La Apostolul din Duminica a 3-a după Paşti (a Mironosiţelor)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele.
2. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor, şi au zis: “Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese.
3. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta.
4. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.”
5. Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări. Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi pe Nicolae, un prozelit din Antiohia.
6. I-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei.
7. Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.
1 - Evreii care vorbeau greceşte, cârteau
Orice cârtire şi orice murmurare, la orice om, vine dintr-o nemulţumire sau din mai multe.
Orice nemulţumire vine dintr-o nedrepte sau din mai multe.
Şi orice nedreptate vine dintr-un păcat sau din mai multe.
Între credincioşii adevăraţi, aceasta nu trebuie să se întâmple niciodată, fiindcă ei, având dragostea care niciodată nu-şi caută folosul său, nu numai că nimeni nu va nedreptăţi pe nimeni, dar fiecare va căuta folosul fiecăruia.
Astfel, toţi sunt fericiţi şi nimeni n-are motiv să murmure, să cârtească, să se plângă.
Aşa ar trebui să fie pretutindeni unde S-a pogorât Duhul Sfânt peste suflete şi unde Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte cu putere, cu semne şi cu minuni, prin trimeşii lui Hristos, peste care se vede strălucit pecetea harului Său.
Dar nu totdeauna este aşa, fiindcă nu toţi câţi vin într-o adunare duhovnicească au Duhul Sfânt.
Şi nu toţi cei care vin în staulul lui Hristos, sunt oile Lui.
Mai sunt acolo şi câini săriţi peste gard.
Mai sunt şi vulpi intrate prin gard.
Mai sunt şi şerpi băgaţi pe sub gardul lucrării Domnului.
Iar toţi aceştia, vorbind o limbă străină de a poporului sfânt, având o fire străină şi o ţintă străină, vor face totdeauna lucruri care dau naştere la murmurare, la cârtiri, la rele, la tulburări şi la rătăciri.
Despre primele tulburări făcute în Biserica Creştină, Sfânta Scriptură spune că le-au provocat cei care vorbeau greceşte... Aceştia erau evrei veniţi din alte părţi şi strămutaţi în Ierusalim, de prin Asia Mică, Egipt şi din coloniile greceşti din Răsărit.
Aceştia au venit la Ierusalim, dar nici nu vorbeau limba lui, nici n-aveau obiceiurile lui, nici nu se uniseră cu duhul lui. Mai păstrau încă în ale lor tot ce avuseseră de la străinii pe unde erau împrăştiaţi şi dintre care veniseră la Ierusalim.
O, ce mare lucru este cuvântul: ascultă fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea, uită pe poporul tău şi casa tatălui tău şi atunci împăratul îţi va pofti frumuseţea - şi, fiindcă este Domnul tău, adu-i închinăciunile tale (Psalm 45, 10).
O, ce mare lucru este ca orice suflet care vine în Ierusalim, adică intră în adunarea Domnului, să lase tot ce avea când era în lume, tot ce învăţase acolo, limba aceea, obiceiurile acelea, felul acela - şi, odată venit în poporul Domnului, să devină un om nou, cu limba lui, cu firea lui, cu tot felul lui de a fi, devenind una, atât în gânduri, cât şi în simţiri, cu fraţii lui în Hristos, între care a venit şi între care trebuie să stea.
Un astfel de evreu nu va mai vorbi greceşte în Ierusalim.
Nu va mai privi înapoi spre coloniile străine în care a trăit înainte de a intra în Ierusalimul Domnului.
Şi nu va mai avea nici unul dintre obiceiurile locului străin din care s-a strămutat aici, acasă.
Grija şi supravegherea asupra acestor lucruri trebuie să o aibă în primul rând fiecare de sine însuşi. Fiecare credincios sau credincioasă, care se strămută din firea lui cea veche în firea cea nouă, din păcat în har, din felul deşert de vieţuire al lumii acesteia, în felul cel duhovnicesc de vieţuire al lui Hristos, trebuie să se cerceteze mereu el pe sine însuşi, pentru a se vedea dacă este în credinţă sau nu.
Dacă umblă prin Duhul Sfânt sau nu.
Acest lucru este foarte uşor oricui, fiindcă fiecare se ştie pe sine ce limbă vorbeşte, ce simţăminte are în inimă şi în ce locuri îi place să meargă.
Dar dacă unora nu le place să se cerceteze ei înşişi, atunci trebuie să aibă grija asta fraţii care îi văd, care îi aud, care îi ştiu.
Să caute aceştia să-i ajute să ajungă a se cerceta şi îndrepta mai înainte de a fi prea târziu...
Mântuitorul ne-a poruncit acest lucru când ne-a zis: Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş (Matei 18, 15-17).
Ce bine ar fi fost dacă şi noi am fi ascultat de acest cuvânt poruncitor al Domnului nostru şi am fi făcut de la început aşa cu toţi cei care au venit şi în Ierusalimul Oastei, dar n-au vrut niciodată să-şi schimbe nici limba străină, nici obiceiurile altora, nici simţămintele, ci îşi schimbă numai puţin părul sectar de pe dinafară, ca să semene cu lâna frăţească a adunării noastre.
O, de câte necazuri pe care le-au făcut aceştia de zeci de ani Lucrării Domnului, ar fi scăpat fraţii!... De câte cârtiri şi tulburări şi de câte pagube ar fi fost scutiţi dacă s-ar fi scăpat de ei.
Să vă fie această lecţie amară de învăţătură măcar vouă, celor care veniţi după noi, pentru ca să nu păţiţi şi voi la fel. Pentru ca măcar voi să fiţi scutiţi de durerile şi pagubele pe care le-am îndurat noi, din pricină că nu am fost destul de treji şi de veghetori asupra Ierusalimului Sfânt, la curăţia căruia avem datoria să veghem cu toţi ochii noştri mari deschişi.
Dar în Ierusalim, nu numai între cei care vorbeau greceşte erau păcate şi scăderi care au adus tulburări în adunarea Domnului. Erau fapte nepotrivite şi între ceilalţi.
Când doi se ceartă, amândoi sunt vinovaţi... Iar cel care vrea să facă pace între ei, trebuie să-i facă să-şi recunoască fiecare partea lui de vină... Să şi-o judece singur. Şi să se îndrepte.
Cei care împărţeau ajutoarele făceau părtinire şi nu dreptate.
Ar fi trebuit să fie oameni foarte drepţi acei puşi să împartă.
Având o conştiinţă curată, ei ar fi fost nepărtinitori cu nimeni, ci la fel de buni cu toţi.
Dar se vede că nici ei nu au fost chiar aşa.
Dacă undeva este o nedreptate din partea unuia şi nu este tot atâta răbdare şi renunţare din partea celuilalt, acolo totdeauna se va isca tulburare şi cârtire.
Se poate că la început a fost aşa, o vreme.
Dar când sfoara se întinde prea mult, ea se rupe la acela care trage mai tare.
Scumpii mei fraţi şi surori, nu vă nedreptăţiţi niciodată nici unul, pe nici unul... Nu vă nedreptăţiţi întru nimic, nici pe faţă şi nici în ascuns, nici trupeşte şi nici sufleteşte, fiindcă nedreptatea împotriva fratelui este un păcat strigător la cer.
Lasă mai bine ceva de la tine, decât să iei ceva de la el.
Dacă trebuie să împarţi, dă-i lui partea cea mai mare.
Dacă trebuie să alegi, ia tu partea cea mai slabă.
Dacă trebuie să începi, ia tu partea cea mai mică.
Dacă trebuie să iei, rămâi tu cel mai din urmă.
Pâinea pe care o dăruieşti altuia, aia te satură cel mai bine şi haina cea pe care o laşi altuia, te încălzeşte cel mai plăcut.
Cu o fărâmă nu te saturi, dar poţi să-ţi câştigi un prieten şi să-ţi obligi un vrăjmaş.
Iar voi, cei care sunteţi ochii gurilor flămânde şi ai mâinilor împărţitoare, fiţi treji să vedeţi şi să prevedeţi totul. Împiedicaţi necinstea dintre fraţi, până când ea nu ajunge nedreptate. Căci odată ajunsă, va fi mai greu să împiedicaţi cearta dintre ei, apoi dezbinarea, apoi ura - care se vor aprinde din micile scântei, pe care dacă aţi fi fost treji să le stingeţi la timp, aţi fi împiedicat o sumedenie de rele şi aţi fi salvat o mulţime de suflete.
2 - Cei doisprezece
Conducerea Bisericii Sale, îndrumarea Lucrării Sale, supravegherea Familiei Lui, Domnul Isus n-a încredinţat-o numai unuia dintre apostolii Săi: Iată, acesta va fi conducătorul vostru, iar voi toţi trebuie să vă supuneţi lui şi să ascultaţi de El! Ci a zis: Eu sunt Domnul vostru, iar voi, între voi, toţi sunteţi fraţi... (Matei 23, 8).
Acesta este felul de conducere pe care l-a lăsat Domnul Lucrării Sale: cei doisprezece, nu cel unul, oricare unul ar fi omul acela. Fiindcă, luat în parte, fiecare apostol putea greşi (după cum au şi greşit). Dar toţi împreună nu puteau, fiindcă Domnul Isus era cu ei, fiindcă Duhul Sfânt era în ei, fiindcă Lumina lui Dumnezeu îi îndruma - şi ei nici n-au greşit.
Acesta şi trebuie să rămână pe totdeauna felul de conducere a Lucrării lui Dumnezeu, nu unul, ci mai mulţi fraţi.
Toţi cei mai cu experienţă, mai cu vază, mai deosebiţi dintre fraţii lucrători, peste care se văd mai luminos semnele Domnului Isus, prin care se fac mai frumos minunile lui Dumnezeu şi pe care îi însoţeşte mai puternic puterea Duhului Sfânt - aceştia, dintre toţi fraţii, să fie acei cărora, în dragoste, să se supună toţi.
Aceştia să fie cei întrebaţi şi ascultaţi.
Fiecare dintre fraţi să-i privească şi să-i preţuiască nespus de mult din pricina lucrării lor (1 Tes. 5, 13).
Nimeni să nu treacă peste cuvântul lor şi orice hotărâre luată de ei să fie ascultată de către toţi, căci Domnul vorbeşte prin ei.
Dumnezeu n-a trimis şi nu va trimite niciodată pe nici un înger din cer să lămurească pe cineva care nu vrea să asculte de fraţi. Cu atât mai mult, Dumnezeu Însuşi nu vorbeşte El direct şi personal, niciodată cuiva care dispreţuieşte pe fraţii săi aleşi şi nesocoteşte cuvântul şi îndrumările frăţietăţii sale.
Unor astfel de neascultători îngâmfaţi, care pretind că lor le vorbeşte direct Dumnezeu, acelora le vorbeşte diavolul, prefăcut în înger de lumină, fiindcă numai diavolul a îndemnat totdeauna la neascultare şi la mândrie. Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru ne-a îndemnat totdeauna numai la smerenie şi la ascultare.
Fraţii mei scumpi şi aleşi, şi surorile mele, fiţi cu cea mai mare băgare de seamă la orice şoaptă a lui Satana: nu vă socotiţi mai înţelepţi decât fraţii voştri!
Nu vă consideraţi mai buni, nu vă priviţi mai presus, nu vă arătaţi mai vrednici.
Aceasta este o ispită diavolească şi oricare a căzut în ea a fost pierdut.
Frate ales şi deosebit, te rog cu lacrimi, nu te socoti pe tine mai presus ca fraţii tăi cei ostenitori în Lucrarea lui Hristos.
Chiar dacă eşti cel mai bătrân dintre ei.
Chiar dacă eşti cel mai talentat dintre ei.
Chiar dacă eşti cel mai vrednic dintre ei.
Chiar dacă ai suferit sau ai lucrat sau ai luptat cel mai mult dintre ei...
Nu te socoti pe tine niciodată mai presus, nici faţă de cel din urmă dintre fraţii tăi.
Ci socoteşte-te totdeauna mai prejos, pentru ca să poţi primi dacă îţi va veni un sfat şi chiar o mustrare de la oricare dintre ei, chiar dacă, după părerea ta, n-ai merita-o.
Aceasta te va înălţa în ochii Domnului tău, iar El va face să fii înălţat nespus şi în faţa fraţilor tăi.
Oricine se ridică mai presus de ascultarea frăţească, totdeauna cade în ispita diavolului şi ajunge prilej de dezbinare în Lucrarea lui Dumnezeu şi făcător de rătăciri printre fraţi.
Toate sectele şi rătăcirile prin astfel de oameni au început.
Toate răstălmăcirile biblice, toate certurile dintre fraţi, toate relele lăuntrice şi mari ale Bisericii adevărate a lui Hristos, au luat naştere şi întindere de la astfel de lucrători răi, de care fraţii n-au ştiut să se păzească, să se ferească şi să se depărteze la timp (Rom. 16, 17; Fap. Ap. 20, 29-31; Tit 3, 10-11).
Nici unul dintre aceştia nu s-a mai întors înapoi.
Nici unul dintre ei nu şi-a mai recunoscut greşeala.
Nici unul nu s-a mai îndreptat din rătăcirea lui, fiindcă demonul mândriei, care a pus stăpânire pe el în chiar clipa când s-a ridicat peste fraţii lui şi contra lor, nu l-a mai lăsat din ghearele sale.
Ştiţi oare vreunul să se fi căit şi să se fi întors din rătăcirea lui?
Noi nu ştim pe nici unul!...
De aceea, fii cu grijă, fratele meu, alesul şi trimisul Domnului!
Orice gând ai, adu-l nu numai la cunoştinţa Domnului, ci şi la a fraţilor.
Orice încredinţări primeşti, vino cu ele să întrebi nu numai pe Domnul, ci şi pe fraţi, pentru ca nu cumva să alergi sau să fi alergat în zadar (Gal. 2, 2).
Orice descoperiri ţi s-ar face de către vreun duh, orice profeţii ţi-ar fi inspirate, orice adevăruri ţi s-ar lumina, orice glas ţi-ar vorbi, - vino cu ele şi adu-le la cunoştinţa fraţilor tăi. Cere-le părerea, primeşte-le sfatul şi ascultă-le totdeauna îndrumarea, fiindcă numai atunci nu greşeşti.
Şi numai atunci poţi fi liniştit şi încredinţat că nu eşti într-o cursă a diavolului şi nu vei fi atras într-o primejdie a lui.
Ce minunaţi slujitori ai lui Dumnezeu au fost cei doisprezece...
Ei au băgat îndată de seamă că oamenii, chiar şi după ce se nasc din nou şi devin duhovniceşti, în cea mai mare parte a lor, rămân încă atât de uşor supuşi firii vechi şi robiei trupului şi slăbiciunilor.
Ei au văzut că Lucrarea lui Dumnezeu, adunarea frăţească, are mai multă nevoie de rugăciune şi de propovăduirea Cuvântului, decât de pâine şi de îmbrăcăminte.
Că atunci când laşi rugăciunea şi propovăduirea Cuvântului pentru umblarea după lucrurile trupului, nu numai că starea sufletească se înrăutăţeşte tot mai mult, dar chiar şi trebuinţele trupeşti se înrăutăţesc şi dau naştere numai la murmurări, la cârtiri şi la certuri, care apoi nu se mai sfârşesc şi nu mai scad.
Fraţi aleşi şi trimişi ai Domnului, învăţaţi din experienţa Sfinţilor Apostoli! Feriţi-vă de împărţeala de ajutoare!... Nu primiţi voi ajutoarele şi nu le împărţiţi voi. Treaba aceasta totdeauna va crea bănuieli, suspiciuni, murmurări şi cârtiri. Ochii firi pământeşti sunt foarte mari şi limba ei este foarte lungă. Feriţi cinstea Evangheliei de ocările care vin totdeauna din astfel de treburi. Şi feriţi cinstea voastră de bănuielile necinstite. Tot ce aţi câştigat într-o viaţă, puteţi pierde într-o clipă. Pe toţi câţi vi i-aţi apropiat prin mii de griji, vi-i puteţi îndepărta printr-o singură neglijenţă. Nu vă ocupaţi voi cu lucrurile trupeşti. Nu împărţiţi voi bunurile materiale. Nu vă risipiţi voi timpul vostru cel scump pentru cele ce pier.
Consacraţi-vă total Domnului şi fraţilor tot timpul vostru şi toată puterea voastră numai pentru cele duhovniceşti, numai pentru cele veşnice, numai pentru cele de Sus. Lăsaţi celelalte în grija altora.
Aceasta va înălţa mereu mai frumos Numele Domnului, cât şi cinstea Evangheliei pe care o propovăduiţi voi.
În felul acesta se vor înălţa, mereu mai frumoase, şi sufletele fraţilor voştri, şi nivelul duhovnicesc al adunării Domnului în care lucraţi.
Iar aceste binecuvântări se vor întoarce peste voi mereu mai frumoase, mai mari şi mai fericite.
3 - Alegeţi dintre voi
În adunarea lui Dumnezeu trebuie totdeauna să fie o bună rânduială, iar unde este o bună rânduială, fiecare lucru este la locul lui, fiecare treabă se face la vremea ei şi fiecare slujitor este la postul său.
Cel mai bun lucru pe care l-a făcut Domnul Dumnezeu la Începutul Creaţiei a fost Ordinea, buna rânduială pe care a statornicit-o prin legi veşnice, când a aşezat vremile, locurile şi mişcările tuturor lucrurilor şi lucrărilor Lui.
Şi pentru că această ordine este desăvârşită şi neschimbată, toate lucrurile merg bine şi toate lucrările se fac frumos.
Aşa este oriunde-i ordine, rânduială şi ascultare.
Şi după cum aceasta se vede atât de minunat în toate lucrările lui Dumnezeu din afara noastră, tot aşa trebuie să fie şi în cele dinăuntrul nostru.
Şi dacă în lumea firească şi văzută este rânduială, cu cât mai mult trebuie să fie ea şi în lumea duhovnicească şi nevăzută!
Dacă în familia ta nu poţi trăi, dacă eşti dezordonat şi nesupus, cum poţi trăi în Familia lui Hristos în felul acesta?
Ci oricine nesocoteşte buna rânduială şi ascultarea frăţească, va fi osândit de Cuvântul lui Dumnezeu şi de cuvântul fraţilor.
Orice însărcinare primită de la Dumnezeu este neapărat nevoie să fie recunoscută şi de către fraţi, fiindcă Dumnezeu nu lucrează fără ai Lui. Duhul Sfânt încredinţează totdeauna Biserica Sa vie de harul pe care i-l dă El unuia pe care Şi-l alege pentru o slujbă a Lui în ea, şi încă de la început, duhul fraţilor adevăraţi este în acelaşi gând cu Duhul Sfânt în recunoaşterea acestei alegeri.
Oricine merge în vestirea Cuvântului fără un deplin asentiment frăţesc, acela este un om dubios.
Oricine îşi ia singur o însărcinare, fără învoirea fraţilor şi împotriva lor, este un om primejdios pentru Lucrarea lui Dumnezeu.
Porunca Domnului prin Apostolii Săi este că oricine are să împlinească o însărcinare în Lucrarea Domnului trebuie să fie mai întâi vorbit de bine de toţi fraţii, apoi să fie plin de Duhul Sfânt şi în urmă să fie plin de înţelepciune.
Iată cât de însemnată este înaintea Domnului părerea fraţilor... ea este pusă chiar înaintea plinătăţii Duhului şi a înţelepciunii, când este vorba de alegerea slujitorilor care angajează Numele Domnului, cinstea Evangheliei şi curăţia Lucrării lui Dumnezeu.
Fraţilor, alegeţi dintre voi numai astfel de bărbaţi pentru însărcinările Lucrării Domnului.
Fraţilor, încredeţi-vă numai în astfel de aleşi şi primiţi numai pe cei care au astfel de alegere.
Fraţilor şi surorilor, rugaţi-vă Domnului ca să ridice în Lucrarea Lui şi să păstreze în ea numai pe astfel de oameni vorbiţi de bine de către toţi, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, fiindcă numai astfel de aleşi doreşte şi Dumnezeu.
Ei sunt nu numai cinstea lui Dumnezeu, ci şi cinstea voastră.
4 - Rugăciunea şi propovăduirea Cuvântului
Despre rugăciune s-a vorbit mult şi s-a scris mult în Biserica lui Dumnezeu.
Dar despre marele ei rost în viaţa fiecărui credincios, în faţa întregii Frăţietăţi, în orice vreme, în orice stare în orice loc - trebuie mereu să se tot spună şi să se tot vorbească încă şi mai mult. Pentru că, din ce trece timpul către sfârşit cu înmulţirea fărădelegii, cu răcirea dragostei şi cu pierderea credinţei, se va face tot mai rară şi tot mai necesară rugăciunea adevărată şi puternică, fierbinte şi curată în viaţa bisericii şi a credincioşilor.
Rugăciunea este mai necesară chiar şi decât propovăduirea Cuvântului, căci Sfinţii Apostoli aşa au spus-o.
În viaţa Mântuitorului Însuşi, rugăciunea a avut un astfel de loc. El mergea la propovăduirea Cuvântului de la rugăciune. Şi după propovăduire Se întorcea iarăşi tot la rugăciune (Matei 14, 23).
Apostolii Săi iată că tot aşa au făcut.
De aceea propovăduirea lor era plină de putere, fiindcă rugăciunea lor era plină de foc.
De aceea sufletele care ascultau cuvântul propovăduirii erau cutremurate, fiindcă rugăciunea de la care plecase propovăduitorul fusese plină de cutremur.
Suflete drag, tu te rogi oare?
Ştii oare tu, ce mare însemnătate are rugăciunea?
Te-ai atins tu oare des de firul ei care curentează, care cutremură, care aprinde?
Trăieşti tu oare la cea mai înaltă tensiune momentele şi ceasurile, nopţile şi zilele tale de rugăciune?
Despre apostolii Domnului spune Cuvântul că atunci când s-au rugat ei s-a cutremurat şi locul unde erau (Fap. Ap. 4, 31).
Noi oare, cum ne rugăm? Ne cutremură rugăciunea noastră măcar pe noi, sau ea n-are nici puterea să scuture barem somnolenţa de peste adunarea noastră şi dormitarea de peste ochii noştri?
Fiecare rugăciune pe care o facem este ca un răspuns mai vrednic sau mai nevrednic pe care îl dăm lui Dumnezeu.
Este ca un vas pe care noi îl trimitem în cer, mai plin sau mai gol.
Este ca o lucrare de un preţ mai mare, mai mic sau mai de nimic pe care I-o prezentăm Dumnezeului nostru.
Nimeni nu ştie mai bine decât noi înşine cât de plină sau de goală este rugăciunea noastră. Cât de fierbinte sau de rece este ea. Cât preţuieşte ea sau nu, înaintea cerului sfânt.
Când noi înşine nu-i punem nici un preţ rugăciunii noastre, ce preţ să-i dea Dumnezeu?
Când noi înşine nu ne-o putem asculta, cum să ne-o poată El?
Şi când noi înşine simţim că lucrarea rugăciunii noastre nu merită nici nota trei, ce răspuns să mai aşteptăm noi de la Dumnezeu la ea?
Iată de ce atât de puţine rugăciuni ajung până la cer şi atât de multe nu răzbat nici până la tavanul sub care ne rugăm!
Propovăduitorul Cuvântului trebuie să se scoale nu de pe scaun sau de la masă, la amvon, ci să se ridice de pe genunchi, de la rugăciune.
Vestitorul Evangheliei nu trebuie să aibă bătături nici la şolduri de dormit, nici la limbă de vorbărie, nici la degete de lingură, cât la genunchi de rugăciune şi la picioare de mers.
Mărturisitorul lui Hristos nu trebuie să aibă pe faţă urme de îmbuibare, ci urme de lacrimi, de post, de osteneli şi de pătimiri pentru Domnul său.
Urme de veghere, de înfrânare, de extaz sfânt petrecut cu Domnul sau în împărtăşirile tainice şi strălucite ale rugăciunii.
Numai atunci acesta va fi un propovăduitor sfânt, de-al cărui cuvânt mulţimile vor rămâne străpunse la inimă şi fiecare va striga: Fraţilor, ce să facem ca să fim mântuiţi?...
Fratele meu ales şi iubit, vino să ne cercetăm pe noi înşine, cum este rugăciunea noastră şi atunci vom vedea bine cum este şi propovăduirea noastră.
Vino să fim mai întâi oameni ai rugăciunii şi apoi să ne înghesuim la cuvânt înaintea fraţilor.
Vino să ne rugăm până vom ajunge să dorim fierbinte ca să fim nişte oameni ai rugăciunii fierbinţi. Vino să stăm pe genunchi până când vom simţi curentul ceresc cutremurându-ne inima, aprinzându-ne cuvântul, luminându-ne fiinţa, scăldându-ne ochii... Şi numai atunci să mergem la propovăduirea Cuvântului.
5 - Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări
Tot ce-I place lui Dumnezeu este plăcut şi înaintea celor care sunt ai Lui.
Şi când o hotărâre este luată de către fraţi, potrivită cu voia Domnului, Duhul Sfânt o binecuvântează cu roade sfinte şi cu urmări frumoase.
Când gândurile noastre sunt curate înaintea lui Dumnezeu, când intenţiile noastre sunt bune, când umblarea noastră este în lumină, ascultarea noastră în adevăr şi părtăşia noastră în dragoste, - atunci orice vorbire a noastră va fi ascultată cu plăcere de întreaga adunare. Şi orice vorbă a noastră va fi cu har, dreasă cu sare, ca să dea har celor care o ascultă.
Atunci oricând vom vorbi, vom avea un cuvânt de zidire pentru fiecare ascultător.
Atunci oricât vom vorbi, nu vom obosi pe nimeni dintre cei care ne ascultă.
Atunci orice am vorbi va fi de la Duhul Sfânt pentru toţi şi atunci oricine ne va asculta va fi aprins de Focul Ceresc.
O, cât de puţine sunt vorbirile despre care întreagă adunarea să spună că au fost plăcute şi hrănitoare pentru toţi. Şi cât de puţini sunt vorbitorii la care totdeauna, toţi cei adunaţi ascultă cu plăcere şi se întorc zidiţi de vorbirea lor!
O, cât de puţini sunt, într-adevăr, acei vorbitori binecuvântaţi la care ai alerga şi bolnav, să-i auzi! Şi la care ai sta şi flămând, să-i asculţi!
Şi aceasta numai pentru că marea mulţime a celor care se grăbesc să vorbească nu se grăbesc să se roage. Şi pentru că ei n-au ce să-I spună Domnului în rugăciune, de aceea nu mai au nici ce să le spună fraţilor în vorbire.
Pentru că ei doresc aşa de puţin să stea în faţa Domnului în genunchi, de aceea şi oamenii doresc aşa de puţin să-i vadă stând în faţa lor în picioare.
Frate bătrân de ani şi grăbit la vorbă, cum poţi tu oare să nu te întrebi de ce nu te doreşte nimeni să vorbeşti în adunare, de ce te opresc fraţii de la cuvânt, de ce te trag de mânecă să încetezi şi de ce se mişcă nerăbdători pe scaune, ori se ridică să iese când tu nu încetezi, cu toate astea, să vorbeşti?
Sunt ani de zile, poate zeci de ani, de când tu n-ai de spus fraţilor tăi decât aceleaşi predicuţe slabe pe care ascultătorii tăi le-au tot auzit de sute de ori, mereu aceleaşi, fără nici o căldură, fără nici o putere, fără nici o hrană...
Cum poţi fi atât de orb să nu vezi ceea ce văd şi copiii?
Cum poţi să fii atât de nesimţit, să nu-ţi pese nici de ceea ce s-ar ruşina până şi locul pe care stai?
Când oare vei înţelege că tu trebuie să te schimbi, - şi nu alţii?
Că ar fi mai bine să vorbeşti de acum, toată viaţa ta, nu din picioare mulţimii, ci numai din genunchi lui Dumnezeu!
Că trebuie să nu vezi răul în fraţii care nu-ţi pot iubi vorbirea ta, ci în tine, care nu poţi iubi rugăciunea, înfrânarea, ascultarea şi smerenia!...
Frate tânăr de ani şi sfios la cuvânt, învaţă din aceste adevăruri Dumnezeieşti cât de mare lucru este la un propovăduitor al Cuvântului lui Hristos, trebuinţa de a fi un om al rugăciunii adânci, însoţită de post, de smerenie, de curăţie, de evlavie!
Pătrunde-te scump frate tânăr, de aceste haruri cereşti, veghează în practicarea lor până le vei deprinde gustul, până le vei descoperi puterea, până le vei dobândi harul.
Acest har îţi va îmbrăca apoi fiinţa ta în semnul sfânt care însoţeşte pe toţi aleşii adevăraţi ai lui Dumnezeu, îţi va încununa munca ta cu minunile Sale şi îţi va înconjura umblarea cu puterea Duhului Sfânt.
Atunci vorbirea ta nu va izvorî din gura ta, ci numai va trece prin ea, venind din gura lui Hristos.
Atunci scrisul tău nu va izvorî din condeiul tău, ci numai va trece prin el, venind din inspiraţia Duhului Sfânt.
Atunci fraţii te vor ruga cu lacrimi să le vorbeşti, şi să nu taci.
Vor aştepta cu nerăbdare să vii, şi nu să pleci.
Şi se vor grăbi să te caute, şi nu să te părăsească.
Aşa propovăduitori doreşte Dumnezeu.
De aşa vorbitori are nevoie mulţimea.
Pentru aşa ucenici să ne rugăm Domnului să ne trimită şi Duhului Sfânt să ni-i păstreze.
6 - I-au adus înaintea Apostolilor
Tot ce se face cu cunoştinţa şi cu binecuvântarea fraţilor, este binecuvântat şi de Dumnezeu. Dar tot ce se face în ascuns de fraţi şi împotriva cuvântului lor, nu va putea fi niciodată nici binecuvântat de Dumnezeu.
Iată, adunarea frăţească, dacă a ascultat îndemnul Apostolilor şi i-a ales pe cei şapte diaconi, ajutoare Sfinţilor Apostoli, după voia lui Dumnezeu şi nu după legături de rudenie sau după avuţie sau după diplome - ce slujitori spre cinstea lui Dumnezeu şi spre binele Bisericii a ales!
Apostolii Domnului i-au binecuvântat şi şi-au pus mâinile peste ei, după cum şi Mântuitorul Îşi pusese peste ei Mâinile Sale, când i-a trimes El.
Iar dacă cei şapte diaconi au plecat în slujba Evangheliei şi Bisericii Domnului Isus Hristos, aleşi aşa şi binecuvântaţi aşa, roadele lor binecuvântate au fost nu numai multe şi mari, dar şi frumoase şi dulci.
Se pare că numărul de şapte al diaconilor a fost ales pentru că în Ierusalim mulţimea fraţilor era împărţită în şapte adunări şi atunci fiecare adunare şi-a ales diaconul ei şi fiecărui diacon i se încredinţase grija adunării sale frăţeşti.
În adunarea sa el trebuia să lucreze, să slujească, să înveţe, să ajute, în dragoste şi în adevăr.
După felul cum se purta în biserica sa, care era familia lui sufletească şi ogorul lui duhovnicesc, se vedea ce valoare are slujitorul ales şi ce preţuire merită să i se arate de către cei dinaintea sau din urma lui... Ce exemplu sfânt şi pentru noi cei de astăzi este rânduiala lor!
Totdeauna a fost ordine în Biserica lui Dumnezeu. Numai în sinagoga lui Satana a fost totdeauna dezordine, fiindcă dezordinea este elementul diavolului şi sistemul prin care guvernează el.
Hristos Domnul şi Împăratul nostru a vrut şi a poruncit totdeauna supuşilor Lui unirea şi părtăşia între toţi... Voi toţi să fiţi una - a zis şi S-a rugat El (Ioan 17, 20-23). Dragostea lui Hristos ne strânge - spune Cuvântul Său (2 Cor. 5, 14).
Diavolul, vrăjmaşul lui Hristos, a vrut şi a lucrat totdeauna dezbinarea. Dezbină şi stăpâneşte! - lozinca lui împotriva Bisericii şi Evangheliei lui Hristos.
Unitatea şi părtăşia stau în ordinea şi în ascultarea frăţească, iar dezbinarea şi nimicirea stau în dezordinea şi neascultarea dintre fraţi.
Creşterea şi propăşirea Lucrării lui Dumnezeu stau în unitatea şi rânduiala frăţească, iar nimicirea şi moartea ei stau în dezbinare şi în neorânduiala dintre fraţi.
Oricine lucrează în unitate cu fraţii, în rânduială şi în părtăşie, ajută creşterea şi zidirea Bisericii şi este un slujitor al lui Hristos.
Dar oricine lucrează în neorânduială, în împotrivire cu fraţii, grăbeşte nimicirea Lucrării Domnului şi este un slujitor al diavolului. Oricine ar fi el sau ar fi fost.
7 - Numărul ucenicilor se înmulţea
Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul nostru care are totdeauna grijă de Lucrarea Sa şi Domnul nostru Isus Hristos care este Garantul propăşirii Bisericii Sale şi Sfântul Duh care este Ocrotitorul şi Mângâietorul credincioşilor Săi!
Iată, cu toată prigonirea marilor preoţi şi a neamului lor, cu toate închisorile şi bătăile din afară şi cu toate împotrivirile şi cârtirile nemulţumiţilor dinăuntru, Lucrarea Domnului mergea propăşind.
Din pricină că Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.
Iată ce mare şi bun lucru este împărţirea muncii în Lucrarea Domnului!
Când fraţii din fruntea adunării sunt la locul lor, în rugăciune şi propovăduire, exemplul lor este urmat cu bucurie şi cu grabă de toţi fraţii şi surorile din adunare.
Atunci surorile sunt mâinile care lucrează, care mângâie şi ajută, iar tineretul este picioarele care aleargă, ostenesc şi cercetează.
Atunci cei bogaţi nu risipesc, iar cei săraci nu duc lipsă.
Atunci cei care au mult dau prisosul lor Domnului, iar cei care au puţin îşi acoperă lipsurile lor de la Domnul.
Atunci nimeni nu merge gemând sub două poveri şi nimeni nu vine cântând, fără nici una.
Atunci toţi cei care privesc din afară doresc să vină înăuntru şi toţi cei care aud chemarea lui Hristos se grăbesc să vină îndată la El, apoi toţi cei care sunt departe de Ierusalim îşi dau toate silinţele să ajungă la el.
O, ce binecuvântate sunt astfel de vremuri!
Dumnezeule, fă-ne să le trăim mai îndelung!...
Iată un cuvânt minunat şi o dovadă fericită: mulţi preoţi veneau la credinţă!
Când îndrumătorii adunărilor Domnului sunt oameni ai rugăciunii şi ai propovăduirii puternice, când surorile sunt suflete de jertfă şi de binefacere şi când tineretul este ascultător şi harnic, - urmarea cea binecuvântată nu este numai că adunarea creşte şi că biserica se umple, dar şi că preoţii care văd astfel de credincioşi în bisericile lor se transformă şi ei în chip fericit.
O, câţi preoţi au devenit ei înşişi nişte oameni noi, datorită stării înalte duhovniceşti a fraţilor şi a surorilor din adunările frăţeşti!
O, câte biserici s-au umplut şi câte suflete s-au alipit de Domnul, acolo unde sunt şi au fost astfel de adunări şi de oameni ai rugăciunii şi ai mărturisirii, plini de puterea şi de roadele Duhului Sfânt!
Dacă sunt locuri în care preotul este un vrăjmaş al Lucrării Domnului şi al adunării frăţeşti, de cele mai multe ori aceasta este din vina fraţilor şi a surorilor, care n-au ştiut cum să se poarte sau cum să vorbească. Din pricină că nu s-a văzut acolo, aşa cum ar fi trebuit să se vadă, dovada Duhului Sfânt, semnul puternic şi puterea Lui peste faţa şi peste viaţa slujitorilor Cuvântului Sfânt.
Desigur că ane şi caiafe vor fi totdeauna şi vor fi cam peste tot.
Când inima acestora este plină de duhul diavolului, poţi să te porţi cu ei ca Hristos, că tot în zadar va fi. Ei vor urî şi vor căuta să ucidă totdeauna, chiar dacă le-ai face cel mai mare bine şi dacă le-ai vorbi în limba cea mai îngerească.
Dar nu despre aceştia era vorba mai sus, ci despre cei care au bună credinţă în ei şi un cuget curat.
Faţă de aceştia noi trebuie să avem totdeauna o grijă deosebită, fiindcă şi ei doresc astfel de viaţă şi astfel de slujire faţă de Dumnezeu. Şi se bucură când o văd la noi.
Aceşti preoţi adevăraţi să vadă şi să se bucure că sunt suflete care Îl iubesc pe Dumnezeu. Iubesc Biserica Sa şi iubesc viaţa sfântă şi trăirea cu fapta a Evangheliei.
Atunci ei se vor alătura Lucrării Domnului cu toată încrederea şi dragostea lor şi vor deveni nişte preoţi adevăraţi şi ispravnici vrednici ai tainelor Dumnezeieşti, fiind împreună cu turma lor nişte fericiţi păstori ai lui Hristos. O, ce fericire este acolo unde e aşa!
Bisericile unor astfel de preoţi şi adunările unor astfel de fraţi vor deveni una, iar Hristos va fi totul în toţi şi Duhul Sfânt va lucra cu putere şi Se va odihni cu bucurie peste ei.
Fraţii mei iubiţi, doriţi voi oare o astfel de stare cerească pe pământul acesta, în biserica voastră şi în adunarea voastră?
Faceţi aşa cum au făcut primii creştini, fraţii noştri!
Slavă veşnică Ţie, Dumnezeul nostru şi Puterea noastră!
Te rugăm fă-i pe toţi credincioşii Tăi, din orice parte ar fi ei, nişte oameni noi şi sfinţi, vorbind la fel, gândind la fel, crezând la fel, iubindu-se şi privindu-se unii pe alţii cu căldură şi bunătate, căutând fiecare foloasele celorlalţi şi privind fiecare mai presus pe alţii.
Te rugăm dăruieşte bisericilor şi adunărilor noastre preoţi şi conducători sfinţi, înţelepţi şi smeriţi, oameni ai rugăciunii şi ai propovăduirii, plini de Duhul Sfânt şi de bunătate.
Te rugăm dăruieşte adunărilor frăţeşti unitate în hotărâri, curăţie în ascuns şi roade binefăcătoare în afară, pentru ca toţi câţi vor auzi Cuvântul Tău de la ei, să-L primească.
Şi toţi câţi vor vedea faptele lor să se alipească de Tine.
Binecuvântează pe toţi preoţii care vin la credinţa Ta cea vie şi umple bisericile lor de suflete credincioase, de laude cereşti şi de roade veşnice.
Adu Doamne la credinţă nu numai pe preoţi, ci şi pe mai marii preoţilor, căci dintre aceştia nici unul n-a venit la Tine cu adevărat, de atâtea sute de ani.
Te rugăm ascultă-ne Dumnezeul Puterilor! Amin.