Iosif fuge de ispita desfrânării

Chipul de mai sus arată întâmplarea lui Iosif din Biblie, când femeia lui Putifar (dregătorul lui Faraon) a voit să-l tragă în desfrânare, dar el a fugit de această ispită. Ca răzbunare, femeia l-a pârât pe Iosif cu învinuirea că el ar fi încercat să se apropie de ea. Iosif a fost aruncat în temniţă, dar a ieşit în cinste mare, ca cel dintâi sfetnic al lui Faraon. Despre acest Iosif spune Biblia aşa de frumos că „Domnul era cu Iosif şi oricâte făcea el, Domnul le sporea în mâinile lui… şi era Iosif frumos la faţă foarte”… (Citiţi pe larg în Biblie la Facere 39.)

Urât este păcatul desfrânării şi grozave sunt urmările lui. «Lumina Satelor» predică mereu împotriva beţiei, dar şi desfrânarea este un fel de beţie tot atât de rea şi de ucigătoare ca şi beţia. Spitalele şi temniţele sunt o predică grăitoare despre roadele şi urmările desfrânărilor. Desfrânarea e în strânsă legătură cu beţia. Din beţie curge desfrânarea ca dintr-un izvor.

O poveste veche spune că diavolul are şapte fete (cele şapte păcate de moarte) şi, din toate, cele mai plăcute diavolului sunt beţia şi desfrânarea, că pe acestea le poate mai uşor mărita printre oameni. Întocmai ca beţia, desfrânarea omoară trupul şi sufletul omului. Întocmai ca beţia, şi ispita desfrânării pare dulce la gust, dar vai, amare sunt urmările ei, precum zice înţeleptul Solomon: „Miere curge din buzele femeii curve, care până la o vreme îndulceşte, dar pe urmă mai amară decât fierea o vei afla şi mai tăioasă decât sabia cea ascuţită. Depărtează calea ta de la dânsa şi nu te apropia de uşa casei ei, ca nu cumva să dai floarea vieţii tale altora şi îţi va părea rău pe urmă, când se va topi carnea trupului tău” (Prov 5, 3-11).

Întocmai ca beţia, desfrânarea e o patimă rea. Cine a căpătat-o merge repede pe calea cea largă a pieirii. Calea spre iad este calea ce duce la desfrânata (şi la desfrânare) şi toţi cei ce apucă pe ea nu se mai întorc înapoi pe cărările vieţii (Prov 2, 17-19). Desfrânarea e o beţie sau, mai bine zis, o orbie. Cine o capătă merge ca orbul înainte, fără ruşine şi fără groază de pieire. „Cum merge boul la junghiere, câinele la legătoare şi cum pasărea se grăbeşte în laţ, aşa merge la moarte desfrânatul” (Prov 7, 22-23). „Preţul curviei este moartea, căci au doară va ascunde cineva foc în sân şi nu-şi va arde hainele, au călca-va cineva pe cărbuni de foc aprinşi şi nu-şi va arde picioarele? Aşa şi cel ce intră la femeia cu bărbat…” (Prov 6, 24-35).

Desfrânarea e o patimă rea şi greu de biruit, de aceea a lăsat Dumnezeu taina căsătoriei. „Pentru înlăturarea curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei” (1 Cor 7, 2). Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrânarea de la diavolul, întocmai precum şi vinul este de la Dumnezeu, dar beţia de la diavolul. Evanghelia nu pune „laţ” cu oprirea căsătoriei, dar cere de la cei căsătoriţi curăţenia căsătoriei, de la juni şi june curăţenia fecioriei, iar de la cei care au „darul înfrânării” şi nu s-au căsătorit, înfrânare (2 Cor 7).

Întocmai ca beţia, desfrânarea e o patimă grea şi, dacă „nu are cineva duhul lui Hristos” (Rom 8, 10), nu o poate birui. „În carnea mea nu locuieşte ceva bun - zice Ap. Pavel - că simt o lege a păcatului luptându-se împotriva mea… Cine mă va scăpa de ea?” (Rom 7, 18-25).

Mulţumesc lui Dumnezeu - răspunde Ap. Pavel - că am scăpat de această lege (firea cea păcătoasă) prin Iisus Hristos. Puterea Duhului în aceasta se arată, „dacă veţi omorî cu ajutorul Lui faptele trupului” (Rom 8, 13). Când te biruie desfrânarea e semnul că trăieşti în carne, şi nu în duh (Rom 8, 9). Dar când ai biruit ispita desfrânării, atunci e semn că trăieşti în Duh şi în puterea şi darul Duhului Sfânt. Când ai biruit şi desfrânarea, atunci să ştii, dragă cititorule, că eşti cu adevărat un om „duhovnicesc”, un om dospit de aluatul Evangheliei, un om în care Duhul a biruit trupul, firea cea duhovnicească a biruit-o pe cea trupească.

Ce zice Apostolul Pavel despre desfrânare

„Corpul nu este pentru curvie, ci pentru Domnul şi Domnul este pentru corp. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Deci pe mădularele lui Hristos le voi face mădulare ale curvei? Să nu fie. Au nu ştiţi că cel ce se lipeşte de curvă un trup este? Căci scris este: «…şi vor fi amândoi un trup». Iar cel ce se lipeşte de Domnul un Duh este.

Fugiţi de curvie. Că tot păcatul care face omul afară de trup este; iar cel ce curveşte în al său trup păcătuieşte. Au nu ştiţi că trupul vostru este locaşul Duhului Sfânt ce locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri, că sunteţi cumpăraţi cu un preţ mare; proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi duhul vostru.” (1 Cor 6, 13-20).

„Pentru înlăturarea curviei, fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei” (1 Cor 7, 2).

„Să nu dai desfrânatelor sufletul tău, ca să nu-ţi pierzi moştenirea ta!” (Înţ. Sirah 9, 6).

„În mijlocul femeilor nu şedea, că din haină iese molia şi de la femeie răutatea femeii” (Înţ. Sirah 42, 18).

„Pentru femeia desfrânată ajunge omul să-şi dea şi pâinea cea din urmă” (Prov 6, 26).

„Vinul şi muierile îi înşeală şi pe cei înţelepţi şi cel ce se lipeşte de curve, moliile şi viermii îl vor moşteni pe el” (Înţ. Sirah).

Pune-le în slujba Domnului

Doi ochi ai ca să priveşti cu ei spre Dumnezeu (Prov 20, 12).

Două urechi ai ca să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu (Is 50, 4). Două picioare ai ca să umbli în căile Lui (Prov 4, 26).

Două mâini ai ca să lucrezi pentru El în toate zilele tale (Efes 4, 28).

O limbă ai ca să vorbeşti adevărul Lui (Prov 12, 19).

O inimă ai ca să o aprinzi pentru El (Prov 23, 26).

Pune-le pe toate în slujba Domnului Iisus (Rom 6, 19).

În slujba Domnului pui tu, dragă cititorule, darurile corpului tău pe care în dar le ai de la Domnul?