Evanghelia de duminică: Ieșit-a Semănătorul să semene sămânța

Semănătorul a ieșit să-și semene sămânța. Pe când semăna el, o parte din sămânță a căzut lângă drum: a fost călcată în picioare, și au mâncat-o păsările cerului. O altă parte a căzut pe stâncă; și cum a răsărit, s-a uscat, pentru că n-avea umezeală. O altă parte a căzut în mijlocul spinilor: spinii au crescut împreună cu ea și au înecat-o. O altă parte a căzut pe pământ bun, și a crescut, și a făcut rod însutit. După ce a spus aceste lucruri, Isus a strigat: Cine are urechi de auzit, să audă. Ucenicii Lui L-au întrebat ce înțeles are pilda aceasta. El le-a răspuns: Vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, dar celorlalți li se vorbește în pilde, ca măcar că văd, să nu vadă, și măcar că aud, să nu înțeleagă. Iată ce înțeles are pilda aceasta: Sămânța, este Cuvântul lui Dumnezeu. Cei închipuiți în sămânța căzută lângă drum, sunt cei ce aud; apoi vine diavolul și ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă, și să fie mântuiți. Cei închipuiți în sămânța căzută pe stâncă, sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar când vine ispita, cad. Sămânța, care a căzut între spini, închipuiește pe aceia care, după ce au auzit Cuvântul, își văd de drum, și-l lasă să fie înăbușit de grijile, bogățiile și plăcerile vieții acesteia, și n-aduc rod care să ajungă la coacere. Sămânța, care a căzut pe pământ bun, sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, Îl țin într-o inimă bună și curată, și fac roadă în răbdare. Nimeni, după ce a aprins o lumină, n-o acopere cu un vas, nici n-o pune sub pat, ci o pune într-un sfeșnic, pentru ca cei ce intră, să vadă lumina (Luca 8, 5-16).

Evanghelia cu pilda semănătorului e una dintre cele mai frumoase și mai cunoscute Evanghelii. O știe fiecare creștin. Un semănător a ieșit să samene. Trei părți din sămânța lui au căzut în pământ rău și numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o Însuși Mântuitorul. Să mergem dar, pe urmele tâlcuirii Domnului.

Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu - a zis Isus. Minunată și potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânță este o putere uriașă; puterea de rodire.

Toate mașinăriile și iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolțire și rodire. Aceeași minunată putere o are și Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească și să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea Acestui Cuvânt zice Biblia: Viu este Cuvântul lui Dumnezeu și lucrător... (Evrei 4, 12). Căci, după cum ploaia și zăpada se coboară din ceruri, și nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul și-l fac să rodească și să odrăslească, pentru ca să dea sămânță semănătorului și pâine celui ce mănâncă, tot așa și Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele (Isaia 55, 10-11). Dar, pentru ca această sămânță a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător și de ogor. Semănătorul cel mare al acestei semințe a fost Isus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoții, vestitorii Evangheliei și toți care-și iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânța Dumnezeieștilor învățături. Această sămânță se află pusă într-un hambar mare și deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia este un hambar minunat din care își iau sămânță toți semănătorii și vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Iar omul cititor poate el însuși să-și ia sămânța din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecății, că i-a lipsit sămânța Dumnezeiescului Cuvânt.

Pentru ca această sămânță să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda Evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău amintește Evanghelia.

Cel dintâi e pământul de lângă cale, unde sămânța aruncată s-a călcat și păsările cerului au mâncat-o. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni, care aud Cuvântul, dar vine diavolul și-l ia din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Aceștia sunt oamenii în care pământul inimii s-a uscat și s-a învârtoșat cu totul de vânturile fărădelegilor. Inima acestora e ca o cale bătută: nu prinde deloc în ea sămânța. Când o arunci, sare înapoi.

Spune-i de Dumnezeu celui cufundat în fărădelegi, că te râde; cheamă-l la Mântuitorul, că te suduie. Diavolul fură îndată din mintea și inima acestor oameni orice învățătură și chemare de mântuire. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care nu poate mânca nimic; îi este greu de orice fel de mâncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut... Un așa pierdut e și cel care nu poate suferi deloc Cuvântul lui Dumnezeu.

Un alt pământ rău - spune pilda Evangheliei - e acela care era plin cu piatră; sămânța a răsărit, dar s-a uscat, pentru că n-avea umezeală. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care cu bucurie primesc Cuvântul, dar n-au rădăcină, și la vreme de ispită, se leapădă. Doar cei mai mulți dintre creștinii de azi sunt în chipul acestui pământ. Le place Cuvântul lui Dumnezeu, Îl ascultă cu bucurie, dar Acest Cuvânt nu poate prinde rădăcină, pentru că pământul inimii lor este plin de pietrele patimilor și ale năravurilor rele.

De când eram preot la țară, îmi aduc aminte că, după o predică frumoasă despre patimile rele, poporul dintr-un sat a strigat: Trăiască-te Dumnezeu, domnule părinte, că bine le mai potrivești!... Gândești că le scoți din viața noastră... Eu însă așa le-am răspuns: Pe mine dragii mei, nu mă bucură această plăcere; eu m-aș bucura dacă ar cădea Cuvântul lui Dumnezeu în pământul cel bun și ar aduce roade de îndreptare a vieții... Câți din dv. ați fi gata să vă hotărâți aici, în fața Sfântului Altar, că veți lăsa bețiile, dușmăniile, sudalmele, desfrânările și alte patimi rele și grele?... La această întrebare, deodată tăcu toată biserica. Pilda cu sămânța căzută în pământ pietros se împlinea sub ochii noștri. Sămânța dăduse în bolovanii patimilor și nu putea înainta mai departe. Primiseră cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar Cuvântul nu putea prinde rădăcină din pricina pietrelor.

Le place oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, ascultă cu drag predica, dar fac tot aceleași urâciuni și ispitele îi biruie la tot pasul, pentru că pământul inimii lor n-are destulă umezeală. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care are poftă de mâncare. Semn bun, semn de tămăduire este această poftă, numai că bolnavul... nu poate înghiți mâncarea. Sănătatea bolnavului nu câștigă nimic cu această poftă; tot așa nu câștigă nici creștinul care cu bucurie ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dar Acest Cuvânt nu poate străbate până la schimbarea vieții lui păcătoase.

Despre al treilea fel de pământ rău zice Evanghelia că era plin de spini și, crescând spinii, au înecat sămânța. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care, după ce au auzit Cuvântul, își văd de drum, și-l lasă să fie înăbușit de grijile, bogățiile și plăcerile vieții acesteia, și n-aduc rod care să ajungă la coacere. Minunată tâlcuire! Cred că e de prisos să mai adaug ceva la ea. Voi spune numai atât că e plină lumea și de astfel de oameni.

Să băgăm de seamă că spinii din Evanghelie ne amenință pe fiecare. Rădăcini de spini - de patimi și ispite - avem fiecare în pământul inimii noastre. Chiar dacă n-au răsărit, ei stau gata în orice clipă să răsară. Chiar dacă nu sunt mari, ei stau gata să crească și pot crește foarte repede. În pământul inimii noastre crește grâu sau spini, așa după cum trăim o viață pentru cele sufletești sau pentru cele lumești. Mulți se înșală crezând că grâul poate crește alături de spini. Încap și aici vorbele Mântuitorului: Nu puteți sluji la doi domni... Grâul nu poate crește în spini. Sau, chiar dacă ar crește până la un loc, pe urmă, spinii patimilor și ai alergărilor lumești înăbușă grâul.

Să luăm aminte că spinii grijilor și ai dulceților acestei vieți sunt ispititori! Încetul cu încetul, îți fură lumina, vederea sănătoasă, căldura sufletească, până când, deodată te afli înecat și prins în ghearele lor. Oamenii din clasa asta sunt în chipul bolnavului care are poftă de mâncare și poate mânca, dar stomacul nu-i mistuie, nu-i macină mâncarea și așa, mâncarea ce o mănâncă nu se preface în sânge și sănătate. Sănătatea lui nu câștigă nimic cu această mâncare. Tot așa nu câștigă nimic nici cei care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar Acest Cuvânt nu se preface în sănătate sufletească.

Abia în al patrulea rând vine pământul cel bun, adică acei oameni care, după ce au auzit Cuvântul, Îl țin într-o inimă bună și curată, și fac roadă în răbdare.

Pământul inimii oamenilor e și azi tot așa ca și cel din pilda Evangheliei, dacă nu încă și mai rău.

Dar nu-i de vină sămânța, ci e de vină pământul inimilor. S-au înțelenit ogoarele inimilor și s-au umplut de spinii și pietrele păcatelor.

O, iubiții mei cititori, dacă printr-o minune ni s-ar da nouă să vedem inimile oamenilor de astăzi în chipul pământului ogor, apoi ne-am speria de ce ne-ar fi dat să vedem. Înaintea noastră am vedea ogoare pustii, părăsite, nelucrate, încărcate cu pietrele păcatelor și pline de spinii și scaii patimilor, ai alergărilor și ai plăcerilor vremii de acum. Care să fie pricina acestui lucru? Nu-i de vină sămânța, ci-i de vină pământul inimilor. Mai mult ca oricând, au înțelenit ogoarele sufletești și s-au umplut de spinii și pietrele păcatelor.

Trebuie desțelenite ogoarele inimii. Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 9). Arați pământul cel înțelenit al inimii voastre și nu semănați în spini. Desțeleniți-vă un ogor nou (Ier. 4, 3; Osea 10, 12). Udați mereu pământul cel pustiu și fără de apă al inimii voastre cu lacrimi de căință, de părere de rău pentru păcate și cu rugăciuni ca să se înmoaie și să se trezească în el un dor, o sete, o așteptare după Cuvântul lui Dumnezeu!

Creștinilor! Mare este puterea aceluia care astfel primește sămânța Cuvântului lui Dumnezeu în inima sa. Căci, după cum ploaia și zăpada se coboară din ceruri, și nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul și-l fac să rodească și să odrăslească, pentru ca să dea sămânță semănătorului și pâine celui ce mănâncă, tot așa și Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele (Isaia 55, 10-11). Nu este Cuvântul Meu ca un foc, zice Domnul, și ca un ciocan care sfărâmă stânca? (Ier. 23, 29). Această putere o are Cuvântul lui Dumnezeu în inima ce-L așteaptă și însetează după El.

Și tu cititorule, trebuie să simți Cuvântul lui Dumnezeu ca pe focul ce te aprinde spre dragostea Lui și-ți aprinde spinii și scaii păcatelor din ogorul sufletului tău. Ca pe o foame și o sete zilnică trebuie să simți Cuvântul lui Dumnezeu și ca pe ciocanul ce sparge pietrele păcatelor din pământul inimii tale. Sămânța Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să rodească în pământul inimii tale, căci altcum pământul care a băut ploaia de sus și a primit sămânța de sus - dar în loc de roadă a făcut spini și pălămidă - se blestemă (Evrei 6, 8).

Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic (Marcu 4, 28). Așa și sămânța Cuvântului Dumnezeiesc trebuie să rodească fapta bună până la sfârșit, altcum, dacă se oprește numai la paiul vorbelor sau al florilor rugăciunilor, încă nimic nu ai făcut pentru mântuirea ta sufletească!

Iosif Trifa.