Cap. 8 - Aşezarea temeliilor veşnice

Erau anii începutului.

Minunata Lucrare a lui Dumnezeu propăşea fericit. Îndrumătorul ei văzut, era îndrumat îndeaproape de Îndrumătorul ei Cel Nevăzut care era Duhul Sfânt. Pas cu pas, în tot ce a urmat, în toate trebuinţele care se iveau, gornistul prin care se dăduse alarma împotriva păcatului şi pierzării era folosit de Domnul ca un vas sfânt prin care El Însuşi Îşi făcea puternica Sa lucrare în mijlocul poporului nostru.

Ce minunat se vede acum de la depărtarea atâtor zeci de ani, frumuseţea cutremurătoare a acestei griji îndeaproape a Duhului Sfânt, de toate trebuinţele Lucrării Sale. Ce duioasă şi scumpă era grija Mângâietorului trimes nouă de Preadulcele nostru Mântuitor şi Mijlocitor Isus de la Tatăl nostru Cel Ceresc, după făgăduinţa Lui: Vă voi trimite pe Mângâietorul (Ioan 16, 7).

Încă de la început, Cuvântul Domnului care voia să mântuiască tot neamul nostru a vorbit Lucrării Oastei prin care voia să facă această mântuire, - în felul cel mai apropiat, mai limpede şi mai cald cu putinţă. I-a descoperit acestei Lucrări adevărul cel mai fericit şi mai strălucit. I-a aşezat temeliile cele mai sigure şi mai luminoase.

I-a fixat Ţinta cea mai limpede.

Şi i-a arătat drumul cel mai scurt şi mai frumos, până la Ea, la această Ţintă.

Cu Lucrarea Oastei Dumnezeu n-a făcut ca şi cu alţii. Ei nu i-a dat o trâmbiţă încurcată, un adevăr îndoielnic, un duh tulburat, un Isus aspru. Nu i-a dat o Evanghelie grea şi chinuitoare prin vreun lucrător ambiţios, nesupus şi trufaş.

Ci i-a dat trâmbiţa cu sunetul cel mai desluşit. Adevărul cel mai blând şi mai sigur. Duhul cel mai liniştit. Hristosul Cel mai Dulce. Evanghelia cea mai fericită şi uşoară a dragostei smerite, curate şi fierbinţi, - prin lucrătorul cel mai asemănător în suferinţă, în iubire, în bunătate şi în sărăcie, cu Domnul său...

La îndemnul şi inspiraţia Duhului Sfânt venise hotărârea din zorii Anului Nou, acest prim pas pe drumul mântuitor al întoarcerii cu toată faţa noastră spre Dumnezeu. Şi tot la îndemnul şi inspiraţia Lui, vor veni şi paşii următori, căci când Dumnezeu începe o lucrare, El - cu siguranţă - o va şi sfârşi! Satana şi lumea vor putea pune piedici, iar piedicile acestea - prin îngăduinţa lui Dumnezeu - vor putea întârzia poate o vreme această lucrare. Ori necredinţa şi răutatea oamenilor, o vor putea zădărnici pentru unii - dar până la urmă ea va aduce tuturor celor ce o vor primi pentru ei înşişi, minunata mântuire a lui Dumnezeu.

Iar scopul pentru care Dumnezeu a rânduit-o va fi - cu siguranţă şi cu bucurie - atins!

Temelia: Hristos

Odată cu planul Lucrării, Duhul Sfânt i-a descoperit păr. Iosif şi temelia pe care să zidească această Lucrare.

Prin lumini tot mai puternice, i-a arătat repede şi sigur tot mai clar, pas cu pas, ce trebuie să facă şi cum trebuie să zidească. Astfel el a înţeles şi a ştiut de la început că taina şi puterea biruinţei lui şi a Oastei - stă şi va sta în Hristos. În Cuvântul lui Hristos, în puterea lui Hristos, în Jertfa lui Hristos...

„Toată lucrarea mântuirii noastre - va spune el încă de la început - stă şi va sta numai în Crucea şi în Jertfa Lui Isus Cel Răstignit. Crucea Lui de pe Golgota a făcut - şi va face - lucrarea mântuirii noastre. Fără această Jertfă toată lupta şi truda noastră este în zadar.

Toată lupta noastră şi toată nădejdea noastră pentru mântuire, stă numai în credinţa şi în încrederea noastră neclintită în Crucea şi în Jertfa lui Isus Cel Răstignit. De fapt Lucrarea Oastei Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus Cel Răstignit...

Deci fraţii mei, cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Cel Răstignit, după cum a spus şi a scris marele apostol Pavel că n-am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1 Cor. 2, 2). Şi cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus... (Evrei 12, 2)”.

De fapt aceasta nu era o descoperire ci mai degrabă o redescoperire. Hristos era în mijlocul nostru dar noi nu-L cunoscusem. Bătea la uşa noastră, dar noi nu-L simţeam. Ne vorbea de lângă noi, dar noi nu-L auzisem. Era trimes la noi să ne aducă mântuirea slăvită, dar noi nu-L primisem. Căci nu fusese nimeni să ne trezească din somnul păcatelor în care zăceam. Nici să ne arate limpede calea şi lumina ieşirii din întunericul şi rătăcirile prin care bâjbâiam. Acum Hristos era înălţat cu toată puterea, cu toată căldura şi cu toată hotărârea sufletului, în faţa tuturor sufletelor şi în mijlocul tuturor stărilor.

Acum chemarea Lui o auzeau cu toţii limpede, stăruitoare şi dulce cum n-o mai auziserăm niciodată. Cel ce ni-L arăta, simţeam că Îl cunoaşte pe Isus. Şi că tot ce spune el despre mântuirea şi viaţa cu Isus, el le trăieşte în totul. De aceea îl ascultau tot mai multe suflete şi îl urmau mai cu drag.

Pe măsură ce ochii slujitorului erau tot mai aţintiţi la Stăpânul său Isus, iar urechea lui era tot mai atentă la Cuvântul Lui, viziunea i se adâncea şi i se lărgea pătrunzându-se tot mai deplin de marile adevăruri în aflarea şi cunoaşterea cărora stătea salvarea noastră, şi ca indivizi şi ca popor.

Astfel cea dintâi şi cea mai mare trebuinţă a ţării noastre şi a poporului nostru aflăm puternic că stă numai în cunoaşterea vie a lui Hristos.

Dacă L-am avea cu adevărat pe Hristos, nu ne-ar mai lipsi nimic. Toate le-am dobândi prin El şi odată cu El, căci în El avem totul deplin (Col. 2, 10).

Curând el va spune: de fapt nu beţia şi sudalma sunt răul cel mai mare de care suferă poporul nostru - ci răul cel mai mare este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Isus Cel Răstignit. Căci dacă L-am avea pe El nu numai că n-am trăi în întunericul acestor ruşinoase păcate şi patimi ci am umbla cu toţii în toată curăţia şi bucuria luminii minunate a lui Dumnezeu.

Astfel se aşeză tot mai puternic şi mai adânc, ca Piatra din capul unghiului Lucrării, temelia cunoaşterii şi primirii lui Isus Hristos ca Mântuitor personal, de către oricine îşi doreşte cu adevărat mântuirea sufletului şi mântuirea neamului nostru. Căci încă de la început, în viziunea păr. Iosif, aceste două mântuiri - a sufletului şi a neamului - erau strâns legate una de alta. Ba încă el chiar condiţiona mântuirea noastră de lupta pentru mântuirea tuturor alor noştri. Hristos nu S-a mântuit numai pe Sine, ci a murit pentru mântuirea multora. Sf. ap. Pavel de asemenea, după cum scrie el însuşi „noi n-am căutat folosul nostru ci al celor mulţi ca să fie mântuiţi...” (1 Cor. 9, 12).

Ceilalţi apostoli şi Sfinţi Părinţi de asemenea.

Nici noi nu vom putea fi mântuiţi altfel. Temelia cea dintâi pentru mântuirea sufletului nostru, este să-L cunoaştem şi să-L primim în inima şi în casa noastră pe Hristos. Apoi cea de a doua tot aşa de însemnată este munca şi lupta noastră de a-i face pe toţi oamenii să-L cunoască şi să-L primească în viaţa lor ca Mântuitor şi Stăpân pe El.

În aceasta stă toată taina înnoirii, puterii şi rodirii noastre.

Naşterea din nou

Minunea descoperirii lui Hristos face în sufletul nostru o altă minune: lucrarea tainică şi Dumnezeiască a naşterii din nou. Taina Pocăinţei care este o lucrare a Duhului Sfânt, recunoscută ca una dintre cele şapte Taine ale Bisericii, numită în alt fel şi taina convertirii sau taina naşterii din nou - este acea lucrare Dumnezeiască pe care o face, şi trebuie s-o facă, - în viaţa fiecărui om, Duhul Sfânt şi Cuvântul Sfânt.

Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu - a spus Mântuitorul către Nicodim, adăugând că dacă nu se naşte cineva din Apă şi din Duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 3-5). Desigur, înţelegând pentru această naştere din nou prin Apă - Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, după cum explică Însuşi Mântuitorul în Ioan 4, 14: „... apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică...” Şi după cum arată şi sfinţii apostoli în epistolele lor: sf. Pavel în Tit 3, 5: „... El ne-a mântuit prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” Sau în Romani 10, 17: „... credinţa vine prin auzire, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Sf. Iacov în cap. 1, 18: „El de bunăvoia Lui ne-a născut prin Cuvântul Adevărului...

Sf. Petru în 1 Petru 1, 23: Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne în veac”...

Sf. Ioan în 1 Ioan 3, 9: „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în el şi nu poate păcătui fiindcă este născut din Dumnezeu”.

Deci este vorba de acea tainică lucrare şi schimbare pe care o fac în viaţa celui ce crede şi se întoarce, Cuvântul lui Dumnezeu, Apa cea Vie. Şi Duhul lui Dumnezeu, Puterea cea Vie şi cerească.

Această Lucrare e o taină şi o minune Dumnezeiască după cum limpede a spus Mântuitorul: ... este ca şi vântul căruia îi auzi vuietul dar nu ştii nici de unde vine nici încotro merge (Ioan 3, 8). Sau: ... este ca şi cu sămânţa care pusă în pământ... creşte şi rodeşte totul. Este ca altoiul pus în pom: - schimbă şi înnoieşte totul. Este ca aluatul pus într-o frământătură: - dospeşte şi îmbunătăţeşte totul.

Această schimbare şi înnoire o făcuse Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu mai întâi în viaţa slujitorului de care Se folosea acum spre a face acest lucru şi în alţii, iar această schimbare şi înnoire se adâncea şi se desăvârşea mereu. Fiindcă aşa lucrează totdeauna Domnul Isus! Sufletul acela prin care Duhul Sfânt vrea să aducă pe mulţi la o stare după voia lui Dumnezeu, trebuie să fie el însuşi mai întâi cioplit şi curăţit. Spre a fi apoi cât mai potrivit pentru ceea ce Dumnezeu vrea să facă prin el.

Dumnezeu, în tot ce face, este înţelept şi bun: lucrând, Îşi desăvârşeşte mereu unealta prin care lucrează. Învăţând, îl face tot mai învăţat pe învăţător. Ducând lumină, îl face tot mai luminos pe acela prin care luminează. Căci precum un zidar trebuie să se afle totdeauna mai presus decât lucrarea pe care o face, tot aşa se cere neapărat să fie şi lucrătorul lui Dumnezeu. Mai întâi să aibă el o stare şi o viaţă mai înaltă, mai sfântă, mai smerită şi mai plină de roadele Duhului Sfânt, - apoi va putea face ca aceste lucrări să se facă şi în alţii.

Trebuia mai întâi ca lucrătorul Domnului să se sfinţească el însuşi în toată fiinţa şi trăirea lui, pentru ca apoi să poată duce şi pe alţii la sfinţirea fără de care nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).

Iată cum mărturiseşte păr. Iosif despre naşterea sa din nou, despre schimbarea şi înnoirea făcută de Dumnezeu în starea şi în viaţa lui:

...dacă această gazetă place, şi dacă scrisul ei a început să câştige suflete pentru Hristos, apoi lucrul acesta nu stă în meşteşugul penei de scris ci în sufletul care scrie această gazetă. Puterea acestei gazete stă tocmai în aceea că o scrie un suflet care s-a hotărât pentru Hristos. O scrie un suflet care şi crede el însuşi întâi ceea ce scrie. Şi care face el însuşi întâi ceea ce îi învaţă pe alţii...

Căci şi eu m-am schimbat, după ce m-am hotărât, (după ce m-am născut din nou) - lucrul acesta este firesc, este normal. Ar fi foarte nefiresc să fi rămas tot neschimbat şi după ce m-am hotărât să trăiesc pentru Hristos. O hotărâre ce nu schimbă pe om n-ajunge nimic. E o hotărâre fără Hristos şi fără nici o putere.

Eu nu mă ruşinez să spun că m-am schimbat după ce m-am hotărât să trăiesc cu Hristos şi pentru Hristos. O, ce minunată schimbare s-a făcut în sufletul meu după ce m-am hotărât să trăiesc aşa cum spune Evanghelia...”

L. S. nr. 46 din 25 noiembrie 1923 - „Şi eu m-am hotărât”

Desigur aceasta este taina şi explicaţia izbânzilor minunate ale păr. Iosif şi ale Lucrării Oastei. Aceasta va fi întotdeauna puterea şi condiţia fără de care nici un lucrător şi nici o lucrare a Evangheliei nu poate avea roade.

O, dacă ar crede şi dacă n-ar uita acest mare adevăr nici unii din cei care au venit şi vor mai vrea să vină în această Lucrare Dumnezeiască a Evangheliei lui Hristos Domnul! O, dacă s-ar încredinţa cutremurător toţi acei care vor să lucreze în ea, că fără o sfântă şi totală schimbare şi înnoire în viaţa şi în fiinţa lor nu vor putea sluji niciodată pe Domnul, şi nici nu vor putea vedea niciodată mântuirea Lui.

Condiţiile acestea, puse celui mai dintâi ostaş şi lucrător sunt obligatorii şi celui mai din urmă.

Pe urmele lui Hristos este dator să calce întocmai ca primul, oricare din cei care vin şi doresc să intre în această Lucrare, - până la sfârşit.

Cine intră într-o coloană dar nu ţine nici cadenţa şi nici alinierea cu coloana - este un încurcat şi un încurcător. Va sfârşi prin a fi în curând aruncat afară ca un netrebnic.

Descoperirea Bibliei

Plinătatea vieţii în Hristos este deci după naşterea noastră din nou taina biruinţei noastre în toate luptele cu păcatul şi cu diavolul. Aceasta este taina şi puterea noastră de rodire în viaţa de credinţă şi de mântuire sufletească. În plinătatea acestei cunoaşteri şi vieţuiri în Hristos şi prin El, stă şi taina ridicării noastre ca popor şi ca frăţietate duhovnicească.

Dar pentru dobândirea acestui dar ceresc se cere în primul rând cunoaşterea şi adâncirea Sfintelor Scripturi. Se cere neapărat citirea şi trăirea Bibliei.

Acest însemnat lucru este tot ceea ce ne-a lipsit şi ne lipseşte nouă acum, pentru a birui răul de care suferim, pentru a ne ridica din decăderea în care suntem, pentru a ne înălţa la starea vrednică de Dumnezeu şi cerută de credinţa în Hristos Mântuitorul pe care o mărturisim... Vindecarea şi mântuirea noastră, ca inşi şi ca neam, nu va putea veni niciodată prin altceva decât prin cunoaşterea şi trăirea Sfintelor Scripturi.

Astfel, încă în vara aceluiaşi an, 1923, retras pentru un timp de meditaţie într-un concediu de sănătate, păr. Iosif a adâncit puternic şi cu lumină nouă Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, Biblia.

Reîntors la gazetă, el va mărturisi:

...în citirea şi adâncirea Scripturilor mi-am petrecut cele două luni... şi acum mă reîntorc la această gazetă şi mai hotărât pentru Isus Hristos şi Evanghelia Lui. Mă întorc la Sibiu schimbat. Adică mă întorc hotărât să trăiesc deplin lui Hristos şi pentru Hristos. Şi să hotărăsc şi pe alţii să apuce această cale de îndreptare şi mântuire sufletească...

L. S. nr. 37 din 23 septembrie 1923

Astfel Duhul Sfânt i-a descoperit încă de la începutul Lucrării Oastei că dezgroparea Bibliei de sub lespezile neştiinţei şi de sub praful nepăsării de veacuri, va fi până la urmă o primă condiţie pentru dezrobirea şi ridicarea din păcat şi înapoiere, a fiecărui suflet şi a întregului popor.

Numai lumina Evangheliei va putea aduce primăvara şi învierea noastră sufletească.

Numai puterea Cuvântului şi Duhului Sfânt ne va putea trezi şi învia la o viaţă nouă pe toţi morţii în patimi şi îngropaţi în păcate. Pe toţi cei ţinuţi în robie şi în orbie sufletească de către Satana, duşmanul cel de moarte al sufletului nostru şi al neamului nostru.

Sfânta Scriptură trebuie deci adusă la tot poporul şi tot poporul trebuie adus la ea!

Sfânta Evanghelie trebuie scoasă din altar şi dusă în familii, în societate, în mijlocul lumii şi în viaţa fiecărui om.

Mântuitorul şi Domnul nostru Isus Hristos nu trebuie să fie numai un Prizonierat, un Condamnat al chivotului şi al altarului, la care să mergem doar din când în când, ca la un scurt vorbitor. După care apoi noi să-L lăsăm pe El iarăşi tot acolo. Şi mergând, să ne trăim afară viaţa fără de El.

A sosit vremea să-L luăm de acolo, să-L eliberăm din altar, să-L scoatem şi să-L ducem pretutindeni în viaţa oamenilor, în problemele lor, în umblarea şi în munca noastră de toate zilele. Isus Hristos trebuie să fie zilnic Domnul şi Stăpânul nostru, Tovarăşul şi Îndrumătorul nostru, Lumina şi Pilda trăirii noastre. Pe El trebuie să-l întrebăm. De El trebuie să ascultăm. Lui să ne mărturisim. Şi pe El să-L iubim, devenind una cu El, fiecare şi toţi.

Cuvântul Lui să devină Dreptarul vieţii fiecăruia dintre noi.

Duhul Lui să devină felul nostru de a fi.

Părtăşia şi Prezenţa Lui să ne devină condiţia noastră de viaţă, fără de care să nu mai putem trăi!...

Desigur, o muncă şi o luptă uriaşă se prevede că va trebui dusă pentru ajungerea acestui scop şi al acestui nivel!

Marile puteri potrivnice sunt multe şi tari. Marele întuneric şi marea nepăsare de veacuri, devenite tradiţie, se vor împotrivi din răsputeri oricărui suflet înnoitor.

Comoditatea îngheţată şi păcatele încetăţenite, care se vor vedea ameninţate de primăvara Evangheliei, - vor stârni din greu crivăţul urii şi calomniilor împotriva razelor binefăcătoare pe care le va aduce soarele Bibliei care îşi vesteşte răsăritul ceresc peste hotarele ţării noastre şi al inimilor noastre.

Vor trebui ridicate stavilele grele şi ruginite care de veacuri opresc revărsarea binecuvântată a şuvoaielor mântuitoare peste sufletul poporului nostru.

Dar Praznicul Paştilor noastre, sărbătoarea renaşterii noastre în Hristos, tot va trebui să vină odată!

Ceea ce Dumnezeu a făcut prin Cuvântul Său Sfânt în viaţa altor popoare, care L-au descoperit înaintea noastră, trebuie să vedem şi la noi odată şi odată, oricât de lung va fi drumul urcuşului nostru spre această luminoasă ţintă. Oricât de grea va fi lupta noastră pentru această slăvită biruinţă şi oricât de multe vor fi jertfele care ni se vor cere pentru această fericită împlinire, Dumnezeul mântuirii noastre tot ne va ajuta s-o ajungem odată şi odată, dacă lucrăm şi luptăm cu o neclintită statornicie şi nădejde.

O, ce negrăită şi strălucită va fi atunci bucuria culesului pentru cei care umblă acum plângând când aruncă sămânţa acestui sfânt început! O, cu ce cântări de veselie vor secera mulţumirea, acei care încep să semene acum cu atâtea lacrimi! (Psalm 126, 5-6).

Acum însă, o luptă crâncenă trebuie începută şi dusă cu toată hotărârea pentru acest mare şi Dumnezeiesc scop sfânt.

Slujitorului ales de Dumnezeu pentru aceasta, i-a fost pusă în mâini parcă fără voia oamenilor şi împotriva dorinţei lor, o unealtă puternică: trâmbiţa şi arma unei gazete care se răspândea frumos şi ajungea peste tot. Iar în suflet îi fusese pusă o tărie şi o încredere nezdruncinată în voia şi planul lui Dumnezeu datorită căruia era el acolo unde era şi făcea ceea ce făcea.

Cu opintiri hotărâte şi cu scris inspirat, el înlătura cu fiecare pagină scrisă întunericul, - şi aducea tot mai puternic la cunoştinţa lumii lumina şi bogăţia nebănuită a Sfântului Cuvânt Dumnezeiesc.

În formele şi cuvintele cele mai vii şi mai atrăgătoare, el ştia să înfăţişeze adevărurile veşnice şi mântuitoare conţinute în Biblie. O sete sfântă şi nemaicunoscută înainte la noi, se trezea după citirea şi cunoaşterea Bibliei, datorită mărturisirilor lui.

Ceea ce nu se mai văzuse niciodată în poporul nostru începea să se vadă acum. Cercurile cele mai largi şi neştiutoare aflau despre Biblie în felul acesta pentru prima dată. Şi mulţimile veneau s-o ceară. Mulţi îşi vindeau - cum s-ar zice - haina, ca s-o cumpere. Mulţi alergau să înveţe carte numai de dragul de a putea citi singuri în Cuvântul Domnului. Nenumăratele cereri după Biblie şi mulţumiri pentru primirea ei din vremea aceea, sunt cea mai puternică dovadă despre acest lucru. Zeci şi sute de mii de exemplare din Biblie s-au împărţit prin stăruinţele păr. Iosif şi s-au răspândit în anii aceia binecuvântaţi.

Curând nu se mai găsiră Biblii nici Noul Testament. Trebuiră mereu noi şi noi tipăriri.

Iată câteva din cuvintele cu care păr. Iosif îndemna încă de la început la citirea şi trăirea Bibliei:

„...Sunt zece ani de când am început să citesc întâia dată în Biblie. Atunci, la început, mi se părea Biblia o carte ca oricare alta, dar citind-o regulat şi azi şi mâine, am aflat în ea o comoară nebănuită. Am aflat în ea comori pe care niciodată nu mi-aş fi putut închipui că le are, - de nu le aflam chiar eu. Astăzi, de câte ori citesc Biblia, îmi pare că am intrat într-o mină de mărgăritare scumpe. Din ce intru şi din ce sap mai adânc... dau peste noi şi noi comori.

Toată tăria mea este Biblia. Ea mă însoţeşte, mă îndeamnă, mă luminează şi mă întăreşte în toate împrejurările vieţii mele. Ea îmi dă căldura inimii şi lumina minţii ca să-L aduc pe Hristos în orice chip la cunoştinţă (Filip. 1, 18). Ea îmi dă toate armele ce trebuiesc unui nebun ostaş al lui Hristos.

Acum, după zece ani, simţesc că Biblia face parte din însăşi viaţa mea. Biblia este o parte întregitoare, o lipsă a vieţii mele întocmai ca şi apa pe care o beau, ca aerul ce-l răsuflu şi pâinea ce o mănânc. În fiecare zi citesc în Biblie, pentru că simţesc o sete a sufletului care mă mână ca pe un cerb (Psalm 41) să mă adăp la izvoarele ei. Simţesc o foame a sufletului care mă mână să caut cuvintele ei şi să mă hrănesc cu ele în fiecare zi (1 Tim. 4, 6).

Biblia este legătura mea zilnică cu Mântuitorul. De câte ori o deschid şi citesc în ea, simţesc ceva ce trece din ea în mine şi îmi umple casa sufletului meu cu lumină, cu putere, cu tărie şi bucurie sufletească. Prin citirea Bibliei, în toată ziua mă întâlnesc cu Mântuitorul meu Isus Hristos şi stau de vorbă cu El şi El cu mine.

Tot ce sunt şi tot ce am este al Bibliei. Biblia scrie şi Lumina Satelor. Luaţi-mi Biblia - şi mi-aţi luat totul. Opriţi-mă să nu citesc în ea şi Lumina Satelor se va stinge. Dar de câte ori citesc Biblia simţesc şi o mare durere. Îmi vine să plâng de durere când mă gândesc câţi oameni nu au aflat şi nu cunosc încă comorile sufleteşti ale Bibliei. Câţi se pogoară în pământ, înainte de a gusta din izvoarele Bibliei.

Cititorule, ai tu Biblia în casa ta şi citeşti tu regulat în ea?

L. S. duminică 4 martie 1923, pag. 1

Biblia este cartea cea mai răspândită de pe pământ. În vremea din urmă, răspândirea Bibliei este în tot mai mare creştere. În decursul războiului s-au răspândit atâtea milioane de Biblii încât Societatea Biblică nu mai putea răzbi cu tipărirea de Biblii noi.

Chiar şi această minunată răspândire a Bibliei arată că ea nu este o carte ca oricare alta ci ea este Cartea lui Dumnezeu, şi se răspândeşte pentru împlinirea Scripturii care zice: ...şi se va predica această Evanghelie în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor...

L. S. 1923, nr. 8 pag. 3

Biblia este Cartea lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales pe oamenii în inima cărora a pus cuvintele Sale pe care ei apoi le-au scris. În acest înţeles zice şi sf. ap. Pavel: ...toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură (2 Tim. 3, 16).

Când, aşadar, cineva ia în mână Biblia, trebuie să o ia ca pe o carte, ca pe o scrisoare a lui Dumnezeu. Când vă veţi înfăţişa la Judecată înaintea lui Dumnezeu, eu socot că una din întrebări va fi aceasta: Ţi-am trimis o scrisoare în care te înştiinţam despre starea ta de pe pământ, despre starea păcatului care te omoară, - şi despre iertarea Mea care îţi dă viaţa prin Sângele Fiului Meu. Şi îţi arătam în acea carte, cum să trăieşti ca un fiu al Meu. Ai citit tu această scrisoare?

- Doamne, vei răspunde tu, dar eu n-am deschis-o niciodată.

Vai va fi ţie cititorule, dacă nu vei putea da un alt răspuns!

L. S. 1923, nr. 8, pag. 3

...Numărul acesta din gazetă l-am închinat Bibliei, ca să facem cunoscută cititorilor noştri această Carte a Vieţii.

...Lumina Satelor le duce nu numai veşti care se schimbă de la o zi la alta ci le duce şi Cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în veac. Gazeta noastră tocmai aceasta o vrea. Să se facă o şcoală în care să stăm de vorbă şi de învăţătură cu cititorii noştri, aşa cum stă dascălul în şcoală cu şcolarii săi.

În numărul acesta gazeta noastră a vorbit despre Biblie. În celelalte numere vom vorbi despre multe şi multe lucruri de folos din ea. Cine ne va citi cu drag şi regulat, cu multe învăţături bune se va alege...

Cititorule, Biblia este o carte scrisă anume pentru sufletul tău, pentru frământările, durerile şi bolile sufletului tău, citeşti tu această carte?

Biblia este o carte, o scrisoare, trimisă din cer anume pentru tine, - desfaci tu această scrisoare ca s-o citeşti?

Dacă ţi-ar veni o scrisoare de la împăratul, ai alerga grăbit şi nesilit să o citeşti ce-i scris în ea. Şi iată că aici, Împăratul ceresc îţi trimite o carte cu ştiri despre mântuirea sufletului tău, iar tu nu vrei să o deschizi şi să citeşti în ea.

L. S. 1923, nr. 8, pag. 3-4

Pentru încurajarea citirii şi răspândirii Bibliei, păr. Iosif începu curând prin foaie O şcoală Biblică, încurajând cu premii în bani şi cărţi, cu îndemnuri şi tâlcuiri - pentru cercetarea şi adâncirea Sfintei Scripturi.

Curând ideea aceasta a intrat şi în obişnuinţa adunărilor ostăşeşti unde începură să se ţină seri de şcoală Biblică din care toţi cei care luau parte la ele se întorceau cu o tot mai adâncă cunoaştere şi trăire a Cuvântului Sfânt. Şi cu o tot mai mare dragoste faţă de Cartea Domnului Biblia.

- Ce idei mari erau acestea! Ce viziune profetică, ce iniţiative salvatoare, ce moment unic. Ce curs fericit şi-ar fi urmat prin ele şi de la ele, destinul poporului nostru şi chiar istoria bisericii noastre!

Dar unde erau cei ce trebuiau să înţeleagă, să se însufleţească şi să poarte fericiţi pretutindeni acest mesaj divin!

Ce mici sunt vremile marilor oameni!

Slăvit să fie Domnul.