La Apostolul din Duminica a 4-a după Paşti (a slăbănogului)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
32. Pe când cerceta Petru pe toţi sfinţii, s-a coborât şi la cei ce locuiau în Lida.
33. Acolo a găsit un om, anume Enea, care zăcea de opt ani olog în pat.
34. “Enea“, i-a zis Petru, “Isus Hristos te vindecă, scoală-te, şi fă-ţi patul.” Şi Enea s-a sculat îndată.
35. Toţi locuitorii din Lida şi din Sarona, l-au văzut, şi s-au întors la Domnul.
36. În Iope, era o uceniţă numită Tabita, nume, care în tălmăcire se zice Dorca. Ea făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii.
37. În vremea aceea, s-a îmbolnăvit, şi a murit. După ce au scăldat-o, au pus-o într-o odaie de sus.
38. Fiindcă Lida este aproape de Iope, ucenicii, când au auzit că Petru este acolo, au trimis doi oameni la el să-l roage: “Nu pregeta să vii până la noi.”
39. Petru s-a sculat, şi a plecat împreună cu ei. Când a sosit, l-au dus în odaia de sus. Toate văduvele l-au înconjurat plângând, şi i-au arătat hainele şi cămăşile, pe care le făcea Dorca pe când era cu ele.
40. Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat, şi s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup şi a zis: “Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor.
41. El i-a dat mâna, şi a ridicat-o în sus. A chemat îndată pe sfinţi şi pe văduve, şi le-a pus-o înainte vie.
42. Minunea aceasta a fost cunoscută în toată cetatea Iope, şi mulţi au crezut în Domnul.
32 - şi la cei din Lida
Cuvântul Sfânt spune că, în vremea aceea, Biserica Domnului se bucura de pace în toată Iudeea, Galileia şi Samaria, se întărea duhovniceşte şi umbla în frica Domnului, şi cu ajutorul Duhului Sfânt se înmulţea (Fap. Ap. 9, 31).
Când ucenicii Domnului trec biruitori prin încercare şi nu se lasă înfricaţi de potrivnici, până la urmă n-au ce să le mai facă şi îi lasă în pace, o vreme.
După o perioadă de închisori şi prigoniri, urmează totdeauna o perioadă de pace...
După ce potrivnicul ameninţă, bate şi amendează un timp, apoi se linişteşte iarăşi un timp.
În acel timp, dacă ar ştii fraţii să folosească bine libertatea şi pacea de care se bucură Lucrarea Domnului, spre a lucra cât mai harnici şi mai cu spor, ce bine ar fi!
- Acum ne vor lăsa în pace o vreme - spuneau nişte fraţi amendaţi a treia oară pentru adunare. În timpul acesta haideţi să lucrăm neobosiţi pentru Domnul! Ei socotesc acum că noi ne-am înfricat şi ne-am liniştit. Până când se vor ridica din nou împotriva noastră, noi să fim departe. Să fie folosit bine timpul de pace dintre cele două prigoniri. Ce-i făcut - e făcut.
Ce-i câştigat - e câştigat. Ce-i semănat - nimeni nu mai poate strânge înapoi.
Aşa făceau mărturisitorii Domnului de la început.
Aşa să facem şi noi!
Timpul de pace nu ţine mult. Prigonitorul nu poate odihni ştiind că Domnul lucrează.
Dar, cât ţine pacea, noi să o ştim folosi bine.
O, ce minunată e vremea de pace, dar ce scurtă este această vreme şi ce puţin o ştiu folosi credincioşii Domnului!
Mă gândesc aici la anii când trăia părintele Iosif, când Lucrarea Domnului avea tipografie, librărie, gazetă, misionari, libertate... Ce mult s-ar fi putut lucra atunci, dar ce puţin ştiam noi folosi acel timp fericit!
Cei care aveau condiţii nu dădeau din ele nimic pentru Domnul... Câte cărţi, Biblii, reviste şi cântări s-ar fi putut răspândi atunci, cu avuţiile pe care le-a mâncat îndată după aceea focul, împreună cu stăpânii lor zgârciţi cu tot!
Câte drumuri sfinte nu s-ar fi putut face, la câte suflete s-ar fi putut duce lumina, câte nevoi grabnice s-ar fi putut acoperi, câte suflete unice s-ar fi putut salva numai cu o parte din banii celor nepăsători, numai cu un strop din bunăvoinţa celor mari, numai cu o fărâmă de conştiinţă a celor care erau datori să facă - şi puteau face! Dar n-au vrut să facă nimic!...
Iar când a trecut vremea păcii, cum a venit furtuna şi i-a luat pe toţi aceştia, potopul - şi i-a prăpădit, focul - şi i-a ars şi pe ei, şi avuţiile, şi vremea lor!
Chiar acum mai avem încă har, mai avem încă vreme, mai avem încă cu ce să lucrăm pentru Domnul. O, de am face cât putem!
Să nu aşteptăm, fraţilor şi surorilor, vremi mai bune pentru lucru! Să lucrăm acum, cu toată graba şi cu toată puterea, ceea ce încă mai putem - fiindcă va veni în curând vremea când nu se va mai putea face nimic!
Când este vremea de pace şi avem picioarele dezlegate, haideţi fraţilor să mergem mereu, cutreierând toate cetăţile frăţeşti! După cum făceau Sfinţii Apostoli, Sfântul Petru.
Să nu stăm atunci numai în Ierusalim, numai unde sunt mulţi.
Să mergem atunci nu numai prin Iudeea sau Galileia, unde avem cunoscuţi, rudenii, prieteni, suflete scumpe şi locuri dragi.
Să mergem şi în Samaria, ca Apostolii, căci Domnul are şi acolo suflete alese, care Îl aşteaptă şi Îl doresc.
Să mergem şi la Lida, unde zac slăbănogi sufleteşti de ani îndelungaţi, aşteptând pe Domnul nostru Isus Hristos să vină să-i vindece. Să mergem şi la Iope unde sunt suflete ascunse, dar curate ca aurul, pe care lumina lui Hristos vrea să le facă şi mai strălucitoare.
Când sunt vremi de pace şi libertate pentru vestirea Evangheliei şi pentru cercetarea fraţilor - o, fraţi iubiţi, lucrători buni, nu staţi într-un loc şi nu vă duceţi numai în două... Mergeţi pretutindeni şi cercetaţi cât mai mult, semănând Cuvântul şi plivind buruienile.
Mergeţi întărind pe slăbănogi, înviind morţii şi mângâind pe cei zdrobiţi.
Aşa să vă găsească Hristosul şi Împăratul Răsplătirii veşnice... Şi picioarele voastre se vor face îndată de lumină şi urmele voastre - strălucitoare, în veci de veci!
33 - Acolo a găsit un om
Cine caută, totdeauna găseşte, dar cine zice: nu mai este - acela nici nu află nimic...
Cine caută săraci cu dorinţa de a le face bine din toată inima, acela totdeauna află, pentru că este scris: pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi (Matei 26, 11).
Dar cine zice: nu mai sunt acum oameni săraci; acum toţi au cele de trebuinţă - acela nici nu află pe nici unul.
Cine zice: o, ce mulţi fraţi erau cândva prin locurile astea... şi se duce şi-i caută, totdeauna află pe cei care au fost ieri sau pe care pot fi mâine.
Dar cine zice: în zadar, nu mai este nimeni; toţi cei care erau cândva s-au lăsat ori s-au pierdut - acela nici nu va afla decât pustiu. Şi acum, în veacul acesta, şi în veacul viitor.
Cine nu caută pe fraţi cu dragoste şi cu dor, acela nici nu merită nici să-i afle, nici să-i aibă.
Dar cine udă pe altul, acela va fi udat şi el - şi cine caută pe alţii, va fi căutat şi el.
Du-te totdeauna cu nădejde, cu credinţă şi cu dragoste în orice loc, în orice sat, în orice casă... Nu va lăsa Dumnezeu să mergi în zadar.
Cel ce ţi-a pus pe inimă gândul să mergi, ştie unde să-ţi îndrepte paşii şi El te va trimite chiar acolo unde te aşteaptă de ani de zile vreun slăbănog suferind, vreo durere nevindecată, vreun suflet doritor după Dumnezeu.
Spune oricui, opreşte-te cu oricine, vorbeşte despre Hristos cu toţi. Nu ştii care dintre toţi este omul la care anume ai fost trimis de Duhul Sfânt.
Chiar dacă unii te vor ocărî sau alţii te vor da pe mâna chinuitorilor ori alţii te vor da afară, tu nu te descuraja, nici nu te opri. Vei afla sigur şi sufletul acela care zace şi te aşteaptă tocmai pe tine.
Şi ce fericit vei auzi din gura lui cuvântul înlăcrimat: Chiar dacă numai pentru mine a trebuit să suferi, să te osteneşti şi să vii până aici, - nu-ţi pară rău! Mântuirea mea face mai mult decât toate chinurile îndurate pentru ea. Dumnezeu îţi va răsplăti!
34 - Şi Enea s-a sculat îndată
Purtarea Cuvântului mântuitor este o sarcină cerească cu folos fericit, atât pentru cel care propovăduieşte, cât şi pentru cei care-l ascultă. Cuvântul lui Dumnezeu dă totdeauna putere celui care-L duce şi mişcă inimile celor care-L primesc.
În Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna putere de vindecare, putere de viaţă, putere de rod.
Oricine Îl are în sine şi Îl păstrează într-o inimă bună, acela va aduce din ce în ce tot mai multă roadă: treizeci, şaizeci, o sută...
Rodul Cuvântului Dumnezeiesc depinde de primirea şi ascultarea inimii unde este semănat, căci Cuvântul lui Dumnezeu este Însuşi Hristos, iar în El este totdeauna putere, lumină, viaţă... Slăbănogiei îi dă putere, orbiei - lumină, morţii - viaţă...
Suflet slăbănog, crede! Isus Hristos te vindecă şi pe tine.
Suflet orb, crede! Isus Hristos te vindecă! El a venit în lume tocmai pentru ca toţi cei orbi să capete lumina (Ioan 9, 39).
Suflet mort în păcatele tale, crede! Isus Hristos te învie. El tocmai de aceea a murit şi a Înviat, ca să aducă la viaţă pe toţi cei care vor crede în El (Ioan 10, 10).
Dar crede acum! Primeşte-L pe Hristos acum! Hotărăşte-te chiar acum, aşa cum a făcut Enea!
Credinţa vine în urma auzirii - şi chiar prin ea.
Iertarea vine în urma credinţei - şi chiar prin ea.
Vindecarea vine în urma acestor două - şi chiar prin ele.
Dacă le ai, crede, Hristos Isus te vindecă!
Primeşte, ridică-te şi slăveşte-L pe Cel care te-a vindecat, cu toată gura ta, cu toată puterea ta, cu toată viaţa ta şi cu toate cele ce le-ai mai avea pe lângă acestea.
Lida, cetatea unde era acest Enea, era ceea ce în Vechiul Testament se chema Lod, ori Saron (Cânt. Cânt. 2, 1) şi era aproape de Iope.
Pe aici trecuse înaintea lui Petru un alt ales slujitor şi evanghelist al Domnului, diaconul Filip, după ce propovăduise pe Hristos famenului etiopean. El propovăduise Evanghelia în toate cetăţile locurilor acestora (Fap. Ap. 8, 40).
Acum Sfântul Petru mergea numai să desăvârşească ceea ce începuse Filip. Să adâncească urmele lui, să îngrijească semănătura făcută de el.
Ce minunat se completează unii pe alţii, slujitorii Domnului, fiecare aducând şi adăugând altă parte frumoasă la ceea ce făcuse cel dintâi înaintea sa!
Din două mari cauze este nevoie să se perinde printr-o adunare a Domnului mai mulţi lucrători.
Întâi, pentru a nu ajunge nimeni să-şi închipuie că aceea este numai moştenirea lui, avuţia sa, proprietatea sa personală... Ci este Biserica Domnului, moştenirea Lui, pe care El a câştigat-o cu Sângele Său şi o apără cu dragostea Sa. Pentru că un astfel de slujitor, făcut stăpân peste moştenirea Domnului său, va deveni totdeauna un Diotref care va nesocoti pe fraţii mai mari şi îi va cleveti şi se va purta în adunarea Domnului ca în ograda sa (3 Ioan 9, 10). El va ocupa tot timpul adunării cu vorbirea sa, el va spune cine să se ridice şi cine să se aşeze, el va primi şi el va da afară, el va fi totul, împiedicând pe oricine i-ar putea primejdui faima şi locul lui.
Un astfel de Diotref va spune tinerilor: Staţi jos! - iar celor care ar îndrăzni să-l îndrepte: Voi să tăceţi! Eu am suferit pentru Domnul, eu am lucrat de atâţia ani aici, eu sunt mai vechi ca toţi... Eu şi numai eu, peste tot.
Ce să mai facă oare şi Dumnezeu cu o astfel de făptură? Va face ceea ce se face cu sarea după ce şi-a pierdut gustul ei de sare: o aruncă afară (Matei 5, 13).
A doua, pentru că Lucrarea Domnului fiind mare, iar trebuinţele ei felurite, are nevoie de hrană mai cuprinzătoare, ca un organism, de mâncăruri felurite.
Mai mulţi ochi, mai bine văd. Mai multe guri, mai bine vorbesc. Mai multe mâini, mai bine lucrează - şi astfel mai mulţi lucrători mai cuprinzător zidesc, mai felurit înfrumuseţează şi împodobesc desăvârşit Biserica şi adunarea lui Hristos, fiecare aducând ceea ce are el personal mai frumos şi mai bun în inima şi în mintea sa.
Ce bine se poate vedea acest lucru în adunările Domnului, unde fiecare aduce pe masa comună bucatele cele mai gustoase pe care le are în vistieria cea bună a inimii lui, pentru a se împărtăşi toţi din ele, după cum, la rândul lui, se împărtăşeşte şi el din ale tuturor.
Atunci toţi cresc la fel de frumos, la fel de tari, la fel de bogaţi.
35 - Toţi... l-au văzut
Întoarcerea la Dumnezeu a unui om cunoscut este totdeauna un prilej de mântuire pentru mulţi. Cu cât omul este mai cunoscut, cu atâta prilejul este pentru mai mulţi.
Când se face o vindecare mică, puţini se miră de ea, dar când se face o vindecare mare, a vreunui Enea cunoscut de toţi, atunci se miră toată cetatea lui, atunci se uimesc toţi cetăţenii săi, atunci nimeni nu mai poate rămâne nepăsător.
Când se întoarce la Dumnezeu un om neînsemnat, mai nimeni nu se interesează de asta.
Dar când se întoarce la Dumnezeu o samariteancă, un Saul, un nume cunoscut - atunci toată Samaria, tot Ierusalimul, toată cetatea lor se pune în mişcare, se miră, se frământă, se întreabă.
Şi ia atitudine, ori pentru, ori contra lui Dumnezeu care face această minune cu acest suflet.
Umblarea slăbănogului Enea, ştiut nemişcat de opt ani pe pat şi zăcând de o boală incurabilă, nu era o minune mică.
Desigur că toată cetatea Lida ştia despre el, fiindcă se pare că el era unul dintre cei mai cunoscuţi oameni ai cetăţii, nu numai prin boala lui, ci şi prin altceva, poate prin bogăţia sa, poate prin funcţia sa, poate prin familia sa.
Şi când acest om s-a făcut sănătos, desigur că drept recunoştinţă faţă de Domnul, el a ieşit pe uliţele cetăţii, strigând şi sărind de bucurie, lăudând pe Dumnezeu şi spunând tuturor despre marea Putere a Domnului Isus care l-a vindecat, aşa cum făcuse şi ologul de la Poarta Frumoasă a templului, vindecat şi el tot aşa (Fap. Ap. 3, 8).
Şi ochii tuturor l-au văzut şi urechile tuturor l-au auzit şi inimile tuturor au rămas cutremurate nu numai de vindecarea lui, ci mai ales de chemarea lui Hristos.
Cauza tuturor bolilor trupeşti se află în bolile sufleteşti.
Bolile de stomac vin, de obicei, din lăcomia de mâncăruri...
Cele de ficat - din îmbuibări, din descurajări, din amărăciuni.
Cele de inimă - din alergări, eforturi, neglijenţe.
Cele de plămâni - din zgârcenie, din nepăsare, din murdărie şi aşa mai departe.
Toate vin din desfrânare, din neascultare, din necurăţie.
Când unul dintre aceste păcate - sau mai multe - s-au încuibat în sufletul omului, întocmai ca un vierme sau mai mulţi în inima unui copac, păcatul roade, viermele roade... Şi frunzele pălesc, şi crengile se usucă, şi trunchiul se prăbuşeşte.
Singura salvare este atunci de a ucide viermele, de a ucide păcatul, înainte de a ajunge să te ucidă el.
În copilăria mea, aveam acasă un tânăr păr frumos care, în primii doi ani de rod avea nişte pere aşa de mari, frumoase şi dulci, cum nu mai avea nici un alt pom din grădina noastră.
Dar în al treilea an, după ce a înflorit, florile lui au început să cadă şi frunzele lui să îngălbenească, în mijlocul verii.
- Tată, am zis eu plângând, se uscă păruţul nostru. Iată cum i-au căzut florile şi cum i se uscă frunzuţa!
- Un vierme face asta, a zis cu durere tata, uitându-se la păruţul nostru bolnav. Hai să încercăm să-l scăpăm!
- Cum să-l scăpăm, tată? - am strigat eu, şi bucuros şi îngrijorat.
- Vino să-ţi arăt!
Am văzut atunci cum tata a luat o sârmă, şi curăţind cu grijă coaja păruţului, a descoperit, nu prea sus, pe trunchiul lui, sub o coajă de scoarţă crăpănată, gaura prin care pătrunsese viermele.
A băgat sârma pe gaură în sus, a împins şi a răsucit, până când, scoţând sârma, ea avea pe vârful ei urme din viermele ucis. Apoi a uns pomişorul cu ceva şi l-a legat.
Anul următor, păruţul nostru iarăşi era verde, iar eu am mâncat, cu lacrimi, din el iarăşi perele lui mari, frumoase şi dulci.
Păruţul nostru frumos de atunci mai trăieşte şi rodeşte şi astăzi...
Tot aşa trebuie să facem şi cu viermele păcatului ascuns, care uscă mulţi pomi frumoşi din grădina lui Hristos. Pomi care promiteau atâtea roade şi în care se puseseră atâtea speranţe.
Fraţi iubiţi, cercetaţi cu grijă şi găsiţi locul pe unde a intrat vreun vierme în viaţa fratelui sau a surorii noastre. Apoi intraţi pe acolo cu Cuvântul lui Dumnezeu în inima lui. Pătrundeţi cu el până acolo, adânc, cu rugăciune şi stăruinţă, până unde roade acest păcat.
Şi nu vă lăsaţi până când veţi simţi că vrăjmaşul a fost nimicit...
Ungeţi apoi cu mângâiere rana sufletului bolnav, scăldaţi-o cu lacrimi şi legaţi-o cu tăcere şi dragoste - şi veţi vedea cu bucurie cum se va reface totul iarăşi.
O, cât de mulţi pomi frumoşi s-au uscat, fiindcă n-a fost nici o mână iubitoare care să se ocupe de ei la timp!
36 - În Iope era o uceniţă
Surorile noastre, femeile, au avut de la Dumnezeu un rost atât de însemnat în toată Lucrarea Lui mântuitoare.
În Vechiul Testament, strălucesc numele atât de frumoase şi slujbele atât de sfinte ale unor suflete de femei prin care Dumnezeu a făcut lucrări atât de mari în slujba mântuirii lumii.
Despre minunatele soţii ale lui Avraam, Isaac şi Iacov, despre mamele profeţilor, Moise, Samuel, Samson şi alţii - ce frumos scriu Sfintele Scripturi!
Dar, în afară de acestea, cât de multe trebuie să fi fost sfintele femei care şi-au crescut copiii în frica şi dragostea lui Dumnezeu, care şi-au petrecut cu rugăciuni soţii plecaţi la munca şi lupta lui Dumnezeu, care şi-au închinat Domnului toată viaţa lor în singurătate, în jertfe, în binefaceri!...
Ce să mai zicem apoi de Noul Testament, pe cerul căruia străluceşte cu o frumuseţe fără seamăn Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru Isus Hristos, Vasul cel ales şi sfânt prin care ne-a fost trimes nouă Mântuitorul nostru şi Lumina lumii?
Ce minunate apar apoi, în jurul ei, celelalte sfinte femei, care, fiecare şi toate, au rămas pe totdeauna în cinstirea Bisericii lui Hristos cu o strălucire aparte a ei, până azi şi până-n veci.
Elisabeta - mama Sfântului Ioan Botezătorul. Ana - fiica lui Fanuel. Marta şi Maria, Samariteanca, Magdalena, Fivi, Eunice, Lois - şi altele, şi altele, de atunci şi până astăzi, câte şi mai câte, cu această uceniţă Tabita - au împodobit Biserica lui Hristos, au şters lacrimile şi sudorile Lui, au legat răni, au mângâiat dureri, au sărutat şi au şters lacrimi, au încurajat luptători, au ascuns primejduiţi, au hrănit flămânzi, au îmbrăcat goi, au ospătat îngeri...
Ce binecuvântate sunt cetăţile care au astfel de uceniţe, adunările care au astfel de surori, de soţii, de mame şi fiice, care iau şi ele parte, cu toată puterea lor, la înaintarea Evangheliei (Filipeni 4, 3).
Pentru astfel de femei trebuie să avem totdeauna cea mai înaltă şi mai aleasă preţuire în Domnul şi să fim gata să le venim în ajutor, cu grabă şi cu grijă, ori de câte ori vor fi în vreo strâmtorare, pentru că şi ele au fost şi poate mai sunt de mult ajutor multora (Rom. 16, 1-2).
Cetatea Iope de atunci este Jaffa de astăzi, oraş şi port la Marea Mediterană, în Israel, din care primim portocale, lămâi, smochine...
Tabita din Iope era una dintre acele femei care nu făceau niciodată mâncare numai pentru casa lor şi familia lor; ci totdeauna mai era câte cineva bolnav, sau bătrân, sau orfan, sau străin care se hrănea din vasul ei.
Ea nu mergea la casa bolnavilor numai când avea acolo mama, sau fiul, sau sora, sau soţul ei, ci mergea, mai ales, când nu avea pe nimeni dintre ai ei acolo. Mergea să mângâie, să ajute, să cerceteze pe cei care n-aveau pe nimeni. Ea mergea de la biserică la săraci şi de la adunare la bolnavi; de la auzirea Cuvântului, la împlinirea Lui cu fapta.
Aşa erau toate surorile noastre înainte, la începuturile Oastei.
De aceea Tabita a fost aşa de binecuvântată de Dumnezeu, şi toată cetatea ei...
De aceea au fost aşa de binecuvântate şi adunările noastre la început.
Şi de aceea a fost cu putinţă minunea în viaţa Tabitei şi în viaţa atâtora dintre surorile noastre.
Dumnezeul nostru, Te rugăm dă tuturor cetăţilor noastre astfel de uceniţe şi tuturor adunărilor frăţeşti astfel de surori.
37 - În odaia de sus
Odaia de sus era la evrei camera de cinste, locul de rugăciune, de meditaţie, de primire a oaspeţilor aleşi, de cină sfântă, de retragere şi pentru momentele solemne ale familiei.
Într-o astfel de odaie se adunau de obicei apostolii Domnului, după Înălţarea Sa la cer, împreună cu Maica Domnului şi cu toţi ceilalţi ucenici (Fap. Ap. 1, 13).
Într-o astfel de odaie apostolii Domnului l-au ales pe Matia, ca pe cel de-al 12-lea, în locul lui Iuda, pentru a merge cu ei.
Într-o astfel de odaie, poate în casa lui Carp, erau adunaţi fraţii din Troa, când Sfântul Pavel şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii şi când a căzut Eutih de pe fereastră şi l-a înviat Pavel (Fap. Ap. 20, 6-8).
Pe morţii noştri iubiţi nu trebuie să-i aşezăm numai în locurile cele mai frumoase, ci şi în amintirile noastre cele mai scumpe şi în preţuirea noastră cea mai aleasă.
Numele lor să ne fie neuitat, viaţa lor să ne fie o pildă strălucită, memoria lor să o înconjurăm totdeauna cu respect, iar mormintele lor trebuie să le udăm mereu cu lacrimile recunoştinţei noastre, cum udăm florile lor totdeauna proaspete.
Ce fericit este acela care poate să spună Domnului:
De pe-ale sfinţilor morminte,
a mele flori nu s-au uscat
şi-a lor aducere aminte
mereu cu lacrimi am udat!...
Este un suflet netrebnic acela care nu are respectul morţilor sfinţi, al binefăcătorilor săi, al părinţilor şi al fraţilor aleşi înaintea lui Dumnezeu şi cinstiţi în slujba lui Hristos!
Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, respectul pentru morţii sfinţi era un cult ţinut cu toată grija şi evlavia de către toţi cei care ţineau adevărurile sfinte şi aveau credinţa cea bună şi dreaptă.
Însuşi Sfântul Cuvânt ne porunceşte aceasta, când zice: Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu, uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!
Până şi fariseii împodobeau mormintele sfinţilor, chiar dacă ei înşişi erau nişte ticăloşi (Matei 23, 29-30).
Atunci, cu atât mai mult noi, cei care ne-am împărtăşit de atâtea binefaceri prin înaintaşii noştri sfinţi! Cum să nu avem respectul pentru ei, pentru amintirea şi mormintele lor, cu atât mai mult?
Un suflet netrebnic şi rău este acela care n-are respect şi nu face tot ce poate pentru memoria şi mormintele oamenilor sfinţi.
Numele de Tabita, tălmăcit, înseamnă Dorca - spune Biblia. Iar Dorca înseamnă Căprioară... Adică cea gingaşă, sprintenă, frumoasă şi curată ca o căprioară - cum spune Cântarea Cântărilor 2, 9.
Ce taină este într-adevăr între asemănarea omului cu numele care i s-a dat la naşterea sa! Dacă numai puţin ai cunoaşterea tainei acesteia, uşor îţi poţi da seama despre caracterul unei fiinţe, îndată după ce îi afli numele pe care îl poartă. Ce frumos trebuie să fi semănat Tabita cu însuşirile numelui ei!
De altfel, la evrei era încă din vechime obiceiul de a se da copiilor nume de animale sau de păsări, după cum găsea potrivit cel care făcea acest lucru. Rahela înseamnă oaie, adică blândeţe, credincioşie. Sefora - păsărică, sau cântăreaţă. Iona - porumbel; Ioan - cel iubit; Maria - cea plăcută; Marta - stăpâna; Moise - cel salvat; Pavel - smeritul.
Dar pe când toţi oamenii au nume frumoase, vai ce puţini sunt cei care mai au în viaţa lor caracterele nobile, însuşirile frumoase, calităţile sfinte pe care ar trebui toţi să le aibă, potrivit tălmăcirii numelui lor.
Printre unicele şi sfintele valori pe care oamenii veacului din urmă le-au pierdut, era şi frumoasa identitate pe care le-o conferea numele lor curat de la început, dar trădat apoi, pe totdeauna, prin păcate!...
După ce au rămas fără ascultarea de Dumnezeu, după ce s-au rupt şi de credinţa înaintaşilor, ce să-i mai lege pe oamenii aceştia de caracterul numelui lor izvorât din acestea două?
Toţi cei rămaşi fără ele au devenit o masă informă, o gloată fără identitate, un număr fără nume, ca tot ce merge la gunoi sau la foc, pe veci!
Înspăimântător progres!...
38 - Nu pregeta să vii
O, ce mare har de la Dumnezeu este să poţi avea, în vremile de grea cumpănă, pe cine să chemi în ajutor!
Şi în vremile de grea încurcătură, cui să-i ceri un sfat.
Şi în vremile de grea singurătate, să ai un soţ şi un frate adevărat.
Nu vom fi în stare niciodată să-I mulţumim lui Dumnezeu, noi, cei care i-am avut!
Nici nu vom fi în stare să le arătăm acelor binefăcători ai noştri, toată recunoştinţa ce le-o datorăm celor la care, în vremile de grea cumpănă pentru noi, am găsit un aşa de mare ajutor. Celor care, în vremea în care nu mai ştiam pe ce cale să apucăm spre a ieşi din încurcături, ne-au arătat o cale limpede, o ieşire cinstită, un adevăr clar. Şi celor care, în cea mai grea singurătate şi nenorocire, ne-au devenit un soţ adevărat, un prieten sincer, un frate nedespărţit.
Vai de acela care în astfel de stări, n-a aflat pe nimeni! Acela ori s-a pierdut atunci pe totdeauna, ori aflând în loc de unul bun, pe unul rău, a ajuns şi mai nenorocit de cum ar fi fost dacă nu afla pe nimeni!
Suflete greu încercat, care ai nevoie de un ajutor în încercare, de o mângâiere în durerea ta, de o călăuzire în încurcăturile în care ai ajuns, - nu dispera! Roagă-te puternic şi cu credinţă lui Dumnezeu, umblă în temere de El şi varsă-ţi inima în lacrimi şi rugăciuni înaintea Lui, cerându-I să te îndrume acolo unde este un om al Lui, un ucenic al Lui, un ales al Lui, prin care să-ţi răspundă strigătelor şi nevoilor tale!
Iar când Dumnezeu ţi-l arată, nu pregeta să mergi până la el, să-l rogi să-ţi spună ce-i spune lui Domnul pentru tine, aşa cum a făcut Corneliu (Fap. Ap. 10, 33).
Dar, pentru ca Domnul să-ţi răspundă rugăciunilor tale, ca lui Corneliu sau ca rugăciunilor pentru Tabita, nu uita că mai întâi se cere neapărat ca şi tu să ai, sau să te străduieşti a avea, o viaţă de rugăciune, de fapte bune şi de milostenie, cum au avut aceştia!
Pentru ca Dumnezeu să asculte rugăciunile noastre, se cere neapărat ca mai întâi, noi să avem o inimă plină de dorinţa ascultării de poruncile Lui.
Este scris: Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă (Ioan 9, 31).
Când Dumnezeu te cheamă să primeşti Cuvântul Lui, să te naşti din nou şi să-ţi predai Lui inima ta, viaţa ta, toate ale tale, o, eu te rog, te sfătuiesc, te îndemn, suflet scump, nu pregeta să asculţi chemarea Lui şi să vii!
Când fraţii te cheamă la ascultarea de învăţătura cea dintâi, de dragostea cea dintâi, de fraţii tăi dintâi, suflet de frate sau de soră, nu pregeta să-i asculţi şi să vii, să te smereşti, să te îndrepţi!
Când un suflet bolnav te va căuta şi-ţi va cere un leac, când o familie nenorocită va avea nevoie de o îndrumare, când Lucrarea Domnului va avea nevoie de o jertfă, când Biserica lui Hristos va avea nevoie de un slujitor, - nu pregeta frate, nu pregeta soră, nu pregetaţi voi cei care cunoaşteţi Cuvântul şi dragostea lui Dumnezeu! Nu pregetaţi să mergeţi până oriunde! Nu pregetaţi să daţi oricât! Nu pregetaţi să mergeţi oricum, numai să puteţi fi de folos, acolo unde este nevoie de voi!
În felul acesta, oricând veţi chema şi voi pe Domnul, nici El nu va pregeta să vină grabnic şi fericit în ajutorul vostru.
Ferice de oricine face aşa, fiindcă aceluia i se va face la fel!
39 - L-au înconjurat plângând
Sunt uneori stări în care nici un cuvânt de pe lume nu-ţi poate descărca sufletul de durerea care s-a prăbuşit peste el, decât lacrimile. Când Dumnezeu i-a dat omului lacrimile, cred că i-a făcut cel mai mare şi cel mai fericit bine.
Nimic pe lume nu este atât de dulce, în ziua fericirii, ca plânsul binecuvântat lângă sânul dragostei unice, mai odihnitor ca orice pernă, mai scump ca orice aur, mai drag ca orice soare. Dar şi nimic pe lume nu poate fi mai liniştitor în ziua nenorocirii, ca plânsul dureros pe umărul locului rămas gol, lăsat de plecarea acelui sân al dragostei unice, fără de care nu mai avem nimic.
Să binecuvântăm pe Dumnezeu pentru că ne-a dat marele har al lacrimilor.
Să le revărsăm fericiţi, când avem lângă noi inima iubită a mamei noastre, a soţului nostru, a fratelui sau a binefăcătorului nostru iubit. O singură lacrimă de dragoste, când eşti lângă iubirea ta, este mai de preţ ca o mie de lacrimi de durere după ce a plecat.
O singură floare dată în viaţă sufletului căruia îi eşti dator, e mai de preţ decât un car de flori aduse la mormântul lui.
Un singur cuvânt fericit spus iubirii tale, când eşti lângă ea, este mai de preţ decât o mie de cereri de iertare după ce s-a dus.
O, câtă vreme Domnul este lângă tine, câtă vreme părinţii tăi mai sunt lângă tine, câtă vreme soţul tău sau copiii tăi mai sunt încă lângă tine, câtă vreme fraţii tăi, surorile tale, încrederea şi dragostea lor mai pot aştepta lângă tine, dragul meu, draga mea, ascultă-mă: dă-le ce eşti dator, dă-le ce eşti datoare!
Dă-le plânsul iubirii, lacrima dragostei, floarea recunoştinţei, cuvântul părtăşiei, dovada dragostei tale! Dă-le acum, astăzi, şi dă-le curate şi întregi!
Căci mâine, când ocazia s-a dus, când dragostea ta sau a lui s-a dus... o poţi tot plânge, o poţi tot regreta, o poţi tot chema înapoi... Adesea nu va mai reveni niciodată!
Şi ştii tu ce rămâne apoi, pe veci, sufletului tău, în locul ei!...
Ce preţios este sufletul acela de care toţi se bucură când vine şi după care toţi plâng când pleacă!
O astfel de preţuire nu i se poate da decât sufletului binefăcător şi milostiv. Aceluia care a putut înţelege durerea altora, a putut şterge lacrimile altora, a putut purta sarcinile altora, a putut limpezi drumurile altora, a putut păstra tainele altora.
Astfel de suflete sunt atât de puţine pe lumea asta şi sunt atât de necesare atât de multelor şi neînţeleselor dureri omeneşti, încât când este câte unul, vin mii de nenorociţi la el, pentru a-şi descărca pe inima lui poverile pe care inimile lor nu le mai pot purta.
Sau pentru a stoarce din inima lui tăria de a supravieţui, pe care inimile lor n-o mai pot avea.
Atunci e uşor de înţeles de ce unele suflete sunt căutate atât de mult în viaţă şi plânse atât de amar în moarte.
O, dacă ar fi mai multe acestea şi dacă ar rămâne mai mult cu noi şi între noi!...
O, dacă ne-am ruga lui Dumnezeu mai mulţi şi mai mult să nu lase niciodată lumea durerilor noastre fără ele!
40 - A scos pe toată lumea afară şi a îngenuncheat
În cele mai grele clipe ale vieţii şi în cele mai adânci, ai cea mai mare nevoie să rămâi numai singur, numai cu Dumnezeu Singur.
Clipele marilor rugăciuni, care Îl angajează pe Dumnezeu şi Adevărul Său, sunt nişte clipe cât nişte ani şi cât nişte munţi.
Aceste răscruci, care pot mântui lumea sau o pot prăbuşi, nu le pot preţui decât numai Dumnezeu şi Moise, pe Sinai, sau Isus pe Tabor. Atunci, atât Dumnezeu cât şi omul Său, sunt la fel de cutremuraţi şi la fel de pătrunşi de însemnătatea clipei de cumpănă unică, de muchie îngustă, de condiţie grea a minunii în care se întâlnesc sau se despart.
Cine poate să ştie ce se petrece atunci, acolo, între Dumnezeu şi alesul Său?
Cum I Se arată Tatăl Fiului, ori Fiul fiului Său?...
Cum îi transmite El puterea?
Cum îi dă învestitura?
Cum Se uneşte cu el pentru acest act divin, în care omul devine Dumnezeu şi Dumnezeu devine om?... Ce taină este aceasta!
Dar trebuie să fie ceva nespus de înalt, ceva nespus de cutremurător, ceva nespus de profund, care trece dintr-o dată şi pentru o clipă, peste toate legile sub care sunt închise toate fiinţele, toate puterile, toate marginile existente în Univers, afară de cele ale lui Dumnezeu Însuşi.
Poate că de aceea niciodată aceste acte nu se pot petrece jos, ci numai sus.
Şi niciodată în altă prezenţă, ci numai în a Lui şi ai Lui.
Şi niciodată decât în genunchi.
Pentru că de nicăieri nu se poate cuprinde mai mult, vedea mai departe sau birui mai sigur, ca din genunchi.
O Dumnezeule, ce sus e aici! Şi ce înfricoşător de sfânt!
Cine poate sta fără să se clatine?
O, Marele şi Unicul nostru Dumnezeu, slavă veşnică Ţie!
Cu tot sufletul nostru tremurând de măreţia Ta coborâtă printre noi, ne proşternem înaintea Ta şi Te proslăvim cu toate laudele puterilor pe care Tu le-ai pus în noi.
Acum când în toată plinătatea Ta ai coborât până la noi, sub toate cele Trei Înfăţişări, din care ni Te-ai arătat, ca Tatăl Făcătorul, ca Fiul Împlinitorul şi ca Duhul Sfânt Sfinţitorul tuturor alor Tale şi alor noastre, - Te slăvim şi slăvim.
O Dumnezeule nespus de iubitor, cât de mare este Taina Iubirii Tale, singura care a putut înlătura toate cerurile dintre Tine şi noi... şi toate prăpăstiile dintre noi şi Tine, să ni Te poţi alătura nouă, să Te poţi coborî până sub poverile păcatelor noastre... şi mai jos decât oricare dintre noi, ca să ne ridici pe noi şi toată sarcina sub care gemem, - pentru a ne trece puntea dintre iad şi cer, peste care nimeni nu mai putuse trece, nici până atunci, nici după aceea, decât aşa.
Binecuvântată să fie dragostea Ta, care singură acopere totul, sufere totul, poate totul - şi care nu se sfârşeşte niciodată.
Te rugăm nu lăsa lumea aceasta bolnavă fără alinul şi vindecarea pe care le dă numai mila şi bunătatea Ta. Trimite-ne din cerul Tău milostiv şi bun oameni milostivi şi binefăcători, care să caute fără oboseală, să asculte fără asprime şi să ajute fără silă pe toţi cei robiţi de diavolul şi chinuiţi de urmările ascultării de el, spre a-i alina, vindeca şi învia.
Şi Te rugăm, Veşnicule Binefăcător, ascultă totdeauna rugăciunile tuturor acestor binefăcători ai semenilor lor, când se pun între noi şi Tine, spre binele nostru. Şi între Tine şi noi, pentru slava Ta.
Răspunde-le totdeauna Doamne, fără să Te uiţi că şi ei sunt oameni. Ci din pricina Numelui Tău, care este atunci peste ei, proslăveşte-Te prin minuni, pentru ca toate făpturile mâinilor Tale să fie smulse de sub groaza şi nefericirea în care le ţin mâinile diavolului. Spre împlinirea fericită a gândului pe care l-ai avut cu noi, când ne-ai creat, spre a Te bucura Tu de noi, şi nu Satana! Spre a fi fericiţi, iar nu blestemaţi. Şi spre a ne vedea cântând, şi nu tânguindu-ne. Amin.