La Apostolul din Duminica a 4-a după Paști (a slăbănogului)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
32. Pe când cerceta Petru pe toți sfinții, s-a coborât și la cei ce locuiau în Lida.
33. Acolo a găsit un om, anume Enea, care zăcea de opt ani olog în pat.
34. “Enea“, i-a zis Petru, “Isus Hristos te vindecă, scoală-te, și fă-ți patul.” Și Enea s-a sculat îndată.
35. Toți locuitorii din Lida și din Sarona, l-au văzut, și s-au întors la Domnul.
36. În Iope, era o uceniță numită Tabita, nume, care în tălmăcire se zice Dorca. Ea făcea o mulțime de fapte bune și milostenii.
37. În vremea aceea, s-a îmbolnăvit, și a murit. După ce au scăldat-o, au pus-o într-o odaie de sus.
38. Fiindcă Lida este aproape de Iope, ucenicii, când au auzit că Petru este acolo, au trimis doi oameni la el să-l roage: “Nu pregeta să vii până la noi.”
39. Petru s-a sculat, și a plecat împreună cu ei. Când a sosit, l-au dus în odaia de sus. Toate văduvele l-au înconjurat plângând, și i-au arătat hainele și cămășile, pe care le făcea Dorca pe când era cu ele.
40. Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat, și s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup și a zis: “Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii și, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor.
41. El i-a dat mâna, și a ridicat-o în sus. A chemat îndată pe sfinți și pe văduve, și le-a pus-o înainte vie.
42. Minunea aceasta a fost cunoscută în toată cetatea Iope, și mulți au crezut în Domnul.
32 - și la cei din Lida
Cuvântul Sfânt spune că, în vremea aceea, Biserica Domnului se bucura de pace în toată Iudeea, Galileia și Samaria, se întărea duhovnicește și umbla în frica Domnului, și cu ajutorul Duhului Sfânt se înmulțea (Fap. Ap. 9, 31).
Când ucenicii Domnului trec biruitori prin încercare și nu se lasă înfricați de potrivnici, până la urmă n-au ce să le mai facă și îi lasă în pace, o vreme.
După o perioadă de închisori și prigoniri, urmează totdeauna o perioadă de pace...
După ce potrivnicul amenință, bate și amendează un timp, apoi se liniștește iarăși un timp.
În acel timp, dacă ar știi frații să folosească bine libertatea și pacea de care se bucură Lucrarea Domnului, spre a lucra cât mai harnici și mai cu spor, ce bine ar fi!
- Acum ne vor lăsa în pace o vreme - spuneau niște frați amendați a treia oară pentru adunare. În timpul acesta haideți să lucrăm neobosiți pentru Domnul! Ei socotesc acum că noi ne-am înfricat și ne-am liniștit. Până când se vor ridica din nou împotriva noastră, noi să fim departe. Să fie folosit bine timpul de pace dintre cele două prigoniri. Ce-i făcut - e făcut.
Ce-i câștigat - e câștigat. Ce-i semănat - nimeni nu mai poate strânge înapoi.
Așa făceau mărturisitorii Domnului de la început.
Așa să facem și noi!
Timpul de pace nu ține mult. Prigonitorul nu poate odihni știind că Domnul lucrează.
Dar, cât ține pacea, noi să o știm folosi bine.
O, ce minunată e vremea de pace, dar ce scurtă este această vreme și ce puțin o știu folosi credincioșii Domnului!
Mă gândesc aici la anii când trăia părintele Iosif, când Lucrarea Domnului avea tipografie, librărie, gazetă, misionari, libertate... Ce mult s-ar fi putut lucra atunci, dar ce puțin știam noi folosi acel timp fericit!
Cei care aveau condiții nu dădeau din ele nimic pentru Domnul... Câte cărți, Biblii, reviste și cântări s-ar fi putut răspândi atunci, cu avuțiile pe care le-a mâncat îndată după aceea focul, împreună cu stăpânii lor zgârciți cu tot!
Câte drumuri sfinte nu s-ar fi putut face, la câte suflete s-ar fi putut duce lumina, câte nevoi grabnice s-ar fi putut acoperi, câte suflete unice s-ar fi putut salva numai cu o parte din banii celor nepăsători, numai cu un strop din bunăvoința celor mari, numai cu o fărâmă de conștiință a celor care erau datori să facă - și puteau face! Dar n-au vrut să facă nimic!...
Iar când a trecut vremea păcii, cum a venit furtuna și i-a luat pe toți aceștia, potopul - și i-a prăpădit, focul - și i-a ars și pe ei, și avuțiile, și vremea lor!
Chiar acum mai avem încă har, mai avem încă vreme, mai avem încă cu ce să lucrăm pentru Domnul. O, de am face cât putem!
Să nu așteptăm, fraților și surorilor, vremi mai bune pentru lucru! Să lucrăm acum, cu toată graba și cu toată puterea, ceea ce încă mai putem - fiindcă va veni în curând vremea când nu se va mai putea face nimic!
Când este vremea de pace și avem picioarele dezlegate, haideți fraților să mergem mereu, cutreierând toate cetățile frățești! După cum făceau Sfinții Apostoli, Sfântul Petru.
Să nu stăm atunci numai în Ierusalim, numai unde sunt mulți.
Să mergem atunci nu numai prin Iudeea sau Galileia, unde avem cunoscuți, rudenii, prieteni, suflete scumpe și locuri dragi.
Să mergem și în Samaria, ca Apostolii, căci Domnul are și acolo suflete alese, care Îl așteaptă și Îl doresc.
Să mergem și la Lida, unde zac slăbănogi sufletești de ani îndelungați, așteptând pe Domnul nostru Isus Hristos să vină să-i vindece. Să mergem și la Iope unde sunt suflete ascunse, dar curate ca aurul, pe care lumina lui Hristos vrea să le facă și mai strălucitoare.
Când sunt vremi de pace și libertate pentru vestirea Evangheliei și pentru cercetarea fraților - o, frați iubiți, lucrători buni, nu stați într-un loc și nu vă duceți numai în două... Mergeți pretutindeni și cercetați cât mai mult, semănând Cuvântul și plivind buruienile.
Mergeți întărind pe slăbănogi, înviind morții și mângâind pe cei zdrobiți.
Așa să vă găsească Hristosul și Împăratul Răsplătirii veșnice... Și picioarele voastre se vor face îndată de lumină și urmele voastre - strălucitoare, în veci de veci!
33 - Acolo a găsit un om
Cine caută, totdeauna găsește, dar cine zice: nu mai este - acela nici nu află nimic...
Cine caută săraci cu dorința de a le face bine din toată inima, acela totdeauna află, pentru că este scris: pe săraci totdeauna îi aveți cu voi (Matei 26, 11).
Dar cine zice: nu mai sunt acum oameni săraci; acum toți au cele de trebuință - acela nici nu află pe nici unul.
Cine zice: o, ce mulți frați erau cândva prin locurile astea... și se duce și-i caută, totdeauna află pe cei care au fost ieri sau pe care pot fi mâine.
Dar cine zice: în zadar, nu mai este nimeni; toți cei care erau cândva s-au lăsat ori s-au pierdut - acela nici nu va afla decât pustiu. Și acum, în veacul acesta, și în veacul viitor.
Cine nu caută pe frați cu dragoste și cu dor, acela nici nu merită nici să-i afle, nici să-i aibă.
Dar cine udă pe altul, acela va fi udat și el - și cine caută pe alții, va fi căutat și el.
Du-te totdeauna cu nădejde, cu credință și cu dragoste în orice loc, în orice sat, în orice casă... Nu va lăsa Dumnezeu să mergi în zadar.
Cel ce ți-a pus pe inimă gândul să mergi, știe unde să-ți îndrepte pașii și El te va trimite chiar acolo unde te așteaptă de ani de zile vreun slăbănog suferind, vreo durere nevindecată, vreun suflet doritor după Dumnezeu.
Spune oricui, oprește-te cu oricine, vorbește despre Hristos cu toți. Nu știi care dintre toți este omul la care anume ai fost trimis de Duhul Sfânt.
Chiar dacă unii te vor ocărî sau alții te vor da pe mâna chinuitorilor ori alții te vor da afară, tu nu te descuraja, nici nu te opri. Vei afla sigur și sufletul acela care zace și te așteaptă tocmai pe tine.
Și ce fericit vei auzi din gura lui cuvântul înlăcrimat: Chiar dacă numai pentru mine a trebuit să suferi, să te ostenești și să vii până aici, - nu-ți pară rău! Mântuirea mea face mai mult decât toate chinurile îndurate pentru ea. Dumnezeu îți va răsplăti!
34 - Și Enea s-a sculat îndată
Purtarea Cuvântului mântuitor este o sarcină cerească cu folos fericit, atât pentru cel care propovăduiește, cât și pentru cei care-l ascultă. Cuvântul lui Dumnezeu dă totdeauna putere celui care-L duce și mișcă inimile celor care-L primesc.
În Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna putere de vindecare, putere de viață, putere de rod.
Oricine Îl are în sine și Îl păstrează într-o inimă bună, acela va aduce din ce în ce tot mai multă roadă: treizeci, șaizeci, o sută...
Rodul Cuvântului Dumnezeiesc depinde de primirea și ascultarea inimii unde este semănat, căci Cuvântul lui Dumnezeu este Însuși Hristos, iar în El este totdeauna putere, lumină, viață... Slăbănogiei îi dă putere, orbiei - lumină, morții - viață...
Suflet slăbănog, crede! Isus Hristos te vindecă și pe tine.
Suflet orb, crede! Isus Hristos te vindecă! El a venit în lume tocmai pentru ca toți cei orbi să capete lumina (Ioan 9, 39).
Suflet mort în păcatele tale, crede! Isus Hristos te învie. El tocmai de aceea a murit și a Înviat, ca să aducă la viață pe toți cei care vor crede în El (Ioan 10, 10).
Dar crede acum! Primește-L pe Hristos acum! Hotărăște-te chiar acum, așa cum a făcut Enea!
Credința vine în urma auzirii - și chiar prin ea.
Iertarea vine în urma credinței - și chiar prin ea.
Vindecarea vine în urma acestor două - și chiar prin ele.
Dacă le ai, crede, Hristos Isus te vindecă!
Primește, ridică-te și slăvește-L pe Cel care te-a vindecat, cu toată gura ta, cu toată puterea ta, cu toată viața ta și cu toate cele ce le-ai mai avea pe lângă acestea.
Lida, cetatea unde era acest Enea, era ceea ce în Vechiul Testament se chema Lod, ori Saron (Cânt. Cânt. 2, 1) și era aproape de Iope.
Pe aici trecuse înaintea lui Petru un alt ales slujitor și evanghelist al Domnului, diaconul Filip, după ce propovăduise pe Hristos famenului etiopean. El propovăduise Evanghelia în toate cetățile locurilor acestora (Fap. Ap. 8, 40).
Acum Sfântul Petru mergea numai să desăvârșească ceea ce începuse Filip. Să adâncească urmele lui, să îngrijească semănătura făcută de el.
Ce minunat se completează unii pe alții, slujitorii Domnului, fiecare aducând și adăugând altă parte frumoasă la ceea ce făcuse cel dintâi înaintea sa!
Din două mari cauze este nevoie să se perinde printr-o adunare a Domnului mai mulți lucrători.
Întâi, pentru a nu ajunge nimeni să-și închipuie că aceea este numai moștenirea lui, avuția sa, proprietatea sa personală... Ci este Biserica Domnului, moștenirea Lui, pe care El a câștigat-o cu Sângele Său și o apără cu dragostea Sa. Pentru că un astfel de slujitor, făcut stăpân peste moștenirea Domnului său, va deveni totdeauna un Diotref care va nesocoti pe frații mai mari și îi va cleveti și se va purta în adunarea Domnului ca în ograda sa (3 Ioan 9, 10). El va ocupa tot timpul adunării cu vorbirea sa, el va spune cine să se ridice și cine să se așeze, el va primi și el va da afară, el va fi totul, împiedicând pe oricine i-ar putea primejdui faima și locul lui.
Un astfel de Diotref va spune tinerilor: Stați jos! - iar celor care ar îndrăzni să-l îndrepte: Voi să tăceți! Eu am suferit pentru Domnul, eu am lucrat de atâția ani aici, eu sunt mai vechi ca toți... Eu și numai eu, peste tot.
Ce să mai facă oare și Dumnezeu cu o astfel de făptură? Va face ceea ce se face cu sarea după ce și-a pierdut gustul ei de sare: o aruncă afară (Matei 5, 13).
A doua, pentru că Lucrarea Domnului fiind mare, iar trebuințele ei felurite, are nevoie de hrană mai cuprinzătoare, ca un organism, de mâncăruri felurite.
Mai mulți ochi, mai bine văd. Mai multe guri, mai bine vorbesc. Mai multe mâini, mai bine lucrează - și astfel mai mulți lucrători mai cuprinzător zidesc, mai felurit înfrumusețează și împodobesc desăvârșit Biserica și adunarea lui Hristos, fiecare aducând ceea ce are el personal mai frumos și mai bun în inima și în mintea sa.
Ce bine se poate vedea acest lucru în adunările Domnului, unde fiecare aduce pe masa comună bucatele cele mai gustoase pe care le are în vistieria cea bună a inimii lui, pentru a se împărtăși toți din ele, după cum, la rândul lui, se împărtășește și el din ale tuturor.
Atunci toți cresc la fel de frumos, la fel de tari, la fel de bogați.
35 - Toți... l-au văzut
Întoarcerea la Dumnezeu a unui om cunoscut este totdeauna un prilej de mântuire pentru mulți. Cu cât omul este mai cunoscut, cu atâta prilejul este pentru mai mulți.
Când se face o vindecare mică, puțini se miră de ea, dar când se face o vindecare mare, a vreunui Enea cunoscut de toți, atunci se miră toată cetatea lui, atunci se uimesc toți cetățenii săi, atunci nimeni nu mai poate rămâne nepăsător.
Când se întoarce la Dumnezeu un om neînsemnat, mai nimeni nu se interesează de asta.
Dar când se întoarce la Dumnezeu o samariteancă, un Saul, un nume cunoscut - atunci toată Samaria, tot Ierusalimul, toată cetatea lor se pune în mișcare, se miră, se frământă, se întreabă.
Și ia atitudine, ori pentru, ori contra lui Dumnezeu care face această minune cu acest suflet.
Umblarea slăbănogului Enea, știut nemișcat de opt ani pe pat și zăcând de o boală incurabilă, nu era o minune mică.
Desigur că toată cetatea Lida știa despre el, fiindcă se pare că el era unul dintre cei mai cunoscuți oameni ai cetății, nu numai prin boala lui, ci și prin altceva, poate prin bogăția sa, poate prin funcția sa, poate prin familia sa.
Și când acest om s-a făcut sănătos, desigur că drept recunoștință față de Domnul, el a ieșit pe ulițele cetății, strigând și sărind de bucurie, lăudând pe Dumnezeu și spunând tuturor despre marea Putere a Domnului Isus care l-a vindecat, așa cum făcuse și ologul de la Poarta Frumoasă a templului, vindecat și el tot așa (Fap. Ap. 3, 8).
Și ochii tuturor l-au văzut și urechile tuturor l-au auzit și inimile tuturor au rămas cutremurate nu numai de vindecarea lui, ci mai ales de chemarea lui Hristos.
Cauza tuturor bolilor trupești se află în bolile sufletești.
Bolile de stomac vin, de obicei, din lăcomia de mâncăruri...
Cele de ficat - din îmbuibări, din descurajări, din amărăciuni.
Cele de inimă - din alergări, eforturi, neglijențe.
Cele de plămâni - din zgârcenie, din nepăsare, din murdărie și așa mai departe.
Toate vin din desfrânare, din neascultare, din necurăție.
Când unul dintre aceste păcate - sau mai multe - s-au încuibat în sufletul omului, întocmai ca un vierme sau mai mulți în inima unui copac, păcatul roade, viermele roade... Și frunzele pălesc, și crengile se usucă, și trunchiul se prăbușește.
Singura salvare este atunci de a ucide viermele, de a ucide păcatul, înainte de a ajunge să te ucidă el.
În copilăria mea, aveam acasă un tânăr păr frumos care, în primii doi ani de rod avea niște pere așa de mari, frumoase și dulci, cum nu mai avea nici un alt pom din grădina noastră.
Dar în al treilea an, după ce a înflorit, florile lui au început să cadă și frunzele lui să îngălbenească, în mijlocul verii.
- Tată, am zis eu plângând, se uscă păruțul nostru. Iată cum i-au căzut florile și cum i se uscă frunzuța!
- Un vierme face asta, a zis cu durere tata, uitându-se la păruțul nostru bolnav. Hai să încercăm să-l scăpăm!
- Cum să-l scăpăm, tată? - am strigat eu, și bucuros și îngrijorat.
- Vino să-ți arăt!
Am văzut atunci cum tata a luat o sârmă, și curățind cu grijă coaja păruțului, a descoperit, nu prea sus, pe trunchiul lui, sub o coajă de scoarță crăpănată, gaura prin care pătrunsese viermele.
A băgat sârma pe gaură în sus, a împins și a răsucit, până când, scoțând sârma, ea avea pe vârful ei urme din viermele ucis. Apoi a uns pomișorul cu ceva și l-a legat.
Anul următor, păruțul nostru iarăși era verde, iar eu am mâncat, cu lacrimi, din el iarăși perele lui mari, frumoase și dulci.
Păruțul nostru frumos de atunci mai trăiește și rodește și astăzi...
Tot așa trebuie să facem și cu viermele păcatului ascuns, care uscă mulți pomi frumoși din grădina lui Hristos. Pomi care promiteau atâtea roade și în care se puseseră atâtea speranțe.
Frați iubiți, cercetați cu grijă și găsiți locul pe unde a intrat vreun vierme în viața fratelui sau a surorii noastre. Apoi intrați pe acolo cu Cuvântul lui Dumnezeu în inima lui. Pătrundeți cu el până acolo, adânc, cu rugăciune și stăruință, până unde roade acest păcat.
Și nu vă lăsați până când veți simți că vrăjmașul a fost nimicit...
Ungeți apoi cu mângâiere rana sufletului bolnav, scăldați-o cu lacrimi și legați-o cu tăcere și dragoste - și veți vedea cu bucurie cum se va reface totul iarăși.
O, cât de mulți pomi frumoși s-au uscat, fiindcă n-a fost nici o mână iubitoare care să se ocupe de ei la timp!
36 - În Iope era o uceniță
Surorile noastre, femeile, au avut de la Dumnezeu un rost atât de însemnat în toată Lucrarea Lui mântuitoare.
În Vechiul Testament, strălucesc numele atât de frumoase și slujbele atât de sfinte ale unor suflete de femei prin care Dumnezeu a făcut lucrări atât de mari în slujba mântuirii lumii.
Despre minunatele soții ale lui Avraam, Isaac și Iacov, despre mamele profeților, Moise, Samuel, Samson și alții - ce frumos scriu Sfintele Scripturi!
Dar, în afară de acestea, cât de multe trebuie să fi fost sfintele femei care și-au crescut copiii în frica și dragostea lui Dumnezeu, care și-au petrecut cu rugăciuni soții plecați la munca și lupta lui Dumnezeu, care și-au închinat Domnului toată viața lor în singurătate, în jertfe, în binefaceri!...
Ce să mai zicem apoi de Noul Testament, pe cerul căruia strălucește cu o frumusețe fără seamăn Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru Isus Hristos, Vasul cel ales și sfânt prin care ne-a fost trimes nouă Mântuitorul nostru și Lumina lumii?
Ce minunate apar apoi, în jurul ei, celelalte sfinte femei, care, fiecare și toate, au rămas pe totdeauna în cinstirea Bisericii lui Hristos cu o strălucire aparte a ei, până azi și până-n veci.
Elisabeta - mama Sfântului Ioan Botezătorul. Ana - fiica lui Fanuel. Marta și Maria, Samariteanca, Magdalena, Fivi, Eunice, Lois - și altele, și altele, de atunci și până astăzi, câte și mai câte, cu această uceniță Tabita - au împodobit Biserica lui Hristos, au șters lacrimile și sudorile Lui, au legat răni, au mângâiat dureri, au sărutat și au șters lacrimi, au încurajat luptători, au ascuns primejduiți, au hrănit flămânzi, au îmbrăcat goi, au ospătat îngeri...
Ce binecuvântate sunt cetățile care au astfel de ucenițe, adunările care au astfel de surori, de soții, de mame și fiice, care iau și ele parte, cu toată puterea lor, la înaintarea Evangheliei (Filipeni 4, 3).
Pentru astfel de femei trebuie să avem totdeauna cea mai înaltă și mai aleasă prețuire în Domnul și să fim gata să le venim în ajutor, cu grabă și cu grijă, ori de câte ori vor fi în vreo strâmtorare, pentru că și ele au fost și poate mai sunt de mult ajutor multora (Rom. 16, 1-2).
Cetatea Iope de atunci este Jaffa de astăzi, oraș și port la Marea Mediterană, în Israel, din care primim portocale, lămâi, smochine...
Tabita din Iope era una dintre acele femei care nu făceau niciodată mâncare numai pentru casa lor și familia lor; ci totdeauna mai era câte cineva bolnav, sau bătrân, sau orfan, sau străin care se hrănea din vasul ei.
Ea nu mergea la casa bolnavilor numai când avea acolo mama, sau fiul, sau sora, sau soțul ei, ci mergea, mai ales, când nu avea pe nimeni dintre ai ei acolo. Mergea să mângâie, să ajute, să cerceteze pe cei care n-aveau pe nimeni. Ea mergea de la biserică la săraci și de la adunare la bolnavi; de la auzirea Cuvântului, la împlinirea Lui cu fapta.
Așa erau toate surorile noastre înainte, la începuturile Oastei.
De aceea Tabita a fost așa de binecuvântată de Dumnezeu, și toată cetatea ei...
De aceea au fost așa de binecuvântate și adunările noastre la început.
Și de aceea a fost cu putință minunea în viața Tabitei și în viața atâtora dintre surorile noastre.
Dumnezeul nostru, Te rugăm dă tuturor cetăților noastre astfel de ucenițe și tuturor adunărilor frățești astfel de surori.
37 - În odaia de sus
Odaia de sus era la evrei camera de cinste, locul de rugăciune, de meditație, de primire a oaspeților aleși, de cină sfântă, de retragere și pentru momentele solemne ale familiei.
Într-o astfel de odaie se adunau de obicei apostolii Domnului, după Înălțarea Sa la cer, împreună cu Maica Domnului și cu toți ceilalți ucenici (Fap. Ap. 1, 13).
Într-o astfel de odaie apostolii Domnului l-au ales pe Matia, ca pe cel de-al 12-lea, în locul lui Iuda, pentru a merge cu ei.
Într-o astfel de odaie, poate în casa lui Carp, erau adunați frații din Troa, când Sfântul Pavel și-a lungit vorbirea până la miezul nopții și când a căzut Eutih de pe fereastră și l-a înviat Pavel (Fap. Ap. 20, 6-8).
Pe morții noștri iubiți nu trebuie să-i așezăm numai în locurile cele mai frumoase, ci și în amintirile noastre cele mai scumpe și în prețuirea noastră cea mai aleasă.
Numele lor să ne fie neuitat, viața lor să ne fie o pildă strălucită, memoria lor să o înconjurăm totdeauna cu respect, iar mormintele lor trebuie să le udăm mereu cu lacrimile recunoștinței noastre, cum udăm florile lor totdeauna proaspete.
Ce fericit este acela care poate să spună Domnului:
De pe-ale sfinților morminte,
a mele flori nu s-au uscat
și-a lor aducere aminte
mereu cu lacrimi am udat!...
Este un suflet netrebnic acela care nu are respectul morților sfinți, al binefăcătorilor săi, al părinților și al fraților aleși înaintea lui Dumnezeu și cinstiți în slujba lui Hristos!
Atât în Vechiul cât și în Noul Testament, respectul pentru morții sfinți era un cult ținut cu toată grija și evlavia de către toți cei care țineau adevărurile sfinte și aveau credința cea bună și dreaptă.
Însuși Sfântul Cuvânt ne poruncește aceasta, când zice: Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu, uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința!
Până și fariseii împodobeau mormintele sfinților, chiar dacă ei înșiși erau niște ticăloși (Matei 23, 29-30).
Atunci, cu atât mai mult noi, cei care ne-am împărtășit de atâtea binefaceri prin înaintașii noștri sfinți! Cum să nu avem respectul pentru ei, pentru amintirea și mormintele lor, cu atât mai mult?
Un suflet netrebnic și rău este acela care n-are respect și nu face tot ce poate pentru memoria și mormintele oamenilor sfinți.
Numele de Tabita, tălmăcit, înseamnă Dorca - spune Biblia. Iar Dorca înseamnă Căprioară... Adică cea gingașă, sprintenă, frumoasă și curată ca o căprioară - cum spune Cântarea Cântărilor 2, 9.
Ce taină este într-adevăr între asemănarea omului cu numele care i s-a dat la nașterea sa! Dacă numai puțin ai cunoașterea tainei acesteia, ușor îți poți da seama despre caracterul unei ființe, îndată după ce îi afli numele pe care îl poartă. Ce frumos trebuie să fi semănat Tabita cu însușirile numelui ei!
De altfel, la evrei era încă din vechime obiceiul de a se da copiilor nume de animale sau de păsări, după cum găsea potrivit cel care făcea acest lucru. Rahela înseamnă oaie, adică blândețe, credincioșie. Sefora - păsărică, sau cântăreață. Iona - porumbel; Ioan - cel iubit; Maria - cea plăcută; Marta - stăpâna; Moise - cel salvat; Pavel - smeritul.
Dar pe când toți oamenii au nume frumoase, vai ce puțini sunt cei care mai au în viața lor caracterele nobile, însușirile frumoase, calitățile sfinte pe care ar trebui toți să le aibă, potrivit tălmăcirii numelui lor.
Printre unicele și sfintele valori pe care oamenii veacului din urmă le-au pierdut, era și frumoasa identitate pe care le-o conferea numele lor curat de la început, dar trădat apoi, pe totdeauna, prin păcate!...
După ce au rămas fără ascultarea de Dumnezeu, după ce s-au rupt și de credința înaintașilor, ce să-i mai lege pe oamenii aceștia de caracterul numelui lor izvorât din acestea două?
Toți cei rămași fără ele au devenit o masă informă, o gloată fără identitate, un număr fără nume, ca tot ce merge la gunoi sau la foc, pe veci!
Înspăimântător progres!...
38 - Nu pregeta să vii
O, ce mare har de la Dumnezeu este să poți avea, în vremile de grea cumpănă, pe cine să chemi în ajutor!
Și în vremile de grea încurcătură, cui să-i ceri un sfat.
Și în vremile de grea singurătate, să ai un soț și un frate adevărat.
Nu vom fi în stare niciodată să-I mulțumim lui Dumnezeu, noi, cei care i-am avut!
Nici nu vom fi în stare să le arătăm acelor binefăcători ai noștri, toată recunoștința ce le-o datorăm celor la care, în vremile de grea cumpănă pentru noi, am găsit un așa de mare ajutor. Celor care, în vremea în care nu mai știam pe ce cale să apucăm spre a ieși din încurcături, ne-au arătat o cale limpede, o ieșire cinstită, un adevăr clar. Și celor care, în cea mai grea singurătate și nenorocire, ne-au devenit un soț adevărat, un prieten sincer, un frate nedespărțit.
Vai de acela care în astfel de stări, n-a aflat pe nimeni! Acela ori s-a pierdut atunci pe totdeauna, ori aflând în loc de unul bun, pe unul rău, a ajuns și mai nenorocit de cum ar fi fost dacă nu afla pe nimeni!
Suflete greu încercat, care ai nevoie de un ajutor în încercare, de o mângâiere în durerea ta, de o călăuzire în încurcăturile în care ai ajuns, - nu dispera! Roagă-te puternic și cu credință lui Dumnezeu, umblă în temere de El și varsă-ți inima în lacrimi și rugăciuni înaintea Lui, cerându-I să te îndrume acolo unde este un om al Lui, un ucenic al Lui, un ales al Lui, prin care să-ți răspundă strigătelor și nevoilor tale!
Iar când Dumnezeu ți-l arată, nu pregeta să mergi până la el, să-l rogi să-ți spună ce-i spune lui Domnul pentru tine, așa cum a făcut Corneliu (Fap. Ap. 10, 33).
Dar, pentru ca Domnul să-ți răspundă rugăciunilor tale, ca lui Corneliu sau ca rugăciunilor pentru Tabita, nu uita că mai întâi se cere neapărat ca și tu să ai, sau să te străduiești a avea, o viață de rugăciune, de fapte bune și de milostenie, cum au avut aceștia!
Pentru ca Dumnezeu să asculte rugăciunile noastre, se cere neapărat ca mai întâi, noi să avem o inimă plină de dorința ascultării de poruncile Lui.
Este scris: Știm că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă (Ioan 9, 31).
Când Dumnezeu te cheamă să primești Cuvântul Lui, să te naști din nou și să-ți predai Lui inima ta, viața ta, toate ale tale, o, eu te rog, te sfătuiesc, te îndemn, suflet scump, nu pregeta să asculți chemarea Lui și să vii!
Când frații te cheamă la ascultarea de învățătura cea dintâi, de dragostea cea dintâi, de frații tăi dintâi, suflet de frate sau de soră, nu pregeta să-i asculți și să vii, să te smerești, să te îndrepți!
Când un suflet bolnav te va căuta și-ți va cere un leac, când o familie nenorocită va avea nevoie de o îndrumare, când Lucrarea Domnului va avea nevoie de o jertfă, când Biserica lui Hristos va avea nevoie de un slujitor, - nu pregeta frate, nu pregeta soră, nu pregetați voi cei care cunoașteți Cuvântul și dragostea lui Dumnezeu! Nu pregetați să mergeți până oriunde! Nu pregetați să dați oricât! Nu pregetați să mergeți oricum, numai să puteți fi de folos, acolo unde este nevoie de voi!
În felul acesta, oricând veți chema și voi pe Domnul, nici El nu va pregeta să vină grabnic și fericit în ajutorul vostru.
Ferice de oricine face așa, fiindcă aceluia i se va face la fel!
39 - L-au înconjurat plângând
Sunt uneori stări în care nici un cuvânt de pe lume nu-ți poate descărca sufletul de durerea care s-a prăbușit peste el, decât lacrimile. Când Dumnezeu i-a dat omului lacrimile, cred că i-a făcut cel mai mare și cel mai fericit bine.
Nimic pe lume nu este atât de dulce, în ziua fericirii, ca plânsul binecuvântat lângă sânul dragostei unice, mai odihnitor ca orice pernă, mai scump ca orice aur, mai drag ca orice soare. Dar și nimic pe lume nu poate fi mai liniștitor în ziua nenorocirii, ca plânsul dureros pe umărul locului rămas gol, lăsat de plecarea acelui sân al dragostei unice, fără de care nu mai avem nimic.
Să binecuvântăm pe Dumnezeu pentru că ne-a dat marele har al lacrimilor.
Să le revărsăm fericiți, când avem lângă noi inima iubită a mamei noastre, a soțului nostru, a fratelui sau a binefăcătorului nostru iubit. O singură lacrimă de dragoste, când ești lângă iubirea ta, este mai de preț ca o mie de lacrimi de durere după ce a plecat.
O singură floare dată în viață sufletului căruia îi ești dator, e mai de preț decât un car de flori aduse la mormântul lui.
Un singur cuvânt fericit spus iubirii tale, când ești lângă ea, este mai de preț decât o mie de cereri de iertare după ce s-a dus.
O, câtă vreme Domnul este lângă tine, câtă vreme părinții tăi mai sunt lângă tine, câtă vreme soțul tău sau copiii tăi mai sunt încă lângă tine, câtă vreme frații tăi, surorile tale, încrederea și dragostea lor mai pot aștepta lângă tine, dragul meu, draga mea, ascultă-mă: dă-le ce ești dator, dă-le ce ești datoare!
Dă-le plânsul iubirii, lacrima dragostei, floarea recunoștinței, cuvântul părtășiei, dovada dragostei tale! Dă-le acum, astăzi, și dă-le curate și întregi!
Căci mâine, când ocazia s-a dus, când dragostea ta sau a lui s-a dus... o poți tot plânge, o poți tot regreta, o poți tot chema înapoi... Adesea nu va mai reveni niciodată!
Și știi tu ce rămâne apoi, pe veci, sufletului tău, în locul ei!...
Ce prețios este sufletul acela de care toți se bucură când vine și după care toți plâng când pleacă!
O astfel de prețuire nu i se poate da decât sufletului binefăcător și milostiv. Aceluia care a putut înțelege durerea altora, a putut șterge lacrimile altora, a putut purta sarcinile altora, a putut limpezi drumurile altora, a putut păstra tainele altora.
Astfel de suflete sunt atât de puține pe lumea asta și sunt atât de necesare atât de multelor și neînțeleselor dureri omenești, încât când este câte unul, vin mii de nenorociți la el, pentru a-și descărca pe inima lui poverile pe care inimile lor nu le mai pot purta.
Sau pentru a stoarce din inima lui tăria de a supraviețui, pe care inimile lor n-o mai pot avea.
Atunci e ușor de înțeles de ce unele suflete sunt căutate atât de mult în viață și plânse atât de amar în moarte.
O, dacă ar fi mai multe acestea și dacă ar rămâne mai mult cu noi și între noi!...
O, dacă ne-am ruga lui Dumnezeu mai mulți și mai mult să nu lase niciodată lumea durerilor noastre fără ele!
40 - A scos pe toată lumea afară și a îngenuncheat
În cele mai grele clipe ale vieții și în cele mai adânci, ai cea mai mare nevoie să rămâi numai singur, numai cu Dumnezeu Singur.
Clipele marilor rugăciuni, care Îl angajează pe Dumnezeu și Adevărul Său, sunt niște clipe cât niște ani și cât niște munți.
Aceste răscruci, care pot mântui lumea sau o pot prăbuși, nu le pot prețui decât numai Dumnezeu și Moise, pe Sinai, sau Isus pe Tabor. Atunci, atât Dumnezeu cât și omul Său, sunt la fel de cutremurați și la fel de pătrunși de însemnătatea clipei de cumpănă unică, de muchie îngustă, de condiție grea a minunii în care se întâlnesc sau se despart.
Cine poate să știe ce se petrece atunci, acolo, între Dumnezeu și alesul Său?
Cum I Se arată Tatăl Fiului, ori Fiul fiului Său?...
Cum îi transmite El puterea?
Cum îi dă învestitura?
Cum Se unește cu el pentru acest act divin, în care omul devine Dumnezeu și Dumnezeu devine om?... Ce taină este aceasta!
Dar trebuie să fie ceva nespus de înalt, ceva nespus de cutremurător, ceva nespus de profund, care trece dintr-o dată și pentru o clipă, peste toate legile sub care sunt închise toate ființele, toate puterile, toate marginile existente în Univers, afară de cele ale lui Dumnezeu Însuși.
Poate că de aceea niciodată aceste acte nu se pot petrece jos, ci numai sus.
Și niciodată în altă prezență, ci numai în a Lui și ai Lui.
Și niciodată decât în genunchi.
Pentru că de nicăieri nu se poate cuprinde mai mult, vedea mai departe sau birui mai sigur, ca din genunchi.
O Dumnezeule, ce sus e aici! Și ce înfricoșător de sfânt!
Cine poate sta fără să se clatine?
O, Marele și Unicul nostru Dumnezeu, slavă veșnică Ție!
Cu tot sufletul nostru tremurând de măreția Ta coborâtă printre noi, ne proșternem înaintea Ta și Te proslăvim cu toate laudele puterilor pe care Tu le-ai pus în noi.
Acum când în toată plinătatea Ta ai coborât până la noi, sub toate cele Trei Înfățișări, din care ni Te-ai arătat, ca Tatăl Făcătorul, ca Fiul Împlinitorul și ca Duhul Sfânt Sfințitorul tuturor alor Tale și alor noastre, - Te slăvim și slăvim.
O Dumnezeule nespus de iubitor, cât de mare este Taina Iubirii Tale, singura care a putut înlătura toate cerurile dintre Tine și noi... și toate prăpăstiile dintre noi și Tine, să ni Te poți alătura nouă, să Te poți coborî până sub poverile păcatelor noastre... și mai jos decât oricare dintre noi, ca să ne ridici pe noi și toată sarcina sub care gemem, - pentru a ne trece puntea dintre iad și cer, peste care nimeni nu mai putuse trece, nici până atunci, nici după aceea, decât așa.
Binecuvântată să fie dragostea Ta, care singură acopere totul, sufere totul, poate totul - și care nu se sfârșește niciodată.
Te rugăm nu lăsa lumea aceasta bolnavă fără alinul și vindecarea pe care le dă numai mila și bunătatea Ta. Trimite-ne din cerul Tău milostiv și bun oameni milostivi și binefăcători, care să caute fără oboseală, să asculte fără asprime și să ajute fără silă pe toți cei robiți de diavolul și chinuiți de urmările ascultării de el, spre a-i alina, vindeca și învia.
Și Te rugăm, Veșnicule Binefăcător, ascultă totdeauna rugăciunile tuturor acestor binefăcători ai semenilor lor, când se pun între noi și Tine, spre binele nostru. Și între Tine și noi, pentru slava Ta.
Răspunde-le totdeauna Doamne, fără să Te uiți că și ei sunt oameni. Ci din pricina Numelui Tău, care este atunci peste ei, proslăvește-Te prin minuni, pentru ca toate făpturile mâinilor Tale să fie smulse de sub groaza și nefericirea în care le țin mâinile diavolului. Spre împlinirea fericită a gândului pe care l-ai avut cu noi, când ne-ai creat, spre a Te bucura Tu de noi, și nu Satana! Spre a fi fericiți, iar nu blestemați. Și spre a ne vedea cântând, și nu tânguindu-ne. Amin.