La Apostolul din duminica a 2-a după Paşti (a Sf. Ap. Toma)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
12. Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon,
13. şi nici unul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare.
14. Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult;
15. până acolo că scoteau pe bolnavi chiar pe uliţe, şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei.
16. Mulţimea, de asemenea, alerga la Ierusalim, din cetăţile vecine, şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate: şi toţi se vindecau.
17. Însă marele preot şi toţi cei ce erau împreună cu el, adică partida saducheilor, s-au sculat plini de pizmă,
18. au pus mâinile pe apostoli, şi i-au aruncat în temniţa de obşte.
19. Dar un înger al Domnului a deschis uşile temniţei, noaptea, i-a scos afară, şi le-a zis:
20. “Duceţi-vă, staţi în templu, şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.”
12 - Multe semne şi minuni
Domnul nostru Isus Hristos n-a venit în lume pentru a face în ea semne şi minuni, ci pentru a aduce vestea mântuirii şi preţul răscumpărării pentru orice suflet care va primi, prin credinţă, vestea aceasta şi se va face prin naşterea din nou părtaş la curăţarea şi răscumpărarea aduse de preţul Jertfei Sale.
Dar toată această Dumnezeiască lucrare de vestire şi de răscumpărare a sufletelor a fost mereu însoţită de multe semne şi minuni, de vindecări şi învieri trupeşti, făcute atât din milă pentru cei care sufereau, cât şi pentru întărirea, cu dovezi văzute, a soliei Sale cereşti.
Bieţii oameni aveau atât de puţină pricepere în a înţelege adevărul şi aveau atât de multe sarcini imediate, încât, dacă Mântuitorul le-ar fi promis numai o uşurare sufletească de sub o povară pe care ei n-o simţeau încă, nu L-ar fi putut înţelege şi urma. Dar când au văzut ei, prin uşurarea poverilor lor trupeşti, că Hristos are nu numai bunătatea, ci şi puterea să le ia sarcinile, cu toţii au venit să fie izbăviţi.
Prin vindecarea lor de bolile trupeşti, ei au priceput ce boală este păcatul, care era cauza acestei boli. Şi astfel le-a fost cu putinţă să înţeleagă Evanghelia şi să primească mântuirea Lui.
Domnul Isus, la fel, i-a trimis pe apostolii Săi, nu să facă minuni şi semne, ci să propovăduiască Evanghelia mântuirii Sale.
Dar mulţimea sufletelor cărora li se adresau apostolii erau tot bieţii oameni măcinaţi de boli, chinuri şi lipsuri, apăsaţi de nedreptate, care aveau mai întâi tot marea nevoie să fie despovăraţi trupeşte - şi apoi vor vedea de cele sufleteşti.
Dar în marea întrebare şi în marea grijă de a şti şi de a alege care sarcină să i se ia omului mai întâi - cea trupească sau cea sufletească - a fost mereu şi un bine, dar şi un rău. A fost şi un har, dar şi o mare primejdie.
Pentru unii a fost un bine că Dumnezeu i-a vindecat de bolile lor, dar pentru alţii a fost un rău...
Mulţi dintre cei vindecaţi, care pe când erau bolnavi erau foarte credincioşi, după ce s-au făcut iarăşi sănătoşi au început iarăşi viaţa de păcat. Şi au murit pierduţi.
Desigur că au fost şi alţii care n-au uitat minunea pe care a făcut-o Dumnezeu cu ei şi I-au închinat tot restul vieţii lor, trăind în cea mai recunoscătoare dăruire pentru El. Dar cei mai mulţi n-au făcut aşa.
De asemenea, au fost mulţi care pe când erau săraci şi lipsiţi erau credincioşi, smeriţi şi ascultători de Dumnezeu, în mijlocul familiei lor trupeşti şi sufleteşti. Dar, îndată ce au scăpat de sărăcie şi de umilinţă, ajungând înstăriţi şi înălţaţi lumeşte, au căzut în ghearele diavolului mândriei şi al desfrânării, murind aşa.
Desigur, au fost şi alţii care, făcând pentru Domnul puţin când erau săraci şi înapoiaţi, au făcut mult când au ajuns la mai mult şi la mai sus.
Totuşi cei mai mulţi n-au făcut aşa.
Astăzi este tot la fel. De aceea, în alergarea după semne şi după minuni, nu este numai o mare primejdie ca, vindecându-i omului trupul, să-i înlesneşti pierderea sufletului său, ci şi prin prea lăudata şi marea însemnătate dată alergării după vindecări, să se piardă şi să se uite de tot adevărata comoară: mântuirea sufletului şi alergarea după neprihănirea lui Dumnezeu.
Adevăratul vestitor al lui Hristos va fi cu toată teama şi cu toată grija în acest punct. Fiindcă răspunderea lui pentru adevăr şi pentru suflete este veşnică şi înmiit mai grea înaintea Viului Dumnezeu decât cea pentru trupuri.
Pridvorul lui Solomon era un coridor acoperit, afară din templu şi lângă el.
Adunarea fraţilor credincioşi era acolo, în acest coridor, fiindcă ei fuseseră daţi afară din sinagogi şi din templu, după cum profeţise Mântuitorul (Matei 10, 17; Ioan 16, 2).
Mai marii templului, care Îl prigoniseră pe Domnul Isus, îşi continuau lucrarea lor nelegiuită, prigonind şi pe urmaşii Lui, cu aceeaşi furie oarbă cu care se purtaseră faţă de El.
În Casa lui Dumnezeu nu aveau loc adevăraţii fii ai lui Dumnezeu, cum nu avusese loc nici Adevăratul Său Fiu, Isus.
Dar cu toate acestea, ucenicii nu s-au lepădat de templu. Dacă au fost daţi afară din el, s-au adunat lângă el, templul fiind Casa Tatălui lor, de care ei erau legaţi prin suferinţă şi prin jertfă, prin nădejde şi prin sfinţenie, ca Domnul lor Isus.
O, ce adâncă asemănare este între istoria lor de atunci şi a noastră de azi, fraţii mei scumpi!
Şi noi suntem adesea daţi afară din Casa cea sfântă a Tatălui nostru, pentru că iubim şi mărturisim Numele Scump al Domnului şi Mântuitorului nostru Isus. Dar şi noi să facem tot aşa cum ne-a spus El şi cum au făcut atunci scumpii noştri fraţi din Ierusalim: să nu ne depărtăm de Casa Tatălui nostru, ci să rămânem lângă ea.
Ori de câte ori nu vom putea face adunările noastre în biserică, să ne strângem toţi împreună în pridvorul ei, cât mai aproape de ea, până când iarăşi va veni vremea să putem intra în locaşul ei sfânt şi iubit.
Dar să nu ne depărtăm niciodată de Biserica Domnului nostru.
13 - Ceilalţi nu cutezau să se alipească de ei
Starea credincioşilor Domnului Isus ajunsese încă din primele zile foarte grea. După ce mai marii preoţilor îi dăduseră afară din sinagogi şi din templu, le interziseră toate adunările, îi urmăreau şi îi prigoneau peste tot şi puneau la cale tot felul de planuri rele pentru a-i nimici.
Ameninţările conducătorilor religioşi erau atât de mari şi măsurile luate împotriva creştinilor erau atât de necruţătoare, încât mulţimea celorlalţi nu cuteza să se mai apropie de ei.
Oamenii vedeau frumuseţea vieţii lor,
auzeau cuvintele lor pline de putere,
ascultau fermecaţi cântările lor minunate,
simţeau că peste ei este puterea lui Dumnezeu,
dar nu cutezau să se apropie de ei, din pricina fricii pe care o aveau faţă de măsurile necruţătoare şi de ameninţările celor care-i urmăreau pretutindeni să le facă cel mai mare rău.
Citind aceste lucruri din Faptele Apostolilor, uşor ne putem închipui cât de grea trebuie să fi fost vestirea Evangheliei şi purtarea mărturiei lui Isus pentru fraţii noştri şi pentru surorile noastre de atunci!
Când prigonirea creştinilor era hotărâtă de mai marii preoţilor, toate circularele date lor erau citite în toate sinagogile şi toţi preoţii erau puşi să semneze de luare la cunoştinţă şi de conformare întocmai.
La terminarea slujbelor, preotul aducea la cunoştinţă tuturor, cu toată ura lui, că în norod se răspândeşte o sectă primejdioasă care vorbeşte în Numele lui Isus şi ai cărei membri nu mai ţin obiceiurile strămoşeşti, nu mai trăiesc în felul celorlalţi oameni, nu se mulţumesc numai cu cât li se dă în slujbele de la templu, ci vor mai mult; cântă şi se roagă chiar şi fără preoţi, rugăciuni şi cântări care nu-s din cărţile sinagogii - şi cine mai ştie ce fac ei acolo, în ascuns.
Aceşti oameni sunt foarte primejdioşi - le ziceau ei - iar mai marii norodului au hotărât nimicirea lor!...
Din pricina aceasta tuturor li se atrage luarea aminte, ca oricine să se ferească de ei. Iar dacă vor fi văzuţi că sunt adunaţi undeva, oricine va şti ceva despre ei, să dea de ştire numaidecât autorităţilor pentru a lua măsurile cele mai aspre contra lor.
În astfel de stări, este lesne de închipuit ce greu era să fii adevărat creştin, mărturisitor al lui Hristos, atunci.
Cei care mărturiseau Numele Domnului şi nu voiau să se lepede de Isus, erau imediat daţi afară din sinagogă, cum făcuseră încă de pe când trăia Mântuitorul printre ei, chiar şi cu orbul din naştere (Ioan 9, 22, 34)...
După ce erai dat afară din sinagogă, erai scos şi din serviciu, erai înlăturat din orice asociaţie a lor, şi de cele mai multe ori credinciosul lui Isus era prins şi băgat în închisori sau chiar ucis.
Cât de neînţelese şi de nedrepte erau aceste măsuri! Cât de mirat trebuie să fi privit şi să fi ascultat orice om cinstit la aceste măsuri şi ameninţări luate împotriva credinţei lui Hristos.
- Ce tot au cu aceşti oameni nevinovaţi? - se vor fi întrebat nedumeriţi toţi cei din sinagogi şi din templu. De ce nu-i lasă în pace? Cui fac ei vreun rău?
Plătesc darea printre cei dintâi, iar când se cere un ajutor, ei sunt primii, sau când se iveşte vreo lipsă şi vreo sarcină pentru templu, ei poartă partea cea mai grea.
Nu sunt lacomi, nu fură, nu mint, nu clevetesc, nu se îmbată, nu fac nici un rău nimănui...
- Atunci de ce îi prigonesc?
- Pentru Numele lui Isus Hristos, pe care L-au răstignit mai marii noştri pe cruce! - le vor fi răspuns alţii.
- Şi pentru ce L-au răstignit pe El?
- Pentru că a mărturisit despre faptele lor că erau rele, iar Dumnezeu le cere naşterea din nou, căci altfel vor fi pierduţi.
- Dar aceştia de acum ce mărturisesc?
- Ceea ce a mărturisit Domnul lor, adăugând că Isus este Singurul Mântuitor şi că numai în Sângele Lui este răscumpărarea oricărui păcat, făcând astfel zadarnice orice alte lucruri fără credinţa în El şi fără naşterea din nou, din Cuvântul şi din Duhul Sfânt.
- Tu ce crezi despre ei?
- Cred că au dreptate şi cred că acesta e adevărul.
Mântuirea sufletului e mai de preţ ca lumea întreagă. Pe orişicine îşi iubeşte mântuirea sa veşnică, trebuie să dea totul pentru ea.
- Şi eu cred tot aşa. Haidem şi noi cu ei!
14 - Numărul celor care credeau
Şi astfel, toate măsurile satanice pe care le luau mai marii preoţilor împotriva lui Isus şi a mărturisitorilor Săi nu numai că nu puteau opri Lucrarea lui Dumnezeu şi înaintarea Evangheliei, ci dimpotrivă, tocmai prigonirea ucenicilor făcea ca adevărul să se răspândească şi mai puternic.
Măsurile luate contra lor le făceau numele tot mai cunoscut, iar lumea care nu auzise despre Numele acestea, începea să fie tot mai mirată şi mai doritoare să-i cunoască.
Apropiindu-se de ei, ascultând cuvintele lor, văzând faptele şi umblarea lor, toţi cei care veneau lângă ei erau străpunşi la inimă de puterea Dumnezeiască ce era peste ei, şi astfel numărul celor care credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult.
Prigonirile sunt pentru credinţă ceea ce este furtuna pentru foc. Când focul e slab, furtuna îl împrăştie, dar când focul e puternic, ea îl aprinde nespus mai mult şi îl răspândeşte nespus mai repede. Aşa a fost totdeauna şi aşa a şi rămas până astăzi.
Încă din primele zile ale creştinismului, diavolul a stârnit împotriva bisericii Domnului Isus cea mai ucigaşă ură şi cea mai necruţătoare prigonire, cu gândul de a o nimici, după cum căutase să facă şi cu Isus.
Dumnezeu a îngăduit diavolului să-şi împlinească, în mare parte, aceste planuri ale lui, dar numai în măsura în care acestea foloseau chiar bisericii Sale şi fiecărui credincios care ajunsese în această cernere a lui Satana, cum spusese Mântuitorul (Luca 22, 31).
Dar aceasta era îngăduită de Dumnezeu tocmai în vederea curăţării grâului Său din hambarul bisericii, prin această cernere.
Şi în vederea împrăştierii Focului Său prin această furtună.
Diavolul nu ştie niciodată că până la urmă toate uneltirile lui contra lui Hristos şi a lucrării Sale vii, nu fac decât să cureţe ceea ce vrea el să întineze... şi să răspândească tot mai puternic ceea ce vrea el să nimicească!
Furtuna n-a stins niciodată un foc viu, ci numai pe acela care şi aşa era mort.
Cernerea n-a pierdut niciodată grâul care era sănătos, ci numai pe acela care şi aşa era sec.
Nu vă miraţi de încercarea de foc ce s-a abătut peste voi - spune Cuvântul lui Dumnezeu (1 Petru 4, 12)...
E de mirat că ne mai mirăm şi noi adeseori, când Dumnezeu îngăduie ca diavolul să stârnească câte o furtună sau când chiar El porunceşte vântului de miazănoapte - vântului aspru şi rece - să sufle peste grădina Sa (Cânt. Cânt. 4, 16).
Furtuna trebuie să împrăştie focul, iar vântul trebuie să cureţe aria, când fumul se lasă prea jos în ochi, iar aria se prea umple cu pleavă şi cu gunoaie.
Nu vine încercarea decât atunci când este nevoie şi numai acolo unde este lipsă de ea.
Vântul nu scutură decât florile seci şi nu face să cadă decât fructele viermănoase. După ce şi-a făcut această lucrare binefăcătoare, încercarea trece şi vântul încetează.
Unde este mai puţin de înlăturat, încercarea trece mai repede. Unde este mai puţin de scuturat, vântul se opreşte mai curând. Dar unde răul e mai adânc şi stricăciunea e mai mare, focul trebuie să ardă mai mult, vântul trebuie să bată mai tare, frământările trebuie să ţină până când aceste mijloace de curăţare pe care le foloseşte Dumnezeu în Lucrarea Sa îşi vor fi împlinit deplin misiunea lor, acolo unde au fost trimise de El.
Iată, noi să nu vorbim acum decât despre Lucrarea şi Frăţietatea noastră.
De ce a venit prima cernere grea peste noi şi de ce a durat ea atâţia ani?
Pentru că cel puţin jumătate din aria ei era năpădită de pleavă şi de gunoaie... Abia după 12 ani s-a văzut ce era cu adevărat viu şi statornic.
Şi de ce a trebuit să vină acum un nou foc, o nouă ardere şi o nouă cernere? Şi de ce trebuie să bată iarăşi vânturile în valuri tot mai crescânde, când ici mai puternic, când colo?
Pentru că iarăşi s-au adunat pleavă şi zgură şi s-au înfipt unele foarte adânc sau foarte sus din rădăcinile răului perfid, care ca un cancer ascuns în cele mai delicate locuri, caută să cuprindă şi să ucidă tot trupul acestei sfinte şi dulci Lucrări duhovniceşti.
Iată, în locurile unde era mai puţin de cernut, vântul a încetat. În adunările unde era mai puţin de curăţat, focul a încetat... Ce minunat s-a aşternut acolo pacea, unitatea, dragostea şi ascultarea frăţească! Odată păcatele dinăuntru curăţate, a venit şi orientarea sănătoasă în învăţătură, unitatea în gânduri şi simţire şi părtăşia deplină în credinţă şi dragoste.
Acolo Duhul Sfânt lucrează neîmpiedicat împreună cu fraţii şi cu surorile, iar Dumnezeu adaugă mereu la numărul lor frumos şi curat, alte suflete pe care le înfrumuseţează şi le curăţă.
Dar în unele locuri, nu vă miraţi că vânturile încă bat cu furie şi că cernerile continuă cu lovituri dureroase, când de-o parte, când de alta. Alegerea trebuie să se facă - şi ea nu se poate face decât aşa.
Ce frumos scrie părintele Vladimir acum, văzând aceasta, când zice: Binecuvântată să fie frământarea care face alegerea. Dumnezeu găseşte că mai este ceva bun în noi şi de aceea nu ne lasă să putrezim toţi împreună în gunoaiele dintre noi. Şi nu ne lasă să ne uscăm toţi, împreună cu pleava noastră.
Când sunt printre noi oameni care beau şi paharul dracilor, şi paharul lui Dumnezeu
(1 Cor. 10, 21); când sunt unii care vestesc pe Hristos din duh de ceartă, din slavă deşartă sau din dorinţa de câştiguri mârşave; când sunt printre noi atâţia care îşi zic fraţi sau surori, dar ei sunt mincinoşi, vânzători, preacurvari, lacomi şi hrăpăreţi, şi cu o şiretenie bine ascunsă sub versetele şi cântările Domnului, se dau drept învăţători altora - de ce să ne mai mirăm că a venit focul, vântul, cernerea?
Să ne mirăm că plouă numai cu apă şi nu cu foc! Să ne mirăm că se cutremură numai pământul, nu şi cerul! Să ne mirăm că încă este îndurare şi n-a venit Judecata!
Dumnezeule Sfânt şi Bun, fă să bată vântul Tău, fă să ardă focul Tău şi fă să cearnă ciurul lui Satana, până ce se va alege tot ce e bun şi tot ce e rău.
Dar roagă-Te să nu se piardă credinţa noastră!
15 - Umbra lui Petru
Trei lucruri spune Evanghelia că au însoţit mereu Adevărul Mântuitorului: semnele, minunile şi puterile pe care le făcea Duhul lui Dumnezeu prin acest Adevăr şi pentru El.
Iar cea mai mare parte a oamenilor a venit la ascultarea Evangheliei, mai ales pentru aceste trei lucruri pe care le vedea la Hristos şi la ucenicii Lui.
Semnele erau dovezile, mai mult personale despre însuşirile neobişnuite şi mari pe care le avea Isus şi apostolii şi trimeşii Domnului, semne ce se vădeau pe toată fiinţa şi umblarea lor.
Minunile erau actele neobişnuite, faptele supranaturale ce se făceau prin ei: vindecările bolnavilor, învierile morţilor, scoaterea duhurilor rele...
Iar puterile erau acele iradieri de fior şi de cutremur sufletesc, de teamă şi de evlavie, de tărie şi de frică sfântă, pe care le ai totdeauna în prezenţa puternică şi reală, nevăzută, dar simţită, a lui Dumnezeu într-un om sau în mai mulţi.
Acestea erau dovezile date de Duhul Sfânt şi care însoţeau mărturisirea Evangheliei Sale şi pe mărturisitorii ei adevăraţi.
Şi după cum Evanghelia a rămas aceeaşi - fiindcă Hristos este Acelaşi, ieri, azi şi în veac - tot aşa au rămas şi acestea, dovezile Duhului, acolo unde se mărturiseşte curat Adevărul şi unde sunt curaţi mărturisitorii Lui.
Diavolul a fost de la început viclean şi plin de şiretenie. Uzurpatorul, mincinosul şi blestematul şarpe a căutat totdeauna să-L imite pe Dumnezeu, ca să se introducă el în locul lui Hristos, peste tot. Cu tot talentul lui, Satana n-a creat nimic original, decât metodele sale de a înşela pe cei lesne crezători.
El a spionat şi spionează mereu tot ce face Hristos, apoi Îl imită, strecurându-se frumuşel, pentru a se aşeza pe sine acolo unde este locul lui Dumnezeu, din sufletele alor Lui.
Are Hristos un Adevăr - are şi Satana mai multe.
Are Hristos un Duh - are şi Satana mai multe.
Are Hristos o Evanghelie - are şi Satana mai multe.
Are Hristos o Carte - are şi Satana mai multe.
Are Hristos o Biserică - are şi Satana mai multe.
Are Hristos o Oaste - are şi Satana mai multe.
Are Hristos o Cale - are şi Satana mai multe.
Dar toate şi le preface şi le îmbracă şi le insinuează, pentru a şi le înfăţişa mai plăcute, mai îmbietoare, mai avantajoase, tuturor acelora care doresc mântuirea, dar fără naşterea din nou. Doresc pe Hristos, dar fără cruce, doresc slava lui Hristos, dar fără ocara Lui.
Şi pentru că aceşti oameni n-au cugetul curat şi nici inima smerită, ci sunt necinstiţi în umblarea lor cu Dumnezeu, ei n-au călăuzirea Duhului Sfânt.
Nefiind călăuziţi de Duhul Sfânt, ei cad în călăuzirea duhurilor înşelătoare şi ajung să creadă semnele, minunile şi puterile lui mincinoase, evangheliile lui false, credinţele lui pierzătoare... Diavolul este tatăl tuturor imitatorilor şireţi; şi partea lor va fi cu el.
Iată unde duce umblarea numai după vindecări, după semne şi după minuni, iar nu după schimbarea vieţii şi după părtăşia sinceră şi smerită cu Hristos la Crucea şi la jugul Lui.
Totuşi, suferinţa este o stare la care Dumnezeu priveşte totdeauna cu milă şi înţelegere. Oricine suferă are dreptul la milă, atât de la Dumnezeu, cât şi de la oameni, şi nimeni nu trebuie să judece pe acela care, când nu-şi mai poate răbda suferinţa lui, îşi caută pe orice cale mijlocul prin care crede el că şi-ar putea-o uşura.
Ferice de acela pe care nu-l osândeşte inima lui înaintea lui Dumnezeu când caută uşurarea suferinţei sale - şi nici pentru calea pe care şi-a ales-o.
Nu toţi îşi pot îndura suferinţa fără murmur... Cine şi-o poate, să nu-l judece pe cel care nu şi-o poate.
Puţini oameni pot merge cu suferinţele lor la lumina lui Hristos... Cei mai mulţi vin cu ele la umbra vreunui Petru, la mijlocirea rugăciunii vreunui om pe care îl cred mai bun ca ei.
Dacă acela este un Petru adevărat, el îi va duce la Hristos spre mântuirea lor. Dacă este un Petru fals, îi va ţine la el, spre pierzarea lor.
Ferice de acela care caută mai întâi vindecarea sufletului său de boala păcatului şi apoi vindecarea trupului său.
Binecuvântaţi să fie mărturisitorii lui Hristos, care aduc pe bolnavii lor la Doctorul cel mare şi minunat, Isus Hristos!
16 - Mulţimea alerga la Ierusalim
Binecuvântate sunt vremurile când Dumnezeu ridică în mijlocul oamenilor, oameni binecuvântaţi a căror fiinţă este plină de Duhul Sfânt, al căror cuvânt este plin de foc şi a căror umbră străluceşte şi vindecă.
Atunci, tot locul unde trăiesc şi mărturisesc aceştia se preface într-un Ierusalim duhovnicesc, într-o înălţime sfântă din care se răspândeşte lumină şi căldură cerească, din care ţâşnesc izvoare vii şi curate şi spre care oricine, mergând, se înalţă, se vindecă, se curăţă, se sfinţeşte...
Binecuvântaţi sunt atunci toţi acei care prind prilejul acesta foarte rar şi însemnat, şi lăsând totul, aleargă acolo unde pot afla acest har, atâta vreme cât el se poate afla.
Ce minunat este cuvântul acesta: alerga! Ce bine a înţeles atunci mulţimea aceea chemarea lui Dumnezeu! Şi fiindcă au ascultat chiar când au auzit chemarea, iar ascultarea lor a fost grabnică, Dumnezeu i-a ascultat şi El. Răspunsul Lui, pentru cei care au alergat la Ierusalim, a fost că le-a dat tuturor vindecarea.
Suflete bolnav şi suferind, vrei şi tu să te vindeci de boala ta? Vino şi tu la Ierusalim, aleargă şi tu acolo unde sunt cei care trăiesc acolo prin Duhul Sfânt, prin lumina, prin curăţia, sfinţenia şi părtăşia lui Hristos!
Aleargă la Ierusalim, adică doreşte după o viaţă în Hristos tot mai înaltă, mai curată, mai smerită şi mai ascultătoare de El şi de fraţi!
Aleargă spre Ierusalimul adunărilor binecuvântate unde este mărturisit cu putere Hristos, naşterea din nou şi părtăşia cu El, prin care oricine ajunge la acestea scapă de robia duhurilor necurate, de orbia, de paralizia şi de lepra păcatului!
Vino suflete iubit, chiar acum, vino alergând, vino şi cazi la picioarele Crucii Domnului Isus; acolo va fi vindecarea ta deplină, de acolo te vei ridica un om nou, vindecat, mântuit, fericit!
Vino şi vezi! Dar vino acum, fiindcă dacă mai amâni, s-ar putea să ajungi prea târziu - sau să nu mai ajungi niciodată!
17 - Însă marele preot şi toţi ai lui
Acest mare preot, care s-a sculat plin de pizmă, era tot Ana, socrul lui Caiafa, cel care judecase şi pe Domnul Isus. Aşa spune Cuvântul Sfânt şi în Faptele Apostolilor 4, 6 - că acest Ana, împreună cu Caiafa, Ioan, Alexandru şi cu toţi cei care se trăgeau din neamul lor nelegiuit, au căutat mereu numai să pună mâna pe apostoli, să-i judece, să-i închidă, să-i bată, să-i omoare...
Marele preot era marele vrăjmaş. El şi tot neamul lui, care ar fi trebuit să fie un neam sfânt, o preoţie aleasă, nişte vase de cinste, sfinţite, folositoare Stăpânului în Casa căruia erau (2 Tim. 2, 20).
Dar, în loc să fie aşa, ei erau un neam blestemat, o preoţime decăzută, nişte vase nelegiuite, puse în slujba diavolului spre prigonirea şi batjocura lui Hristos şi a Lucrării Sale.
Preoţii şi saducheii erau bogaţii, comozii, afaceriştii cei mari, care erau şi sprijinitorii împăratului păgân - şi sprijiniţii acestuia. Ei erau cei care aplicau legea după bunul lor plac, numindu-se drept credincioşi, deşi nu credeau nici în înviere, nici în viaţa veşnică, nici în îngeri sau demoni. Aceasta era partida Saducheilor.
Ceilalţi tovarăşi ai lor, din partida cealaltă, erau fariseii, cu nimic mai buni decât ei, dar totdeauna împotriva lor.
Din aceste două partide era alcătuit Sinedriul, parlamentul evreiesc. Şi deşi între ele aceste partide se urau şi se luptau cu vrăjmăşie, totuşi în ura faţă de Hristos ele au fost una. Şi una au rămas şi în ura faţă de urmaşii Lui, până astăzi, ele şi tot neamul lor!...
Binecuvântat să fie Iosif şi Nicodim, care se aleg din mijlocul lor şi vin la Isus (Ioan 3, 1; 19, 38-39).
Binecuvântat să fie Gamaliel, care a luat apărarea credinţei lui Hristos şi a mărturisitorilor Lui, într-unul din cele mai hotărâtoare momente ale bisericii lui Hristos (Fap. Ap. 5, 34). Dar de o mie de ori fie binecuvântat Domnul, care are grijă totdeauna, ca la momentul cel greu, pentru El şi ai Lui, să fie cineva, chiar acolo unde părea că nu-i nimeni, care să ia apărarea Cauzei lui Dumnezeu şi să intervină pentru apărarea alor Lui!
Deci nu vă temeţi de ei, apostoli şi mărturisitori ai lui Hristos, în nici o vreme şi în nici un loc! Pentru că în orice loc de apăsare şi în orice vreme de primejdie, Dumnezeul vostru va găsi totdeauna prin cine să vă apere şi prin cine să vă ajute.
18 - În temniţa de obşte
Cei mai vrednici de osândă nu caută altceva decât să osândească pe alţii - şi cei mai vinovaţi nu umblă decât să învinuiască. Fiindcă aceştia îi bănuiesc pe toţi şi se tem de toţi că ar putea să le ia locul şi foloasele lor pe care ei le au fără merit şi le ţin fără drept.
Ce nenorocire este când într-un asemenea scaun sfânt ajunge un om ticălos,
când la o masă înţeleaptă ajunge un om prost
şi când o cheie nedreaptă ajunge în mâinile unui temnicer criminal!
Vai de sfinţii care vor ajunge în faţa ticăloşilor!
Vai de înţelepţii care vor ajunge la judecata proştilor!
Şi vai de nevinovaţii care vor ajunge pe mâinile ucigaşilor! Dacă nu va interveni atunci Însuşi Dumnezeu pentru a schimba ori împrejurările, ori oamenii - nimeni dintre aceştia n-ar mai scăpa!
Dar slăvit să fie Numele Domnului Dumnezeu, căci El ştie că Şi-a trimes pe mieii Lui în mijlocul lupilor. Şi are cea mai mare grijă de ei tocmai atunci când lupilor le este îngăduit să se apropie cel mai mult şi când colţii lor se ascut cel mai cu ură, ca să rupă cel mai necruţător.
În vremurile nedrepte, propăşesc numai oamenii cei mai nedrepţi - şi sub stăpânirea străină sunt înălţaţi numai cei mai nevrednici.
Aceştia, odată ajunşi la putere, vor întrebuinţa toată asprimea legii numai în folosul lor, împiedicând adevărul să ajungă la cheie, dreptatea la masă şi sfinţenia la altar.
Atunci înţeleptul va trebui să împletească la corturi, artistul să cioplească la scaune şi sfântul să zacă în temniţă, fiindcă atunci mare preot este Ana, mare judecător Caiafa şi mare împărat Irod.
Iar aceştia n-au lege, nici conştiinţă, nici Dumnezeu.
Aceştia au numai pântece şi numai pofte. Ca fiarele şi ca iadul.
Temniţa de obşte era puşcăria de borfaşi, închisoarea de drept comun, locul unde erau aruncaţi toţi pungaşii, criminalii, bătăuşii şi vagabonzii, oamenii primejdioşi şi răufăcătorii, pentru care erau şi pregătite astfel de locuri.
Acolo a fost aruncat Sfântul Apostol, împreună cu toţi fraţii care fuseseră aflaţi la adunare, atunci cu ei.
De obicei, când în închisoare sunt băgaţi unii nou veniţi, de îndată toţi ceilalţi care sunt închişi acolo de mai multă vreme, dau năvală în jurul lor, fiecare să-i vadă, să-i întrebe, să le ceară, unii mâncare, alţii haine - şi, cu toţii, noutăţi de afară şi despre ei: cine sunt, ce au făcut, pentru ce au fost arestaţi...
Când vor fi aflat toţi cei care erau închişi acolo pentru tot felul de rele, că aceşti oameni împinşi acum, loviţi şi batjocoriţi - cum se întâmplă cu cei ajunşi acolo - n-au făcut nici un rău, ci numai bine, e uşor de închipuit cât se vor fi mirat hoţii şi criminalii de ticăloşia celor care i-au închis pe oamenii aceştia laolaltă cu ei.
Şi e uşor de închipuit ce fel de cuvinte vor fi spus ei despre credinţa şi legea şi dreptatea marelui preot şi a tagmei lui!...
Dar, cum se întâmplă totdeauna, Dumnezeu nu va fi lăsat nici suferinţa asta a apostolilor Săi fără rod. Desigur că ei, ajunşi acolo între cei închişi, vor fi îngenuncheat jos pe pietrele scobite de mulţimea paşilor umblaţi pe acolo şi vor fi mulţumit cu lacrimi Domnului pentru harul de a suferi pentru Numele Lui.
Apoi Îi vor fi cerut milă pentru toţi cei închişi acolo cu ei. Iar apoi vor fi cântat, cu lacrimi, cântări de slavă şi de iubire pentru Domnul lor Preaiubit.
Toate acestea îi vor fi uimit şi cucerit pe mulţi dintre ascultătorii lor şi poate unii din ei se vor fi predat chiar acolo, în noaptea aceea Domnului, hotărându-se pentru El.
Ce mare trebuie să fi fost bucuria apostolilor, care au avut ocazia să le mărturisească pe Mântuitorul Cel Bun şi Sfânt chiar şi celor care erau cei mai nenorociţi şi mai căzuţi dintre oameni!
Cu ce dragoste trebuie să-i fi îmbrăţişat Petru şi Ioan şi ceilalţi apostoli pe toţi cei despre care le vorbise Domnul lor când zisese: Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut!
Slăvit să fie Domnul care nu uită pe nimeni, ci fiecărui om, oricât de căzut, El îi rânduieşte un loc şi o zi în care să audă chemarea Lui spre mântuire, pentru ca oricine o va asculta, să fie mântuit... Şi nimeni să nu moară înainte de a avea un prilej de mântuire.
Astfel, unii aud chemarea Domnului în închisori, alţii în spitale, alţii în biserici, alţii în alte locuri şi împrejurări.
La unii, dacă nu merg ei unde se află Evanghelia, se duce Evanghelia unde se află ei. Dacă nu-L caută ei pe Domnul, îi caută Domnul pe ei. Şi dacă nu ştiu ei unde este El, ştie El unde sunt ei.
Fericit este sufletul care, într-o astfel de răscruce a vieţii lui, alege calea şi voia lui Dumnezeu, care este mântuirea lui!...
Suflete drag, iată, poate şi pe tine te caută şi te cheamă chiar acum Hristos, ca să-L primeşti pe El şi mântuirea Lui.
Poate că şi tu te găseşti acum ca într-o închisoare, poate te găseşti ca într-un spital, poate te găseşti la o răscruce grea a vieţii tale. Deschide-ţi bine inima, deschide-ţi bine mintea şi ascultă solia pe care ţi-o aduc aceste cuvinte: primeşte-L pe Domnul Isus în inima şi în viaţa ta şi începe chiar de acum o viaţă nouă, prin naşterea din nou şi prin predarea ta pe totdeauna în slujba Domnului Isus!
Aceasta va fi salvarea ta, mântuirea ta, vindecarea ta şi libertatea ta cea veşnică şi strălucită.
Harul Domnului nostru Isus Hristos să-ţi ajute!
19 - Un înger al Domnului
Dacă Satana are slujitorii lui care să-i bage pe cei credincioşi în temniţă, are şi Hristos slujitorii Săi care să-i scoată. Şi dacă este o vreme în care mărturisitorii lui Isus trebuie să fie duşi pentru sufletele pierdute de acolo, tot aşa, după ce ei şi-au făcut slujba Evangheliei între zidurile închisorii, este o vreme în care ei vor fi scoşi. Pentru că n-au fost închişi să putrezească acolo, ci să lucreze.
Când lucrul rânduit pentru ucenicii Domnului undeva, şi l-au sfârşit, ei nu vor mai putea fi ţinuţi acolo nici un ceas mai mult, de nici o putere de pe pământ sau de sub pământ. În chiar clipa sfârşitului lucrului lor, ei vor fi scoşi afară.
Dumnezeul lor Însuşi are grija aceasta, clipă de clipă.
Totdeauna, cel care face unui om nevinovat un rău, este un demon, iar cel care îi face un bine, este un înger.
Cel care apasă pe un neprihănit, este un demon, iar cel care îl ajută, este un înger.
Cel care condamnă pe un om al lui Dumnezeu, este un diavol, cel care îl izbăveşte, este un înger al Domnului.
Omule, oricine ai fi tu şi ori în ce loc puternic te-ai afla, ai de grijă şi nu folosi puterea ta spre a face rău nici unui om nevinovat, nici spre a apăsa pe un neprihănit, nici pentru a osândi pe un om al lui Dumnezeu, care nu ţi-a făcut nici ţie şi nici altui om nici un rău... ci poate a făcut şi mai face încă mult bine multora. Ci caută cu toată puterea şi cu toată ştiinţa ta să faci numai bine acestui fel de oameni, când aceasta va depinde de tine.
Dacă le vei face răul, tu vei fi un demon şi partea ta va fi odată, cu diavolul şi cu ai lui, în focul veşnic.
Dacă le vei face bine, tu vei fi un înger al lui Dumnezeu şi răsplata ta va fi lumina şi bucuria lui Dumnezeu, după cum este şi drept.
O, cât de mulţi astfel de îngeri ai lui Dumnezeu ne-au eliberat şi pe noi, din câte închisori şi de sub câte zăvoare am fost închişi!
Noi am văzut un om, dar cel care ne deschidea uşa, cel care ne citea numele, cel care ne dădea drumul, era un trimes ceresc, un înger al Domnului, care venea să ne scoată, după ce vremea noastră sau vremea altora se sfârşise.
După tot ce avusese de făcut Domnul cu noi acolo pentru limpezirea altora sau tot ce avusese de făcut prin alţii pentru limpezirea noastră se încheie, uşa s-a deschis şi noi am ieşit.
Ferice de cine a ieşit atunci bine!
Vai de cel în care nici acolo adevărul nu s-a limpezit, îndărătnicia nu s-a frânt şi ascultarea nu s-a întors!
Acela poate să fie un achitat al oamenilor, dar este un veşnic condamnat al lui Dumnezeu.
20 - Duceţi-vă şi staţi în Templu
Iată, fraţii mei şi surorile mele, porunca lui Dumnezeu pentru noi şi pentru toată Frăţietatea noastră, de azi şi până la Venirea Domnului nostru Isus Hristos pe norii cerului Său!
Lucrarea Oastei Domnului a venit în lumea aceasta ca o solie şi cu o însărcinare cerească: să stea în templul acesta, în Biserica aceasta, în credinţa aceasta şi să vestească norodului acestuia toate cuvintele vieţii, adică mântuirea şi răscumpărarea, prin naşterea din nou şi vieţuirea în Hristos Isus.
- Doamne, dar cum ne trimiţi Tu în templu, când acolo este mare preot Ana, este judecător Caiafa, sunt slujitorii cei care Te-au răstignit pe Tine şi care ne-au închis pe noi?
- Templul este al Meu şi nu al lor; el este Casa Tatălui Meu; el este Casa de rugăciune pentru toate neamurile... iar voi nu sunteţi în mâinile lor, ci sunteţi în Mâna Mea.
- Doamne, dar Tu ai spus că acei care mănâncă din aceeaşi pâine şi beau din acelaşi pahar sunt un singur trup - cum să mergem noi acolo cu hoţii, cu beţivii, cu desfrânatele?
- Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi - şi nu pe altul! Numai cei care iau Taina aceasta cu vrednicie sunt un singur trup; ceilalţi, care o iau spre osândă, sunt ca şi cum n-ar fi. Voi, dacă sunteţi duhovniceşti, sunteţi din Trupul Meu cel duhovnicesc care nu este mărginit de un loc sau de o zi, ci este pretutindeni şi oricând.
- Doamne, dar ne vor da afară iarăşi!...
- Veniţi din nou şi din nou!
- Doamne, dar aceştia totdeauna ne vor urî.
- Şi pe Mine M-au urât... Ferice de voi când veţi fi urâţi din pricina Mea!
- Doamne, dar nu este un alt loc pentru noi, o altă cale, un alt ogor?
- Nu! Cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi! Unde v-am aşezat Eu, acolo să staţi! Unde v-am pus Eu, acolo să vă aflu când voi veni, făcând ceea ce v-am poruncit Eu! Altfel, voi nu sunteţi ucenicii Mei!
Binecuvântaţi să fie ucenicii ascultători şi smeriţi, care oriunde sunt trimeşi sau duşi, fac slujba mărturisirii lui Hristos cu credincioşie, cu supunere şi cu putere.
Iată, ucenicii prigoniţi care - fiind daţi afară din sinagogi şi din templu - se strânseseră înainte cu adunarea Domnului în pridvorul lui Solomon, acum, deşi ameninţaţi şi băgaţi în închisoare, nu se mai tem.
Închisoarea, bătaia şi ameninţările, departe de a-i înfrica, îi fac tot mai plini de îndrăzneală.
Ieşiţi din închisoare, ei nu se mai ascund, nici nu fac adunările lor în afara templului, ci intră cu toţii în templu. Plini de îndrăzneală şi hotărâţi pentru orice, ei ascultă porunca lui Dumnezeu: Duceţi-vă, staţi în templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia... adică toată solia mântuirii prin venirea şi predarea în slujba lui Hristos.
Când eşti plin de încredere în Dumnezeu şi plin de îndrăzneală în hotărârea de a-L urma cinstit şi de a-L sluji credincios pe Domnul Isus în templul Lui sfânt, în Biserica şi în credinţa părinţilor tăi, nimeni nu te mai poate opri.
Te poate opri cineva din templu numai când nu eşti cinstit; când cu gura spui că eşti - dar nu eşti cu toată inima pentru el.
Te poate învinui cineva numai când nu-ţi faci datoria faţă de templu şi nu-ţi îndeplineşti cinstit tot ce se cuvine faţă de Casa lui Dumnezeu...
Dar când eşti cu un cuget curat faţă de Dumnezeu şi îţi împlineşti cinstit şi din inimă ceea ce eşti dator faţă de Casa Lui, atunci nu ai nevoie şi nu ai voie să te mai temi de nimeni.
Deci intraţi cu îndrăzneală, cu credinţă şi cu evlavie în templul Domnului! Staţi cinstit acolo! Şi mărturisiţi cu toată hotărârea cuvintele vieţii noi, ale vieţii sfinte, ale vieţii în Hristos, Domnul, fiindcă aceasta este porunca lui Dumnezeu!
Îndrăzniţi, Hristos v-a trimes! El este cu voi şi veţi birui.
Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Împărat şi Dumnezeu, care faci minuni totdeauna prin cei care sunt adevăraţii Tăi trimeşi şi mărturisitori!
Te rugăm umple de putere şi de îndrăzneală pe toţi cei pe care îi trimeţi să Te vestească mulţimii - şi Tu Însuţi adu la mântuirea Ta pe toţi cei care aud Cuvântul Tău.
Iar când mai marii lumii acesteia se vor ridica împotriva aleşilor Tăi şi vor pune mâna pe ei spre a le face rău, Te rugăm întoarce tot răul acesta spre slava Ta, spre mântuirea celor pierduţi şi spre bucuria alor Tăi.
Când în jurul lor se vor strânge zidurile şi se vor deschide porţile, Te rugăm trimite Tu îngerul Tău să-i izbăvească, pentru ca ei să-şi poată împlini cu prisosinţă slujba pentru care i-ai închis sau i-ai eliberat.
Nu ne lăsa Doamne să părăsim niciodată templul Tău, Biserica noastră, ci stând în ea cu cinste şi cu vrednicie, să putem împlini în mijlocul ei mărturisirea pentru care ne-ai ridicat în mijlocul acestui popor şi al acestei biserici. Amin.