Întristarea şi mângâierea
Traian Dorz - Strălucirea Biruinței
1 - Când sufletul nostru este întristat după o moarte şi după o despărţire grea
nici una din amintirile noastre frumoase nu ne mai pot împrăştia norii negri, care acopăr tot cerul inimii până-n pământ.
Atunci nici una din frumoasele noastre încredinţări şi nădejdi din viitor, care ne erau atât de sigure şi de luminoase înainte,
nu ne mai pot mângâia sufletul apăsat,
şi nici unul din cuvintele atât de scumpe alte dăţi, nu ne mai pot înviora duhul întristat de moarte.
Atunci numai în Domnul poate fi singura noastră mângâiere şi nădejde.
2 - Toţi credincioşii Domnului au cunoscut astfel de stări când sufletul zace, uscat ca o moară de pe care a secat toată apa care o purta.
Ca un câmp peste care a venit dintr-o dată o secetă de foc.
Ca un cerb care nu mai află nici un izvor să-şi potolească setea, setea despre care spunea psalmistul când zice:
O, Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut,
îmi însetează sufletul după Tine,
îmi tânjeşte trupul după Tine,
Şi sec şi uscat şi fără apă, - de trei ori nenorocit.
3 - Credinciosule şi frate, când treci prin astfel de întunecimi duhovniceşti, - nu cădea zdrobit de durere
şi nu-ţi crede pierdută toată nădejdea.
Spune atunci ca Iov:
- dar şi acum ştiu că Răscumpărătorul meu este Viu.
Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi avea carne,
voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi îmi va fi binevoitor!... Ochii mei Îl vor vedea...
Şi oricui crede în felul acesta, îi este cu putinţă totul.
4 - Toate răstimpurile de secetă, oricât de lungi ar fi, se încheie totuşi cu ploaie.
Toate iernile - cu primăvară fericită.
Şi toate despărţirile pline de mâhnire, cu revederi fericite.
Pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, nimic nu lucrează spre rău
5 - Noi nu ne-am bucura atât de mult de soare dacă n-ar mai fi nor niciodată.
Nici nu ne-am iubi atât de mult pe cei dragi nouă, dacă n-am avea şi răstimpuri de despărţire, între noi şi ei.
Dar tocmai acestea fac să ne dorim atât de mult.
Să ne bucurăm atât de dulce.
Şi să ne preţuim cu adevărat ceea ce avem mai scump pe lumea aceasta.
Să nu uităm niciodată marele adevăr că Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin chiar nenorocirea lui (Iov 36, 15).
Astfel că boala cuiva este chiar salvarea sufletului său din neascultare.
Paguba, un mijloc de cercetare lăuntrică.
Suferinţa, un prilej de pocăinţă.
Un rău mic ne scapă de unul mare.
6 - Despărţirile noastre sunt un mijloc prin care Domnul ne ţine proaspătă, fierbinte şi frumoasă dragostea de El şi de fraţi în inimile noastre.
Vai de acela pe care despărţirea pentru o vreme, îl depărtează pe totdeauna.
7 - Dar nimic nu ţine decât atâta cât este nevoie ca să facă în inimile noastre lucrarea cea bună.
Să ne trezească setea cea mântuitoare.
Şi să ne aţâţe dragostea cea curată.
Apoi pe neaşteptate vine strălucirea bucuriei.
Isus ni Se arată iarăşi.
Soarele iese iarăşi.
Şi El în clipa revederii Lui, şterge tot ce-am suferit
ne întoarce tot ce-am pierdut
şi ne învie tot ce îngropasem.
O, ce Dumnezeiască eşti tu clipă fericită!
Ferice de cei care au suferit pentru tine. Şi cărora Tu le-ai răsplătit totul înmiit.
8 - Înainte de moarte ucenicii Îl simţeau pe Isus că este Dumnezeu, dar un Dumnezeu Om.
Acum, după moartea şi Învierea Lui, El le apărea tot Om, dar era un Om Dumnezeu.
Moartea şi Învierea au totuşi un grozav hotar.
Chiar dragostea cea mai desăvârşită, îndată după hotarul morţii capătă o altă faţă.
Chiar dacă îi vezi uneori în vis pe cei preaiubiţi şi după ce trec pragul morţii, - între noi şi ei există totuşi ceva care le dă lor o lumină, o putere, o seriozitate, o stare pe care noi nu ştim cum să o numim,
dar pe care o simţim că este de după un hotar Dumnezeiesc de care ei sunt Dincolo, iar noi dincoace.
9 - Chiar foarte aproape atunci - noi ne simţim foarte departe de ei.
Ei pot veni şi pot pleca unde vor, - noi nu.
Ei pot să ştie toate lucrurile, - noi nu.
Ei pot să se apropie de noi, noi de ei nu.
Ei pot şti unde suntem noi, ce facem noi, ce gândim noi, ce avem de întâmpinat,
- dar noi despre ei nu.
10 - De aceea starea noastră de dincoace, este o stare nespus mai grea.
O robie într-un cort şubred şi neputincios, strâmt şi închis, primejduit şi apăsător...
Ci numai Duhul ne mângâie,
numai Cuvântul ne îmbărbătează,
numai harul ne ajută,
numai nădejdea ne luminează
şi numai dragostea ne asigură - că în curând - după ce ne vom fi împlinit şi noi slujba pentru care am fost trimişi aici -
- vom fi trecuţi şi noi peste acest hotar al ei.
11 - Prin râul morţii, ne va rămâne în clipa trecerii, toată zgura de pe suflet
tot lutul de pe aripi
toată negura de pe cunoaşterea de aici
- şi despovăraţi, cu un cântec de supremă biruinţă, vom trece şi noi hotarul la Isus şi la cei iubiţi ai noştri.
O, ce desăvârşită va fi îmbrăţişarea noastră atunci cu toţi cei ce ne aşteaptă
cu toţi cei ce ne doresc Acolo...
12 - Oricât de grea ar fi durerea cuiva, ea totuşi se uşurează când omul nu mai este singur.
Oricât de apăsătoare ar fi starea cuiva, ea totuşi se uşurează când omul porneşte la muncă.
Munca şi prietenia ne sunt totdeauna de un folos fericit.
Dar în necazurile cele grele ale vieţii,
în stările cele mai apăsătoare pentru fiinţele noastre
însoţirea celor dragi şi alergarea după pâinea vieţii
ne sunt de cel mai mare ajutor.
13 - Stările noastre de mari dureri sunt de fapt stările când nici n-am putea fără fraţii noştri şi fără munca noastră.
Căci dacă sunt într-adevăr împrejurări în care simţim adânc nevoia de singurătate şi de odihnă,
- tot aşa sunt şi împrejurări şi mai mult în care nu putem fără părtăşie şi fără muncă.
14 - Singurătatea şi odihna ne dau mijlocul şi starea meditaţiei şi contemplării, a rugăciunii şi a interiorizării,
- spre a ne putea adânci şi înălţa sufletul.
Spre a ne putea primi şi înţelege tainele şi adevărurile deosebite.
Spre a ajunge la o stare tot mai înaltă, mai serioasă, mai temeinică în Hristos.
De aceasta avem nevoie şi pentru noi, dar mai ales pentru alţii.
15 - Însă numai părtăşia şi munca împreună cu fraţii, ne dau căldura şi ajutorul curajului şi încrederii,
a speranţei şi a năzuinţei,
spre a ne bizui mâhnirea,
spre a ne reface sufletul,
spre a răzbi mai departe,
spre atingerea a tot ce am descoperit prin adevăr şi prin rugăciune,
în singurătate şi în odihnă.
16 - Când te afli în stări de apăsare sufletească, nu zăcea în mâhnire şi nelucrare! Spune-ţi hotărât ca sfântul Petru: mă duc să prind peşte!
Du-te să prinzi peşte pentru Domnul!
Du-te să cauţi suflete care zac în apele tulburi ale păcatului.
Du-te să afli şi să scoţi aceste suflete din marea păcatelor, ca să le poţi odată preda lui Hristos, ca pe un rod al ostenelilor tale.
Ca o dovadă că durerea ta te-a înfrânt.
Ca o pradă luată tocmai suferinţelor tale,
dintr-o luptă şi dintr-un loc al amărăciunii.
Du-te şi fă ca sfântul Pavel! Vei avea astfel un rod tot aşa de binecuvântat, ca aceşti minunaţi pescari de oameni (Filimon 10; 1 Cor. 4, 15; Gal. 4, 19).
17 - Când aveţi în mijlocul vostru un pescar minunat şi hotărât, nu-l lăsaţi niciodată să meargă singur.
Soţii lui Petru au zis: mergem şi noi împreună cu tine!
Astfel nu numai că împreună, mergerea lor a fost mai plăcută, iar munca lor le-a fost mai uşoară,
- dar şi binecuvântarea a fost nespus mai mare.
18 - Sunt uneori nopţi grele, adică vremuri de mari strâmtorări şi apăsări duhovniceşti.
Atunci trudeşti din răsputeri şi nu prinzi nimic.
Arunci mreajă după mreajă şi nu prinzi nici un peşte.
Atunci apăsării sufleteşti se adaugă şi lipsurile trupeşti.
La durerile de un fel, vin şi durerile de alt fel.
La nenorocirile tale se mai adaugă şi nenorocirile acelora pe care îi iubeşti.
19 - Nimic nu poate zdrobi sufletul,
nimici pacea,
împovăra inima
şi frământa conştiinţa unui om, ca acest fel de stări,
- când şi trupul şi sufletul sunt flămânde şi chinuite.
Dumnezeul nostru Bun şi Puternic, care este cu ai Săi totdeauna, dar mai ales în cele mai grele stări, - nu-i lasă fără mângâierea şi ajutorul Lui, niciodată pe ai Săi.
El îi aşteaptă totdeauna, nu numai cu bucuria revederii, ci şi cu alinarea tuturor trebuinţelor lor.
20 - O, fraţii mei, ridicaţi-vă în astfel de nopţi ochii spre Ţărm! Hristos va apare sigur!
Şi atunci totul se va schimba dintr-o dată în strălucire, în bucurie şi belşug.
Atunci revederea Lui va fi şi chemarea Lui - veniţi de prânziţi. O, prânzul în Dimineaţa Aceea cu Isus pe Ţărmul Veşniciei Fericite - ce plin de slavă va fi.
Amin. Vino Doamne Isuse!