La Apostolul din Duminica a 3-a după Paști (a Mironosițelor)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. În zilele acelea, când s-a înmulțit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau grecește, cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărțeala ajutoarelor de toate zilele.
2. Cei doisprezece au adunat mulțimea ucenicilor, și au zis: “Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese.
3. De aceea, fraților, alegeți dintre voi șapte bărbați, vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și înțelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta.
4. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune și în propovăduirea Cuvântului.”
5. Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări. Au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena și pe Nicolae, un prozelit din Antiohia.
6. I-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, și-au pus mâinile peste ei.
7. Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulțea mult în Ierusalim, și o mare mulțime de preoți veneau la credință.
1 - Evreii care vorbeau grecește, cârteau
Orice cârtire și orice murmurare, la orice om, vine dintr-o nemulțumire sau din mai multe.
Orice nemulțumire vine dintr-o nedrepte sau din mai multe.
Și orice nedreptate vine dintr-un păcat sau din mai multe.
Între credincioșii adevărați, aceasta nu trebuie să se întâmple niciodată, fiindcă ei, având dragostea care niciodată nu-și caută folosul său, nu numai că nimeni nu va nedreptăți pe nimeni, dar fiecare va căuta folosul fiecăruia.
Astfel, toți sunt fericiți și nimeni n-are motiv să murmure, să cârtească, să se plângă.
Așa ar trebui să fie pretutindeni unde S-a pogorât Duhul Sfânt peste suflete și unde Cuvântul lui Dumnezeu se mărturisește cu putere, cu semne și cu minuni, prin trimeșii lui Hristos, peste care se vede strălucit pecetea harului Său.
Dar nu totdeauna este așa, fiindcă nu toți câți vin într-o adunare duhovnicească au Duhul Sfânt.
Și nu toți cei care vin în staulul lui Hristos, sunt oile Lui.
Mai sunt acolo și câini săriți peste gard.
Mai sunt și vulpi intrate prin gard.
Mai sunt și șerpi băgați pe sub gardul lucrării Domnului.
Iar toți aceștia, vorbind o limbă străină de a poporului sfânt, având o fire străină și o țintă străină, vor face totdeauna lucruri care dau naștere la murmurare, la cârtiri, la rele, la tulburări și la rătăciri.
Despre primele tulburări făcute în Biserica Creștină, Sfânta Scriptură spune că le-au provocat cei care vorbeau grecește... Aceștia erau evrei veniți din alte părți și strămutați în Ierusalim, de prin Asia Mică, Egipt și din coloniile grecești din Răsărit.
Aceștia au venit la Ierusalim, dar nici nu vorbeau limba lui, nici n-aveau obiceiurile lui, nici nu se uniseră cu duhul lui. Mai păstrau încă în ale lor tot ce avuseseră de la străinii pe unde erau împrăștiați și dintre care veniseră la Ierusalim.
O, ce mare lucru este cuvântul: ascultă fiică, vezi și pleacă-ți urechea, uită pe poporul tău și casa tatălui tău și atunci împăratul îți va pofti frumusețea - și, fiindcă este Domnul tău, adu-i închinăciunile tale (Psalm 45, 10).
O, ce mare lucru este ca orice suflet care vine în Ierusalim, adică intră în adunarea Domnului, să lase tot ce avea când era în lume, tot ce învățase acolo, limba aceea, obiceiurile acelea, felul acela - și, odată venit în poporul Domnului, să devină un om nou, cu limba lui, cu firea lui, cu tot felul lui de a fi, devenind una, atât în gânduri, cât și în simțiri, cu frații lui în Hristos, între care a venit și între care trebuie să stea.
Un astfel de evreu nu va mai vorbi grecește în Ierusalim.
Nu va mai privi înapoi spre coloniile străine în care a trăit înainte de a intra în Ierusalimul Domnului.
Și nu va mai avea nici unul dintre obiceiurile locului străin din care s-a strămutat aici, acasă.
Grija și supravegherea asupra acestor lucruri trebuie să o aibă în primul rând fiecare de sine însuși. Fiecare credincios sau credincioasă, care se strămută din firea lui cea veche în firea cea nouă, din păcat în har, din felul deșert de viețuire al lumii acesteia, în felul cel duhovnicesc de viețuire al lui Hristos, trebuie să se cerceteze mereu el pe sine însuși, pentru a se vedea dacă este în credință sau nu.
Dacă umblă prin Duhul Sfânt sau nu.
Acest lucru este foarte ușor oricui, fiindcă fiecare se știe pe sine ce limbă vorbește, ce simțăminte are în inimă și în ce locuri îi place să meargă.
Dar dacă unora nu le place să se cerceteze ei înșiși, atunci trebuie să aibă grija asta frații care îi văd, care îi aud, care îi știu.
Să caute aceștia să-i ajute să ajungă a se cerceta și îndrepta mai înainte de a fi prea târziu...
Mântuitorul ne-a poruncit acest lucru când ne-a zis: Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; și dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș (Matei 18, 15-17).
Ce bine ar fi fost dacă și noi am fi ascultat de acest cuvânt poruncitor al Domnului nostru și am fi făcut de la început așa cu toți cei care au venit și în Ierusalimul Oastei, dar n-au vrut niciodată să-și schimbe nici limba străină, nici obiceiurile altora, nici simțămintele, ci își schimbă numai puțin părul sectar de pe dinafară, ca să semene cu lâna frățească a adunării noastre.
O, de câte necazuri pe care le-au făcut aceștia de zeci de ani Lucrării Domnului, ar fi scăpat frații!... De câte cârtiri și tulburări și de câte pagube ar fi fost scutiți dacă s-ar fi scăpat de ei.
Să vă fie această lecție amară de învățătură măcar vouă, celor care veniți după noi, pentru ca să nu pățiți și voi la fel. Pentru ca măcar voi să fiți scutiți de durerile și pagubele pe care le-am îndurat noi, din pricină că nu am fost destul de treji și de veghetori asupra Ierusalimului Sfânt, la curăția căruia avem datoria să veghem cu toți ochii noștri mari deschiși.
Dar în Ierusalim, nu numai între cei care vorbeau grecește erau păcate și scăderi care au adus tulburări în adunarea Domnului. Erau fapte nepotrivite și între ceilalți.
Când doi se ceartă, amândoi sunt vinovați... Iar cel care vrea să facă pace între ei, trebuie să-i facă să-și recunoască fiecare partea lui de vină... Să și-o judece singur. Și să se îndrepte.
Cei care împărțeau ajutoarele făceau părtinire și nu dreptate.
Ar fi trebuit să fie oameni foarte drepți acei puși să împartă.
Având o conștiință curată, ei ar fi fost nepărtinitori cu nimeni, ci la fel de buni cu toți.
Dar se vede că nici ei nu au fost chiar așa.
Dacă undeva este o nedreptate din partea unuia și nu este tot atâta răbdare și renunțare din partea celuilalt, acolo totdeauna se va isca tulburare și cârtire.
Se poate că la început a fost așa, o vreme.
Dar când sfoara se întinde prea mult, ea se rupe la acela care trage mai tare.
Scumpii mei frați și surori, nu vă nedreptățiți niciodată nici unul, pe nici unul... Nu vă nedreptățiți întru nimic, nici pe față și nici în ascuns, nici trupește și nici sufletește, fiindcă nedreptatea împotriva fratelui este un păcat strigător la cer.
Lasă mai bine ceva de la tine, decât să iei ceva de la el.
Dacă trebuie să împarți, dă-i lui partea cea mai mare.
Dacă trebuie să alegi, ia tu partea cea mai slabă.
Dacă trebuie să începi, ia tu partea cea mai mică.
Dacă trebuie să iei, rămâi tu cel mai din urmă.
Pâinea pe care o dăruiești altuia, aia te satură cel mai bine și haina cea pe care o lași altuia, te încălzește cel mai plăcut.
Cu o fărâmă nu te saturi, dar poți să-ți câștigi un prieten și să-ți obligi un vrăjmaș.
Iar voi, cei care sunteți ochii gurilor flămânde și ai mâinilor împărțitoare, fiți treji să vedeți și să prevedeți totul. Împiedicați necinstea dintre frați, până când ea nu ajunge nedreptate. Căci odată ajunsă, va fi mai greu să împiedicați cearta dintre ei, apoi dezbinarea, apoi ura - care se vor aprinde din micile scântei, pe care dacă ați fi fost treji să le stingeți la timp, ați fi împiedicat o sumedenie de rele și ați fi salvat o mulțime de suflete.
2 - Cei doisprezece
Conducerea Bisericii Sale, îndrumarea Lucrării Sale, supravegherea Familiei Lui, Domnul Isus n-a încredințat-o numai unuia dintre apostolii Săi: Iată, acesta va fi conducătorul vostru, iar voi toți trebuie să vă supuneți lui și să ascultați de El! Ci a zis: Eu sunt Domnul vostru, iar voi, între voi, toți sunteți frați... (Matei 23, 8).
Acesta este felul de conducere pe care l-a lăsat Domnul Lucrării Sale: cei doisprezece, nu cel unul, oricare unul ar fi omul acela. Fiindcă, luat în parte, fiecare apostol putea greși (după cum au și greșit). Dar toți împreună nu puteau, fiindcă Domnul Isus era cu ei, fiindcă Duhul Sfânt era în ei, fiindcă Lumina lui Dumnezeu îi îndruma - și ei nici n-au greșit.
Acesta și trebuie să rămână pe totdeauna felul de conducere a Lucrării lui Dumnezeu, nu unul, ci mai mulți frați.
Toți cei mai cu experiență, mai cu vază, mai deosebiți dintre frații lucrători, peste care se văd mai luminos semnele Domnului Isus, prin care se fac mai frumos minunile lui Dumnezeu și pe care îi însoțește mai puternic puterea Duhului Sfânt - aceștia, dintre toți frații, să fie acei cărora, în dragoste, să se supună toți.
Aceștia să fie cei întrebați și ascultați.
Fiecare dintre frați să-i privească și să-i prețuiască nespus de mult din pricina lucrării lor (1 Tes. 5, 13).
Nimeni să nu treacă peste cuvântul lor și orice hotărâre luată de ei să fie ascultată de către toți, căci Domnul vorbește prin ei.
Dumnezeu n-a trimis și nu va trimite niciodată pe nici un înger din cer să lămurească pe cineva care nu vrea să asculte de frați. Cu atât mai mult, Dumnezeu Însuși nu vorbește El direct și personal, niciodată cuiva care disprețuiește pe frații săi aleși și nesocotește cuvântul și îndrumările frățietății sale.
Unor astfel de neascultători îngâmfați, care pretind că lor le vorbește direct Dumnezeu, acelora le vorbește diavolul, prefăcut în înger de lumină, fiindcă numai diavolul a îndemnat totdeauna la neascultare și la mândrie. Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru ne-a îndemnat totdeauna numai la smerenie și la ascultare.
Frații mei scumpi și aleși, și surorile mele, fiți cu cea mai mare băgare de seamă la orice șoaptă a lui Satana: nu vă socotiți mai înțelepți decât frații voștri!
Nu vă considerați mai buni, nu vă priviți mai presus, nu vă arătați mai vrednici.
Aceasta este o ispită diavolească și oricare a căzut în ea a fost pierdut.
Frate ales și deosebit, te rog cu lacrimi, nu te socoti pe tine mai presus ca frații tăi cei ostenitori în Lucrarea lui Hristos.
Chiar dacă ești cel mai bătrân dintre ei.
Chiar dacă ești cel mai talentat dintre ei.
Chiar dacă ești cel mai vrednic dintre ei.
Chiar dacă ai suferit sau ai lucrat sau ai luptat cel mai mult dintre ei...
Nu te socoti pe tine niciodată mai presus, nici față de cel din urmă dintre frații tăi.
Ci socotește-te totdeauna mai prejos, pentru ca să poți primi dacă îți va veni un sfat și chiar o mustrare de la oricare dintre ei, chiar dacă, după părerea ta, n-ai merita-o.
Aceasta te va înălța în ochii Domnului tău, iar El va face să fii înălțat nespus și în fața fraților tăi.
Oricine se ridică mai presus de ascultarea frățească, totdeauna cade în ispita diavolului și ajunge prilej de dezbinare în Lucrarea lui Dumnezeu și făcător de rătăciri printre frați.
Toate sectele și rătăcirile prin astfel de oameni au început.
Toate răstălmăcirile biblice, toate certurile dintre frați, toate relele lăuntrice și mari ale Bisericii adevărate a lui Hristos, au luat naștere și întindere de la astfel de lucrători răi, de care frații n-au știut să se păzească, să se ferească și să se depărteze la timp (Rom. 16, 17; Fap. Ap. 20, 29-31; Tit 3, 10-11).
Nici unul dintre aceștia nu s-a mai întors înapoi.
Nici unul dintre ei nu și-a mai recunoscut greșeala.
Nici unul nu s-a mai îndreptat din rătăcirea lui, fiindcă demonul mândriei, care a pus stăpânire pe el în chiar clipa când s-a ridicat peste frații lui și contra lor, nu l-a mai lăsat din ghearele sale.
Știți oare vreunul să se fi căit și să se fi întors din rătăcirea lui?
Noi nu știm pe nici unul!...
De aceea, fii cu grijă, fratele meu, alesul și trimisul Domnului!
Orice gând ai, adu-l nu numai la cunoștința Domnului, ci și la a fraților.
Orice încredințări primești, vino cu ele să întrebi nu numai pe Domnul, ci și pe frați, pentru ca nu cumva să alergi sau să fi alergat în zadar (Gal. 2, 2).
Orice descoperiri ți s-ar face de către vreun duh, orice profeții ți-ar fi inspirate, orice adevăruri ți s-ar lumina, orice glas ți-ar vorbi, - vino cu ele și adu-le la cunoștința fraților tăi. Cere-le părerea, primește-le sfatul și ascultă-le totdeauna îndrumarea, fiindcă numai atunci nu greșești.
Și numai atunci poți fi liniștit și încredințat că nu ești într-o cursă a diavolului și nu vei fi atras într-o primejdie a lui.
Ce minunați slujitori ai lui Dumnezeu au fost cei doisprezece...
Ei au băgat îndată de seamă că oamenii, chiar și după ce se nasc din nou și devin duhovnicești, în cea mai mare parte a lor, rămân încă atât de ușor supuși firii vechi și robiei trupului și slăbiciunilor.
Ei au văzut că Lucrarea lui Dumnezeu, adunarea frățească, are mai multă nevoie de rugăciune și de propovăduirea Cuvântului, decât de pâine și de îmbrăcăminte.
Că atunci când lași rugăciunea și propovăduirea Cuvântului pentru umblarea după lucrurile trupului, nu numai că starea sufletească se înrăutățește tot mai mult, dar chiar și trebuințele trupești se înrăutățesc și dau naștere numai la murmurări, la cârtiri și la certuri, care apoi nu se mai sfârșesc și nu mai scad.
Frați aleși și trimiși ai Domnului, învățați din experiența Sfinților Apostoli! Feriți-vă de împărțeala de ajutoare!... Nu primiți voi ajutoarele și nu le împărțiți voi. Treaba aceasta totdeauna va crea bănuieli, suspiciuni, murmurări și cârtiri. Ochii firi pământești sunt foarte mari și limba ei este foarte lungă. Feriți cinstea Evangheliei de ocările care vin totdeauna din astfel de treburi. Și feriți cinstea voastră de bănuielile necinstite. Tot ce ați câștigat într-o viață, puteți pierde într-o clipă. Pe toți câți vi i-ați apropiat prin mii de griji, vi-i puteți îndepărta printr-o singură neglijență. Nu vă ocupați voi cu lucrurile trupești. Nu împărțiți voi bunurile materiale. Nu vă risipiți voi timpul vostru cel scump pentru cele ce pier.
Consacrați-vă total Domnului și fraților tot timpul vostru și toată puterea voastră numai pentru cele duhovnicești, numai pentru cele veșnice, numai pentru cele de Sus. Lăsați celelalte în grija altora.
Aceasta va înălța mereu mai frumos Numele Domnului, cât și cinstea Evangheliei pe care o propovăduiți voi.
În felul acesta se vor înălța, mereu mai frumoase, și sufletele fraților voștri, și nivelul duhovnicesc al adunării Domnului în care lucrați.
Iar aceste binecuvântări se vor întoarce peste voi mereu mai frumoase, mai mari și mai fericite.
3 - Alegeți dintre voi
În adunarea lui Dumnezeu trebuie totdeauna să fie o bună rânduială, iar unde este o bună rânduială, fiecare lucru este la locul lui, fiecare treabă se face la vremea ei și fiecare slujitor este la postul său.
Cel mai bun lucru pe care l-a făcut Domnul Dumnezeu la Începutul Creației a fost Ordinea, buna rânduială pe care a statornicit-o prin legi veșnice, când a așezat vremile, locurile și mișcările tuturor lucrurilor și lucrărilor Lui.
Și pentru că această ordine este desăvârșită și neschimbată, toate lucrurile merg bine și toate lucrările se fac frumos.
Așa este oriunde-i ordine, rânduială și ascultare.
Și după cum aceasta se vede atât de minunat în toate lucrările lui Dumnezeu din afara noastră, tot așa trebuie să fie și în cele dinăuntrul nostru.
Și dacă în lumea firească și văzută este rânduială, cu cât mai mult trebuie să fie ea și în lumea duhovnicească și nevăzută!
Dacă în familia ta nu poți trăi, dacă ești dezordonat și nesupus, cum poți trăi în Familia lui Hristos în felul acesta?
Ci oricine nesocotește buna rânduială și ascultarea frățească, va fi osândit de Cuvântul lui Dumnezeu și de cuvântul fraților.
Orice însărcinare primită de la Dumnezeu este neapărat nevoie să fie recunoscută și de către frați, fiindcă Dumnezeu nu lucrează fără ai Lui. Duhul Sfânt încredințează totdeauna Biserica Sa vie de harul pe care i-l dă El unuia pe care Și-l alege pentru o slujbă a Lui în ea, și încă de la început, duhul fraților adevărați este în același gând cu Duhul Sfânt în recunoașterea acestei alegeri.
Oricine merge în vestirea Cuvântului fără un deplin asentiment frățesc, acela este un om dubios.
Oricine își ia singur o însărcinare, fără învoirea fraților și împotriva lor, este un om primejdios pentru Lucrarea lui Dumnezeu.
Porunca Domnului prin Apostolii Săi este că oricine are să împlinească o însărcinare în Lucrarea Domnului trebuie să fie mai întâi vorbit de bine de toți frații, apoi să fie plin de Duhul Sfânt și în urmă să fie plin de înțelepciune.
Iată cât de însemnată este înaintea Domnului părerea fraților... ea este pusă chiar înaintea plinătății Duhului și a înțelepciunii, când este vorba de alegerea slujitorilor care angajează Numele Domnului, cinstea Evangheliei și curăția Lucrării lui Dumnezeu.
Fraților, alegeți dintre voi numai astfel de bărbați pentru însărcinările Lucrării Domnului.
Fraților, încredeți-vă numai în astfel de aleși și primiți numai pe cei care au astfel de alegere.
Fraților și surorilor, rugați-vă Domnului ca să ridice în Lucrarea Lui și să păstreze în ea numai pe astfel de oameni vorbiți de bine de către toți, plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune, fiindcă numai astfel de aleși dorește și Dumnezeu.
Ei sunt nu numai cinstea lui Dumnezeu, ci și cinstea voastră.
4 - Rugăciunea și propovăduirea Cuvântului
Despre rugăciune s-a vorbit mult și s-a scris mult în Biserica lui Dumnezeu.
Dar despre marele ei rost în viața fiecărui credincios, în fața întregii Frățietăți, în orice vreme, în orice stare în orice loc - trebuie mereu să se tot spună și să se tot vorbească încă și mai mult. Pentru că, din ce trece timpul către sfârșit cu înmulțirea fărădelegii, cu răcirea dragostei și cu pierderea credinței, se va face tot mai rară și tot mai necesară rugăciunea adevărată și puternică, fierbinte și curată în viața bisericii și a credincioșilor.
Rugăciunea este mai necesară chiar și decât propovăduirea Cuvântului, căci Sfinții Apostoli așa au spus-o.
În viața Mântuitorului Însuși, rugăciunea a avut un astfel de loc. El mergea la propovăduirea Cuvântului de la rugăciune. Și după propovăduire Se întorcea iarăși tot la rugăciune (Matei 14, 23).
Apostolii Săi iată că tot așa au făcut.
De aceea propovăduirea lor era plină de putere, fiindcă rugăciunea lor era plină de foc.
De aceea sufletele care ascultau cuvântul propovăduirii erau cutremurate, fiindcă rugăciunea de la care plecase propovăduitorul fusese plină de cutremur.
Suflete drag, tu te rogi oare?
Știi oare tu, ce mare însemnătate are rugăciunea?
Te-ai atins tu oare des de firul ei care curentează, care cutremură, care aprinde?
Trăiești tu oare la cea mai înaltă tensiune momentele și ceasurile, nopțile și zilele tale de rugăciune?
Despre apostolii Domnului spune Cuvântul că atunci când s-au rugat ei s-a cutremurat și locul unde erau (Fap. Ap. 4, 31).
Noi oare, cum ne rugăm? Ne cutremură rugăciunea noastră măcar pe noi, sau ea n-are nici puterea să scuture barem somnolența de peste adunarea noastră și dormitarea de peste ochii noștri?
Fiecare rugăciune pe care o facem este ca un răspuns mai vrednic sau mai nevrednic pe care îl dăm lui Dumnezeu.
Este ca un vas pe care noi îl trimitem în cer, mai plin sau mai gol.
Este ca o lucrare de un preț mai mare, mai mic sau mai de nimic pe care I-o prezentăm Dumnezeului nostru.
Nimeni nu știe mai bine decât noi înșine cât de plină sau de goală este rugăciunea noastră. Cât de fierbinte sau de rece este ea. Cât prețuiește ea sau nu, înaintea cerului sfânt.
Când noi înșine nu-i punem nici un preț rugăciunii noastre, ce preț să-i dea Dumnezeu?
Când noi înșine nu ne-o putem asculta, cum să ne-o poată El?
Și când noi înșine simțim că lucrarea rugăciunii noastre nu merită nici nota trei, ce răspuns să mai așteptăm noi de la Dumnezeu la ea?
Iată de ce atât de puține rugăciuni ajung până la cer și atât de multe nu răzbat nici până la tavanul sub care ne rugăm!
Propovăduitorul Cuvântului trebuie să se scoale nu de pe scaun sau de la masă, la amvon, ci să se ridice de pe genunchi, de la rugăciune.
Vestitorul Evangheliei nu trebuie să aibă bătături nici la șolduri de dormit, nici la limbă de vorbărie, nici la degete de lingură, cât la genunchi de rugăciune și la picioare de mers.
Mărturisitorul lui Hristos nu trebuie să aibă pe față urme de îmbuibare, ci urme de lacrimi, de post, de osteneli și de pătimiri pentru Domnul său.
Urme de veghere, de înfrânare, de extaz sfânt petrecut cu Domnul sau în împărtășirile tainice și strălucite ale rugăciunii.
Numai atunci acesta va fi un propovăduitor sfânt, de-al cărui cuvânt mulțimile vor rămâne străpunse la inimă și fiecare va striga: Fraților, ce să facem ca să fim mântuiți?...
Fratele meu ales și iubit, vino să ne cercetăm pe noi înșine, cum este rugăciunea noastră și atunci vom vedea bine cum este și propovăduirea noastră.
Vino să fim mai întâi oameni ai rugăciunii și apoi să ne înghesuim la cuvânt înaintea fraților.
Vino să ne rugăm până vom ajunge să dorim fierbinte ca să fim niște oameni ai rugăciunii fierbinți. Vino să stăm pe genunchi până când vom simți curentul ceresc cutremurându-ne inima, aprinzându-ne cuvântul, luminându-ne ființa, scăldându-ne ochii... Și numai atunci să mergem la propovăduirea Cuvântului.
5 - Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări
Tot ce-I place lui Dumnezeu este plăcut și înaintea celor care sunt ai Lui.
Și când o hotărâre este luată de către frați, potrivită cu voia Domnului, Duhul Sfânt o binecuvântează cu roade sfinte și cu urmări frumoase.
Când gândurile noastre sunt curate înaintea lui Dumnezeu, când intențiile noastre sunt bune, când umblarea noastră este în lumină, ascultarea noastră în adevăr și părtășia noastră în dragoste, - atunci orice vorbire a noastră va fi ascultată cu plăcere de întreaga adunare. Și orice vorbă a noastră va fi cu har, dreasă cu sare, ca să dea har celor care o ascultă.
Atunci oricând vom vorbi, vom avea un cuvânt de zidire pentru fiecare ascultător.
Atunci oricât vom vorbi, nu vom obosi pe nimeni dintre cei care ne ascultă.
Atunci orice am vorbi va fi de la Duhul Sfânt pentru toți și atunci oricine ne va asculta va fi aprins de Focul Ceresc.
O, cât de puține sunt vorbirile despre care întreagă adunarea să spună că au fost plăcute și hrănitoare pentru toți. Și cât de puțini sunt vorbitorii la care totdeauna, toți cei adunați ascultă cu plăcere și se întorc zidiți de vorbirea lor!
O, cât de puțini sunt, într-adevăr, acei vorbitori binecuvântați la care ai alerga și bolnav, să-i auzi! Și la care ai sta și flămând, să-i asculți!
Și aceasta numai pentru că marea mulțime a celor care se grăbesc să vorbească nu se grăbesc să se roage. Și pentru că ei n-au ce să-I spună Domnului în rugăciune, de aceea nu mai au nici ce să le spună fraților în vorbire.
Pentru că ei doresc așa de puțin să stea în fața Domnului în genunchi, de aceea și oamenii doresc așa de puțin să-i vadă stând în fața lor în picioare.
Frate bătrân de ani și grăbit la vorbă, cum poți tu oare să nu te întrebi de ce nu te dorește nimeni să vorbești în adunare, de ce te opresc frații de la cuvânt, de ce te trag de mânecă să încetezi și de ce se mișcă nerăbdători pe scaune, ori se ridică să iese când tu nu încetezi, cu toate astea, să vorbești?
Sunt ani de zile, poate zeci de ani, de când tu n-ai de spus fraților tăi decât aceleași predicuțe slabe pe care ascultătorii tăi le-au tot auzit de sute de ori, mereu aceleași, fără nici o căldură, fără nici o putere, fără nici o hrană...
Cum poți fi atât de orb să nu vezi ceea ce văd și copiii?
Cum poți să fii atât de nesimțit, să nu-ți pese nici de ceea ce s-ar rușina până și locul pe care stai?
Când oare vei înțelege că tu trebuie să te schimbi, - și nu alții?
Că ar fi mai bine să vorbești de acum, toată viața ta, nu din picioare mulțimii, ci numai din genunchi lui Dumnezeu!
Că trebuie să nu vezi răul în frații care nu-ți pot iubi vorbirea ta, ci în tine, care nu poți iubi rugăciunea, înfrânarea, ascultarea și smerenia!...
Frate tânăr de ani și sfios la cuvânt, învață din aceste adevăruri Dumnezeiești cât de mare lucru este la un propovăduitor al Cuvântului lui Hristos, trebuința de a fi un om al rugăciunii adânci, însoțită de post, de smerenie, de curăție, de evlavie!
Pătrunde-te scump frate tânăr, de aceste haruri cerești, veghează în practicarea lor până le vei deprinde gustul, până le vei descoperi puterea, până le vei dobândi harul.
Acest har îți va îmbrăca apoi ființa ta în semnul sfânt care însoțește pe toți aleșii adevărați ai lui Dumnezeu, îți va încununa munca ta cu minunile Sale și îți va înconjura umblarea cu puterea Duhului Sfânt.
Atunci vorbirea ta nu va izvorî din gura ta, ci numai va trece prin ea, venind din gura lui Hristos.
Atunci scrisul tău nu va izvorî din condeiul tău, ci numai va trece prin el, venind din inspirația Duhului Sfânt.
Atunci frații te vor ruga cu lacrimi să le vorbești, și să nu taci.
Vor aștepta cu nerăbdare să vii, și nu să pleci.
Și se vor grăbi să te caute, și nu să te părăsească.
Așa propovăduitori dorește Dumnezeu.
De așa vorbitori are nevoie mulțimea.
Pentru așa ucenici să ne rugăm Domnului să ne trimită și Duhului Sfânt să ni-i păstreze.
6 - I-au adus înaintea Apostolilor
Tot ce se face cu cunoștința și cu binecuvântarea fraților, este binecuvântat și de Dumnezeu. Dar tot ce se face în ascuns de frați și împotriva cuvântului lor, nu va putea fi niciodată nici binecuvântat de Dumnezeu.
Iată, adunarea frățească, dacă a ascultat îndemnul Apostolilor și i-a ales pe cei șapte diaconi, ajutoare Sfinților Apostoli, după voia lui Dumnezeu și nu după legături de rudenie sau după avuție sau după diplome - ce slujitori spre cinstea lui Dumnezeu și spre binele Bisericii a ales!
Apostolii Domnului i-au binecuvântat și și-au pus mâinile peste ei, după cum și Mântuitorul Își pusese peste ei Mâinile Sale, când i-a trimes El.
Iar dacă cei șapte diaconi au plecat în slujba Evangheliei și Bisericii Domnului Isus Hristos, aleși așa și binecuvântați așa, roadele lor binecuvântate au fost nu numai multe și mari, dar și frumoase și dulci.
Se pare că numărul de șapte al diaconilor a fost ales pentru că în Ierusalim mulțimea fraților era împărțită în șapte adunări și atunci fiecare adunare și-a ales diaconul ei și fiecărui diacon i se încredințase grija adunării sale frățești.
În adunarea sa el trebuia să lucreze, să slujească, să învețe, să ajute, în dragoste și în adevăr.
După felul cum se purta în biserica sa, care era familia lui sufletească și ogorul lui duhovnicesc, se vedea ce valoare are slujitorul ales și ce prețuire merită să i se arate de către cei dinaintea sau din urma lui... Ce exemplu sfânt și pentru noi cei de astăzi este rânduiala lor!
Totdeauna a fost ordine în Biserica lui Dumnezeu. Numai în sinagoga lui Satana a fost totdeauna dezordine, fiindcă dezordinea este elementul diavolului și sistemul prin care guvernează el.
Hristos Domnul și Împăratul nostru a vrut și a poruncit totdeauna supușilor Lui unirea și părtășia între toți... Voi toți să fiți una - a zis și S-a rugat El (Ioan 17, 20-23). Dragostea lui Hristos ne strânge - spune Cuvântul Său (2 Cor. 5, 14).
Diavolul, vrăjmașul lui Hristos, a vrut și a lucrat totdeauna dezbinarea. Dezbină și stăpânește! - lozinca lui împotriva Bisericii și Evangheliei lui Hristos.
Unitatea și părtășia stau în ordinea și în ascultarea frățească, iar dezbinarea și nimicirea stau în dezordinea și neascultarea dintre frați.
Creșterea și propășirea Lucrării lui Dumnezeu stau în unitatea și rânduiala frățească, iar nimicirea și moartea ei stau în dezbinare și în neorânduiala dintre frați.
Oricine lucrează în unitate cu frații, în rânduială și în părtășie, ajută creșterea și zidirea Bisericii și este un slujitor al lui Hristos.
Dar oricine lucrează în neorânduială, în împotrivire cu frații, grăbește nimicirea Lucrării Domnului și este un slujitor al diavolului. Oricine ar fi el sau ar fi fost.
7 - Numărul ucenicilor se înmulțea
Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul nostru care are totdeauna grijă de Lucrarea Sa și Domnul nostru Isus Hristos care este Garantul propășirii Bisericii Sale și Sfântul Duh care este Ocrotitorul și Mângâietorul credincioșilor Săi!
Iată, cu toată prigonirea marilor preoți și a neamului lor, cu toate închisorile și bătăile din afară și cu toate împotrivirile și cârtirile nemulțumiților dinăuntru, Lucrarea Domnului mergea propășind.
Din pricină că Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulțea mult în Ierusalim și o mare mulțime de preoți veneau la credință.
Iată ce mare și bun lucru este împărțirea muncii în Lucrarea Domnului!
Când frații din fruntea adunării sunt la locul lor, în rugăciune și propovăduire, exemplul lor este urmat cu bucurie și cu grabă de toți frații și surorile din adunare.
Atunci surorile sunt mâinile care lucrează, care mângâie și ajută, iar tineretul este picioarele care aleargă, ostenesc și cercetează.
Atunci cei bogați nu risipesc, iar cei săraci nu duc lipsă.
Atunci cei care au mult dau prisosul lor Domnului, iar cei care au puțin își acoperă lipsurile lor de la Domnul.
Atunci nimeni nu merge gemând sub două poveri și nimeni nu vine cântând, fără nici una.
Atunci toți cei care privesc din afară doresc să vină înăuntru și toți cei care aud chemarea lui Hristos se grăbesc să vină îndată la El, apoi toți cei care sunt departe de Ierusalim își dau toate silințele să ajungă la el.
O, ce binecuvântate sunt astfel de vremuri!
Dumnezeule, fă-ne să le trăim mai îndelung!...
Iată un cuvânt minunat și o dovadă fericită: mulți preoți veneau la credință!
Când îndrumătorii adunărilor Domnului sunt oameni ai rugăciunii și ai propovăduirii puternice, când surorile sunt suflete de jertfă și de binefacere și când tineretul este ascultător și harnic, - urmarea cea binecuvântată nu este numai că adunarea crește și că biserica se umple, dar și că preoții care văd astfel de credincioși în bisericile lor se transformă și ei în chip fericit.
O, câți preoți au devenit ei înșiși niște oameni noi, datorită stării înalte duhovnicești a fraților și a surorilor din adunările frățești!
O, câte biserici s-au umplut și câte suflete s-au alipit de Domnul, acolo unde sunt și au fost astfel de adunări și de oameni ai rugăciunii și ai mărturisirii, plini de puterea și de roadele Duhului Sfânt!
Dacă sunt locuri în care preotul este un vrăjmaș al Lucrării Domnului și al adunării frățești, de cele mai multe ori aceasta este din vina fraților și a surorilor, care n-au știut cum să se poarte sau cum să vorbească. Din pricină că nu s-a văzut acolo, așa cum ar fi trebuit să se vadă, dovada Duhului Sfânt, semnul puternic și puterea Lui peste fața și peste viața slujitorilor Cuvântului Sfânt.
Desigur că ane și caiafe vor fi totdeauna și vor fi cam peste tot.
Când inima acestora este plină de duhul diavolului, poți să te porți cu ei ca Hristos, că tot în zadar va fi. Ei vor urî și vor căuta să ucidă totdeauna, chiar dacă le-ai face cel mai mare bine și dacă le-ai vorbi în limba cea mai îngerească.
Dar nu despre aceștia era vorba mai sus, ci despre cei care au bună credință în ei și un cuget curat.
Față de aceștia noi trebuie să avem totdeauna o grijă deosebită, fiindcă și ei doresc astfel de viață și astfel de slujire față de Dumnezeu. Și se bucură când o văd la noi.
Acești preoți adevărați să vadă și să se bucure că sunt suflete care Îl iubesc pe Dumnezeu. Iubesc Biserica Sa și iubesc viața sfântă și trăirea cu fapta a Evangheliei.
Atunci ei se vor alătura Lucrării Domnului cu toată încrederea și dragostea lor și vor deveni niște preoți adevărați și ispravnici vrednici ai tainelor Dumnezeiești, fiind împreună cu turma lor niște fericiți păstori ai lui Hristos. O, ce fericire este acolo unde e așa!
Bisericile unor astfel de preoți și adunările unor astfel de frați vor deveni una, iar Hristos va fi totul în toți și Duhul Sfânt va lucra cu putere și Se va odihni cu bucurie peste ei.
Frații mei iubiți, doriți voi oare o astfel de stare cerească pe pământul acesta, în biserica voastră și în adunarea voastră?
Faceți așa cum au făcut primii creștini, frații noștri!
Slavă veșnică Ție, Dumnezeul nostru și Puterea noastră!
Te rugăm fă-i pe toți credincioșii Tăi, din orice parte ar fi ei, niște oameni noi și sfinți, vorbind la fel, gândind la fel, crezând la fel, iubindu-se și privindu-se unii pe alții cu căldură și bunătate, căutând fiecare foloasele celorlalți și privind fiecare mai presus pe alții.
Te rugăm dăruiește bisericilor și adunărilor noastre preoți și conducători sfinți, înțelepți și smeriți, oameni ai rugăciunii și ai propovăduirii, plini de Duhul Sfânt și de bunătate.
Te rugăm dăruiește adunărilor frățești unitate în hotărâri, curăție în ascuns și roade binefăcătoare în afară, pentru ca toți câți vor auzi Cuvântul Tău de la ei, să-L primească.
Și toți câți vor vedea faptele lor să se alipească de Tine.
Binecuvântează pe toți preoții care vin la credința Ta cea vie și umple bisericile lor de suflete credincioase, de laude cerești și de roade veșnice.
Adu Doamne la credință nu numai pe preoți, ci și pe mai marii preoților, căci dintre aceștia nici unul n-a venit la Tine cu adevărat, de atâtea sute de ani.
Te rugăm ascultă-ne Dumnezeul Puterilor! Amin.