Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învieze din morți.
Isus Hristos trebuia să învieze din morți. Nu se putea să nu învieze.
Toate Scripturile spuseseră că Isus nu va putea fi ținut de moarte.
Toți profeții așa arătaseră.
Toate făgăduințele Lui așa adeveriseră.
Tot Adevărul pe care Îl propovăduise El, așa cerea.
Și trebuia să fie îngropat pentru ca și noi să fim socotiți îngropați împreună cu El prin botezul acestei morți (Rom. 6, 4; Col. 2, 11).
- Tot așa, ba încă cu atât mai mult, Isus trebuia să și învieze, pentru că abia Învierea lui Hristos putea da valoare veșnică Lucrării Sale, Patimilor Sale, Morții și Îngropării Sale.
Trebuia să învieze, pentru ca prin credința în puterea lui Dumnezeu care L-a înviat din morți, să înviem și noi împreună cu El la o viață nouă (Col. 2, 12).
Astfel prin botez noi am fost îngropați, iar prin credință, am înviat în Hristos (Rom. 6, 4-11). Întâi îngroparea botezului, apoi învierea credinței.
Toate Scripturile, toate minunile, toate făgăduințele Domnului pe care ucenicii ar fi trebuit să nu le uite și să și le amintească puternic în clipele acelea - le-ar fi umplut inimile de mângâiere, de nădejde și de credință.
Dar ei în marea lor amărăciune, le-au uitat.
Și deși puteau vedea limpede urmele Învierii, ei nici acum tot nu o puteau pricepe.
Unde va fi fost în acest timp Preacurata și Îndurerata Maică a Domnului?...
Trecuseră acum peste treizeci și patru de ani de când Gavril, arhanghelul slăvit, îi adusese fericita Buna Vestire.
El îi spusese atunci că Sfântul care Se va naște din ea, va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt.
Că va împărăți peste tot Israelul în veci.
Și că Împărăția Lui nu va avea sfârșit.
Iar mărturia îngerului minunat se adeverise întocmai, în toate privințele atunci,
apoi, la aceasta se mai adăugaseră mărturiile păstorilor, magilor și bătrânului Simeon...
Văzuse apoi cum în toți anii următori încredințările ei și profețiile altora se adeveriseră prin toate cuvintele și lucrările Dumnezeiești ale Fiului său.
Și credința în inima ei s-a statornicit de neclintit, în Fiul și Dumnezeul ei.
Dacă în momentul morții și îngropării Domnului, toți ucenicii Săi au putut uita Scripturile și au putut să gândească altceva despre lipsa Lui din mormânt, încredințarea Mamei Lui cred că a rămas neclintită.
Trimesul lui Dumnezeu, nu se putea să nu-i fi spus ei adevărul.
Cuvântul lui Dumnezeu nu se putea s-o mintă.
Făgăduințele lui Dumnezeu nu se putea să nu se împlinească.
Încredințările Duhului nu puteau să o înșele.
De aceea ea a așteptat în liniște și în tăcere Minunea Învierii Lui. Încredințată că va veni, fără să se tulbure sau să se piardă ca ceilalți.
atunci cu atât mai mult Maica Domnului trebuia să creadă și mai puternic decât Avraam că Dumnezeu va învia din morți pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea ea n-a alergat nicăieri.
- Acum ea era o Femeie de peste cincizeci de ani, slăbită, suferindă, singură și îndurerată.
Dar rămasă singură în casa noului ei fiu Ioan, ea a așteptat plină de pace și încredere, bucuria ei: Învierea Fiului ei Isus care nu se putea să nu vină. De aceea pe ea n-o vedem printre primii alergători, cum ar fi fost, dacă s-ar fi îndoit și ea ca ei.
Ce strâmtă este uneori inima omenească: nu pot încăpea în ea două lucruri mari în același timp.
Nu pot încăpea în același timp o mare durere și o mare bucurie.
De aceea ucenicii Domnului a căror inimă era încă stăpânită puternic de marea durere a morții Domnului Isus, nu putea primi marea bucurie a Învierii Lui.
Stăpâniți în totul numai de gânduri negre ei vedeau totul numai în negru.
Uitaseră și îngropaseră toată bucuria și nădejdea lor - fără a mai vedea nici o lumină, nici o bucurie. Ce greu ținem noi pasul cu Dumnezeu. Mai totdeauna suntem depășiți de timp și de evenimente... și totdeauna ne trezim cu întârziere.
Ce mult ne copleșește greutatea momentului prezent, dar mai ales al celui imediat trecut.
Știm fiecare din noi cât de cu neputință pare să mai poți gândi la vreo bucurie, când ești robit de o mare durere. Să mai poți nădăjdui la o izbăvire când ești apăsat de tot. Să mai întrevezi ceva pentru mâine, când pare că totul a murit cu astăzi. Sau cu ieri.
- Dar, o suflete al meu, dacă ai primit cândva cu bucurie și ai crezut Vestea cea bună a Marelui nostru Dumnezeu,
dacă S-a născut în tine Hristos și dacă te-ai născut din nou în El,
dacă ai trăit, ai văzut și ai simțit ieri și azi nenumăratele dovezi ale Dumnezeirii lui Hristos, de ce nu poți crede? De ce nu mai poți crede?
- Nu te îndoi, nu te îndoi deloc sufletul meu, nu te îndoi nici de mâine.
Hristos trebuie să învieze. Nu se poate să nu învieze.
Adevărul trebuie să învingă. Nu se poate să nu învingă.
Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să propășească, dacă El a spus acest lucru.
Nădejdile tale sfinte trebuie să se realizeze. Nu se poate altfel, căci Dumnezeu a făcut făgăduința asta.
Slava Împărăției Sale trebuie să vină. Trebuie!
- Așteapt-o numai cu răbdare și cu încredere fără a te neliniști de zvonuri și de urgii.
Rămâi întemeiat pe ce ai auzit de la început și nu-ți pierde capul când vezi pe unii și pe alții alergând tulburați.
Făgăduința se va împlini sigur, oricât va fi - prin voia lui Dumnezeu - să întârzie, tu așteapt-o! (Habacuc 2, 3).
Ea va veni negreșit, dar la vremea ei.
Mărire Învierii Tale Doamne Isuse, mărire Ție.
Toată nesfârșita mulțime a răscumpăraților Jertfei Tale, a spălaților Sângelui Tău, și a botezaților îngropării Tale, preamărim și preamărim Dumnezeiasca Ta Înviere prin care am fost înfiați și împărtășiți de viața Ta veșnică. Fericim pe cei ce au crezut neclintiți. Din tot sufletul credem și Te preamărim aruncând la picioarele Tale cununile laudelor și recunoștinței noastre, nemaiclătinați în încredințarea aceasta niciodată.
Slavă veșnică Ție.
Amin.