Întristarea și mângâierea
Traian Dorz - Strălucirea Biruinței
1 - Când sufletul nostru este întristat după o moarte și după o despărțire grea
nici una din amintirile noastre frumoase nu ne mai pot împrăștia norii negri, care acopăr tot cerul inimii până-n pământ.
Atunci nici una din frumoasele noastre încredințări și nădejdi din viitor, care ne erau atât de sigure și de luminoase înainte,
nu ne mai pot mângâia sufletul apăsat,
și nici unul din cuvintele atât de scumpe alte dăți, nu ne mai pot înviora duhul întristat de moarte.
Atunci numai în Domnul poate fi singura noastră mângâiere și nădejde.
2 - Toți credincioșii Domnului au cunoscut astfel de stări când sufletul zace, uscat ca o moară de pe care a secat toată apa care o purta.
Ca un câmp peste care a venit dintr-o dată o secetă de foc.
Ca un cerb care nu mai află nici un izvor să-și potolească setea, setea despre care spunea psalmistul când zice:
O, Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut,
îmi însetează sufletul după Tine,
îmi tânjește trupul după Tine,
Și sec și uscat și fără apă, - de trei ori nenorocit.
3 - Credinciosule și frate, când treci prin astfel de întunecimi duhovnicești, - nu cădea zdrobit de durere
și nu-ți crede pierdută toată nădejdea.
Spune atunci ca Iov:
- dar și acum știu că Răscumpărătorul meu este Viu.
Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi avea carne,
voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și îmi va fi binevoitor!... Ochii mei Îl vor vedea...
Și oricui crede în felul acesta, îi este cu putință totul.
4 - Toate răstimpurile de secetă, oricât de lungi ar fi, se încheie totuși cu ploaie.
Toate iernile - cu primăvară fericită.
Și toate despărțirile pline de mâhnire, cu revederi fericite.
Pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, nimic nu lucrează spre rău
5 - Noi nu ne-am bucura atât de mult de soare dacă n-ar mai fi nor niciodată.
Nici nu ne-am iubi atât de mult pe cei dragi nouă, dacă n-am avea și răstimpuri de despărțire, între noi și ei.
Dar tocmai acestea fac să ne dorim atât de mult.
Să ne bucurăm atât de dulce.
Și să ne prețuim cu adevărat ceea ce avem mai scump pe lumea aceasta.
Să nu uităm niciodată marele adevăr că Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin chiar nenorocirea lui (Iov 36, 15).
Astfel că boala cuiva este chiar salvarea sufletului său din neascultare.
Paguba, un mijloc de cercetare lăuntrică.
Suferința, un prilej de pocăință.
Un rău mic ne scapă de unul mare.
6 - Despărțirile noastre sunt un mijloc prin care Domnul ne ține proaspătă, fierbinte și frumoasă dragostea de El și de frați în inimile noastre.
Vai de acela pe care despărțirea pentru o vreme, îl depărtează pe totdeauna.
7 - Dar nimic nu ține decât atâta cât este nevoie ca să facă în inimile noastre lucrarea cea bună.
Să ne trezească setea cea mântuitoare.
Și să ne ațâțe dragostea cea curată.
Apoi pe neașteptate vine strălucirea bucuriei.
Isus ni Se arată iarăși.
Soarele iese iarăși.
Și El în clipa revederii Lui, șterge tot ce-am suferit
ne întoarce tot ce-am pierdut
și ne învie tot ce îngropasem.
O, ce Dumnezeiască ești tu clipă fericită!
Ferice de cei care au suferit pentru tine. Și cărora Tu le-ai răsplătit totul înmiit.
8 - Înainte de moarte ucenicii Îl simțeau pe Isus că este Dumnezeu, dar un Dumnezeu Om.
Acum, după moartea și Învierea Lui, El le apărea tot Om, dar era un Om Dumnezeu.
Moartea și Învierea au totuși un grozav hotar.
Chiar dragostea cea mai desăvârșită, îndată după hotarul morții capătă o altă față.
Chiar dacă îi vezi uneori în vis pe cei preaiubiți și după ce trec pragul morții, - între noi și ei există totuși ceva care le dă lor o lumină, o putere, o seriozitate, o stare pe care noi nu știm cum să o numim,
dar pe care o simțim că este de după un hotar Dumnezeiesc de care ei sunt Dincolo, iar noi dincoace.
9 - Chiar foarte aproape atunci - noi ne simțim foarte departe de ei.
Ei pot veni și pot pleca unde vor, - noi nu.
Ei pot să știe toate lucrurile, - noi nu.
Ei pot să se apropie de noi, noi de ei nu.
Ei pot ști unde suntem noi, ce facem noi, ce gândim noi, ce avem de întâmpinat,
- dar noi despre ei nu.
10 - De aceea starea noastră de dincoace, este o stare nespus mai grea.
O robie într-un cort șubred și neputincios, strâmt și închis, primejduit și apăsător...
Ci numai Duhul ne mângâie,
numai Cuvântul ne îmbărbătează,
numai harul ne ajută,
numai nădejdea ne luminează
și numai dragostea ne asigură - că în curând - după ce ne vom fi împlinit și noi slujba pentru care am fost trimiși aici -
- vom fi trecuți și noi peste acest hotar al ei.
11 - Prin râul morții, ne va rămâne în clipa trecerii, toată zgura de pe suflet
tot lutul de pe aripi
toată negura de pe cunoașterea de aici
- și despovărați, cu un cântec de supremă biruință, vom trece și noi hotarul la Isus și la cei iubiți ai noștri.
O, ce desăvârșită va fi îmbrățișarea noastră atunci cu toți cei ce ne așteaptă
cu toți cei ce ne doresc Acolo...
12 - Oricât de grea ar fi durerea cuiva, ea totuși se ușurează când omul nu mai este singur.
Oricât de apăsătoare ar fi starea cuiva, ea totuși se ușurează când omul pornește la muncă.
Munca și prietenia ne sunt totdeauna de un folos fericit.
Dar în necazurile cele grele ale vieții,
în stările cele mai apăsătoare pentru ființele noastre
însoțirea celor dragi și alergarea după pâinea vieții
ne sunt de cel mai mare ajutor.
13 - Stările noastre de mari dureri sunt de fapt stările când nici n-am putea fără frații noștri și fără munca noastră.
Căci dacă sunt într-adevăr împrejurări în care simțim adânc nevoia de singurătate și de odihnă,
- tot așa sunt și împrejurări și mai mult în care nu putem fără părtășie și fără muncă.
14 - Singurătatea și odihna ne dau mijlocul și starea meditației și contemplării, a rugăciunii și a interiorizării,
- spre a ne putea adânci și înălța sufletul.
Spre a ne putea primi și înțelege tainele și adevărurile deosebite.
Spre a ajunge la o stare tot mai înaltă, mai serioasă, mai temeinică în Hristos.
De aceasta avem nevoie și pentru noi, dar mai ales pentru alții.
15 - Însă numai părtășia și munca împreună cu frații, ne dau căldura și ajutorul curajului și încrederii,
a speranței și a năzuinței,
spre a ne bizui mâhnirea,
spre a ne reface sufletul,
spre a răzbi mai departe,
spre atingerea a tot ce am descoperit prin adevăr și prin rugăciune,
în singurătate și în odihnă.
16 - Când te afli în stări de apăsare sufletească, nu zăcea în mâhnire și nelucrare! Spune-ți hotărât ca sfântul Petru: mă duc să prind pește!
Du-te să prinzi pește pentru Domnul!
Du-te să cauți suflete care zac în apele tulburi ale păcatului.
Du-te să afli și să scoți aceste suflete din marea păcatelor, ca să le poți odată preda lui Hristos, ca pe un rod al ostenelilor tale.
Ca o dovadă că durerea ta te-a înfrânt.
Ca o pradă luată tocmai suferințelor tale,
dintr-o luptă și dintr-un loc al amărăciunii.
Du-te și fă ca sfântul Pavel! Vei avea astfel un rod tot așa de binecuvântat, ca acești minunați pescari de oameni (Filimon 10; 1 Cor. 4, 15; Gal. 4, 19).
17 - Când aveți în mijlocul vostru un pescar minunat și hotărât, nu-l lăsați niciodată să meargă singur.
Soții lui Petru au zis: mergem și noi împreună cu tine!
Astfel nu numai că împreună, mergerea lor a fost mai plăcută, iar munca lor le-a fost mai ușoară,
- dar și binecuvântarea a fost nespus mai mare.
18 - Sunt uneori nopți grele, adică vremuri de mari strâmtorări și apăsări duhovnicești.
Atunci trudești din răsputeri și nu prinzi nimic.
Arunci mreajă după mreajă și nu prinzi nici un pește.
Atunci apăsării sufletești se adaugă și lipsurile trupești.
La durerile de un fel, vin și durerile de alt fel.
La nenorocirile tale se mai adaugă și nenorocirile acelora pe care îi iubești.
19 - Nimic nu poate zdrobi sufletul,
nimici pacea,
împovăra inima
și frământa conștiința unui om, ca acest fel de stări,
- când și trupul și sufletul sunt flămânde și chinuite.
Dumnezeul nostru Bun și Puternic, care este cu ai Săi totdeauna, dar mai ales în cele mai grele stări, - nu-i lasă fără mângâierea și ajutorul Lui, niciodată pe ai Săi.
El îi așteaptă totdeauna, nu numai cu bucuria revederii, ci și cu alinarea tuturor trebuințelor lor.
20 - O, frații mei, ridicați-vă în astfel de nopți ochii spre Țărm! Hristos va apare sigur!
Și atunci totul se va schimba dintr-o dată în strălucire, în bucurie și belșug.
Atunci revederea Lui va fi și chemarea Lui - veniți de prânziți. O, prânzul în Dimineața Aceea cu Isus pe Țărmul Veșniciei Fericite - ce plin de slavă va fi.
Amin. Vino Doamne Isuse!