Să nădăjduim că de data aceasta, lucrurile se vor lămuri cu bine, spre binele Bisericii.

I. B. - nr. 14 din 29 martie 1936.

...Dar, de altă parte, foaia Lumina Satelor a scos din nou chestiunea în faţa poporului prin articolul de mai jos:

Fostul preot Iosif Trifa a fost caterisit de Sf. Sinod.

La vremea sa, am arătat cititorilor gazetei noastre cum pentru abaterile grave ale fostului preot I. Trifa el a fost osândit în două rânduri, atât de Consistoriul Spiritual Arhiepiscopesc cât şi de Consistoriul Spiritual Mitropolitan.

Aceste trepte de judecată bisericească sunt alcătuite:

cea dintâi din preoţi ai Arhiepiscopiei din Sibiu iar a doua din preoţi şi protopopi din cele cinci eparhii ale Ardealului. Faţă de ele fostul preot s-a purtat necuviincios, arătându-se plin de toată trufia.

Dar acum iată că cea mai înaltă treaptă de judecătorie bisericească, Sf. Sinod de la Bucureşti, vine şi întăreşte hotărârile de caterisire de mai înainte.

Sf. Sinod este alcătuit din toţi ierarhii Bisericii: Patriarhul , Mitropoliţii şi Episcopii adunaţi în sobor. Deci în faţa acestui cel mai mare for de judecată a sf. noastre Biserici, a fost adus recursul fostului preot I. Trifa.

Examinându-se sentinţa de caterisire pe care a dat-o Consistoriul Mitropolitan din Sibiu, - Sf. Sinod (în şedinţa de vineri 13 martie) (Tot vineri... şi nimeni nu-şi dădea seama de coincidenţă...) a aflat-o pe deplin întemeiată, iar recursul înaintat de I. Trifa a fost respins cu unanimitate de voturi. După această judecată, caterisirea rostită asupra lui I. Trifa rămâne definitivă...

Ce este caterisirea?

Este cea mai mare pedeapsă bisericească, ce se poate da unui preot, este despoierea din treapta preoţiei, este o cădere a preotului din vrednicia sa, este depunerea din preoţie.

Prin caterisire preotul pierde dreptul de a săvârşi sf. taine, deci nu mai are dreptul de a se apropia de masa sf. altar. Nu mai poate învăţa, nu mai poate împărtăşi darurile sfinţitoare şi nu mai are dreptul de a conduce obştea creştinească.

Îşi pierde numele de preot şi vrednicia cu care a fost îmbrăcat. Toate aceste lucruri sunt întărite în tradiţia Bisericii noastre prin canoanele diferitelor sinoade, fie ecumenice (a toată lumea) fie locale. Vom avea prilejul în numerele viitoare ale foilor să arătăm cum glăsuiesc canoanele. Deocamdată să tragem învăţătură din cele de mai sus.

Cei caterisiţi, pierzându-şi orice vrednicie, Biserica opreşte pe fiii ei credincioşi de a mai avea legătură cu unii ca aceştia, altfel vor cădea şi ei în osânda afuriseniei. Sinodul patriarhal din Constantinopol (1765) zice: Laicul care va îndrăzni să onoreze şi să sărute dreapta celui caterisit, se afuriseşte.

Iată dar iubiţi cititori şi fraţi în ce stare tristă a ajuns fostul preot I. Trifa. Neascultarea, îngâmfarea, hula şi lipsa de pocăinţă l-au dus la caterisire. Singur a ales înstrăinarea sa de Biserică şi lepădarea din treapta preoţiei.

Cele trei trepte de judecată bisericească nu fac decât să tălmăcească locul de la Matei 18,15-17. Fostul preot I. Trifa a greşit împotriva arhiereului său legiuit şi împotriva Bisericii, a greşit împotriva fraţilor, pe care a căutat cu viclenie să-i ducă pe drumul pierzării...

Dar Dumnezeu nu poate fi batjocorit, asemenea nici Biserica Sa.

Răzvrătitul şi-a luat pedeapsa.

Apărători ai sfintelor învăţături ale Bisericii noastre, am ţinut să dăm aceste lămuriri fraţilor de la fronturi, pentru ca să înţeleagă toţi că neascultarea faţă de Biserică este un mare păcat, iar cel pe care Biserica îl osândeşte, până când rămâne în trufia lui, să ne fie ca un păgân şi vameş...

Foaia Lumina Satelor - nr. 12 din 22 martie 1936.

Iar în numărul următor (al foii Lumina Satelor) s-a publicat pentru popor - peste cererea mea de iertare - şi actul caterisirii:

Adevărul rămâne, - fostul preot Iosif Trifa, caterisit cu sentinţă definitivă... - Document:

Patriarhia Română, Sfântul Sinod - nr. 563

luna martie, ziua 12, anul 1936.

Înalt Prea Sfinţite,

În referire la adresa I.P.S. Voastre nr. 135/1936,

Cu frăţească dragoste avem onoarea a Vă aduce la cunoştinţă că Sf. Sinod în şedinţa de la 13 martie a.c. examinând cererea de recurs a preotului Iosif Trifa contra sentinţei nr. 4/1935 a Consistoriului Spiritual Mitropolitan din Sibiu, prin care numitul preot a fost condamnat la pedeapsa caterisirii pentru motiv de schismă, - şi găsind-o neîntemeiată a respins-o.

În urma acestei respingeri, sentinţa de caterisire rămâne definitivă, numitul recurent urmează a fi şters din catalogul preoţilor a acelei de Dumnezeu păzită Arhiepiscopie.

Acest fapt l-am adus la cunoştinţa onoratului Minister al Cultelor, spre a ordona ştergerea lui din statele de salar, precum şi tuturor chiriarhilor spre ştiinţă.

Vă înapoiem, anexat la aceasta, dosarul cauzei Iosif Trifa şi copie de pe referatul Comisiunii canonică, juridică şi pentru disciplină, pe baza căreia s-a luat hotărârea Sf. Sinod.

Primiţi, Vă rog, Înalt Prea Sfinţite, ale noastre în Hristos frăţeşti îmbrăţişări.

Preşedinte

Director

Patriarhul Miron

Diacon Gheorghe Vintilescu

În felul acesta vestindu-se în popor sentinţa caterisirii - se poate spune că s-a şi promulgat, cu toate că eu înţelesesem că promulgarea s-a amânat până după rezolvarea cererii de iertare.

Pe mine m-a durut amarnic acest fapt, o lege firească fiind - ca după orice cerere de iertare să urmeze dragostea, iertarea, înţelegerea şi pacea.

Chestiunea fiind astfel scoasă din nou în faţa poporului, am fost silit să mă apăr şi eu prin foile Isus Biruitorul.

Din dragoste faţă de interesele superioare ale Bisericii, peste pedeapsa caterisirii, mi-am făcut o cerere de iertare, nădăjduind că după acestea, lucrurile se vor lămuri spre binele Bisericii - şi niciodată n-aş putea crede că această cerere de iertare s-a dat spre a fi rezolvată prin foaia Lumina Satelor, în faţa poporului.

De aceea aştept cu nădejde rezolvarea părintească a acestei cereri, declarând din nou că din partea mea am dat şi sunt hotărât să dau tot ce îmi este cu putinţă pentru aplanarea unui conflict, - în folosul şi spre binele sfintei noastre Biserici.

Cu fiască supunere

Preot Iosif Trifa

Sibiu, la 25 aprilie 1936.

Zadarnic însă era totul. Solidaritatea uneltitorilor împotriva primăverii duhovniceşti pe care o aducea Oastea Domnului în Biserica şi în viaţa ţării noastre - a fost mai mare decât toate aversiunile dintre ei. În majoritatea chestiunilor dinăuntrul vieţii clericale existau între aceşti oameni mari deosebiri de vederi. Dar în problema osândirii părintelui Iosif, n-a existat nici o deosebire. Pe acest sfânt om ales de Dumnezeu pentru o uimitoare realizare duhovnicească în poporul nostru, - l-au osândit cu toţii.

Între membrii Sf. Sinod erau însă şi doi oameni de bine care i-ar fi ţinut apărarea părintelui...

Dar totul a fost aranjat în aşa fel în ascuns încât şedinţa Sf. Sinod să fie convocată în absenţa acestor doi. Unul era plecat iar celălalt era bolnav.

Astfel că Mitropolitului Bălan nu i s-a opus nimeni.

Păcatul s-a săvârşit în unanimitate.

Judecata aceasta a fost ultima, dar nu cea din urmă. Va mai fi UNA.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

Chiar dacă cineva ar face toate faptele bune şi dacă este clevetitor, acela nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu.

Sf. Ioan Gură de Aur

Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă,

nici limba ta urechii clevetitorului,

ca să nu cazi din dragostea Dumnezeiască.

Sf. Maxim Mărturisitorul

E mare păcat şi să glumească cel sfânt pe seama cuiva - fie frate, fie străin.

Sf. Clement Alexandrinul