La Apostolul din duminica a 2-a după Paști (a Sf. Ap. Toma)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
12. Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne și minuni în norod. Toți stăteau împreună în pridvorul lui Solomon,
13. și nici unul din ceilalți nu cuteza să se lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare.
14. Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbați și femei, se mărea tot mai mult;
15. până acolo că scoteau pe bolnavi chiar pe ulițe, și îi puneau pe paturi și pe așternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei.
16. Mulțimea, de asemenea, alerga la Ierusalim, din cetățile vecine, și aducea pe cei bolnavi și pe cei chinuiți de duhuri necurate: și toți se vindecau.
17. Însă marele preot și toți cei ce erau împreună cu el, adică partida saducheilor, s-au sculat plini de pizmă,
18. au pus mâinile pe apostoli, și i-au aruncat în temnița de obște.
19. Dar un înger al Domnului a deschis ușile temniței, noaptea, i-a scos afară, și le-a zis:
20. “Duceți-vă, stați în templu, și vestiți norodului toate cuvintele vieții acesteia.”
12 - Multe semne și minuni
Domnul nostru Isus Hristos n-a venit în lume pentru a face în ea semne și minuni, ci pentru a aduce vestea mântuirii și prețul răscumpărării pentru orice suflet care va primi, prin credință, vestea aceasta și se va face prin nașterea din nou părtaș la curățarea și răscumpărarea aduse de prețul Jertfei Sale.
Dar toată această Dumnezeiască lucrare de vestire și de răscumpărare a sufletelor a fost mereu însoțită de multe semne și minuni, de vindecări și învieri trupești, făcute atât din milă pentru cei care sufereau, cât și pentru întărirea, cu dovezi văzute, a soliei Sale cerești.
Bieții oameni aveau atât de puțină pricepere în a înțelege adevărul și aveau atât de multe sarcini imediate, încât, dacă Mântuitorul le-ar fi promis numai o ușurare sufletească de sub o povară pe care ei n-o simțeau încă, nu L-ar fi putut înțelege și urma. Dar când au văzut ei, prin ușurarea poverilor lor trupești, că Hristos are nu numai bunătatea, ci și puterea să le ia sarcinile, cu toții au venit să fie izbăviți.
Prin vindecarea lor de bolile trupești, ei au priceput ce boală este păcatul, care era cauza acestei boli. Și astfel le-a fost cu putință să înțeleagă Evanghelia și să primească mântuirea Lui.
Domnul Isus, la fel, i-a trimis pe apostolii Săi, nu să facă minuni și semne, ci să propovăduiască Evanghelia mântuirii Sale.
Dar mulțimea sufletelor cărora li se adresau apostolii erau tot bieții oameni măcinați de boli, chinuri și lipsuri, apăsați de nedreptate, care aveau mai întâi tot marea nevoie să fie despovărați trupește - și apoi vor vedea de cele sufletești.
Dar în marea întrebare și în marea grijă de a ști și de a alege care sarcină să i se ia omului mai întâi - cea trupească sau cea sufletească - a fost mereu și un bine, dar și un rău. A fost și un har, dar și o mare primejdie.
Pentru unii a fost un bine că Dumnezeu i-a vindecat de bolile lor, dar pentru alții a fost un rău...
Mulți dintre cei vindecați, care pe când erau bolnavi erau foarte credincioși, după ce s-au făcut iarăși sănătoși au început iarăși viața de păcat. Și au murit pierduți.
Desigur că au fost și alții care n-au uitat minunea pe care a făcut-o Dumnezeu cu ei și I-au închinat tot restul vieții lor, trăind în cea mai recunoscătoare dăruire pentru El. Dar cei mai mulți n-au făcut așa.
De asemenea, au fost mulți care pe când erau săraci și lipsiți erau credincioși, smeriți și ascultători de Dumnezeu, în mijlocul familiei lor trupești și sufletești. Dar, îndată ce au scăpat de sărăcie și de umilință, ajungând înstăriți și înălțați lumește, au căzut în ghearele diavolului mândriei și al desfrânării, murind așa.
Desigur, au fost și alții care, făcând pentru Domnul puțin când erau săraci și înapoiați, au făcut mult când au ajuns la mai mult și la mai sus.
Totuși cei mai mulți n-au făcut așa.
Astăzi este tot la fel. De aceea, în alergarea după semne și după minuni, nu este numai o mare primejdie ca, vindecându-i omului trupul, să-i înlesnești pierderea sufletului său, ci și prin prea lăudata și marea însemnătate dată alergării după vindecări, să se piardă și să se uite de tot adevărata comoară: mântuirea sufletului și alergarea după neprihănirea lui Dumnezeu.
Adevăratul vestitor al lui Hristos va fi cu toată teama și cu toată grija în acest punct. Fiindcă răspunderea lui pentru adevăr și pentru suflete este veșnică și înmiit mai grea înaintea Viului Dumnezeu decât cea pentru trupuri.
Pridvorul lui Solomon era un coridor acoperit, afară din templu și lângă el.
Adunarea fraților credincioși era acolo, în acest coridor, fiindcă ei fuseseră dați afară din sinagogi și din templu, după cum profețise Mântuitorul (Matei 10, 17; Ioan 16, 2).
Mai marii templului, care Îl prigoniseră pe Domnul Isus, își continuau lucrarea lor nelegiuită, prigonind și pe urmașii Lui, cu aceeași furie oarbă cu care se purtaseră față de El.
În Casa lui Dumnezeu nu aveau loc adevărații fii ai lui Dumnezeu, cum nu avusese loc nici Adevăratul Său Fiu, Isus.
Dar cu toate acestea, ucenicii nu s-au lepădat de templu. Dacă au fost dați afară din el, s-au adunat lângă el, templul fiind Casa Tatălui lor, de care ei erau legați prin suferință și prin jertfă, prin nădejde și prin sfințenie, ca Domnul lor Isus.
O, ce adâncă asemănare este între istoria lor de atunci și a noastră de azi, frații mei scumpi!
Și noi suntem adesea dați afară din Casa cea sfântă a Tatălui nostru, pentru că iubim și mărturisim Numele Scump al Domnului și Mântuitorului nostru Isus. Dar și noi să facem tot așa cum ne-a spus El și cum au făcut atunci scumpii noștri frați din Ierusalim: să nu ne depărtăm de Casa Tatălui nostru, ci să rămânem lângă ea.
Ori de câte ori nu vom putea face adunările noastre în biserică, să ne strângem toți împreună în pridvorul ei, cât mai aproape de ea, până când iarăși va veni vremea să putem intra în locașul ei sfânt și iubit.
Dar să nu ne depărtăm niciodată de Biserica Domnului nostru.
13 - Ceilalți nu cutezau să se alipească de ei
Starea credincioșilor Domnului Isus ajunsese încă din primele zile foarte grea. După ce mai marii preoților îi dăduseră afară din sinagogi și din templu, le interziseră toate adunările, îi urmăreau și îi prigoneau peste tot și puneau la cale tot felul de planuri rele pentru a-i nimici.
Amenințările conducătorilor religioși erau atât de mari și măsurile luate împotriva creștinilor erau atât de necruțătoare, încât mulțimea celorlalți nu cuteza să se mai apropie de ei.
Oamenii vedeau frumusețea vieții lor,
auzeau cuvintele lor pline de putere,
ascultau fermecați cântările lor minunate,
simțeau că peste ei este puterea lui Dumnezeu,
dar nu cutezau să se apropie de ei, din pricina fricii pe care o aveau față de măsurile necruțătoare și de amenințările celor care-i urmăreau pretutindeni să le facă cel mai mare rău.
Citind aceste lucruri din Faptele Apostolilor, ușor ne putem închipui cât de grea trebuie să fi fost vestirea Evangheliei și purtarea mărturiei lui Isus pentru frații noștri și pentru surorile noastre de atunci!
Când prigonirea creștinilor era hotărâtă de mai marii preoților, toate circularele date lor erau citite în toate sinagogile și toți preoții erau puși să semneze de luare la cunoștință și de conformare întocmai.
La terminarea slujbelor, preotul aducea la cunoștință tuturor, cu toată ura lui, că în norod se răspândește o sectă primejdioasă care vorbește în Numele lui Isus și ai cărei membri nu mai țin obiceiurile strămoșești, nu mai trăiesc în felul celorlalți oameni, nu se mulțumesc numai cu cât li se dă în slujbele de la templu, ci vor mai mult; cântă și se roagă chiar și fără preoți, rugăciuni și cântări care nu-s din cărțile sinagogii - și cine mai știe ce fac ei acolo, în ascuns.
Acești oameni sunt foarte primejdioși - le ziceau ei - iar mai marii norodului au hotărât nimicirea lor!...
Din pricina aceasta tuturor li se atrage luarea aminte, ca oricine să se ferească de ei. Iar dacă vor fi văzuți că sunt adunați undeva, oricine va ști ceva despre ei, să dea de știre numaidecât autorităților pentru a lua măsurile cele mai aspre contra lor.
În astfel de stări, este lesne de închipuit ce greu era să fii adevărat creștin, mărturisitor al lui Hristos, atunci.
Cei care mărturiseau Numele Domnului și nu voiau să se lepede de Isus, erau imediat dați afară din sinagogă, cum făcuseră încă de pe când trăia Mântuitorul printre ei, chiar și cu orbul din naștere (Ioan 9, 22, 34)...
După ce erai dat afară din sinagogă, erai scos și din serviciu, erai înlăturat din orice asociație a lor, și de cele mai multe ori credinciosul lui Isus era prins și băgat în închisori sau chiar ucis.
Cât de neînțelese și de nedrepte erau aceste măsuri! Cât de mirat trebuie să fi privit și să fi ascultat orice om cinstit la aceste măsuri și amenințări luate împotriva credinței lui Hristos.
- Ce tot au cu acești oameni nevinovați? - se vor fi întrebat nedumeriți toți cei din sinagogi și din templu. De ce nu-i lasă în pace? Cui fac ei vreun rău?
Plătesc darea printre cei dintâi, iar când se cere un ajutor, ei sunt primii, sau când se ivește vreo lipsă și vreo sarcină pentru templu, ei poartă partea cea mai grea.
Nu sunt lacomi, nu fură, nu mint, nu clevetesc, nu se îmbată, nu fac nici un rău nimănui...
- Atunci de ce îi prigonesc?
- Pentru Numele lui Isus Hristos, pe care L-au răstignit mai marii noștri pe cruce! - le vor fi răspuns alții.
- Și pentru ce L-au răstignit pe El?
- Pentru că a mărturisit despre faptele lor că erau rele, iar Dumnezeu le cere nașterea din nou, căci altfel vor fi pierduți.
- Dar aceștia de acum ce mărturisesc?
- Ceea ce a mărturisit Domnul lor, adăugând că Isus este Singurul Mântuitor și că numai în Sângele Lui este răscumpărarea oricărui păcat, făcând astfel zadarnice orice alte lucruri fără credința în El și fără nașterea din nou, din Cuvântul și din Duhul Sfânt.
- Tu ce crezi despre ei?
- Cred că au dreptate și cred că acesta e adevărul.
Mântuirea sufletului e mai de preț ca lumea întreagă. Pe orișicine își iubește mântuirea sa veșnică, trebuie să dea totul pentru ea.
- Și eu cred tot așa. Haidem și noi cu ei!
14 - Numărul celor care credeau
Și astfel, toate măsurile satanice pe care le luau mai marii preoților împotriva lui Isus și a mărturisitorilor Săi nu numai că nu puteau opri Lucrarea lui Dumnezeu și înaintarea Evangheliei, ci dimpotrivă, tocmai prigonirea ucenicilor făcea ca adevărul să se răspândească și mai puternic.
Măsurile luate contra lor le făceau numele tot mai cunoscut, iar lumea care nu auzise despre Numele acestea, începea să fie tot mai mirată și mai doritoare să-i cunoască.
Apropiindu-se de ei, ascultând cuvintele lor, văzând faptele și umblarea lor, toți cei care veneau lângă ei erau străpunși la inimă de puterea Dumnezeiască ce era peste ei, și astfel numărul celor care credeau în Domnul, bărbați și femei, se mărea tot mai mult.
Prigonirile sunt pentru credință ceea ce este furtuna pentru foc. Când focul e slab, furtuna îl împrăștie, dar când focul e puternic, ea îl aprinde nespus mai mult și îl răspândește nespus mai repede. Așa a fost totdeauna și așa a și rămas până astăzi.
Încă din primele zile ale creștinismului, diavolul a stârnit împotriva bisericii Domnului Isus cea mai ucigașă ură și cea mai necruțătoare prigonire, cu gândul de a o nimici, după cum căutase să facă și cu Isus.
Dumnezeu a îngăduit diavolului să-și împlinească, în mare parte, aceste planuri ale lui, dar numai în măsura în care acestea foloseau chiar bisericii Sale și fiecărui credincios care ajunsese în această cernere a lui Satana, cum spusese Mântuitorul (Luca 22, 31).
Dar aceasta era îngăduită de Dumnezeu tocmai în vederea curățării grâului Său din hambarul bisericii, prin această cernere.
Și în vederea împrăștierii Focului Său prin această furtună.
Diavolul nu știe niciodată că până la urmă toate uneltirile lui contra lui Hristos și a lucrării Sale vii, nu fac decât să curețe ceea ce vrea el să întineze... și să răspândească tot mai puternic ceea ce vrea el să nimicească!
Furtuna n-a stins niciodată un foc viu, ci numai pe acela care și așa era mort.
Cernerea n-a pierdut niciodată grâul care era sănătos, ci numai pe acela care și așa era sec.
Nu vă mirați de încercarea de foc ce s-a abătut peste voi - spune Cuvântul lui Dumnezeu (1 Petru 4, 12)...
E de mirat că ne mai mirăm și noi adeseori, când Dumnezeu îngăduie ca diavolul să stârnească câte o furtună sau când chiar El poruncește vântului de miazănoapte - vântului aspru și rece - să sufle peste grădina Sa (Cânt. Cânt. 4, 16).
Furtuna trebuie să împrăștie focul, iar vântul trebuie să curețe aria, când fumul se lasă prea jos în ochi, iar aria se prea umple cu pleavă și cu gunoaie.
Nu vine încercarea decât atunci când este nevoie și numai acolo unde este lipsă de ea.
Vântul nu scutură decât florile seci și nu face să cadă decât fructele viermănoase. După ce și-a făcut această lucrare binefăcătoare, încercarea trece și vântul încetează.
Unde este mai puțin de înlăturat, încercarea trece mai repede. Unde este mai puțin de scuturat, vântul se oprește mai curând. Dar unde răul e mai adânc și stricăciunea e mai mare, focul trebuie să ardă mai mult, vântul trebuie să bată mai tare, frământările trebuie să țină până când aceste mijloace de curățare pe care le folosește Dumnezeu în Lucrarea Sa își vor fi împlinit deplin misiunea lor, acolo unde au fost trimise de El.
Iată, noi să nu vorbim acum decât despre Lucrarea și Frățietatea noastră.
De ce a venit prima cernere grea peste noi și de ce a durat ea atâția ani?
Pentru că cel puțin jumătate din aria ei era năpădită de pleavă și de gunoaie... Abia după 12 ani s-a văzut ce era cu adevărat viu și statornic.
Și de ce a trebuit să vină acum un nou foc, o nouă ardere și o nouă cernere? Și de ce trebuie să bată iarăși vânturile în valuri tot mai crescânde, când ici mai puternic, când colo?
Pentru că iarăși s-au adunat pleavă și zgură și s-au înfipt unele foarte adânc sau foarte sus din rădăcinile răului perfid, care ca un cancer ascuns în cele mai delicate locuri, caută să cuprindă și să ucidă tot trupul acestei sfinte și dulci Lucrări duhovnicești.
Iată, în locurile unde era mai puțin de cernut, vântul a încetat. În adunările unde era mai puțin de curățat, focul a încetat... Ce minunat s-a așternut acolo pacea, unitatea, dragostea și ascultarea frățească! Odată păcatele dinăuntru curățate, a venit și orientarea sănătoasă în învățătură, unitatea în gânduri și simțire și părtășia deplină în credință și dragoste.
Acolo Duhul Sfânt lucrează neîmpiedicat împreună cu frații și cu surorile, iar Dumnezeu adaugă mereu la numărul lor frumos și curat, alte suflete pe care le înfrumusețează și le curăță.
Dar în unele locuri, nu vă mirați că vânturile încă bat cu furie și că cernerile continuă cu lovituri dureroase, când de-o parte, când de alta. Alegerea trebuie să se facă - și ea nu se poate face decât așa.
Ce frumos scrie părintele Vladimir acum, văzând aceasta, când zice: Binecuvântată să fie frământarea care face alegerea. Dumnezeu găsește că mai este ceva bun în noi și de aceea nu ne lasă să putrezim toți împreună în gunoaiele dintre noi. Și nu ne lasă să ne uscăm toți, împreună cu pleava noastră.
Când sunt printre noi oameni care beau și paharul dracilor, și paharul lui Dumnezeu
(1 Cor. 10, 21); când sunt unii care vestesc pe Hristos din duh de ceartă, din slavă deșartă sau din dorința de câștiguri mârșave; când sunt printre noi atâția care își zic frați sau surori, dar ei sunt mincinoși, vânzători, preacurvari, lacomi și hrăpăreți, și cu o șiretenie bine ascunsă sub versetele și cântările Domnului, se dau drept învățători altora - de ce să ne mai mirăm că a venit focul, vântul, cernerea?
Să ne mirăm că plouă numai cu apă și nu cu foc! Să ne mirăm că se cutremură numai pământul, nu și cerul! Să ne mirăm că încă este îndurare și n-a venit Judecata!
Dumnezeule Sfânt și Bun, fă să bată vântul Tău, fă să ardă focul Tău și fă să cearnă ciurul lui Satana, până ce se va alege tot ce e bun și tot ce e rău.
Dar roagă-Te să nu se piardă credința noastră!
15 - Umbra lui Petru
Trei lucruri spune Evanghelia că au însoțit mereu Adevărul Mântuitorului: semnele, minunile și puterile pe care le făcea Duhul lui Dumnezeu prin acest Adevăr și pentru El.
Iar cea mai mare parte a oamenilor a venit la ascultarea Evangheliei, mai ales pentru aceste trei lucruri pe care le vedea la Hristos și la ucenicii Lui.
Semnele erau dovezile, mai mult personale despre însușirile neobișnuite și mari pe care le avea Isus și apostolii și trimeșii Domnului, semne ce se vădeau pe toată ființa și umblarea lor.
Minunile erau actele neobișnuite, faptele supranaturale ce se făceau prin ei: vindecările bolnavilor, învierile morților, scoaterea duhurilor rele...
Iar puterile erau acele iradieri de fior și de cutremur sufletesc, de teamă și de evlavie, de tărie și de frică sfântă, pe care le ai totdeauna în prezența puternică și reală, nevăzută, dar simțită, a lui Dumnezeu într-un om sau în mai mulți.
Acestea erau dovezile date de Duhul Sfânt și care însoțeau mărturisirea Evangheliei Sale și pe mărturisitorii ei adevărați.
Și după cum Evanghelia a rămas aceeași - fiindcă Hristos este Același, ieri, azi și în veac - tot așa au rămas și acestea, dovezile Duhului, acolo unde se mărturisește curat Adevărul și unde sunt curați mărturisitorii Lui.
Diavolul a fost de la început viclean și plin de șiretenie. Uzurpatorul, mincinosul și blestematul șarpe a căutat totdeauna să-L imite pe Dumnezeu, ca să se introducă el în locul lui Hristos, peste tot. Cu tot talentul lui, Satana n-a creat nimic original, decât metodele sale de a înșela pe cei lesne crezători.
El a spionat și spionează mereu tot ce face Hristos, apoi Îl imită, strecurându-se frumușel, pentru a se așeza pe sine acolo unde este locul lui Dumnezeu, din sufletele alor Lui.
Are Hristos un Adevăr - are și Satana mai multe.
Are Hristos un Duh - are și Satana mai multe.
Are Hristos o Evanghelie - are și Satana mai multe.
Are Hristos o Carte - are și Satana mai multe.
Are Hristos o Biserică - are și Satana mai multe.
Are Hristos o Oaste - are și Satana mai multe.
Are Hristos o Cale - are și Satana mai multe.
Dar toate și le preface și le îmbracă și le insinuează, pentru a și le înfățișa mai plăcute, mai îmbietoare, mai avantajoase, tuturor acelora care doresc mântuirea, dar fără nașterea din nou. Doresc pe Hristos, dar fără cruce, doresc slava lui Hristos, dar fără ocara Lui.
Și pentru că acești oameni n-au cugetul curat și nici inima smerită, ci sunt necinstiți în umblarea lor cu Dumnezeu, ei n-au călăuzirea Duhului Sfânt.
Nefiind călăuziți de Duhul Sfânt, ei cad în călăuzirea duhurilor înșelătoare și ajung să creadă semnele, minunile și puterile lui mincinoase, evangheliile lui false, credințele lui pierzătoare... Diavolul este tatăl tuturor imitatorilor șireți; și partea lor va fi cu el.
Iată unde duce umblarea numai după vindecări, după semne și după minuni, iar nu după schimbarea vieții și după părtășia sinceră și smerită cu Hristos la Crucea și la jugul Lui.
Totuși, suferința este o stare la care Dumnezeu privește totdeauna cu milă și înțelegere. Oricine suferă are dreptul la milă, atât de la Dumnezeu, cât și de la oameni, și nimeni nu trebuie să judece pe acela care, când nu-și mai poate răbda suferința lui, își caută pe orice cale mijlocul prin care crede el că și-ar putea-o ușura.
Ferice de acela pe care nu-l osândește inima lui înaintea lui Dumnezeu când caută ușurarea suferinței sale - și nici pentru calea pe care și-a ales-o.
Nu toți își pot îndura suferința fără murmur... Cine și-o poate, să nu-l judece pe cel care nu și-o poate.
Puțini oameni pot merge cu suferințele lor la lumina lui Hristos... Cei mai mulți vin cu ele la umbra vreunui Petru, la mijlocirea rugăciunii vreunui om pe care îl cred mai bun ca ei.
Dacă acela este un Petru adevărat, el îi va duce la Hristos spre mântuirea lor. Dacă este un Petru fals, îi va ține la el, spre pierzarea lor.
Ferice de acela care caută mai întâi vindecarea sufletului său de boala păcatului și apoi vindecarea trupului său.
Binecuvântați să fie mărturisitorii lui Hristos, care aduc pe bolnavii lor la Doctorul cel mare și minunat, Isus Hristos!
16 - Mulțimea alerga la Ierusalim
Binecuvântate sunt vremurile când Dumnezeu ridică în mijlocul oamenilor, oameni binecuvântați a căror ființă este plină de Duhul Sfânt, al căror cuvânt este plin de foc și a căror umbră strălucește și vindecă.
Atunci, tot locul unde trăiesc și mărturisesc aceștia se preface într-un Ierusalim duhovnicesc, într-o înălțime sfântă din care se răspândește lumină și căldură cerească, din care țâșnesc izvoare vii și curate și spre care oricine, mergând, se înalță, se vindecă, se curăță, se sfințește...
Binecuvântați sunt atunci toți acei care prind prilejul acesta foarte rar și însemnat, și lăsând totul, aleargă acolo unde pot afla acest har, atâta vreme cât el se poate afla.
Ce minunat este cuvântul acesta: alerga! Ce bine a înțeles atunci mulțimea aceea chemarea lui Dumnezeu! Și fiindcă au ascultat chiar când au auzit chemarea, iar ascultarea lor a fost grabnică, Dumnezeu i-a ascultat și El. Răspunsul Lui, pentru cei care au alergat la Ierusalim, a fost că le-a dat tuturor vindecarea.
Suflete bolnav și suferind, vrei și tu să te vindeci de boala ta? Vino și tu la Ierusalim, aleargă și tu acolo unde sunt cei care trăiesc acolo prin Duhul Sfânt, prin lumina, prin curăția, sfințenia și părtășia lui Hristos!
Aleargă la Ierusalim, adică dorește după o viață în Hristos tot mai înaltă, mai curată, mai smerită și mai ascultătoare de El și de frați!
Aleargă spre Ierusalimul adunărilor binecuvântate unde este mărturisit cu putere Hristos, nașterea din nou și părtășia cu El, prin care oricine ajunge la acestea scapă de robia duhurilor necurate, de orbia, de paralizia și de lepra păcatului!
Vino suflete iubit, chiar acum, vino alergând, vino și cazi la picioarele Crucii Domnului Isus; acolo va fi vindecarea ta deplină, de acolo te vei ridica un om nou, vindecat, mântuit, fericit!
Vino și vezi! Dar vino acum, fiindcă dacă mai amâni, s-ar putea să ajungi prea târziu - sau să nu mai ajungi niciodată!
17 - Însă marele preot și toți ai lui
Acest mare preot, care s-a sculat plin de pizmă, era tot Ana, socrul lui Caiafa, cel care judecase și pe Domnul Isus. Așa spune Cuvântul Sfânt și în Faptele Apostolilor 4, 6 - că acest Ana, împreună cu Caiafa, Ioan, Alexandru și cu toți cei care se trăgeau din neamul lor nelegiuit, au căutat mereu numai să pună mâna pe apostoli, să-i judece, să-i închidă, să-i bată, să-i omoare...
Marele preot era marele vrăjmaș. El și tot neamul lui, care ar fi trebuit să fie un neam sfânt, o preoție aleasă, niște vase de cinste, sfințite, folositoare Stăpânului în Casa căruia erau (2 Tim. 2, 20).
Dar, în loc să fie așa, ei erau un neam blestemat, o preoțime decăzută, niște vase nelegiuite, puse în slujba diavolului spre prigonirea și batjocura lui Hristos și a Lucrării Sale.
Preoții și saducheii erau bogații, comozii, afaceriștii cei mari, care erau și sprijinitorii împăratului păgân - și sprijiniții acestuia. Ei erau cei care aplicau legea după bunul lor plac, numindu-se drept credincioși, deși nu credeau nici în înviere, nici în viața veșnică, nici în îngeri sau demoni. Aceasta era partida Saducheilor.
Ceilalți tovarăși ai lor, din partida cealaltă, erau fariseii, cu nimic mai buni decât ei, dar totdeauna împotriva lor.
Din aceste două partide era alcătuit Sinedriul, parlamentul evreiesc. Și deși între ele aceste partide se urau și se luptau cu vrăjmășie, totuși în ura față de Hristos ele au fost una. Și una au rămas și în ura față de urmașii Lui, până astăzi, ele și tot neamul lor!...
Binecuvântat să fie Iosif și Nicodim, care se aleg din mijlocul lor și vin la Isus (Ioan 3, 1; 19, 38-39).
Binecuvântat să fie Gamaliel, care a luat apărarea credinței lui Hristos și a mărturisitorilor Lui, într-unul din cele mai hotărâtoare momente ale bisericii lui Hristos (Fap. Ap. 5, 34). Dar de o mie de ori fie binecuvântat Domnul, care are grijă totdeauna, ca la momentul cel greu, pentru El și ai Lui, să fie cineva, chiar acolo unde părea că nu-i nimeni, care să ia apărarea Cauzei lui Dumnezeu și să intervină pentru apărarea alor Lui!
Deci nu vă temeți de ei, apostoli și mărturisitori ai lui Hristos, în nici o vreme și în nici un loc! Pentru că în orice loc de apăsare și în orice vreme de primejdie, Dumnezeul vostru va găsi totdeauna prin cine să vă apere și prin cine să vă ajute.
18 - În temnița de obște
Cei mai vrednici de osândă nu caută altceva decât să osândească pe alții - și cei mai vinovați nu umblă decât să învinuiască. Fiindcă aceștia îi bănuiesc pe toți și se tem de toți că ar putea să le ia locul și foloasele lor pe care ei le au fără merit și le țin fără drept.
Ce nenorocire este când într-un asemenea scaun sfânt ajunge un om ticălos,
când la o masă înțeleaptă ajunge un om prost
și când o cheie nedreaptă ajunge în mâinile unui temnicer criminal!
Vai de sfinții care vor ajunge în fața ticăloșilor!
Vai de înțelepții care vor ajunge la judecata proștilor!
Și vai de nevinovații care vor ajunge pe mâinile ucigașilor! Dacă nu va interveni atunci Însuși Dumnezeu pentru a schimba ori împrejurările, ori oamenii - nimeni dintre aceștia n-ar mai scăpa!
Dar slăvit să fie Numele Domnului Dumnezeu, căci El știe că Și-a trimes pe mieii Lui în mijlocul lupilor. Și are cea mai mare grijă de ei tocmai atunci când lupilor le este îngăduit să se apropie cel mai mult și când colții lor se ascut cel mai cu ură, ca să rupă cel mai necruțător.
În vremurile nedrepte, propășesc numai oamenii cei mai nedrepți - și sub stăpânirea străină sunt înălțați numai cei mai nevrednici.
Aceștia, odată ajunși la putere, vor întrebuința toată asprimea legii numai în folosul lor, împiedicând adevărul să ajungă la cheie, dreptatea la masă și sfințenia la altar.
Atunci înțeleptul va trebui să împletească la corturi, artistul să cioplească la scaune și sfântul să zacă în temniță, fiindcă atunci mare preot este Ana, mare judecător Caiafa și mare împărat Irod.
Iar aceștia n-au lege, nici conștiință, nici Dumnezeu.
Aceștia au numai pântece și numai pofte. Ca fiarele și ca iadul.
Temnița de obște era pușcăria de borfași, închisoarea de drept comun, locul unde erau aruncați toți pungașii, criminalii, bătăușii și vagabonzii, oamenii primejdioși și răufăcătorii, pentru care erau și pregătite astfel de locuri.
Acolo a fost aruncat Sfântul Apostol, împreună cu toți frații care fuseseră aflați la adunare, atunci cu ei.
De obicei, când în închisoare sunt băgați unii nou veniți, de îndată toți ceilalți care sunt închiși acolo de mai multă vreme, dau năvală în jurul lor, fiecare să-i vadă, să-i întrebe, să le ceară, unii mâncare, alții haine - și, cu toții, noutăți de afară și despre ei: cine sunt, ce au făcut, pentru ce au fost arestați...
Când vor fi aflat toți cei care erau închiși acolo pentru tot felul de rele, că acești oameni împinși acum, loviți și batjocoriți - cum se întâmplă cu cei ajunși acolo - n-au făcut nici un rău, ci numai bine, e ușor de închipuit cât se vor fi mirat hoții și criminalii de ticăloșia celor care i-au închis pe oamenii aceștia laolaltă cu ei.
Și e ușor de închipuit ce fel de cuvinte vor fi spus ei despre credința și legea și dreptatea marelui preot și a tagmei lui!...
Dar, cum se întâmplă totdeauna, Dumnezeu nu va fi lăsat nici suferința asta a apostolilor Săi fără rod. Desigur că ei, ajunși acolo între cei închiși, vor fi îngenuncheat jos pe pietrele scobite de mulțimea pașilor umblați pe acolo și vor fi mulțumit cu lacrimi Domnului pentru harul de a suferi pentru Numele Lui.
Apoi Îi vor fi cerut milă pentru toți cei închiși acolo cu ei. Iar apoi vor fi cântat, cu lacrimi, cântări de slavă și de iubire pentru Domnul lor Preaiubit.
Toate acestea îi vor fi uimit și cucerit pe mulți dintre ascultătorii lor și poate unii din ei se vor fi predat chiar acolo, în noaptea aceea Domnului, hotărându-se pentru El.
Ce mare trebuie să fi fost bucuria apostolilor, care au avut ocazia să le mărturisească pe Mântuitorul Cel Bun și Sfânt chiar și celor care erau cei mai nenorociți și mai căzuți dintre oameni!
Cu ce dragoste trebuie să-i fi îmbrățișat Petru și Ioan și ceilalți apostoli pe toți cei despre care le vorbise Domnul lor când zisese: Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut!
Slăvit să fie Domnul care nu uită pe nimeni, ci fiecărui om, oricât de căzut, El îi rânduiește un loc și o zi în care să audă chemarea Lui spre mântuire, pentru ca oricine o va asculta, să fie mântuit... Și nimeni să nu moară înainte de a avea un prilej de mântuire.
Astfel, unii aud chemarea Domnului în închisori, alții în spitale, alții în biserici, alții în alte locuri și împrejurări.
La unii, dacă nu merg ei unde se află Evanghelia, se duce Evanghelia unde se află ei. Dacă nu-L caută ei pe Domnul, îi caută Domnul pe ei. Și dacă nu știu ei unde este El, știe El unde sunt ei.
Fericit este sufletul care, într-o astfel de răscruce a vieții lui, alege calea și voia lui Dumnezeu, care este mântuirea lui!...
Suflete drag, iată, poate și pe tine te caută și te cheamă chiar acum Hristos, ca să-L primești pe El și mântuirea Lui.
Poate că și tu te găsești acum ca într-o închisoare, poate te găsești ca într-un spital, poate te găsești la o răscruce grea a vieții tale. Deschide-ți bine inima, deschide-ți bine mintea și ascultă solia pe care ți-o aduc aceste cuvinte: primește-L pe Domnul Isus în inima și în viața ta și începe chiar de acum o viață nouă, prin nașterea din nou și prin predarea ta pe totdeauna în slujba Domnului Isus!
Aceasta va fi salvarea ta, mântuirea ta, vindecarea ta și libertatea ta cea veșnică și strălucită.
Harul Domnului nostru Isus Hristos să-ți ajute!
19 - Un înger al Domnului
Dacă Satana are slujitorii lui care să-i bage pe cei credincioși în temniță, are și Hristos slujitorii Săi care să-i scoată. Și dacă este o vreme în care mărturisitorii lui Isus trebuie să fie duși pentru sufletele pierdute de acolo, tot așa, după ce ei și-au făcut slujba Evangheliei între zidurile închisorii, este o vreme în care ei vor fi scoși. Pentru că n-au fost închiși să putrezească acolo, ci să lucreze.
Când lucrul rânduit pentru ucenicii Domnului undeva, și l-au sfârșit, ei nu vor mai putea fi ținuți acolo nici un ceas mai mult, de nici o putere de pe pământ sau de sub pământ. În chiar clipa sfârșitului lucrului lor, ei vor fi scoși afară.
Dumnezeul lor Însuși are grija aceasta, clipă de clipă.
Totdeauna, cel care face unui om nevinovat un rău, este un demon, iar cel care îi face un bine, este un înger.
Cel care apasă pe un neprihănit, este un demon, iar cel care îl ajută, este un înger.
Cel care condamnă pe un om al lui Dumnezeu, este un diavol, cel care îl izbăvește, este un înger al Domnului.
Omule, oricine ai fi tu și ori în ce loc puternic te-ai afla, ai de grijă și nu folosi puterea ta spre a face rău nici unui om nevinovat, nici spre a apăsa pe un neprihănit, nici pentru a osândi pe un om al lui Dumnezeu, care nu ți-a făcut nici ție și nici altui om nici un rău... ci poate a făcut și mai face încă mult bine multora. Ci caută cu toată puterea și cu toată știința ta să faci numai bine acestui fel de oameni, când aceasta va depinde de tine.
Dacă le vei face răul, tu vei fi un demon și partea ta va fi odată, cu diavolul și cu ai lui, în focul veșnic.
Dacă le vei face bine, tu vei fi un înger al lui Dumnezeu și răsplata ta va fi lumina și bucuria lui Dumnezeu, după cum este și drept.
O, cât de mulți astfel de îngeri ai lui Dumnezeu ne-au eliberat și pe noi, din câte închisori și de sub câte zăvoare am fost închiși!
Noi am văzut un om, dar cel care ne deschidea ușa, cel care ne citea numele, cel care ne dădea drumul, era un trimes ceresc, un înger al Domnului, care venea să ne scoată, după ce vremea noastră sau vremea altora se sfârșise.
După tot ce avusese de făcut Domnul cu noi acolo pentru limpezirea altora sau tot ce avusese de făcut prin alții pentru limpezirea noastră se încheie, ușa s-a deschis și noi am ieșit.
Ferice de cine a ieșit atunci bine!
Vai de cel în care nici acolo adevărul nu s-a limpezit, îndărătnicia nu s-a frânt și ascultarea nu s-a întors!
Acela poate să fie un achitat al oamenilor, dar este un veșnic condamnat al lui Dumnezeu.
20 - Duceți-vă și stați în Templu
Iată, frații mei și surorile mele, porunca lui Dumnezeu pentru noi și pentru toată Frățietatea noastră, de azi și până la Venirea Domnului nostru Isus Hristos pe norii cerului Său!
Lucrarea Oastei Domnului a venit în lumea aceasta ca o solie și cu o însărcinare cerească: să stea în templul acesta, în Biserica aceasta, în credința aceasta și să vestească norodului acestuia toate cuvintele vieții, adică mântuirea și răscumpărarea, prin nașterea din nou și viețuirea în Hristos Isus.
- Doamne, dar cum ne trimiți Tu în templu, când acolo este mare preot Ana, este judecător Caiafa, sunt slujitorii cei care Te-au răstignit pe Tine și care ne-au închis pe noi?
- Templul este al Meu și nu al lor; el este Casa Tatălui Meu; el este Casa de rugăciune pentru toate neamurile... iar voi nu sunteți în mâinile lor, ci sunteți în Mâna Mea.
- Doamne, dar Tu ai spus că acei care mănâncă din aceeași pâine și beau din același pahar sunt un singur trup - cum să mergem noi acolo cu hoții, cu bețivii, cu desfrânatele?
- Fiecare să se cerceteze pe sine însuși - și nu pe altul! Numai cei care iau Taina aceasta cu vrednicie sunt un singur trup; ceilalți, care o iau spre osândă, sunt ca și cum n-ar fi. Voi, dacă sunteți duhovnicești, sunteți din Trupul Meu cel duhovnicesc care nu este mărginit de un loc sau de o zi, ci este pretutindeni și oricând.
- Doamne, dar ne vor da afară iarăși!...
- Veniți din nou și din nou!
- Doamne, dar aceștia totdeauna ne vor urî.
- Și pe Mine M-au urât... Ferice de voi când veți fi urâți din pricina Mea!
- Doamne, dar nu este un alt loc pentru noi, o altă cale, un alt ogor?
- Nu! Cum am făcut Eu, așa să faceți și voi! Unde v-am așezat Eu, acolo să stați! Unde v-am pus Eu, acolo să vă aflu când voi veni, făcând ceea ce v-am poruncit Eu! Altfel, voi nu sunteți ucenicii Mei!
Binecuvântați să fie ucenicii ascultători și smeriți, care oriunde sunt trimeși sau duși, fac slujba mărturisirii lui Hristos cu credincioșie, cu supunere și cu putere.
Iată, ucenicii prigoniți care - fiind dați afară din sinagogi și din templu - se strânseseră înainte cu adunarea Domnului în pridvorul lui Solomon, acum, deși amenințați și băgați în închisoare, nu se mai tem.
Închisoarea, bătaia și amenințările, departe de a-i înfrica, îi fac tot mai plini de îndrăzneală.
Ieșiți din închisoare, ei nu se mai ascund, nici nu fac adunările lor în afara templului, ci intră cu toții în templu. Plini de îndrăzneală și hotărâți pentru orice, ei ascultă porunca lui Dumnezeu: Duceți-vă, stați în templu și vestiți norodului toate cuvintele vieții acesteia... adică toată solia mântuirii prin venirea și predarea în slujba lui Hristos.
Când ești plin de încredere în Dumnezeu și plin de îndrăzneală în hotărârea de a-L urma cinstit și de a-L sluji credincios pe Domnul Isus în templul Lui sfânt, în Biserica și în credința părinților tăi, nimeni nu te mai poate opri.
Te poate opri cineva din templu numai când nu ești cinstit; când cu gura spui că ești - dar nu ești cu toată inima pentru el.
Te poate învinui cineva numai când nu-ți faci datoria față de templu și nu-ți îndeplinești cinstit tot ce se cuvine față de Casa lui Dumnezeu...
Dar când ești cu un cuget curat față de Dumnezeu și îți împlinești cinstit și din inimă ceea ce ești dator față de Casa Lui, atunci nu ai nevoie și nu ai voie să te mai temi de nimeni.
Deci intrați cu îndrăzneală, cu credință și cu evlavie în templul Domnului! Stați cinstit acolo! Și mărturisiți cu toată hotărârea cuvintele vieții noi, ale vieții sfinte, ale vieții în Hristos, Domnul, fiindcă aceasta este porunca lui Dumnezeu!
Îndrăzniți, Hristos v-a trimes! El este cu voi și veți birui.
Slavă veșnică Ție, Marele nostru Împărat și Dumnezeu, care faci minuni totdeauna prin cei care sunt adevărații Tăi trimeși și mărturisitori!
Te rugăm umple de putere și de îndrăzneală pe toți cei pe care îi trimeți să Te vestească mulțimii - și Tu Însuți adu la mântuirea Ta pe toți cei care aud Cuvântul Tău.
Iar când mai marii lumii acesteia se vor ridica împotriva aleșilor Tăi și vor pune mâna pe ei spre a le face rău, Te rugăm întoarce tot răul acesta spre slava Ta, spre mântuirea celor pierduți și spre bucuria alor Tăi.
Când în jurul lor se vor strânge zidurile și se vor deschide porțile, Te rugăm trimite Tu îngerul Tău să-i izbăvească, pentru ca ei să-și poată împlini cu prisosință slujba pentru care i-ai închis sau i-ai eliberat.
Nu ne lăsa Doamne să părăsim niciodată templul Tău, Biserica noastră, ci stând în ea cu cinste și cu vrednicie, să putem împlini în mijlocul ei mărturisirea pentru care ne-ai ridicat în mijlocul acestui popor și al acestei biserici. Amin.