La Anul Nou
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuirea Evangheliilor
Stăm iarăși în pragul noului an. Pășim iarăși peste hotarul unui an vechi și intrăm într-unul nou. Vremea curge mereu, iar cu dânsa ne ducem și noi.
Viața noastră s-a asemănat cu multe cele: cu apa ce curge, cu iarba ce se usucă, cu ceasul, cu timpul... Dar, dintre toate asemănările, cea mai potrivită este parcă asemănarea cu călătoria. Viața noastră este o călătorie. Călătorim cu toții pe drumul cel mare al vieții. Tineri, bătrâni, săraci, bogați, cărturari, plugari călătorim cu toții fără răgaz și fără popas. Trecem cu toții dintr-un an într-altul. Ne uităm înapoia noastră și vedem hotarul anilor pe care i-am trecut. Ne gândim la greutățile pe care le-am biruit. Ne uităm și înaintea noastră, dar înainte nu vedem nimic. Nu știm pe ce pășim.
Călătoria vieții își are o lege deosebită a ei. Când poate nici nu ne gândim, se ivește în drumul nostru o piedică, o oprire, o poticnire. Nu este mare această piedică. Este o mică groapă, largă de un metru și adâncă de doi. Dar, orice am face, orice am isprăvi, peste piedica asta nu putem trece. N-o putem nici înconjura, nu putem nici sări peste ea. Am trecut peste multe greutăți, dar peste asta nu putem trece.
Ea strică toate planurile și toate socotelile noastre. Săraci, bogați, tineri, bătrâni, împărați, cerșetori... cu toții cădem și ne răsturnăm în ea. Ea ne doboară fără cruțare, în virtutea poruncii: „plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23). Toți am păcătuit, toți trebuie să murim. Mormântul ne primește cu aceste cuvinte ale Domnului: „Din pământ ești, în pământ te vei întoarce”.
Dar viața și călătoria noastră nu se gată cu groapa din ograda bisericii. Am fi de plâns de s-ar sfârși cu atât. Am fi în rând cu dobitoacele. Ne-am naște ca ele, am trăi ca și ele și ne-am preface țărână. Viața noastră trece și dincolo de mormânt.
Ascultați ce zice Apostolul Pavel: „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea vine judecata”. În aceste cuvinte este pus tot rostul vieții noastre. Auziți! După moarte vine judecata; vine binecuvântarea sau osânda. „Toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după fapta sa” (2 Cor 5, 10).
Moartea corpului nu are însemnătatea ce i-o dau oamenii. Ea este numai o solie ce vine să ne treacă într-o altă viață. Moartea vine să ne treacă la fericire sau osândă, așa după cum au fost faptele și viața noastră. La groapa din cimitir, moartea ne așteaptă însoțită de doi argați: îngerul Domnului și îngerul iadului; trimisul cerului și trimisul iadului (așa cum se vede în imaginea de alături). Ea ne dă în seamă unuia sau celuilalt, așa după cum au fost purtările și viața noastră. „Când a murit săracul Lazăr, a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam”, iar pe bogat, îngerii cei răi l-au dus în iad (Lc 16, 22).
Fratele meu! Ia seama, unuia din acești doi îngeri ne va da și pe noi moartea. Stă în voia noastră să alegem pe unul sau pe celălalt, prin viața și purtările noastre.
Fratele meu! Stăm în pragul Anului Nou. Să folosim acest prilej nu pentru a ne îmbăta, ci pentru a ne gândi la rosturile și chemările vieții noastre. Să ne gândim îndeosebi că:
1. Viața noastră este o călătorie. Noi suntem „călători străini” în această lume. Noi n-avem casă stătătoare aici pe pământ, ci o avem pe cea făgăduită de Domnul, în Cer (Evr 13, 14). Viața noastră trebuie să se sfârșească după cuvintele Apostolului Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am plinit” (2 Tim 4, 7).
2. Noi nu călătorim numai spre cimitir, ci călătorim spre veșnicie, spre fericire sau osândă, așa după cum am trăit: o viață cu Domnul sau o viață fără El.
Vai de cei care trăiesc o viață fără Dumnezeu în lume! Vai de cei care aleargă pe calea cea largă a pieirii! (Mt 7, 13).
3. Înfricoșată este moartea! Dar când omul trăiește o viață cu Domnul, așteaptă moartea liniștit. Nu se mai înfricoșează de ea. În acest înțeles striga Apostolul Pavel: Unde este acul tău, o, moarte?
Cel credincios trece îndată din moarte la viață (In 5, 24). El dorește să se mute și să fie împreună cu Hristos (Fil 1, 23). Cel credincios moare „în plină viață”.
Învrednicește-mă, Doamne, și pe mine să mi se scrie pe crucea din cimitir că am murit „în plină viață ”.
Un om lumesc vorbea, la privegherea unui mort, despre cât de înfricoșată este groapa din cimitir, cât este de rece și întunecoasă.
„O, fratele meu, - i-a răspuns un ostaș din Oastea Domnului - eu nu mă înfricoșez de groapa din cimitir! Pentru mine mormântul este un cer, de când Domnul meu a intrat în el pentru mine și mântuirea mea”.
Cuminte răspuns!
* * *
- În noaptea asta voi fi Acasă, șoptea un credincios în clipele morții.
- Ce vrei să spui cu asta? întrebară cei ai casei.
- Un înger a sosit după mine... - grăi muribundul. Și plecă Acasă, la Domnul. Ce moarte frumoasă!
Nu așa mor însă păcătoșii.
„Sărmane suflete al meu, ce va fi cu tine?... Unde mergi?” Așa se tânguia un vestit necredincios, pe patul morții.
Fratele meu! Pășim într-un an nou. Intrăm într-un an nou ce stă în fața noastră cu semnul întrebării. Cine ar putea ști ce ne așteaptă în acest an? Cine ar putea ști anul, luna, ziua și ceasul în care moartea și cei doi argați ne vor opri în drumul vieții? „Drept aceea, privegheați și stați gata, căci nu știți ziua și ceasul” (Mc 13, 35).
Ah! Ce nebunie este a trăi o viață fără să te gândești la sfârșitul vieții!... Ah, ce nebunie este a tot amâna de pe un an pe altul, de pe o zi pe alta, grija mântuirii sufletești!
Veșnicia începe după ce intrăm în groapa din cimitir, iar noi trăim ca și când aici pe pământ ar fi rostul vieții noastre.
Fratele meu, „numai un pas este între noi și moarte” (1 Regi 20, 3); într-o clipă moartea ne poate trece în veșnicie.
Un țăran, care plecase cu carul în munții Alpi, s-a prăbușit într-o prăpastie. Pe o stâncă din acel loc i s-a lipit o tablă de aramă pe care se pot citi, până în ziua de azi, următoarele versuri:
Scurtă este calea Ce duce la veșnicie.
La orele 10 am fost aici,
La orele 11 am fost Acolo.
Cu adevărat, scurtă este calea ce duce la veșnicie. Azi suntem aici, mâine putem fi Acolo. „Drept aceea, privegheați și stați gata, că nu știți ziua și ceasul!”
La fiecare pas ce-l facem, să răsune neîncetat în urechile noastre cuvintele Apostolului Pavel: „...rânduit este omului o dată să moară, iar după moarte vine judecata”.
Fratele meu! Ești tu gata pentru această judecată?
Cu astfel de gânduri să intrăm pe ușa Anului Nou, pentru ca, la sfârșitul lui, să putem culege cât mai multe roade de mântuire. Amin.