Și unii din ei au zis: El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?
Încrederea noastră în puterea lui Dumnezeu și în minunile acestei puteri, trebuia să fie fără margini, fiindcă El poate totul!
Lui Dumnezeu toate lucrurile fiindu-I cu putință, trebuie să fim deplin încredințați că tot ce-I cerem noi El poate să facă
și că nimic nu este pentru El cu neputință.
Sutașul, când a trimis să-L roage pe Domnul pentru vindecarea robului său, era atât de convins că un singur cuvânt din partea Domnului ar fi atât de puternic încât pe dată i s-ar vindeca robul său. Era așa de sigur că Domnului Isus Îi sunt toate atât de supuse, cum i-s lui de supuși ostașii de sub comanda sa, și robii peste care el este stăpân (Luca 7, 2-10).
Ce bucurie I-a făcut Domnului, o astfel de credință! Și cum a fost de fericit împlinită, rugămintea celui care a dovedit că avea o credință nemărginită, în puterea cea mare a lui Dumnezeu.
Desigur că Dumnezeu poate totul... Dar El, fără credința noastră nu vrea să facă nimic.
Și unde nu se lucrează potrivit ascultării de Hristos, nu este nici rod duhovnicesc.
Dumnezeu care face atâta bine
și ajută la împlinirea fericită a atâtor minuni, văzute ochilor noștri și fericită inimilor noastre,
- desigur că are puterea să împiedice ca să nu se întâmple atâtea nenorociri de care ochii noștri se îngrozesc și inima noastră se cutremură!
Dar toate acestea se întâmplă pentru că acolo unde acestea se întâmplă, Dumnezeu, nu este chemat deloc, sau nu este chemat la timp.
Căci numai Dumnezeu poate lucra acolo unde este nevoie să fie împiedicat un rău.
Dacă Hristos ar fi fost chemat undeva la timp, nici un rău nu s-ar fi întâmplat niciunde și nimănui.
Sau dacă, și fără să fie chemat, Dumnezeu S-a dus acolo prin vreun cuvânt, sau prin vreun trimis al Lui, și a fost ascultat, - orice rău a fost înlăturat la timp.
Acolo unde un gând rău îndeamnă sufletele la rupere, sau o boală rea duce la dezbinări și tulburare, dacă Hristos este chemat și primit și ascultat,
- nenorocirea nu se produce și nu s-ar fi produs!
Dar dacă n-a fost chemat și întrebat Domnul...
Sau dacă n-a fost ascultat, cu toate că trimișii Domnului stăruiau cu lacrimi pentru împiedicarea răului,
atunci cine mai putea să-i oprească pe cei care mergeau orbește la pieire?
Păcatul este cauza oricărei morți, de orice fel.
Păcatele ascunse, sunt cauza oricărei dezbinări frățești și oricărei rătăciri de la credință (2 Tes. 2, 10).
Căci dacă în vreo adunare a Domnului, un suflet sau mai multe, au ajuns să calce cuvântul statorniciei de a rămânea în aceeași lucrare, în aceeași învățătură, în credința și legământul cel de început (Rom. 16, 17-19; 1 Cor. 15, 1; Gal. 1, 8-9; 1 Ioan 2, 24; 2 Ioan 9-10),
și dacă ei abătuți de fățărnicia și de șiretenia semănătorilor de vânt străin (Efes. 4, 14) ajung să primească un alt duh și o altă evanghelie (2 Cor. 11, 3-4), deosebite de cel primit la nașterea din nou,
- aceasta se datorește în primul rând păcatului prin care inima lor s-a stricat de la curăția dragostei lui Hristos (2 Cor. 11, 3).
Cine trăiește în păcate ascunse ani de zile, deși se numește credincios și se laudă cu cunoștința lui, acela nici nu poate ajunge altfel decât rău.
Cine trăiește ani de zile în mânii și-n pizmă,
sau în desfrânare și lăcomie,
sau și în altele asemenea acestora, cum să nu ajungă la părăsirea adunării frățești, adică la păcatul contra Duhului Sfânt, fără iertare? (Evrei 10, 25-27).
Și cum să nu fie lăsat de Dumnezeu un astfel de om, pradă blestematelor duhuri, care îi nimicesc sufletul prin lucrările rătăcirii de la credința cea dreaptă?
Cine să mai împiedice moartea și osânda rătăcirii spre care merg neoprite aceste suflete nefericite, când nu mai ascultă de nimeni?
Dacă nici Cuvântul Sfânt cunoscut de ani de zile, de către ei
și dacă nici lacrimile fraților cunoscuți
și dacă nici dragostea, nici aducerile aminte, nici nimic nu-i mai mișcă - pot aceștia sfârși bine?
Când temerea de Dumnezeu nu-l poate pe un om împiedica de la păcat, atunci nici puterea lui Dumnezeu nu vrea să-l mai împiedice de la pierzare.
O, ce cutremurătoare sinucidere este aceasta!
Dumnezeul nostru nesfârșit de Bun,
cu tot sufletul plin de cutremur stăm în fața Ta, privind cu groază cum frați preaiubiți de ai noștri, se duc cu pași grăbiți spre prăpastia rătăcirii și a pierzării, în care unii au și căzut și s-au nenorocit pe vecii vecilor.
Cum să împiedicăm prăbușirea lor Doamne, când nici lacrimile și nici rugăciunea nu-i mai mișcă și nu-i mai cutremură?
Cum să-i mai facem să vadă că păcatele ascunse, de la care au fost îndemnați atâta timp să se lepede și să se căiască, dar n-au vrut, îi duc la moartea sigură și veșnică?
Căci păcatele ascunse, îi duc la încredințări false și apoi în prăpastia veșnică a rătăcirii de credință și la dezbinarea de frați. Numai Tu Dumnezeule mai poți împiedica pierzarea lor, nimeni altcineva nu mai poate, căci ei de nimeni altcineva nu mai vor să asculte.
Împiedică-i Doamne prin orice, numai nu-i lăsa să se piardă pe veci, căci numai Tu mai poți să-i oprești.
Toată speranța noastră pentru ei este numai în Tine.
Amin.