Cele șapte cuvinte ce le-a rostit Iisus pe Cruce
Pr. Iosif Trifa - Pe urmele Mântuitorului
În acest răstimp, Mântuitorul a rostit șapte cuvinte de pe Cruce. Sunt aceste cuvinte un ultim și minunat testament pe care Mântuitorul l-a lăsat lumii și oamenilor. Cu ajutor de la Domnul, vom tâlcui cândva pe larg aceste cuvinte. Acum vom spune numai pe scurt înțelesul lor.
Acesta a fost cel dintâi cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul de pe Cruce. N-a fost acest cuvânt numai o predică și o măreață pildă despre iubirea și iertarea vrăjmașilor, ci în acest cuvânt e pusă și marea Jertfă a Sângelui, ce cuprinde pe toți păcătoșii de la începutul lumii, până la sfârșitul ei. De câte ori păcătuim, Mântuitorul sângerează din nou și Își ridică din nou mâinile străpunse spre cer, rugându-Se și zicând: „Tată, iartă-le lor!”. Din clipa în care Mântuitorul a sângerat, El S-a făcut Marele Mijlocitor între noi și Dumnezeu (1 Tim 2, 5) și ne-a dat darul să ne „putem curăți de orice păcat prin Sângele Lui” (1 In 1, 7). Vai însă de cei care nu primesc acest dar mare și sfânt, ci îl resping și îl batjocoresc mereu (prin fărădelegile și nepăsarea lor) ca odinioară iudeii.
Acesta a fost al doilea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. Învățăceii Domnului fugiseră, văzând grozava primejdie a răstignirii. Însă Maica Sfântă și încă două femei credincioase, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena, rămăseseră la picioarele Crucii, plângând cu hohot chinurile Domnului. Cu ele era și Ioan, învățăcelul cel iubit al Domnului, singurul dintre Apostoli care L-a însoțit pe Domnul până la moarte. Mântuitorul, uitându-Se jos, I se făcu milă de Maica Sfântă. Prin inima ei cu adevărat trecea acum sabia (Lc 2, 35).
„Deci văzând Iisus pe Maica Sa și pe ucenicul pe care-l iubea, a zis Maicii Sale: «Femeie, iată Fiul tău». După aceea a zis ucenicului: «Iată Mama ta»”. În aceste cuvinte nu sunt numai mila și îngrijorarea Mântuitorului pentru o mamă chinuită, ci este și un înțeles mai adânc. Iisus îi zice Maicii Sfinte: „femeie”, închipuind acest cuvânt împlinirea făgăduinței ce a dat-o Dumnezeu lui Adam când i-a făgăduit pe „Cel care Se va naște din femeie și va zdrobi capul șarpelui” (Fac. 3, 15). La picioarele Crucii, Maica Sfântă închipuia mântuirea noastră, închipuia pe Eva cea răscumpărată și mântuită.
Acesta este al treilea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. Unul dintre cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Iisus Îl batjocorea și el pe Domnul în rând cu iudeii. Însă celălalt tâlhar rămăsese zguduit în sufletul lui de când auzise pe Domnul rugându-Se pentru batjocoritori și zicând: „Tată, iartă-le lor”. Aceste cuvinte au fost ca un fulger de lumină în noaptea sufletului său. Îndată și-a dat seama că alături de el nu poate fi decât Hristos, Fiul Cerului, și a început a mustra pe celălalt tâlhar, zicându-i: „Nu te temi tu de Dumnezeu? Căci noi după dreptate cele vrednice de faptele noastre suferim, iar Acesta nici un rău n-a făcut”. „Și zicea lui Iisus: «Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!». Și a zis Iisus lui: «Amin zic ție, astăzi împreună cu Mine vei fi în rai»” (Lc 23, 41-43).
O, dragă cititorule, de am lua pildă și noi măcar de la acest tâlhar mântuit în clipa din urmă! În sufletul acestui păcătos s-a petrecut o zguduire, o rupere fulgerătoare cu trecutul său, cu păcatele sale. Și-a simțit, și-a mărturisit păcatele și îndată a luat iertare și viață prin Sângele Mântuitorului. Oricât de păcătos ai fi, dragă suflete, printr-o rupere cu păcatul, cu trecutul tău cel păcătos, și printr-o simțire și mărturisire a păcatelor ce te apasă, poți lua iertare și viață.
Acesta e al patrulea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. „Și de la ceasul al șaselea (adică de la orele 12 ziua), întuneric s-a făcut peste tot pământul până la al nouălea ceas (adică până la 3 d. a.). Iar în ceasul al nouălea, a strigat Iisus cu glas mare, zicând: „Eli, Eli, lama sabahtani”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt 27, 45-46).
În aceste cuvinte nu era durerea Mântuitorului, nici descurajarea Lui, nici groaza de moarte, ci era altceva. Mântuitorul luase acum cu totul firea cea omenească. Ca om, luase asupră-Și toate păcatele lumii și toată osânda și pedeapsa acestor păcate. Iisus căută spre cer, dar văzu că acum Tatăl Îl părăsise pentru păcatul ce luase asupră-Și. (Tatăl nu poate iubi păcatul.) Pământul Îl batjocorea și Cerul Îl părăsise pentru păcatele ce luase asupră-Și, pentru păcatele noastre. Mântuitorul Se văzu pentru o clipă despărțit de Tatăl și Se îngrozi. Mântuitorul S-a îngrozit văzând cum păcatul rupe legătura dintre om și Dumnezeu și în această groază a strigat: „Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Strigătul Mântuitorului a fost un strigăt de durere pentru păcat și pentru cei care trăiesc în păcat.
Glasul Mântuitorului răsună și azi și va răsuna până la sfârșitul veacurilor. El strigă azi: „Pentru ce M-ați părăsit?”. De câte ori părăsim învățăturile Lui, El strigă spre mine și spre tine, cititorule: „De ce M-ai părăsit?”. Auzi tu acest strigăt și această întrebare?
Acesta e al cincilea cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul de pe Cruce.
Chinurile celor judecați la moarte pe cruce erau groaznice. Clipă de clipă, sângele li se scurgea, oasele slăbeau din încheieturi, corpul se înțepenea. Sângele se urca la tâmple, gâtul se usca și osânditul simțea o sete grozavă. Și pe lângă aceasta, Mântuitorul fusese chinuit încă aproape douăzeci și patru de ore pe la Caiafa, la Pilat și pe drumul Crucii, fără să guste nici un pic de apă. Mântuitorul răbdă și acest chin al setei, până aproape la moarte.
Mântuitorul era îngrijorat de planul mântuirii noastre și această grijă pentru noi era mai presus de durerile Sale. Abia după ce isprăvi cu toate, Se gândi și la cumplita Lui sete și strigă: „Mi-e sete!”.
O, Scumpul meu Mântuitor! Cât de mult Te-ai uitat pe Tine și grozavele Tale dureri, ca să fii al nostru și să ne mântuiești pe noi! Dar ce văd? O, ce lucru grozav! Un ostaș Îți întinde în batjocură o trestie cu un burete muiat în fiere și oțet (In 19, 29). Așa au știut oamenii să răsplătească binefacerile Tale: cu fiere și oțet, precum proorocise cu o mie de ani înainte proorocul David: „Au dat spre mâncarea Mea fiere și în setea Mea cu oțet M-au adăpat” (Ps 68, 25).
„Acestea zice Domnul către iudei: «Poporul Meu, ce v-am făcut Eu sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voștri i-am luminat, pe cei leproși i-am curățit. Poporul Meu, ce v-am făcut Eu și cu ce M-ați răsplătit? În loc de mană - cu fiere, în loc de apă - cu oțet M-ați adăpat, în loc să Mă iubiți - pe Cruce M-ați pironit»” (din cântările bisericești).
Dar să nu-i osândim numai pe iudei, căci de cele mai multe ori și noi Îl răsplătim pe Domnul tot așa. Mântuitorul strigă și azi: „Mi-e sete!”. Îi este sete Domnului după viața noastră cea curată, după inima noastră cea aprinsă pentru El și lucrul Lui. Îi este sete după faptele noastre cele bune, după dragostea noastră cea creștină, dar noi în loc de acestea Îl adăpăm pe Domnul cu oțet de ură și cu fiere de păcate și destrăbălări. Cu o astfel de băutură Îl adăpi și tu, cititorule, pe Domnul?
Acesta a fost al șaselea cuvânt pe care l-a rostit Iisus de pe Cruce. Iar dacă a gustat Iisus oțetul ce I se dăduse (cu sulița într-un burete), a zis: „Săvârșitu-s-a!”. Prin acest cuvânt, Mântuitorul spunea că Și-a împlinit chemarea ce a avut-o în lume. Adăparea cu oțetul era cea din urmă proorocie ce trebuia să se mai împlinească. După ce s-a împlinit și aceasta, Mântuitorul a strigat: „Săvârșitu-s-a!”. A fost acesta un strigăt de biruință. Mântuitorul biruise toate ispitele și durerile.
Diavolul era biruit. Jertfa era gata. Dar, vai, acest strigăt pentru mulți va fi un strigăt de pieire în Ziua Judecății.
O, Scumpul meu Mântuitor! Tu ne-ai lăsat gata Jertfa mântuirii. „Ospățul” Tău este gata... masa e întinsă... toate ușile sunt deschise... din toate părțile s-aude chemarea: „Veniți, că toate sunt gata!” (Lc 14, 17-24); veniți, că, iată, cuiele au săpat mâinile și picioarele Mele... veniți, că sulița a împuns coasta Mea... veniți, că totul e gata!”.
Însă, vai, cei mai mulți nu vor să intre și să guste din cina mântuirii! Cei mai mulți își sfârșesc viața cu pieire sufletească, trăiesc o viață cheltuită în zadar. O, ce osândă îi așteaptă!
Acesta a fost al șaptelea și cel din urmă cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. Întreagă viața Mântuitorului a fost o viață de supunere și de ascultare față de Tatăl. Știind că a împlinit toată voia Tatălui, El Își lasă lucrul acum mai departe în grija Tatălui și, aplecându-Și capul în semnul celei din urmă rugăciuni, Își dă duhul în mâinile Tatălui. Ce moarte liniștită și măreață! E moartea unei vieți trăite în ascultare de Dumnezeu și în jertfire pentru mântuirea celor pierduți.
Învrednicește-ne și pe noi, Mântuitorule, și ne dă dar și putere să murim și noi în ascultare de Tatăl Ceresc și de Tine. Dă-ne dar și ajutor, ca, la sfârșitul vieții, să ne putem încredința și noi duhul nostru în mâinile Tatălui Ceresc!
Acestea sunt cele șapte cuvinte ce le-a rostit Iisus de pe Cruce. Aceste șapte cuvinte sunt cel din urmă testament ce ni l-a lăsat Mântuitorul în clipele morții. Cutremur și întuneric mare se făcuse când a rostit Iisus aceste cuvinte. Fulgere luminau Golgota și morminte se deschideau. O, de ar fi și aceste cuvinte niște fulgere de lumină în întunericul sufletelor noastre și un cutremur care pe mulți să-i poată scoate din mormintele păcatelor!