Cum moare omul cel duhovnicesc. Moartea lui e o înviere, o trecere la viața veșnică

Iată sfârșitul lui Ion, omul cel duhovnicesc, despre care am scris până aici. După ce a trăit o viață întreagă luptând și biruind, într-o bună primăvară începe a se simți mai greoi ca altădată. Mai greoi, însă nu la suflet, ci la umblare. Simte că i se apropie sfârșitul călătoriei.

Într-o bună dimineață Ion rămâne în pat. Nu-l mai ajută puterile trupești. Ai casei se întristează, el însă rămâne liniștit. Ba încă parcă e mai liniștit și voios de când zace. El simte că „clipa plecării sale este aproape” (2 Tim 4, 8). El simte că în curând va părăsi trupul acesta și va pleca Acasă la Domnul (2 Cor 5, 8). El nu mai are acum decât o singură dorință: „dorește să se mute și să fie împreună cu Hristos” (Filip 1, 23). El nu se teme de nimic… De patruzeci de ani stă gata să plece în orice clipă Acasă la Domnul.

În timpul zăcerii sale, Ion citește mereu din Biblie. Îi place acum să citească îndeosebi Psalmul 118. Acest psalm parcă e scris anume pentru viața lui cea trăită clipă de clipă cu Domnul: „Pe calea poruncilor Tale, Doamne, am alergat... întru inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greșesc Ție... Toată ziua gândirea mea este... Făclie picioarelor mele a fost Cuvântul Tău și lumina cărărilor mele... Să vină acum peste mine mila Ta, Doamne, mântuirea Ta, după cuvântul Tău”...

Cu o astfel de viață, Ion stă liniștit în fața morții. Înapoia lui are o viață trăită cu Domnul, iar în fața lui are acum făgăduința Domnului: „Să nu se tulbure inima voastră! În Casa Tatălui Meu sunt multe lăcașuri... Eu mă duc să vă pregătesc vouă loc... ca acolo unde Eu sunt și voi să fiți”... (In 14, 1-14). „Cel ce ascultă cuvintele Mele și crede Celui ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci se mută din moarte la viață” (In 5, 24).

Într-o noapte, lui Ion i se face mai rău. Aprinde lumina. Deschide Biblia - pentru ultima oară - și citește în Apocalipsa capitolul 21: „...și mi-a arătat mie cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt... Cetatea era înconjurată de un zid mare și înalt, având douăsprezece porți și la porți doisprezece îngeri... și ulița cetății era de aur curat ce strălucea ca cristalul... și cetatea n-are trebuință de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu și făclia ei este Mielul. Porțile ei nu se vor închide ziua, fiindcă noapte nu va fi Acolo... În mijlocul cetății era pomul vieții rodind douăsprezece feluri de rod și rodind în fiecare lună… Și-am auzit glas mare, zicând: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. Și va șterge Dumnezeu orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va fi mai mult, nici plângere, nici strigare, nici durere... Cel ce va birui va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui și el va fi fiul Meu»...”

Aici Ion se oprește. Glasul i se stinge, puterile îi slăbesc. Se uită în zare…, lângă el îl vede priveghind pe îngerul păzitor - darul Duhului Sfânt - care l-a păzit prin atâtea încercări și l-a călăuzit mereu pe căile Domnului... Îngerul a venit de data asta cu o solie... Ion înțelege... El vede în zare „locul ce i l-a gătit Domnul”, El vede Ierusalimul cel ceresc. El vede cununa vieții cea așteptată. Ultimele lui cuvinte sunt acestea: „Lupta cea bună m-am luptat, credința am păzit, călătoria am sfârșit”... Doamne Iisuse, în mâinile Tale încredințez sufletul meu! Eu vin acum la Tine…

În zorii unei zile de primăvară, viața cea pământească a lui Ion se sfârșește... Se sfârșește ca un răsărit de viață nouă, cerească. El trece acum în lumea Mântuitorului. Se scutură lutul de pe sufletul lui. Sufletul lui scapă de ultima legătură a pământului, de lutul corpului. El pleacă spre Acela Care îl cheamă cu glas dulce: „Vino, slugă bună și credinciosă!” (Mt 25, 21)...

Sufletul lui Ion se apropie de Ierusalimul cel ceresc despre care a citit în Biblie. Ce mărire! Ce slavă! Ce strălucire!... Cetatea Domnului strălucește ca un soare ceresc... Toate porțile îi sunt deschise... Sufletul lui Ion intră în Sfânta Cetate. Corul de îngeri îl întâmpină cu cântece de biruință. El face parte acum din Oastea Cerească a Domnului.

Ferice de tine, Ioane dragă! Tu cânți acum cu îngerii cântări pe care noi, oamenii, nu le cunoaștem. Tu ai acum o bucurie pe care noi, oamenii, n-o cunoaștem și nu ne-o putem închipui. Tu vezi acum ceea ce ochii noștri n-au văzut și urechile noastre n-au auzit (1 Cor 2, 9). Tu ai acum o bucurie și o fericire deplină și veșnică.

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Învrednicește-mă și pe mine să pot înainta până la sfârșit pe calea ce duce Acasă la Tine. Fii cu mine, Doamne, până în clipa când voi părăsi și eu trupul acesta mult-pătimitor. Învrednicește-mă să pot auzi și eu glasul Tău cel dulce: „Vino, slugă bună și credincioasă”. Amin.