Şi unii din ei au zis: El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?
Încrederea noastră în puterea lui Dumnezeu şi în minunile acestei puteri, trebuia să fie fără margini, fiindcă El poate totul!
Lui Dumnezeu toate lucrurile fiindu-I cu putinţă, trebuie să fim deplin încredinţaţi că tot ce-I cerem noi El poate să facă
şi că nimic nu este pentru El cu neputinţă.
Sutaşul, când a trimis să-L roage pe Domnul pentru vindecarea robului său, era atât de convins că un singur cuvânt din partea Domnului ar fi atât de puternic încât pe dată i s-ar vindeca robul său. Era aşa de sigur că Domnului Isus Îi sunt toate atât de supuse, cum i-s lui de supuşi ostaşii de sub comanda sa, şi robii peste care el este stăpân (Luca 7, 2-10).
Ce bucurie I-a făcut Domnului, o astfel de credinţă! Şi cum a fost de fericit împlinită, rugămintea celui care a dovedit că avea o credinţă nemărginită, în puterea cea mare a lui Dumnezeu.
Desigur că Dumnezeu poate totul... Dar El, fără credinţa noastră nu vrea să facă nimic.
Şi unde nu se lucrează potrivit ascultării de Hristos, nu este nici rod duhovnicesc.
Dumnezeu care face atâta bine
şi ajută la împlinirea fericită a atâtor minuni, văzute ochilor noştri şi fericită inimilor noastre,
- desigur că are puterea să împiedice ca să nu se întâmple atâtea nenorociri de care ochii noştri se îngrozesc şi inima noastră se cutremură!
Dar toate acestea se întâmplă pentru că acolo unde acestea se întâmplă, Dumnezeu, nu este chemat deloc, sau nu este chemat la timp.
Căci numai Dumnezeu poate lucra acolo unde este nevoie să fie împiedicat un rău.
Dacă Hristos ar fi fost chemat undeva la timp, nici un rău nu s-ar fi întâmplat niciunde şi nimănui.
Sau dacă, şi fără să fie chemat, Dumnezeu S-a dus acolo prin vreun cuvânt, sau prin vreun trimis al Lui, şi a fost ascultat, - orice rău a fost înlăturat la timp.
Acolo unde un gând rău îndeamnă sufletele la rupere, sau o boală rea duce la dezbinări şi tulburare, dacă Hristos este chemat şi primit şi ascultat,
- nenorocirea nu se produce şi nu s-ar fi produs!
Dar dacă n-a fost chemat şi întrebat Domnul...
Sau dacă n-a fost ascultat, cu toate că trimişii Domnului stăruiau cu lacrimi pentru împiedicarea răului,
atunci cine mai putea să-i oprească pe cei care mergeau orbeşte la pieire?
Păcatul este cauza oricărei morţi, de orice fel.
Păcatele ascunse, sunt cauza oricărei dezbinări frăţeşti şi oricărei rătăciri de la credinţă (2 Tes. 2, 10).
Căci dacă în vreo adunare a Domnului, un suflet sau mai multe, au ajuns să calce cuvântul statorniciei de a rămânea în aceeaşi lucrare, în aceeaşi învăţătură, în credinţa şi legământul cel de început (Rom. 16, 17-19; 1 Cor. 15, 1; Gal. 1, 8-9; 1 Ioan 2, 24; 2 Ioan 9-10),
şi dacă ei abătuţi de făţărnicia şi de şiretenia semănătorilor de vânt străin (Efes. 4, 14) ajung să primească un alt duh şi o altă evanghelie (2 Cor. 11, 3-4), deosebite de cel primit la naşterea din nou,
- aceasta se datoreşte în primul rând păcatului prin care inima lor s-a stricat de la curăţia dragostei lui Hristos (2 Cor. 11, 3).
Cine trăieşte în păcate ascunse ani de zile, deşi se numeşte credincios şi se laudă cu cunoştinţa lui, acela nici nu poate ajunge altfel decât rău.
Cine trăieşte ani de zile în mânii şi-n pizmă,
sau în desfrânare şi lăcomie,
sau şi în altele asemenea acestora, cum să nu ajungă la părăsirea adunării frăţeşti, adică la păcatul contra Duhului Sfânt, fără iertare? (Evrei 10, 25-27).
Şi cum să nu fie lăsat de Dumnezeu un astfel de om, pradă blestematelor duhuri, care îi nimicesc sufletul prin lucrările rătăcirii de la credinţa cea dreaptă?
Cine să mai împiedice moartea şi osânda rătăcirii spre care merg neoprite aceste suflete nefericite, când nu mai ascultă de nimeni?
Dacă nici Cuvântul Sfânt cunoscut de ani de zile, de către ei
şi dacă nici lacrimile fraţilor cunoscuţi
şi dacă nici dragostea, nici aducerile aminte, nici nimic nu-i mai mişcă - pot aceştia sfârşi bine?
Când temerea de Dumnezeu nu-l poate pe un om împiedica de la păcat, atunci nici puterea lui Dumnezeu nu vrea să-l mai împiedice de la pierzare.
O, ce cutremurătoare sinucidere este aceasta!
Dumnezeul nostru nesfârşit de Bun,
cu tot sufletul plin de cutremur stăm în faţa Ta, privind cu groază cum fraţi preaiubiţi de ai noştri, se duc cu paşi grăbiţi spre prăpastia rătăcirii şi a pierzării, în care unii au şi căzut şi s-au nenorocit pe vecii vecilor.
Cum să împiedicăm prăbuşirea lor Doamne, când nici lacrimile şi nici rugăciunea nu-i mai mişcă şi nu-i mai cutremură?
Cum să-i mai facem să vadă că păcatele ascunse, de la care au fost îndemnaţi atâta timp să se lepede şi să se căiască, dar n-au vrut, îi duc la moartea sigură şi veşnică?
Căci păcatele ascunse, îi duc la încredinţări false şi apoi în prăpastia veşnică a rătăcirii de credinţă şi la dezbinarea de fraţi. Numai Tu Dumnezeule mai poţi împiedica pierzarea lor, nimeni altcineva nu mai poate, căci ei de nimeni altcineva nu mai vor să asculte.
Împiedică-i Doamne prin orice, numai nu-i lăsa să se piardă pe veci, căci numai Tu mai poţi să-i opreşti.
Toată speranţa noastră pentru ei este numai în Tine.
Amin.