Iată cetatea lui David

La Ierusalim sunt multe de văzut şi din cele istorisite în Biblia Vechiului Testament, căci aproape toată Biblia Vechiului Testament s-a petrecut aici, în Ierusalim şi împrejur. Aici la Ierusalim a trăit şi David proorocul, Solomon înţeleptul şi alţi împăraţi împreună cu istoria şi întâmplările lor. Le vom lua pe acestea rând pe rând.

David împăratul a întărit Ierusalimul cu ziduri mari, a făcut din Ierusalim o cetate puternică, înconjurată cu zid şi turnuleţe. Din uriaşa clădire a rămas încă până în ziua de azi o bună parte din zidurile temeliei şi o bună parte din vestitul turn al lui David. Nu s-a mai rezidit, ci se păstrează până în ziua de azi aşa cum a scăpat din curgerea vremilor. Dăm alături chipul ei aşa cum e în prezent. Dar, aşa ruinată cum este, această cetate este o ruină măreaţă şi înfiorătoare.

Când intri în Ierusalim, această ruină îţi izbeşte mai întâi vederea. Chiar fără să cunoşti Biblia şi istoria acestei cetăţi, un fior te cuprinde când o vezi. Te simţi înfiorat şi îţi dai îndată seama că aici s-au petrecut lucruri mari. În zidurile cetăţii se află blocuri uriaşe de piatră pătrată; turnul are o înălţime de peste 20 metri. Cu sufletul înfiorat m-am apropiat de ruinele acestei cetăţi. Păşind peste uriaşele pietre rămase din vremea lui David, mi-am adus aminte de Psalmii şi Psaltirea lui David; mi-am adus aminte de Psaltirea pe care mi-a dăruit-o mama de moştenire când a murit, lăsându-mă singur în lume, la vârsta de 7 ani; mi-am adus aminte de toate mângâierile, de toată tăria şi puterea ce le-am sorbit mereu din această Carte Sfântă.

Fiecare piatră ce o atingeam cu piciorul parcă dădea un răsunet de psalm. Părea că pietrele grăiesc şi fiecare piatră spune un vers din Psaltire... „Iară mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune întru Domnul toată nădejdea mea...” (Ps 72, 27); „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps 26, 1-2). „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul...” (Ps 117, 6). „Întru inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc Ţie...” (Ps 118, 11). „Adusu-mi-am aminte noaptea de Numele Tău, Doamne, şi am păzit legea Ta” (Ps 118, 55).

Iată, am ajuns sus, în turn. Un fior mă cuprinde când mă gândesc că aici în acest loc a scris David cei mai mulţi psalmi. De aici a profeţit David patimile Mântuitorului. De aici a strigat David în cele patru părţi ale lumii: „Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, că în veac este mila Lui, Aliluia” (Ps 117, 1). De aici a strigat: „Nădăjduiţi spre Domnul... temeţi-vă de Domnul, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Ps 33, 9). De aici a strigat: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps 33, 8); de aici a strigat şi fioroasele cuvinte: „Moartea păcătoşilor cumplită este” (Ps 33, 20). De aici a strigat David să laude „toată suflarea pe Domnul”. De aici a strigat David profeticele cuvinte: „Fericit este neamul căruia Domnul Dumnezeu este nădejdea lui...” (Ps 32, 12). „În mormânt vor intra toate neamurile care uită pe Dumnezeu” (Ps 9, 17).

O, de ar înţelege şi neamul meu această strigare!

Mă înfior când îmi aduc aminte mai departe din Biblie că de aici din acest turn a văzut David pe femeia lui Urie scăldându-se şi s-a lăsat biruit de ispita desfrânării. Nu departe de acest loc era, pe vremea lui David, o scăldătoare unde se scăldau femeile Ierusalimului.

Într-o după-amiază, David a văzut pe femeia lui Urie scăldându-se; diavolul i-a pus înainte o ispită şi David s-a lăsat biruit. Dar amare au fost urmările acestui păcat. Sabia nu s-a mai depărtat de casa lui şi, rând pe rând, a pierdut pe cele „patru oi”, pe cei patru fii. În faţa ispitei, David a lăsat din mână strunele şi psalmii şi s-a dedat păcatului.

Mă înfior stând pe locul unde David a fost biruit de ispita desfrânării. Îmi vine parcă să zic: O, Davide, până fuseseşi la oi nu scăpaseşi din mână fluierul psalmilor! N-ai scăpat strunele psalmilor nici când Saul alerga după tine şi tu fugeai din deal în deal. „În ziua necazului” tău ai strigat mereu pe Domnul şi te-ai întărit în El. Dar, iată, când te văzuşi aici la desfătare şi belşug, când ajunseşi în palat şi scăpaşi de necazuri, te-ai dat păcatului şi ai scăpat din mână strunele psalmilor!

Aşa-i omul când scapă de necazuri şi ajunge la desfătare: ispita mai uşor îl biruie.

Eu totdeauna mă rog lui Dumnezeu mai bine să mă lase în necazuri şi în strâmtorări, decât să ajung la îmbuibare şi să mă biruie ispita.

Dar David-proorocul numai pentru o clipă a lăsat din mână strunele şi psalmii şi iarăşi le-a luat, plângând cu amar păcatul făcut.

Poate că pentru noi a fost un câştig sufletesc căderea lui David, căci după această cădere el ne-a lăsat cele mai frumoase rugăciuni şi cei mai frumoşi psalmi, stropiţi cu lacrimi de căinţă pentru păcat (Psalmul 50: „Miluieşte-mă, Dumnezeule!” şi alţii). În Psaltire aflăm pe omul care a păcătuit în rând cu noi şi plânge alături de noi; în Psaltire aflăm lacrimile ce ne trebuie nouă păcătoşilor.

Iată şi locul unde se scălda odinioară femeia lui Urie, Batşeba, cu care a păcătuit David. Are şi azi tot aceeaşi formă de scăldătoare, de jur-împrejur fiind înconjurată cu zid de piatră. Îi zice azi Scăldătoarea lui Ezeghias. Apa i-a secat. Într-o lespede de piatră, cineva a săpat în greceşte cuvintele: „Feriţivă de ispita desfrânării!”.

O, Davide împărate, unde este azi frumuseţea Batşebei? Unde sunt palatele şi bogăţiile tale? Toate au pierit, toate s-au făcut pământ şi ruină... A rămas însă frumuseţea sufletului tău; a rămas aurul sufletului tău pe care l-ai pus în psalmi. Psalmii tăi nu vor muri niciodată, ci de-a pururi vor rămâne ca un izvor neîntrecut de mângâiere, de întărire şi de mântuire sufletească.

O, de am înţelege şi noi că nici după noi nu rămâne nimic altceva decât aurul inimii noastre, sufletul nostru şi darurile lui!

De aici de unde a trăit David proorocul şi psalmistul, eu strig tuturor cititorilor acestei cărţi cuvintele lui: „Omul, ca iarba; zilele lui, ca floarea câmpului, aşa vor înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul... şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele” (Ps 102, 19).